vineri, 14 ianuarie 2011

Adevaratul Eminescu


Se sarbatoreste si acum cu aceleasi declaratii pompoase ziua de nastere a “Marelui Poet National”, ajuns atat de faimos incat prea putini ii mai cunosc astazi opera. Incontestabil Mihai Eminescu a fost un vizionar, un om inteligent ce a depasit cu mult gandirea epocii in care a trait. Un om dotat cu talent scriitoricesc, un condei “periculos” pentru ignoranti si mincinosi pentru ca detinea mijloacele de a-si propaga ideile si a transmite mesajul de trezire nationala. Dupa ce Eminescu a fost redus la tacere de aceleasi forte din umbra care manipuleaza si astazi fraiele politice ale lumii, opera sa a fost trunchiata si “omorata” cu buna stiinta ca si autorul ei. Consideram “cazul Eminescu” unul dintre cele mai cutremuratoare exemple de manipulare prin intermediul mass-media si al unor “experti” istorici si critici. Imaginea lui a fost cosmetizata atat in epoca cat si pentru posteritate, opera trunchiata corespunzator si mesajul alterat. De ce il iubim pe Eminescu si consideram necesara reconsiderarea operei, vietii, mesajului si imaginii lui? Pentru ca el a iubit extraordinar de mult Romania si poporul roman. Patriotismul a fost poate cea mai definitorie calitate a lui Eminescu. El a militat pentru trezirea si emanciparea romanilor si de aceea a avut atat de mult de suferit. In epoca, el a fost acuzat de nebunie si internat cu forta pentru ca ideile lui erau “periculoase”. Pentru posteritate, el a fost prezentat apoi doar ca un poet romantic.
Despre Eminescu stim cu totii
Ce raspundeti la intrebarea : “Cine a fost Eminescu?”. Ah, veti spune, este o intrebare usoara. Cine nu a invatat la scoala despre marele poet, si mai cu voie, mai fara voie a memorat mai mult interpretarile divertilor critici decat poeziile sale. Despre prozatorul sau despre jurnalistul Mihai Eminescu insa la scoala nu se spune aproape nimic. Pentru cei mai multi dintre noi Eminescu este doar un capitol de studiu obligatoriu in manualele de limba romana si unul dintre subiectele cele mai temute de elevii care se pregatesc de BAC. Acest proces de trecere sub tacere a laturii incomode a activitatii lui Eminescu a inceput inca de pe vremea cand poetul mai traia, internat fiind intr-un spital de psihiatrie.
Apoi prapastia dintre viata si opera lui Eminescu a fost adancita in mod deliberat de criticii si biografii poetului in frunte cu George Calinescu si a fost amplificata apoi de sistemul de invatamant, care a propagat in masa acest model. Pana si imaginea poetului atat de bine cunoscuta noua este prima lui poza, pe cand Eminescu avea doar …19 ani, probabil ca ea corespundea mai bine cu imaginea dorita, aceea de poet plapand, firav, eterat, fara implicare sau eficienta in viata sociala si politica a vremii.
Atunci cand nu poti impiedica o informatie sa se propage, cel mai eficient este sa o directionezi incotro ai nevoie. Acest mecanism a fost utilizat din plin in cazul marilor genii ale acestei lumi, pentru ca de regula acestea au fost persoanele cele mai “periculoase” (a se citi capabile sa ii trezeasca si pe ceilalti oameni din somnul in care sunt tinuti cu buna stinta de cei ce doresc suprematia asupra lumii). Åži in cazul lui Eminescu s-a omis ceea ce nu corespundea cu directia dorita (adica bogata sa activitate publicistica in ziarele vremii), a fost amplificat ceea ce convenea (Eminescu trebuia sa ramana pentru toti doar un poet genial si nebun), s-a creat un sentiment de obligativitate si supra-saturare a mintilor in legatura cu subiectul respectiv astfel incat oamenii sa nu mai aiba aspiratia de a-l aprofunda.

