Izvor de intelepciune - Petre Ţuţea

Câteva din cugetările veşnic memorabile, înţelepte şi mereu actuale ale lui Petre Ţuţea

1. Se spune că intelectul este dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul este dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.

2. Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu este nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.

3. Acum, mai la bătrâneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.

4. O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba este om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.

5. Eu cînd discut cu un ateu e ca şi cum aş discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios, nu există nici o legătură. ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin este viu.

6. Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.

7. Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.

8. Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrân: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităţi, şi te mişti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie şi prin toate imperfecţiile legate de orgoliu şi de pofta de stăpân.

9. Nu pot evita neplăcerile bătrâneţii şi nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a ţinut până aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrânii au o supapă foarte înţeleaptă: au dreptul la neruşinare. O neruşinare nelimitată. Cînd mă gîndesc la suferinţele bătrâneţii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morţii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

10. Eu sînt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic. Fără Biblie, europenii, chiar şi laureaţii premiului Nobel, dormeau în crăci. Ştiinţa şi filozofia greacă sunt foarte folositoare, dar nu sunt mântuitoare. Prima carte mântuitoare şi consolatoare pe continent – suverană – este Biblia.

11. Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.

12. Luther, cît e el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrân când a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustin… Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că în afară de Biblie nu este nici un adevăr.

13. Shakespeare, pe lângă Biblie – eu demonstrez asta şi la Sorbona – e scriitor din Găeşti.

14. În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.

15. Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.

16. În biserică afli că existi.

17. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!

18. În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.

19. Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meserias de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.

20. De creat doar zeul creează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul creaţie – literară, muzicală, filozofică – leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.

21. Cum să fie creatura creator? ”Hai tată, să-ţi arăt moşia pe care ţi-am făcut-o când nu eram în viaţă…” Păi cum să fie creatura creator?

22. Omul este un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succesiunea fenomenului din el sunt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist.Creştinismul este pur şi simplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Şi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.

23. Creştinismul nu este ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia este expresia unui mister trăit, or ideologia este ceva construit.

24. A fi creştin înseamnă a coborâ Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sunt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gîndit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.

25. Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăsirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creştin.

26. Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultura antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.

27. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.

28. Dacă nu cunoşti revelat – prin graţie divină – sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. Nu ştiu unde am citit eu stupiditatea asta: ”Îi tomba dans une méditation profonde qui la conduit jusqua la loi de la gravitation universelle”. Şi eu spun: dacă Newton gândea până la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai înţelept. Cînd a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr, sau scrie undeva în natură ” legea gravitaţiei”? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios crede că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat.

29. Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor. Deci democraţia este sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea… Triumful cantităţii împotriva calităţii. Bergson a fost acuzat în micul dicţionar filozofic al lui Stalin că este fascist.

30. Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta este părerea mea despre democraţie.

31. Eu cred că omul este făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul este făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.

32. Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: Eu sunt cel ce sunt.

33. În faţa lui Dumnezeu, geniul este văr primar cu idiotul.

34. Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.

35. Cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul rând la iubeşti pentru farmecul lor, şi în al doilea rând le iubeşti pentru că fac oameni.

36. Eu încerc o experienţă: încerc să mă deparazitez de filosofie, de păducherniţa metafizicii. Cioran s-a deparazitat mai demult, deşi face filozofie. Un prieten de-al meu zice: te deparazitezi, dar foloseşti sculele ei. Da, dar dacă mă urc în tren, nu înseamnă că zeul meu este calea ferată.

37. În Evul Mediu s-a formulat de către filozofii şireţi teoria adevărului dublu: secundum fidem – adevărul după credinţă şi secundum rationem – adevărul după raţiune, ca să aibă cale liberă pentru filozofie. Adică să rătăcească până îi ia dracul… Că poţi, în filozofie, să rătăceşti până devii năuc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevăr.

38. Babele evlavioase merg la absolut rugându-se, iar filozoful trăncănind silogisme.

39. Francmasoneria doreşte puterea cu lozinci democrate. Nu sunt religioşi, au o singură religie: propria lor doctrină. Pe duşmani îi anulează social. Au o structură supranaţională, deci sunt antinaturali. Toţi cei care aspiră la unitatea speciei om anulează principiul competiţiei între popoare; anulează însuşi principiul civilizaţiei moderne, născută prin luptă.

40. Geniul este relief, noutate, invenţie, creare de epocă şi stil. Nu e neapărat un înţelept, ci un suprainteligent. Geniile sunt originale, în măsura în care originalitatea este posibilă. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea faţă de divin, geniul este mai apropiat de cer; dar nu sunt în măsura în care este apropiat sfântul.

41. În faţa lui Dumnezeu nu există genii, Dumezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni.

42. Dumnezeu a făcut lumea şi pe om; şi cu om a încoronat creaţia sa. Şi l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. Originea primordială a capacităţii de a determina numele lucrurilor, care este o operaţie logică; originea mistică a gândirii logice.

43. Apariţia unui mare gînditor este pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit şi se spală. Gândirea este o ”spălare” a creierului. Asta mă face câteodată să cred că gândirea nu este din creier şi că acest creier e numai un sediu… De ce gândirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghiţă n-ar mai fi nici o diferenţă.

44. Am auzit odată un profesor de la Politehnică; am avut impresia că asist la un balet de urşi. Dacă într-un salon, într-un colţ, unul fumează şi tace, ăla e inginer… Inginerul e practic, savantul nu e practic. Cînd i s-a spus lui Max Planck, creatorul fizicii cuantice, că s-a mai găsit o aplicaţie, el a spus: care e, mă? Uite care… Ca să vezi, nici nu m-am gîndit!

45. Inteligenţa, oricât de mare nu este suficientă pentru a te curăţa de prejudecăţi. Cu cât inteligenţa e mai mare, cu atât prejudecata e mai voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.

46. Întrebat fiind cum înţelege gândirea, în formă pură sau în exemple, Nae Ionescu a răspuns: exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru ca ideile să fie sesizate senzorial şi de proşti.

47. Nu ştiu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atât de mult. Dacă ai cultul istoriei, ai cultul apariţiei şi dispariţiei; e consolator acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieţii şi lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te învaţă numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poti, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari şi apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuieşte, te prelucrează. Şi dacă nu poţi ieşi din devenire, nu poţi scăpa de tristeţe; tristeţea metafizică este fructul devenirii. Sunt proşti istoricizanţi care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizaţi, nu? Sau mai culţi… Adică murim ca şi caprele, numai că este mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâţia mari creatori de cultură, şi există şi făuritorul de religie, Iisus Hristos – dar nu ne interesează!

48. Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnaţie. iar la apariţia lui Iisus Hristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat şi divinitatea om şi istoria a fost anulată. Emil Cioran are o afirmaţie extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Creştinismul a punctat supraistoric, deşi a apărut în istorie.

49. Sunt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilităţii: termodinamică şi istoria.

50. Nu este om, Kant. N-a reuşit să fie om cu toată stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizează cu clopotele de la biserică, este laureat al premiului Nobel pe lângă Kant.

51. Legionarismul era în înseşi ideile epocii, dar legionarismul nu putea să iasă câştigător deoarece avea la bază o eroare – naţionalismul absolut, care este impracticabil. De la excesul de naţionalism li s-a tras sfârşitul legionarilor.

52. La comunişti, dacă nu eşti cu ei – sau nu mai eşti cu ei – înseamnă că eşti legionar. De ce acest ”sindrom legionar” la bolşevici mă întrebaţi? Fiindcă legionarii sunt singurii români care n-au avut în dicţionar la litera G cuvântul glumă şi când îi prindea pe comunişti era vai de cozonacul lor. Dar de fapt, nici comuniştii nu ştiu de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii.

53. Nu se poate spune că mişcarea legionară n-a fost puternică! N-a avut rezultate pozitive fiindcă extremismele sunt greu suportabile. Nici fascismul italian n-a durat, nici naţional-socialismul german n-a durat şi erau similare cu mişcarea legionară. Deosebirea dintre ele şi mişcare este aspectul religios al mişcării legionare. Nici fascismul şi nici naţional-socialismul n-aveau caracter religios. Hitler era cu mituri germanice, Mussolini era ateu. Într-o întrunire se spune, Mussolini s-a uitat la ceas şi a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în câteva minute să mă trăsnească dacă există! Şi apoi s-a uitat la ceas. Au trecut minutele şi a demonstrat că Dumnezeu nu există.

54. Unde este omul, în imanenţă, absolut liber? Într-o bisericuţă din lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte de mistere, de taine, şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii.

55. Omul este liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul creştin: ”Robeşte-mă Doamne, ca să fiu liber!” (Imitatio Christi)

56. Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agăţată de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertătii. După creştini, libertatea este vehicolul cu care poţi să cobori în întuneric, dacă eşti vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru că ei nu sunt adaptabili la morala zilnică şi o calcă fiind liberi. Am învăţat la închisoare că omul este un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul este un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să îşi chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul puşcăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.

57. Liberatea omului este partea divină din el.

58. Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. Este foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă este posibil acest marş istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor… Noi, românii, nu punctăm universalitatea nicăieri. Şi asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipseşte este îndrăzneala.

59. Luciditatea este o limpezire a spiritului, nimicitoare. Cînd eşti lucid eşti în faţa cimitirului. A fi lucid înseamnă a-ţi da seama perfect de limitele şi neputinţele tale. Luciditatea este o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu trebuie primit, şi nu înţeles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.

60. Mă întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii şi i-am zis: domnule Preda, macedoromânii nu sunt români, sunt super-români, români absoluţi. Atât de năpăstuţi şi goniţi, au instinct naţional de fiară bătută. Iar eu şi dumneata pe lângă ei, avem forţă domestică de raţe. Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temniţă. Îi băteau pînă îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o bărbăţie perfectă.

61. A şti la scară umană, poate fi folositor – dar în nici un caz mântuitor.

62. Este mai mântuitoare o rugăciune într-o biserică din Găieşti decât Platon.

63. Ideea morţii absolute stă la baza smintelii moderne.

64. Heidegger spune aşa: ca să ieşi din anonimat, trebuie să trăieşti neliniştea perspectivei neantului zilnic. El te îndeamnă, Heidegger, să trăieşti murind absolut în fiecare zi!

65. Moartea mă determină să fiu esenţial. M-a impresionat foarte mult sunetul pămîntului căzând pe cosciugul lui Nae Ionescu.

Sursa bibliografică de referinţă este cartea: Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu

de Drd. Stelian Gomboş

Estradda - Exact acum

Cantec de lupta

de C. Savin
Melodia: "Treceti Batalioane"...

Un cântec de jale, un cânt de durere,
Rasuna prin munti si câmpii.
E marsul de lupta, de reînviere,
Ce–l cânta ai tarii copii. bis

Române, deci vino azi, vino la lupta
Si nu da un pas înapoi,
Ruina ti–i casa, furat ti–i pamântul,
Copiii flamânzi îti sunt goi.

Si vin muncitorii, si vin toti plugarii,
S'aduna vitejii Români,
Vrem moarte cu totii în lupta viteaza,
Decât sa fim slugi la straini.

Încinge deci, spada cea grea, legionare,
Loveste mârsavul dusman,
'Nainte cu "Garda de Fier", înainte,
Traiasca al nost' Capitan.

Reindragosteste-te de Romania

Motto: „Inteleptul stie ca totul este un intreg, si ca legile universale se aplica constant atat „in cer cat si pe pamant”. Astfel, am putea esentializa umanitatea la un cuplu si mai mult decat atat, devenim constienti ca daca sufletul unui individ se manifesta, modeleaza si dicteaza destinul vietii sale, tot asa si tara devine trupul animat de vointa poporului. Exista o inteconectare subtila a energie de la nucleu, la atom, de la molecula, la molecula, de la individ, la individ, de la neam la neam, de la planeta la planeta, caci Cosmosul functioneaza ca un ceasornic perfect in care diferitele forme de energie, de la cuantic la molecular curg etern, si asta se numeste generic existenta.”