A fost Eminescu nebun?
Se stie deja ca a declara pe cineva nebun inseamna a-l izola din punct de vedere social si a-i afecta credibilitatea. Cu atat mai mult in trecut, dar si in prezent, aceasta tara a nebuniei, era aruncata asupra celor ce se dovedeau a fi persoane incomode. Desi Eminescu a fost in mod repetat internat in spitale de psihiatrie, cele scrise de el in perioada 1883-1889 dovedesc ca autorul textelor respective era o persoana coerenta, logica, ce poate fi acuzata cel mult de opozitie fata de viziunea majoritara a acelei epoci si de demascarea unor realitati spinoase ale vremii. in acel moment Eminescu era practic una din vocile cele mai puternice ale luptei pentru unitatea nationala si desprinderea Transilvaniei din influenta Imperiului Austro-Ungar.
S-a mers pana intr-acolo incat multe din manuscrisele sale din acea perioada au disparut fara urma intr-o incercare nefericita de a demonstra ca Eminescu era atins de nebunie, deci incapabil sa creeze. Exista insa multe persoane din jurul lui care vorbesc despre un Eminescu activ, coerent si foarte prolific. Aceasta este deci rolul pe care l-au avut biografii. Pentru ca realitatea de persoana creativa, cum a fost el de fapt in acea perioada, nu corespundea deloc cu imaginea pe care au vrut sa o transmita mai departe, l-au fabricat pe poetul Eminescu plapand, lipsit de vointa, ratacit, pierdut in lumea lui!
In aceeasi perioada in care Eminescu era izolat pe motivul nebuniei, a fost desfiintata si Societatea Carpatii din care facea parte si el si care era una din cele mai puternice organizatii pro-Ardeal. Trebuia tot atunci sa se semneze si tratatul secret dintre Romania si Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria si Italia), tratat care fusese negociat timp de mai bine de doi ani chiar de catre junimisti (despre care se stie ca au fost masoni si impotriva carora Eminescu se intorsese de mult, contrar cu ceea ce afirma toate manualele de limba si literatura romana in incercarea de a crea legaturi cat mai stranse intre Eminescu si Junimea). Iata ce scrie Nicolae Georgescu in cartea “A doua viata a lui Eminescu” despre contextul politic in care Eminescu trebuia redus la tacere: “Schimbul de telegrame secrete, date in zilele noastre la iveala, vorbesc de amenintari grave: Von Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei.
“Petre sau Petrea Poenaru, contine in numele sau “pietrei”, numele obiectului care a lovit fruntea poetului, si iarasi pare logica asocierea. Mai putin logica pare prezenta fizica a acestui personaj in stabilimentul din strada Plantelor: stim despre el ca era tenor, din familia mare a actorilor, asadar lume frecventata de Eminescu. Nu era un strain, un oarecare, ci il cunostea pe poet. Poetul pretinde ca-i cunoaste si scopul loviturii” (conform Nicolae Georgescu)

Pusca umpluta cu pietre de diamant
Intr-o balada populara, bine cunoscuta lui Eminescu, apare un astfel de motiv: “A plecat la vanatoare/ Sa vaneze caprioare/ Caprioare n-a vanat/ Si el singur s-a impuscat/ C-un pistol de diamant/ Cu gloante de briliant.” Sensul acestei afirmatii nu poate fi decat faptul ca Eminescu se afla in aceeasi postura cu vanatorul care se vaneaza singur, prin ideile sale.