Sa-ti vorbesti de rau tara, este ca si cum ti-ai injura, umili si chiar batjocori, mama. Daca Cerul este Tatal Cosmic, iar Pamantul – Mama Gea, atunci toti oamenii se pot considera frati, in marea familie a umanitatii. La o scara restransa, am vazut ca familia protonului, neutronului si a electronului (trinitatea este univresal exprimata) se numeste atom, si atunci, printr-o analogie simpla, pastrand cheia trinitara am putea afirma ca reprezentarea cea mai mica a umanitatii este cuplul (Adam si Eva, sau Yin si Yang, suma energiilor complementare). Intr-o formula matematica am scrie asa: barbat+femeie=copil; familie+familie=trib; trib+trib= neam; neam+neam=umanitate. Cu alte cuvinte ajungem la o axioma istorica: evoluam constient de la regnul mineral, pana la cel uman, iar fiecare generatie respecta acelasi cadru general de dezvoltare, in corp, corpul in societate, societatea in alianta. Intotdeauna tendita a fost integralista.Si acum sa revenim la Romania. Daca am intelege ca destinul nostru individual este legat fundamental de cel al poporului din care facem parte, n-ar mai exista abuzuri, ticalosii, fara de legi. Caci nu poti fi doar tu extrem de bogat, iar vecinul tau ultrasarac, caci tot istoria ne invata ca acest tip de dezechilibru genereaza revolte, revolutii, razboaie. Pilda Sodomei si a Gomorei ne invata ca atunci cand un popor intreg este viciat, alterat, cand nu mai exista macar un individ luminat de adevar, care sa aduca Lumina, atunci el este sortit pierii. Slava Domnului, in ciuda atator evenimente discutabile prin care a trecut si trece tara noastra, au existat intotdeauna spirite care sa echilibreze balanta. Avem un salvator mesianic in fiecare domeniu vital el existentei si va rog sa-mi permiteti o foarte sumara nominalizare: medicina-Nicolae Paulescu, inventatorul insulinei; aerodinamica -Henry Coanda, inventatorul motorului cu reactie; in 1827, Petrica Poenaru inventeaza stiloul; Victor Babes scrie primul tratat de bacterologie din lume; Alexandru Ciurcu inventeaza prima ambarcatiune cu reactie in 1886; Emil Racovita devine parintele biospeologiei, in 1904; un an mai tarziu, Augustin Maior inventeaza telefonia multipla; tot noi am dat primul inginer femeie din lume in persoana doamnei Eliza Leonida Zamfirescu si desigur lista se poate intinde pe multe pagini, sa-i mai amintim doar pe Traian Vuia, inventatorul pneurilor la terenul de aterizare al avioanelor, sa ne mutam putin in sfera artelor si a filosofiei amintindu-ne de Lucian Blaga, si de minunata sa „Trilogie a Cunoasterii”, de Mircea Eliade, cu a sa ultracuprinzatoare „Istorie a credintelor si ideilor religioase”, de Eugen Ionescu, parintele teatrului absurd; samd. Din aceasta simpla enumerare ne putem da, lesne seama, cu nu suntem in nici un caz un popor de urangutani, violatori si trepadusi ai planetei. Ba chiar, dimpotriva si la nivelul cetateanului obisnuit, provenit dintr-o cultura izolata si dintr-o tara aflata mult timp la periferia preocuparilor europene, se poate observa un plus de calitati fata de altii si aici as sublinia vorbirea fluenta a unei limbi straine, cunostinte generale la un nivel acceptabil, deschidere catre cunoastere, lipsa dogmatismului, toleranta etc. Departe de mine gandul protocronist ca Romania ar fi buricul pamantului, ca suntem un popor ales sau cine stie ce alte „arogante”, vorba unui mare infierbantat care acum se racoreste putin, dar am certitudinea ca putem sta linistiti in centrul Europei, ca parteneri cu drepturi depline, tinand cont atat de mostenirea genetica si culturala, dar, mai ales de potentialul urias pe care il avem multidisciplinar Iata si aici cateva exemple: romanii care lucreaza la cele mai performante nivele, pentru Bill Gates; licitatiile internationale care se fac pentru tablourile lui Sabin Balasa, Ciucurencu, Iser; spectacolele de teatru care ridica salilie de la Londra, Paris, New York, Tokyo...Evident, trebuie sa ilustram cumva si rolul spiritual pe care Romania il joaca pe marea scena a lumii. Ortodoxia noastra, atat de apropiata de crestinismul primelor trei secole si care ne invata blandetea, smerenia, comunicarea neintrerupta cu Dumnezeu, micile nuclee isihastice care sunt un izvor nesecat de intelpciune si iubire. Ar trebui tradusi in cat mai multe limbi duhovnici ca parintele Constantin Galeriu, Arsenie Boca, Ilie Cleopa. Cu siguranta, inflatia de demagogie si oportunism politic, ne-au facut sa ne jenam de cuvinte mari, de propriul steag arborat cu ocazia zilelor importante pentru tara, sa ascundem in strainatate originea noastra daco-romana, dar de aici si pana la efluviile de ura si mizerii perorate de diversi pseudo-intelctuali la adresa natiunii noastre este o cale lunga ce nu trebuie strabatuta niciodata. Cred cu tarie in destinul si vocatia Romaniei, sunt indragostit iremediabil de peisajul tarii mele si, dupa ce am strabatut aproape intreaga lume, nu mai am nici un complex cu privirea la valoarea umana, intelctuala si spirituala a poporului meu. Si sunt convins ca doar reindragostindu-ne de propria tara, o putem salva si reconstrui pe temeliile solide ale intelpciunii, armoniei, frumosului si pacii!
Oreste Teodorescu - Revista Tango

Inima intreaga sau inima "peticita"?

Într-o zi, un tânar s-a oprit în centrul unui mare oras si a început sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din împrejurimi. Nu dupa multa vreme, în jurul lui s-a strâns o mare multime de oameni si toti îi admirau inima care era într-adevar perfecta. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisura.
Da, toti au cazut de acord ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata. Tânarul era foarte mândru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea. Când deodata, de multime s-a apropiat un batrânel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine:
- Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele.
Oamenii din multimea strânsa în jurul tânarului au început sa-si întoarca privirile spre inima batrânelului. Pâna si tânarul a fost curios sa vada inima ce îndraznea sa se compare cu inima lui.
Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pâna departe. Dar era plina de cicatrici, locuri unde bucati din ea fusesera înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre
bucatile straine si inima batrânului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucati întregi din inima concurenta, rani larg deschise, înca sângerânde.
"Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa", îsi sopteau uimiti oamenii. Tânarul, dupa ce examinase atent inima batrânelului, si-a ridicat privirea si i-a spus râzând:
- Cred ca glumesti, mosnege. Priveste la inima mea - este perfecta!
Pe când a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere.
- Da, a spus blând batrânelul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea - rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de lânga mine, care adesea îmi da în schimb o bucata din inima lui, ce se potriveste în locul ramas gol în inima mea.
Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, ramân margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împartasit-o cu cel de lânga mine.
Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici macar o bucatica din inima lor. Acestea sunt ranile deschise din inima mea, gaurile negre - a-i iubi pe cei din jurul tau implica întotdeauna un oarecare risc. Si desi aceste rani sângereaza înca si ma dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am pâna si pentru acesti oameni; si, cine stie, s-ar putea ca într-o zi sa se întoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor.
Întelegi acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? a încheiat cu glas domol si zâmbet cald batrânelul.
Tânarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batrânel, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a întins-o cu mâini tremurânde.
Batrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucata din inima brazdata de cicatrice si a dat-o tânarului.
Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase.
Tânarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca în inima cândva perfecta pulsa de-acum dragoste din inima batrânelului. Cei doi s-au îmbratisat, si-au zâmbit si au pornit împreuna la drum.
Cât de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima întreaga în piept. O inima perfecta, dar lipsita de frumusete...

Hevia Feat Alex 37 - Busindre Real

Neamul rumun

Ne-a fost dat să auzim dinspre minţile sceleral-iluminate ale iubitorilor de neam şi ţară că limba română este bună numai pentru sudălmi şi înjurături fiindcă nu poate exprima şi altceva. Ba, le spun porcanilor cu rît de oţel şi obraz de tablă că orice cuvînt poate fi mlădiat în semantica lui după mintea celui care îl foloseşte iar dacă în căpăţînele scopite a acestor eunuci ideologi, prin deschiderea gurii nu pot scoate decît înjurături înseamnă că ei sînt nişte lifte înveninate şi nu limba este de vină.
Mare nenorocire pe poporul urgisit că este tîrît ca vita la cuţit şi nu poate face nimic: revoltă - ba; educaţie – canci; bun simţ – ioc şi atunci nu-ţi rămîne decît să-ţi iei lumea în cap şi să-ţi cauţi loc sub soare pe alte meleaguri! Dar dacă ai dragoste de neamul care te-a adus pe lume şi care a semănat această torişte cu oasele lui timp de milenii iar mulţi au plătit cu viaţa ca noi cei de astăzi să le purtăm numele, atunci trebuie să ne răsculăm şi să punem mîna pe ciomag. Nu este o întîmplare că tot felul de năpîrci se guguţă şi ne învaţă cum să fim români şi mai ales cine sîntem, de unde venit şi încotro ne este drumul! Am fost mult timp un popor de ignoranţi iar comuniştii au mers mai departe şi au vrut să ne transforme într-un popor de proşti care repetă ca nişte papagali şi se bîţîie ca maimuţele la circ după ,,indicaţiile preţioase” ale ţucalilor, tîmpiţilor şi hahalerelor năimite şi smintite ce s-au vrut profeţi de-o veşnicie a clipei peste neamul mioritic.
Orice învăţ are şi dezvăţ iar prostia şi golănia cultivată cu atîta osîrdie de cei care ne conduc, trebuie să o scoatem din universul nostru spiritual dacă vrem să ieşim din lumea dobitoacelor cuvîntătoare şi să ne asumăm statutul de om! Atunci şi numai atunci vom înţelege de ce strămoşii noştri doreau toţi să ajungă în condiţia spirituală de om, de ce dispreţuiau lăcomia, hedonismul, minciuna şi tot ce duce la depravarea şi pervertirea sufletului. Dragostea de glia strămoşească nu este o fandoseală pe care o cumperi la marginea străzii sau din vreun loc deocheat unde călăritul se face pe bani. Ea se cultivă din familie odată cu laptele mamei şi focul din vatră, cu primele cuvinte spuse şi se simte cu primii paşi prin roua şi iarba de acasă. Acasă nu poate fi decît acolo unde-ţi odihnesc moşii şi strămoşii şi nu acolo unde ţi-au îndestulat maţul şi te-au destrăbălat ca un stricat. Acasă este ţărîna pămîntului îngrăşat cu sîngele neamului care l-a apărat de prădători sau de vicleniile unor minţi criminale şi tot acasă este soarele şi umbra Carpaţilor şi vuietul Mării Negre. Niciodată ,,acasă” nu va putea fi înlocuit cu ,,îmi este bine”, îţi poate fi bine în orice străinătate şi chiar străin poţi ajunge de atîta bine faţă de neamul tău dar ,,acasă” este sentimentul de împlinire spirituală şi de rememorare. De cînd neamul nostru a încercat să păşească în modernitate ne-am trezit înşfăcaţi de gît şi puşi la pământ să nu putem vedea mai înainte ci numai în lungul nasului şi sub jugul nenorocirilor. Mulţi vremelnici cu patimi deşarte s-au oţoit în prostie, hoţie şi viclenie ca să poată ţine cît mai bine jugul în care ne-au pus. Dar nu le-a ajuns trupul de pe care luau şapte piei, ci vroiau şi sufletul să-l prindă în ticăloşiile lor şi să-l vîndă Satanei pentru ceva gologani. Aşa au ajuns să ne fie falsificate istoria, originea şi limba iar aceasta din urmă le-a tîrît după ea şi pe celelalte. Trebuie să ne rămînă viu în minte numele lui A. T. Laurian cu plăsmuirea privind exterminarea dacilor şi înlocuirea lor cu coloni aduşi din tot imperiul roman. Aici este rădăcina răului şi nimeni nu are curajul să o dezvăluie pentru că este mare pericol de sfîrşitul lumii în cultura română! De baştină ardelean, de educaţie doctor (jurist) şi iezuit a ajuns să-şi urască strămoşii pentru că nu dădeau bine, după mintea lui, în cultura occidentală şi săracul nu avea viţă nobilă. Cum mintea îi era la fel de rătăcită ca şi sufletul, a descoperit el la un franţuz nebun o zicere care i-a luminat întunecimea glagoriei. Pe la 1860 musiu Vaillant, franţuzul nebun cu mare venin la rînză asupra neamului get, după ce l-a răstălmăcit pe Eutropiu, scria parcă din balamuc: ,, …S’il a donné son linge aux soldats blessés, il (Traian) donnera sa vie pour venger Longin; il le jure…désormais plus de Daces; il les passera tout au fil de l’épée et lavera le crime de Decebale dans le sang de toute sa nation”. (Dacă el a dat hainele sale soldaţilor răniţi - Traian – el îşi va da viaţa să răzbune pe Longin; el le-a jurat …pentru viitor dacilor că îi va trece pe toţi prin vîrful săbiei şi va spăla crima lui Decebal în sîngele întregii sale naţiuni). Această sminteală a ajuns şi sub nasul doctorului ardelean care, împreună cu doctorii Murgu, Maior, Klain şi Papiu au sucit-o, au răsucit-o pînă ce, trecînd ,,preste plaiuri” au poposit în Bucureşti unde se simţea mare lipsă de inteligenţa lor. Cum prostia nu costă bani, au dat cu generozitate şi acestora din preaplinul lor, astfel ne-am procopsit cu nebunia franţuzului înrădăcinată pe plaiurile mioritice. Fiindcă în acele vremuri, legile româneşti erau mai toate traduceri după cele franţuzeşti, a fost băgată şi această traducere tembelă în cărţile noastre de istorie, iar de aici minciuna repetată de zeci de milioane de ori a ajuns adevăr de necontestat. Laurian a fost sprijinit cu multă vigoare de ciocoimea liberală ca să pună la cale această mişelie pentru că ne scotea pe noi nişte maimuţe prăsite de alte maimuţe necunoscute dar cărora ei le spuneau ,,coloni romani” adică ceva de viţă nobilă. Tot din Franţa au adus şi nebunia latinei populare atunci cînd latina clasică nu le-a ajuns la fabrica de cuvinte pe care o puneau ei pe picioare în faimosul ,,Dicţionariu-Glosariu”, pentru a dovedi că sîntem mai latini chiar decît latinii. Şi dacă B. P. Haşdeu a venit prin articolul ,,Perit-au dacii?” din anul 1871 să scoată din capul românilor această nebunie argumentînd lingvistic şi istoric că totul este un fals, nimic nu s-a mai putut schimba, politicul ciocoiesc ne-a scris o istorie plină de strîmbătăţi. Minciuna a fost bătută în cuie pentru veşnicie. Şi poetul V. Alecsandri supărat pe latinismul lui Pumnul care conducea ,,Foaie” din Cernăuţi şi a discipolilor lui ce îi modificau textele după capul lor, scria la 20 aprilie 1868: ,,Dacă Foaia Societăţii ţine ca să mă aibă de colaborator, pretind ca să mă primească cu defectele mele de stil şi de limbă, iar nu să mă ciunească din cap pînă în picioare şi să-mi schimbe cuvintele. De este Foaia Societăţii o publicaţie serioasă ce are drept scot de a răspîndi idei şi gustul în public, îi dau mîna cu frăţie, iar dacă această foaie are de gând a cădea în păcatul foilor ardelene, adică a propaga pumnismul cu lepturărismul şi fundăcionismul acestui onorabil profesor…eu unul mă despart de ea ca de o nevastă care îşi pierde cărăruşa…Cînd dracu om înţelege că o literatură ca să fie literatură adevărată, naţională, să-şi ieie izvorîrea din geniul poporului, iar nu din fabricile de cuvinte a lui Cipariu et companie”! Această ultimă idee trebuie să o batem cu ciocanul în capul tuturor veneticilor pripăşiţi pe la noi care ne învaţă cine sîntem şi cum să gîndim româneşte!
Chiar mai devreme, cînd nebunia latrinistă abia începuse să dea în clocot, au fost români cu capul pe umeri care le-au spus ,,doctorilor ardeleni” că nu ţin cărăruşa neamului şi adevărului.
Alecu Russo(1819-1859) spune despre intelectualii ardeleni care au adunat pe români în 1848 pe cîmpia Blajului, că le-au vorbit nu în româneşte ci într-o ,,babilonie de cuvinte stropşite şi smulse din latineşte”. El remarcă nu fără temei că latinismul ardelenilor a fost în primul rînd o formă de luptă politică dar vremea lui a trecut şi ,,uităm că latinismul şi neolatinismul au fost un steag ce nu-şi mai prinde loc acum”. Cu ironie îşi imaginează în una din Cugetările sale, revenirea pe pământ a lui Ştefan cel Mare în Moldova anului 1855 şi uluirea voievodului în faţa limbii cu totul de neînţeles în care ar fi glorificat de către lingviştii latinişti şi cosmopoliţi: ,,Ce ar face el pe un pământ, unde nu au rămas urme de umbra lui măcar?…Vorba lui nu mai este limbajul nostru…Strănepoţii Urecheştilor, Dragomireştilor şi Movileştilor i-ar zice în versuri, în ode şi în proză: Eroule ilustru! Trompeta gloriei tale penetră animile bravilor romani de admirăciune grandioasă şi neindefinisibilă pentru meritul neinvincibilităţii tale!…la care lucruri frumoase, deşi neinteligibile pentru dînsul, Ştefan-vodă bietul ar holba ochii lui cei înfricoşitori…şi s-ar culca iarăşi în mormînt…”