Numerele
Despre cifrele 64 si 48 este suficient sa spunem ca sunt des utilizate in francmasonerie, nu ne propunem sa facem aici analiza semnificatiei lor spirituale, sarcina pe care v-o lasam dumneavoastra. Cert este ca ele revin obsedant intrucat daca numaram rezulta exact 64 de cuvinte in acest interogatoriu.
Iata o analiza mai detaliata realizata tot de Nicolae Georgescu in lucrarea “A doua viata a lui Eminescu”: “Textul atentioneaza: nu e vorba de 64 de limbi ci de 64 de voci. Experienta poate continua. Precizam din capul locului ca noi nu am epuizat toate relatiile numerice dintre aceste cuvinte. Nu ne propunem a lua locul cifratorului, ci doar a sesiza existenta unui cifru care da de gandit. Sa numaram cuvintele din primul raspuns, considerat la doua cuvinte: sunt exact 33 de voci. Asta da, stie oricine ca e cifra masonica! A fost Eminescu francmason si a raspuns cifrat? Asta inseamna ca nu era nebun! Retinem: daca socotim la un cuvant iese un total de 32. Al doilea raspuns are 16 cuvinte: [cuvantul] “nu-i” il socotim ca doua cuvinte. Daca socotim “nu-i” ca un singur cuvant, obtinem 15 cuvinte, care adunate celor 33 anterioare (in prima varianta) dau cifra 48, prezenta ca cifra in text. Este un sistem de socotire “incrucisat”, care cere atentie si distributie. Mai mult, al treilea raspuns are tot 16 cuvinte, cu cifra 64, si tot 15 cuvinte fara cifra. Asadar, daca adresantul uita sa adune la primul raspuns de 33 de carate, pe urmatoarele 15 cuvinte, este atentionat a doua oara, dupa care, in cel de-al treilea raspuns, cifra 48 se repeta de 6 ori: semnal puternic.
Asta, pe prima diagonala a incrucisarii (33 + 15 + 15). Pe cea de-a doua diagonala a incrucisarii “ies” frumoasele sume: 32 + 16 + 16, adica 16 * 4 = 64. Simetriile sunt atat de bine construite, incat este limpede ca textul, in intregul sau, a fost lucrat migalos. Patru intrebari si patru raspunsuri: 4 * 4 = 16; aceasta pare a fi cifra de baza care trebuie luata in calcul. Primele trei intrebari au 16 cuvinte (socotind “ce-ai” din intrebarea a treia drept doua cuvinte). A patra intrebare are 7 cuvinte (”te-a”, doua cuvinte) si banuim ca trebuie sa mai fie unul pentru totalul de 24 cuvinte al tuturor intrebarilor: intr-adevar, in “cine e Poenaru care te-a lovit” trebuie, poate, presupus prenumele anuntat de Eminescu: “Petre Poenaru”. Aceasta omisiune are importanta ei: totalul cuvintelor din intregul text (adaugand si cifrele, fara a socoti ligaturile cate un cuvant) este 111 cuvinte. Adaugand cifra 1 pentru cuvantul presupus lipsa, iese suma de 112: exact 16 * 7 = 112. in text sunt 7 cifre (o data 64 si de 6 ori, 48 Pe mine nu ma intereseaza, de fapt, semnificatiile acestor cifre totale in sistemul cifric presupus. Constat doar ca, relatiile numerice dintre cuvinte sunt suspect de exacte, ceea ce inseamna ca actul, in intregul sau, este un fals. Cade dintr-un condei valoarea probatorie a acestui act. La 12 iunie 1889, poetul spune lucruri de bun simt, ca se considera mostenitorul lui Matei Basarab si ca tenorul Petrea Poenaru l-a lovit la cap. Spusele lui sunt, insa, “rebusate”. De catre cine? Vom reveni, desigur, cand va trebui sa facem putina istorie literara. Pana atunci, ii rog pe francmasoni sa nu ma suspecteze de reavointa sau reacredinta; mai bine sa ajute la elucidarea crimei comise impotriva lui Eminescu, daca pot”.
Asasinarea lui Eminescu
“Traind in cercul vostru stramt, Norocul va petrece, Caci eu in lumea mea ma simt, Nemuritor si rece.” Nu a fost surprinzator pentru mine, atunci cand, la intrebarea, “ce cunosc tinerii despre activitatea culturala, politico-sociala si istorica a lui Eminescu?”, tinerii au vorbit tot timpul despre poezia si despre mondenitatile lui. De restul activitatii nu stiau mai nimic.
Inainte de a ma grabi sa-i discreditez, m-am gandit la modul cum este predat Eminescu in scoala. “Poetul nepereche”, “Cel mai mare poet”, “Personalitatea completa a culturii romanesti” etc. Daca adaugam la zecile de epitete pe care le rosteste la ora un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie sa le inghita cu toptanul fara prea multe intrebari, avem o imagine a modului defectuos in care va fi perceput Eminescu de copii.
Nici un profesor nu mi-a argumentat vreodata de ce Eminescu este un poet atat de mare. Nici unul nu mi-a spus ca jurnalistul Eminescu era cel putin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu stiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de asa natura stiu exact care este adevarul si actioneaza in consecinta.
Dar membrii Academiei Romane stiu si mai bine ce inseamna sa scoti tone de carti despre poezia lui Eminescu, evitand pe cat se poate de dibaci texte la fel de importante in care se pune degetul pe rana societatii romanesti si se dau solutii de vindecare.
Un atentat cultural