Că puţea rău sminteala latriniştilor o spune geniul spiritualităţii noastre, M. Eminescu care în articolul ,,Bălcescu şi urmaşii lui” din noiembrie 1877, scrie: ,,Nicolae Bălcescu e de altminterea o dovadă, că limba românească pe vremea lui şi ’nainte de dînsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gînduri atît de înalte şi simţiri atît de adînci, încît tot ce s’a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei ,,pomadate” a fost curat în dauna limbii române”. Pe atunci Eminescu se putea exprima neîngrădit şi plin de elocinţă în limba strămoşească a românilor în stare să reproducă ,,gînduri înalte şi simţiri adînci”, acum pentru liftele cazare şi celelalte scursuri specializate în limbism şi pupincurism, aceeaşi limbă este bună numai pentru sudălmi!
Înţeleg eu că trebuie să vi se bage furca în gît să o lăsaţi mai moale? Rîtanilor, prea aveţi fălcile groase şi minte puţină!
Obrăznicia lichelelor latriniste o găsim foarte bine exprimată în fiţuica ciocoimii fanariote Românul din august 1881 ce se pretindea singurul loc unde clocotea adevăratul sînge românesc: ,,Românii ca toate popoarele care păşesc spre progres, nu se mai ocupă de a descoperi cine a fost autohton sau nu”. Ce ciocoi isteţi! Şi astăzi auzi acelaşi argument ticălos atunci cînd vrei să ştii altceva decît ne tot îndobitocesc ei.
Din aceeaşi perioadă avem o scrisoare de la Al Hurmuzachi ce spune: ,,Adevărata şcoală de iubire a umanităţii este patriotismul, precum şi şcoala patriotismului este spiritul familiei. ..Dar tineretul român din Bucovina nu este educat în acest spirit, ci…să ne dezbrăcăm de fiinţa noastră firească şi intimă, de însuşirile noastre particulare, de individualitatea noastră…ca să ne pierdem naţionalitatea română…ca să ne pierdem pînă şi amintirea cine am fost, şi conştiinţa ce am rămas, să încetăm de a mai fi români”. Spune mai departe bucovineanul că cine îşi pierde fiinţa naţională acela îşi rupe singur ,,legăturile cele mai scumpe şi mai sfinte cu poporul, cu originea sa, tradiţiile, datinile, amintirile străbune şi se preface în o fiinţă nouă, cosmopolită, adică fără patrie, fără căpătîi moral”. El cere românilor ,,a nu ne lipi haina cea străină pe deasupra fiinţei noastre, a ne polei cu ea, mulţumindu-ne cu nişte firmituri ale ei pe care le primim în nişte şcoli înstrăinate. ..E mai puţin dureros să te desparţi de patrie, decît a trăi în ea şi a vedea individualitatea, adică toată fiinţa adevărată a poporului pierind şi stîngîndu-se.” Cîtă dreptate avea şi are chiar şi în prezent acest om, dovedind că nici după 150 de ani la noi nu s-a schimbat mare lucru, doar maimuţele care fac circ, dar năravurile au cam rămas aceleaşi! Distrugerea identităţii de neam a fost o acţiune programată pusă la cale de toţi veneticii pripăşiţi prin toriştea străbună dar şi de lichelele noastre neaoşe iar comuniştii i-au pus capac cu făcătura lui Roller. Dau în continuare şi alţi români care s-au opus falsificării istoriei şi limbii cu argumente din diferite domenii.
Theohari Antonescu(1866-1910) este unul din marii ,,uitaţi” ai istoriografiei noastre. Avînd o pregătire solidă şi bun cunoscător a limbilor clasice şi-a permis să judece faptele istorice cu propria conştiinţă şi să tragă concluzii care au supărat rău pe specialiştii cu patalama şi pretenţii. În anul 1889 îşi prezintă teza de licenţă intitulată ,,Cultul cabirilor în Dacia” care este o sinteză asupra celor 19 tăbliţe din plumb, bronz şi piatră unde apar ,,cavalerii danubieni” în diferite ipostaze. Despre lipsa totală a informaţiilor din scrierile creştine asupra cultului cabirilor el le pune pe seama fricii de a nu dezvălui fără voie ceva din tainele acestei religii şi asemănările uluitoare cu mitraismul şi cabirismul pe care le-a înlăturat prin violenţă! In munca sa a constatat cu surprindere că multe fapte ale istoriei noastre vechi sînt ocultate cu bună ştiinţă de către specialiştii în plăsmuiri. În anul 1901, publică lucrarea ,,Lumi uitate” unde în capitolul ,,Dacia, patria primitivă ariană” afirmă pe baza unor probe solide şi sigure la acea vreme că toriştea noastră este ţinutul adevărat al arienilor de unde au migrat către cele patru zări! După aproape 80 de ani aceste ideii sînt acceptate de cultura europeană dar venind din SUA, de la arheologul Marija Gimbutas, care ne-a studiat profund istoria noastră veche, dovedind încă odată ticăloşia şi vanitatea oarbă a gunoaielor ce ne-au tot scris, răscris şi falsificat istoria! Lucrările lui au fost ignorate de către specialişti chiar de la apariţie deşi autorul era un perfecţionist.
Teodor Burada, de profesie muzicolog şi jurist a efectuat în perioada 1878-1915 cercetări de etnografie, muzicologie şi folclor peste tot pe unde a auzit că ar exista ,,insule de români”. Pasiunea şi iubirea fără margini pe care a arătat-o neamului românesc l-au făcut să facă vizite în Istria, Macedonia, Bulgaria, Grecia, Turcia/Bitinia, Cehia(regiunea Walaska), Galiţia, Bucovina, Basarabia şi regiunea de pe malul stîng al Nistrului pînă la Bug. De multe ori a fost primit cu ostilitate de către autorităţile pe unde l-a purtat dorul de neam, ajungînd şi la închisoare sau luînd bătaie pentru că dorea să-şi cunoască fraţii. Strădaniile le-a publicat în mai multe articole ce au fost unite mai tîrziu în broşuri dar specialiştii în istorie l-au considerat nebun iar afirmaţiile lui ,,simple nebunii”. Prin călătoriile făcute el a arătat că chiar după 2000 de ani, neamul românilor era pe aceleaşi locuri pe unde i-a menţionat Efor, Herodot şi Strabon pe geţii ce se întindeau de la Don pîna la Adriatica şi din Carpaţii Păduroşi pînă în Rhodope.
N. Densuşianu de profesie jurist şi bun cunoscător al limbilor clasice a muncit toată viaţa adunînd probe să poată dovedi continuitatea de neam a românilor pe aceste meleaguri atît înainte de cucerirea romană cît şi după retragerea acestora din Dacia. A studiat mii de lucrări şi texte ale scriitorilor antici şi pe baza unui material care şi astăzi uimeşte prin dimensiunile şi valoarea lui ştiinţifică, a scris Dacia preistorică lucrare apărută postum în anul 1913 prin grija fratelui său. El dovedeşte cu probe arheologice, epigrafice şi lingvistice accesibile la timpurile acelea că ţinutul nostru carpatin este leagănul de început al civilizaţiei europene şi de aici s-a răspîndit în sud şi vest unde a intrat în contact cu civilizaţiile mediteraneene. Această lucrare putea fi canavaua pe care să se coase adevărata istorie a poporului român. După descoperirea mea privind leagănul civilizaţiei emeş/sumeriene, a legăturii dintre emegi şi limba română veche şi citirea tăbliţelor de plumb ale strămoşilor noştri ascunse şi în prezent la Institutul de Arheologie din Bucureşti pot afirma că Densuşianu, prin inteligenţă, intuiţie şi o muncă de rob, i-a depăşit pe toţi istoricii cu pretenţii şi mult venin în guşă iar ideile lui sînt în cea mai mare parte corecte! La scurt timp de la apariţia lucrării, Vaticanul s-a uitat strîmb la ea şi a interzis-o fiindcă că nu dădea bine la făcătura fariseilor ce au fost sprijiniţi de vechii greci şi latini în acţiunea de confiscare a religiei geţilor pentru binele şi veşnica lor pomenire! Cred că şi lucrarea lui T. Antonescu a fost îngropată în uitare pentru că specialiştii nu se puteau compromite citînd scrieri interzise sau condamnabile după antereele papistăşeşti sau mioritice. Faptul că lucrarea lui Densuşianu a fost desconsiderată de către pretinşii profeţi ai neamului, se datorează în cea mai mare măsură acestei secături a istoriografiei române numită V. Pîrvan, care din invidie şi ură fără margini a spus numai minciuni despre ideile lui Densuşianu iar toate alegaţiile le-a pus în mistificatoarea Getica unde spune la p. 7: ,,… Nicolae Densuşianu scrie romanul său fantastic Dacia preistorică, plin de mitologie şi de filologie absurdă, care la apariţia sa(postumă: 1913) deşteaptă o admiraţie şi un entuziasm nemărginit printre diletanţii români în arheologie”. Densuşianu a scris mai multe cărţi despre începuturile feudalismului românesc care au fost considerate de către aceeaşi specialişti, de o probitate profesională fără cusur! Dacia preistorică avea însă un mare cusur, spunea un adevăr distrugător ce le rupea gîtul latiniştilor! Dar duşmani şi mai sălbatici au fost istoricii comunişti ieşiţi din clocitoarea lui Roller care prin anii 1965 se gîndeau să ardă această lucrare la fel cum doreau să facă şi cu tăbliţele de plumb! Şi totuşi pentru aceste monstruozităţi criminale nimeni nu tuşeşte, nimeni nu are dureri de cap de parcă absurdul a pogorît din minţile ,,celeste” ale acestor canalii în Mîrlania, ţara tuturor fărădelegilor!
Identitatea noastră de români autohtoni pe aceste meleaguri, a fost apărată cu multă vigoare de cîteva condeie ce trebuie amintite aici şi numite atît de către prieteni cît şi de către duşmani ,,ideologii românismului”!
Eudoxiu Hurmuzachi(1812-1874) s-a născut în apropiere de Cernăuţi dintr-o familie de boieri moldoveni iar studiile le-a făcut la Viena. Bun cunoscător al limbii germane şi a limbilor clasice, toată viaţa şi-a dedicat-o adunării de documente pe propria cheltuială care dovedesc istoria noastră pe aceste pămînturi. În anul 1872, la propunerea lui A.T. Laurian, preşedintele Societăţii Academice Române, E. Hurmuzachi este primit ca membru. Moare la 10 februarie 1874, la vîrsta de 62 de ani. În luna noiembrie a anului 1874 documentele strînse în casa părintească din Bucovina, ajung cu peripeţii la Bucureşti, constituind fondul principal al istoriografie noastre. Din aceste documente s-au publicat 45 de volume pînă în anul 1942(12 volume Slavici, 10 N. Iorga, 6 volume N. Densuşianu, 4 volume I. Nistor) iar din lucrarea de istorie scrisă de el Fragmente, Eminescu a tradus cam o treime. În anul 1974 UNESCO a inclus pe E. Hurmuzachi printre figurile de seamă ale culturii române cu merite remarcabile în istoriografia Europei centrale. În prezent ,,patrioţii români”, pentru a avea merite, se bulucesc să fie stipendiaţi de serviciile secrete din afară ce doresc să fim străini în propria ţară!
Gheorghe Hurmuzachi, fratele lui Eudoxiu, scria în 1865 către Asociaţia Naţională din Arad: "Limba română, scumpă moştenire de la străbunii noştri, a ajuns prin întunericul secolelor, prin vijeliile trecutului, după atîtea lupte cu hunii şi cu avarii, cu turcii şi cu tătarii, omogenă, una şi nedespărţită pînă la noi, în secolul XlX carele se mîndreşte a fi înaintat mai mult cultura românilor decît toţi premergătorii săi. Şi tocmai noi am fi acei care am voi să izbim în unitatea limbii, care am voi să sugrumăm mîndria şi mîngîierea noastră, simbolul măreţ al unităţii poporului român? Credem că nu se va afla român bun şi fiu sincer al naţiunii care să nu cheme blăstămul asupra bărbaţilor care vor putea şi nu vor voi a contribui spre a se delătura dezbinarea ameninţătoare în sînul limbii materne”! Cinste acestei spiţe de români curaţi.
B. P. Haşdeu (1834-1907), născut în ţinutul Lăpuşnei, pe malul drept al Nistrului, istoric şi lingvist a scris numeroase studii împotriva celor ce doreau să ne prezinte ca sălbaticii Europei sau scursura imperiului roman. Contemporanii l-au privit cu suspiciune şi chiar dispreţ pentru că îi punea pe toţi în buzunar în domeniul lingvisticii iar inteligenţa lui nu lăsa niciodată loc prostiei.
M. Eminescu(1850-1889), născut la Ipoteşti – Botoşani este cea mai sclipitoare minte a neamului nostru, a luptat cu o putere neobişnuită împotriva tuturor lichelelor şi lepădăturilor care au pus stăpînire pe ţară după Unirea Principatelor şi au transformat-o într-un cuib de tîlhari. Acuzaţiile de conservator şi duşman al progresului aduse lui de către ciocoii liberali sînt gratuite, fiindcă el a militat pentru un progres cumpătat bazîndu-se pe resursele noastre de materii prime şi făcut în interesul poporului român iar nu un progres realizat de dragul progresului numai în folosul celor ce controlau şi jefuiau ţara! Ceea ce demasca el ca un adevărat jaf asupra poporului român, s-a repetat şi după executarea lui Ceauşescu - în numele aceloraşi principii - de către cei care l-au slujit pe tiranul comunist! Gazetăria marelui poet este la fel de importantă ca poeziile unde descoperim cu uimire cunoştinţele ample din domeniul istoric, lingvistic, statistic, economic, al psihologiei de grup şi altele. Pentru că nu vroia să fie mai milos cu liftele prădătoare din România acelor vremuri aşa cum a fost sfătuit de multe ori, deţinătorii puterii l-au asasinat iar după aproape 20 de ani de la moarte, minţi sifilitice au lansat povestea că poetul ar fi murit de sifilis! Ura ciocoimii liberale împotriva marelui gînditor a dus la ,,uitarea” întregii scrieri gazetăreşti iar după ocuparea României de către armata bolşevică, această duşmănie a fost preluată de secăturile cazare şi astfel toată gazetăria a fost interzise după anul 1947 la fel ca multe poezii!
N. Iorga(1872-1940), născut la Botoşani, este cel mai mare istoric al nostru. A contestat cu argumente curentul latinist susţinînd că dacii nu au dispărut după cucerirea Daciei de către romani şi au rămas locului după retragerea cuceritorului iar limba vorbită de români are un puternic strat venit din limba dacă. A avut relaţii încordate cu toţi latiniştii şi traciştii precum şi cu politicienii amici ai acestor lichele. A fost asasinat de fanaticii legionari!
Nechifor Crainic, ideologul autotohniei românilor, în guvernul mareşalului Antonescu a ocupat funcţia de ministru la Ministerul Propagandei unde a creat un adevărat program de combatere a comunismului propagat de bolşevici şi de canaliile lor din ţară. Pentru aceasta, după ce România a fost ocupată de trupele sovietice, a fost căutat ca iarba de leac de către cazarii bolşevici, stăpînii de atunci ai ţării sub patronajul trupelor cotropitoare. S-a bucurat de protecţia lui Petru Groza şi Pătrăşcanu, stînd ascuns în Ardeal la un fost student de-al său. În vara anului 1947 Pătrăşcanu i-a promis că guvernul va da o lege privind o nouă încadrare juridică a crimele de război şi el se va putea apăra în instanţă spunîndu-i că se poate preda poliţiei. Cumnatul lui Pătrăşcanu, avocatul Pandrea, s-a angajat să îl apere la proces. Dar a aflat de strategia lui Pătrăşcanu monstrul cazar – Ana Pauker, şi banda ei criminală – legea a fost blocată, Nechifor Crainic a fost tîrît prin puşcării pînă în anul 1962 fără a fi fost judecat şi condamnat vreodată, iar după această dată a fost folosit de comunişti pentru a lovi în emigranţii români care îi criticau. Avocatul Pandrea care o apărase pe Ana Pauker în anul 1936 la Craiova în procesul privind atentatul săvîrşit de secătura comunistă în Senatul României în anul 1920, a făcut ani grei de puşcărie!
Vedem cu surprindere, că cele trei curente privind originea limbii şi a poporului român – latinist, tracist şi slavist – sînt aduse din străinătate de către români smintiţi sau lichele pripăşite pe la noi şi au avut (dar au şi în prezent) ca scop înstrăinarea neamului mioritic de la firea lui firească şi de la tradiţiile lui astfel ca orice tîrîtură să-şi poată şterge picioarele mizere de obrazul nostru!
Pentru a dovedi că toată mas-media ne supune unui proces abominabil de îndobitocire, amintesc faptul că zi şi noapte ni se prezintă ca modele numai curve aduse de pe marginea străzii, idioţi, lichele, violatori, politicieni cu minţile întîrziate, manipulatori, mişei, dar niciodată oamenii de valoare ce ar putea punea umărul la propăşirea neamului fiind o cale de urmat şi pentru alţii. Din mulţimea acestor români adevăraţi ţinuţi într-un anonimat total, amintesc doar două nume, foarte cunoscute şi respectate în străinătate dar aproape necunoscute şi blamate acasă, adică în România: muzicianul de excepţie Gheorghe Zamfir şi caricaturistul nepereche Ştefan Popa Popa’s.
Să amintesc şi cum s-au folosit duşmanii noştri de nebunia latinistă ce susţine că după exterminarea dacilor şi repopularea provinciei cu coloni din tot imperiul roman(nu cu italici!) în decurs de cîteva sute de ani s-a format poporul român în Dacia traiană – adică Ardealul care este leagănul acestui neam? Amalgamul etnic adus din tot imperiul s-a dezvoltat într-un popor distinct, vorbitor de o latină populară ce a cucerit mai întîi pe toţi locuitorii din Ardeal, apoi s-a revărsat peste munţi în Moldova şi Ţara Românească pe care le-au luat în stăpînire. Te întrebi plin de uimire, oare aceste teritorii de peste munţi nu erau locuite sau popoarele cotropite de români au fost supuse unui puternic proces de deznaţionalizare? Cum nebunilor nu le trebuie minte, tot aşa latriniştii noştri ne-au pus pe tavă celor ce doreau numai rău să ne facă. Teoria panslavismului asupra românilor se sprijină tocmai pe această inepţie – că românii un popor străin, de prădători – ar fi cucerit populaţiile băştinaşe formate din moldoveni, valahi şi ardeleni amestecaţi cu slavi şi chiar slavizaţi, deci este un stat multinaţional de cuceritori care trebuie desfiinţat. Dogma a fost îmbrăţişată de PCR la 1921, care numai român nu era iar în prezent este vînturată de ,,industriaşii holocaustului” în frunte cu Ellie Wiesel. De aceea mozaicii spun că au fost pe plaiurile mioritice mult înaintea noastră, odată cu ocuparea romană făcînd parte din aceste trupe de stăpîni, iar noi românii am apărut ca popor în secolele X-Xl!
Trebuie la nesfîrşit să trăim în această minciună a latinităţii adusă de aiurea de indivizi care s-au gîndit numai la cîştigul şi sminteala lor fără a cîntări şi ce rezultă din această acţiune şi cu parul ne-au băgat în cap tîmpenia la zeci de generaţii?