Modul defectuos sau intentionat defectuos in care se preda Eminescu echivaleaza cu un atentat asupra culturii si istoriei romanesti. Atentat, care este tot mai minutios elaborat in laboratoare obscure si a carui fata incepem sa o intrezarim in manualele alternative pe care le cunoastem cu totii.
Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai in scoala primara, gimnaziu sau liceu, ci si in universitati. Otrava imprastiata ajunge cu mare usurinta in toate revistele literare si culturale. Marii oameni de cultura cad in capcana acestor denigrari marsave.
Eminescu trebuie prezentat copiilor in cu totul alt mod. Nu de poetul genial are atata nevoie copilul cat mai ales de luptatorul neostenit pentru neam si tara. M-as bucura ca in loc de recitarile papagalicesti ale poeziilor lui Eminescu, lumea sa reproduca tot mai mult textele sale politice, sa ia aminte la lupta si la jertfa sa.
Atunci cand vom intelege cu adevarat destinul celor mai mari fii ai acestui neam, si vom urma exemplul lor, Romania va deveni o tara puternica.
Prezenta ziaristului si omului politic Mihai Eminescu in climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice romanesti.
Ne aflam in apropierea semnarii unor tratate politice mult negociate de statul roman, care pur si simplu nu mai avea loc pentru un Mihai Eminescu. Distrugerea sa nu se putea infaptui insa printr-un procedeu rapid si direct. Fabricarea nebuniei sale reprezenta singura optiune intrucat se putea invoca ori de cate ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist. Eminescu era nebun asa ca nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat in considerare.
Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza in ziua de 28 iunie 1883. Ziarul Romanul care se afla in polemica cu Eminescu scrie pe 1 iulie: “Aflam cu sincera parere de rau ca d. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tanar plin de talent si inzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decat trecatoare si ca in curand vom putea anunta deplina sa insanatosire”.
Semnale in presa vremii

Acesta era semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. Timpul vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883 in care spunea: “Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului “Timpul” este incredintata d-lui Mihail Paleologu”.
Opinia publica intelege astfel ca Eminescu este scos din presa romaneasca. Nicaieri nimeni nu dadea insa nici un motiv, nici o explicatie asupra imbolnavirii sale subite.
Timpul revine cu un comunicat a doua zi pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihai Eminescu, a incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in mod subit de o grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi de cat de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pana acum”.
Trebuie sa observam faptul ca in textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca este evident faptul ca functia pe care o indeplinea in cadrul Timpului era cea de ziarist.
Ziua decisiva este 28 iunie 1883, cand se petrec o suma de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica nebunia eminesciana. Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: “Domnul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau”. Maiorescu gaseste in acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul in aplicare.
Un plan pentru Eminescu
Pe de alta parte insa se stie ca Eminescu era in aceea zi la baia Mitrasewschi, langa strada Stirbei Voda, nu departe de sediul Societatii Carpatii, societate interzisa de oficialitati in aceeasi zi.
Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce ii si reuseste. Eminescu isi iese din minti, Ventura il paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un nebun de la baia Mitrasewschi. Anunta in acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutandu-l pe Eminescu sa isi revina in fire.
Ventura era redactorul ziarului L’Independence roumaine, ziar al carui director Emille Galli, fusese expulzat din Romania in aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat in acea zi, aceeasi soarta a avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului si cu siguranta multi altii.
Articol preluat de pe http://aim.pro.tc/?a=232 .
Sacrificat pe altarul politicii
Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre Romania a tratatului cu Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre Junimisti, condusi de Carp, tratat sustinut in totalitate de Titu Maiorescu.
Sarbatorile nationaliste de la Iasi, de la inceputul lui iunie 1883, cand s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si cand Eminescu, perfect sanatos, a citit la Junimea poemul sau, “Doina”, au iritat puterile centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de inflacarat.
Se cere umilinta
Von Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca se va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei. Se cere ferm desfiintarea Societatii Carpatii, un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata si in ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara. Rolul central in acesta Societate il avea Eminescu.
Iata ca Romania se supune exigentelor straine, interzice Societatea Carpatii, elimina din scena pe multi simpatizanti francofoni, Petre Gradisteanu impreuna cu D.A. Sturdza pleaca la Viena sa ii ceara personal scuze imparatului pentru discursul de la Iasi. Toate astea se intamplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui Eminescu.
Manipularea opiniei publice
Nimeni nu lamureste insa opinia publica asupra bolii lui Eminescu, despre care se afirma numai ca este o boala grava. In luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a strange banii necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica in facsimil.
In numarul din luna august al revistei Literatorul, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca in aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul:
Un X… pretins poet - acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-as plange daca-n balamuc
Destinul sau n-ar fi mai bun
Caci pana ieri a fost nauc
Si azi nu e decat nebun.
Este momentul mult asteptat de Ventura care incercase inca din 28 iunie sa convinga publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci insa cei doi prieteni sositi in graba la baia Mitrasewschi reusisera sa-l salveze pe Eminescu.
Ventura nu voia sa fie el cel care declara deschis nebunia lui Eminescu intrucat fusese deja implicat in evenimentul mai sus mentionat. Asadar epigrama a fost pretextul perfect, imediat dupa aparitia ei Ventura il ataca grav pe Macedonski. “Nu este nici o indoiala, prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu”. Iata ca Ventura cel care anuntase politia de existenta nebunului, se retrage acum in ipostaza prietenului indignat aratand spre Macedonski: “Iata cine il face nebun pe bietul Eminescu”. Macedonski la randul sau incearca sa se apere spunand ca este o epigrama veche care a fost publicata fara stirea sa, epigrama care in plus nici nu il vizeaza pe Eminescu. Exista o logica in argumentatia lui, daca cercetam putin mentalitatea epocii, mai ales dupa presa vom vedea ca innebuneau foarte multi oameni prin anii ‘80 ai secolului trecut, multi se sinucideau.
Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe biata lui spinare (oprobiul public a atras multa lume in aceste evenimente) a fost un spectacol bucurestean pe cinste. Ventura si Macedonski intra intr-o polemica puternica, insa raul era deja facut, Eminescu era in ochii tuturor un nebun tolerat de societate.
In codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala grava” a nebuniei il indeparta definitiv de la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva insemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie.
Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa incepe sa discute deschis problema nebuniei lui Eminescu. Telegraful este primul care anunta ca “Mai multi prieteni din capitala, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru intretinerea amicului lor in casa de sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare in aceasta frumoasa si nobila actiune.”
Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfarsitul anului 1883, cand publica un volum de 64 de poezii eminesciene, intre care “Mai am un singur dor”, “Se bate miezul noptii” etc. Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician al problemelor societatii romanesti.
Ascunderea operei incomode
Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitand-o la poezie. Din acel moment si pana in zilele noastre Eminescu este cunoscut de toata lumea drept “marele poet”, “poetul national al Romaniei”, stergandu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, opera cu mult mai valoroasa si mai bogata decat opera sa poetica.
Una din primele persoane care a sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibraileanu, care scria: “Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al paturilor superpuse, apostolul nationalismului, dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale rasei, sa publice: “Mi te da cu totul mie”, “Nu zi ba de te-o cuprinde” (…) Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptator politic, cum era el atunci: “Mai am un singur dor/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor…”. Or, ideea de sinucidere din “Se bate miezul noptii” (…) Nu cumva acum, la maturitate, si cand avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale - nu cumva credea ca nu i-ar fi sezut frumos sa publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii “usoare” - si unele traduse?”
Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cantate in cafenele si saloane, pierzandu-si profunzimea.
Eminescu este internat intr-o serie de sanatorii din tara si strainatate, insa starea sanatatii sale era foarte buna, dupa cum marturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu indarjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus in tara sanatos”.
Eminescu insusi, viu si dornic sa reintre in presa, isi va asculta “prohodul” in aceasta paranteza a anilor interzisi, 1884-1888. Cateodata se va revolta, va sparge vitrinele librariilor, isi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca in noroi, calcandu-si-l in picioare: atunci fortele de ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe “insurgent” la politie.
Asa s-a intamplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la Iasi: poetul a fost “impachetat” pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Manastirea Neamt. Pe langa aruncarea in noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzatia ca “se lua de femei pe strazile Iasilor”, le “apuca de turnura rochiilor”, le atingea in mers etc.
Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea. Continua sa scrie in ciuda tuturor.