Eu am făcut un pas mare pe drumul dezrobirii spirituale a poporului rumun dar trebuie continuat cu:
- accesul liber la tăbliţele de plumb aflate la Institutul de Arheologie din Bucureşti, cele de la mănăstirea Sinaia şi alte dovezi arheologice cu scriere getică din ţară.
- analizarea arheologică şi spirituală a urmelor lăsate de neamurile noastre care s-au răzleţit în cele patru zări.
- efectuarea de copii sau fotografii după tăbliţele de plumb descoperite în Bulgaria, Anglia(Salisbury), tăbliţele sacre din aur ale orficilor şi cele de plumb care au circulat în secolele ll-lV al erei creştine, în imperiul roman fiind considerate cu puteri magice şi care sînt în număr important prin muzeele Europei.
- cumpărarea sau copierea electronică a celor 20 de cărţi despre eseni scrise de românul maghiarizat Edmont Bordeaux-Szekeley şi The Origin of Christianity precum şi altora legate de istoria noastră vechi şi traducerea lor în limba română pentru a se putea reconstitui vechea cultura strămoşească.
- scrierea adevăratei istorii a ţinuturilor noastre şi a poporului mioritic începînd cu mileniul Vl î.e.n. pînă la descălecarea voievozilor şi formarea statelor feudale româneşti.
Asemenea muncă poate fi făcută numai de oameni care nu au prejudecăţi, sînt sinceri cu sine şi curajoşi, fiind plini de generozitate.