Acolo, la Manastirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, poezia “De ce nu-mi vii?”, pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la Convorbiri literare, cu acest biletel: “Iti trimit deodata cu aceasta mai multe versuri carora, de ti se par acceptabile, le vei face loc in “Convorbiri”. Indealtminterelea, ma aflu bine si sanatos in mijlocul acestor munti si-ti doresc asemenea”.
Eminescu era perfect sanatos in perioada in care a locuit la Manastirea Neamt, 1886-1887. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte in momentele respective, marturie stau si actele de bucatarie ale stabilimentului, intocmite de mana poetului.
Intors in casa Henriettei de la Botosani in 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos psihic: “In urma unei subscrieri, initiata de elevii scoalei artelor frumoase din Botosani, s-au strans 400 lei. De mare ajutor au fost acesti bani, caci au permis sa i se aplice un tratament special multumita caruia starea sanatatii poetului s-a imbunatatit in modul cel mai vadit, caci astazi Eminescu este tot atat de senin cum a fost inainte de boala cea grea de acum patru ani in urma. In 13 Iulie Eminescu, insotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctoral de aice, a sosit in orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc, in casa dlui. St. Emilian un consult, la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, Col. Dr. Otremba, medic sef al Corpului IV armata, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Desi mai multi din acesti d-ni. medici aveau sa plece din Iasi inca in 13 Iulie, totusi si-au amanat plecarea pentru a-l putea asista pe poetul nostru. In urma unei cercetari minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui nu e deloc alterata si ca trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifestase la picioare”.
Eminescu era deci sanatos psihic si perfect capabil de a crea.
In 1888, Veronica Micle reuseste sa il scoata pe Eminescu din casa surorii sale si il va duce de mana pe poet la Bucuresti, unde el isi va regasi pana de ziarist.
Urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul facandu-l, pentru o clipa, pe Guna Vernescu sa demisioneze rupand o coalitie destul de fragila de altfel a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu” si repede acesta este cautat, gasit, internat la sanatoriul doctorului Sutu, in martie 1889.
La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat in casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor.
Se constituie un consiliu compus din Titu Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces verbal in care sunt de parere ca “Boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si randuirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa poata ingriji de intretinerea interzisului”.
Procesul verbal al consiliului este scris in intregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului.
In conditii normale, in care incidentul cu Poenaru ar fi real, Parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu si ar fi trebuit interogat si autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu exista un asemenea interogatoriu.
Trei zile mai tarziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de fata in acel moment, avea sa povesteasca in 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: “Eminescu se aseaza pe pat si peste cateva minute cade intr’o sincopa si moare imediat”. Varianta oficiala asupra mortii lui Eminescu este insa dementa paralitica.

Manipularea operei Eminesciene
Inainte de a analiza putin moartea lui Eminescu, sa luam in discutie perioada 1884-1889, perioada numita “de mare intunecime”, a creatiei eminesciene. Marturiile din epoca atesta insa contrariul.
Cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botosani vorbesc de o puzderie de hartii scrise de catre poet, unele luate de A.C. Cuza si descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar in strada Plantelor, in mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu bolnav, vorbesc de maldare de hartii scrise de catre el, aruncate la cos ori maturate de femeia de serviciu.
Argumentul “creativitatii” cade dintr-un condei in fata abundentei de marturii documentare si, cu el, diagnosticul medical. Intr-adevar, un “paralitic general”, un “abulic in ultimul grad”, acesta este un pacient care nu mai creeza, nu mai face diferenta intre viata si vis etc.
Alexandru Vlahuta, vizitandu-l in spital, il gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii.
Ilarie Chendi, care a stat in gazda pe strada Stirbei Voda, nr.72, pe langa Cismigiu, la aceeasi adresa pe care o avusese si Eminescu in anii ‘80 ai secolului XIX, va povesti cum batranele gazde, niste nemti, incep a-si aduce aminte: “Si mi-au spus, intre altele, ca dupa moartea lui Eminescu, care a avut loc in 1889, au venit la dansii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si, impachetand toata saracia ramasa in urma lui, au umplut doua cufere cu carti si cu manuscrise si au plecat”.

“Legendele” eminesciene vorbesc, insa, pana astazi de “caiete” cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse in aceasta perioada. Biografii sai trec sub tacere pana si faptul ca in buzunarul de la haina in care si-a dat duhul, in 15 iunie 1889, se aflau scrise de mana lui poeziile “Viata” si “Stelele in cer”.
Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cand a fost internat la Dr. Sutu, apoi la Ober Doebing, langa Viena, cat si recidiva din 1886-1887, cand a fost internat la Manastirea Neamt, institutul pentru alienati, corespund unei psihoze maniaco-depresive, in amandoua cazurile a parasit spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale.
In 1887 medicii din Iasi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorul Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienatii mintale provocata de gome sifilitice pe creier si la picioare, incepand un intempestiv tratament antisfilitic, cum se facea pe atunci, cu frictiuni de mercur, in doze enorme cu efecte nule in sifilisul nervos (oare de ce nu stia acest lucru doctorul Izsac?), dar cu urmari catastrofale toxice.

Eliminarea prin otravire
Inca din Renastere se stia, insa cum povesteste Benvenutto Cellini ca si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galica, dar ca efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral.
Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului. De altfel, interesarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresiune mentala, insomnie si cateodata halucinatii, care dupa cum stim au dominat tabloul simptomatic dupa 1887.
Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut o stare deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburari grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate dupa noi prin injectiile de mercur ce le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.
Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat.
Autopsia evidentiaza “o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atat la baza valvulelor aortice, cat si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila”. Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi cat si modificarile ficatului sunt caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala.
Ascunderea dovezilor
Creierul lui Eminescu este uitat pe fereastra, in soare si, dupa cateva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul ca, in 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind incepator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute in vedere doua posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tanarului asistent, ori si aceasta este ipoteza spre care inchinam pe undeva, anumiti oameni, sa nu spun o “intreaga protipendada”, se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes.
Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai tarziu: “Creierul mi s-a adus dela Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datorata faptului caldurii celei mari, probabil ca s’a scos prea tarziu dupa moarte… Creierul era in adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori… Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna… Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis in treacat, nu stiu daca s-a facut in bune conditiuni altor literati distinsi cari, ca si dansul, au murit de paralizie generala”.
Eminescu nu a murit insa de paralizie generala, Gheorghe Marinescu se inselase. Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare.
Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica. In ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intra in discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din maneca imposturii si botezat ad-hoc congenital”.
Asadar, Eminescu a fost scos din viata publica si declarat nebun pentru ca atitudinea lui pentru unirea tarii-mama cu Ardealul nu era bine vazuta de conducerea de atunci a Romaniei, de junimistii P.P. Carp si Titu Maiorescu, care incercau din rasputeri incheierea unei aliante militare cu Germania si Austro-Ungaria.
De remarcat in acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp catre Titu Maiorescu in care ii atrage atentia: “Si mai potoliti-l pe Eminescu”. Iar Maiorescu l-a “potolit”, fabricandu-i nebunia si scapand astfel de o voce “periculoasa”, care il contrazicea tot mai des.
Astfel, Eminescu a fost scos din viata publica intre 1883 si 1889, anul asasinarii sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, marturiile din acea perioada ne arata un Eminescu in plina creatie, lucru care nu ar fi fost posibil daca era nebun, caci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie.
Concluzii
Asadar, creatia artistica din acea perioada, insotita de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sanatatii sale mentale ne arata faptul ca Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otravire.
Asasinarea lui Eminescu a continuat si continua si in prezent prin trecerea sub tacere a activitatii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale nationaliste. Continua prin prezentarea sa in scoli in mod voit deformat.
Dar, cel mai mult continua prin lipsa noastra de cinstire a marelui roman Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul romanesc.

4 comentarii:

  1. Foarte bun articolul! Pacat insa ca a trebuit sa treaca mai bine de 100 de ani pentru a pune in scena anumite aspecte mai mult sau mai putin oficiale. Alina

    RăspundețiȘtergere
  2. Asa este, uneori timpul este cel mai mare dusman.

    RăspundețiȘtergere
  3. Adevaratul Eminescu? Un patriot bun,un jurnalist bun,un poet de factura romantica greu de egalat!!Si oricat s-ar incerca nu-l vor putea tine sub oboroc! ghizela

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu poti ascunde soarele cu o patura!

    RăspundețiȘtergere