Ec. Constantin Olariu Arimin

Lord Of The Dance - Cry of The Celts

Stramosii arieni

In anul 2000 B.C. triburi de origine europeana, autonumindu-se Arieni (in sanscrita Arya=nobil), invadeaza partea nord vestica a Indiei. Originea acestor triburi europene este inca discutata: unii ii considera de origine greaca, germana, celta, dar cei mai multi cred ca erau de origine “latina”- datorita inrudirii multor cuvinte sanskrite cu cele “latine”.
Cercetari fara repros au stabilit, dupa indelungate cautari, ca singurul SPATIU care raspunde conditiilor din vechea literatura vedica, este cel Carpatic, in care invatatii de la Universitatea din Cambridge plaseaza sub titulatura “Ancient India” faza primara a Culturii Vedice. (E.J.Rapson “The Cambridge History of India -pag.65 - 76). In 1993 la editura Barnes & Noble Books apare lucrarea lui V.Gordon Childe “The History of Civilization - The ARYANS”. Autorul expune in aceasta carte la pagina 176-177 o harta a distributiei Aryenilor in timpul primei lor aparitii din care reiese clar amplasarea acestora in spatiul Carpato- Dunarean, intre Carpati si Nistru precum si intre Carpati si Peninsula Balcanica.
Acesti invadatori arieni aveau o organizare tribala, avand in fruntea fiecarui trib un Rege - Rajah a carui functie era ereditara. Viata de familie era dominata de:
TATA (Pitar in sanskrita - nu va suna acest cuvant familiar? … cel care aduce “PITA” in casa) care in germana este VATER, iar in latina PATER.
1) MAMA (MATAR in sanscrita, MUTTER in germana, MATER in latina si MITIR in greaca) se bucura de o oarecare libertate, avand autoritate asupra copiilor si servitorilor.
Aceasta populatie Aryana - alba, se suprapune populatiei locale negroide, fara insa a se amesteca cu aceasta, divizand societatea indiana-hindusa in 4 clase sociale numite CASTE:
1.Casta Preotilor - Brahmanii, Aryenii
2.Casta Domnitorilor si Razboinicilor - Ksatriya
3.Casta Negustorilor si taranilor - Vaisyas
4.Casta Servitorilor - Sudras care “asudau” muncind pentru primii.
Casta cea mai importanta era cea a Brahmanilor, a celor “nascuti de doua ori”, a doua nastere fiind considerata initierea in stiinta Arienilor, in stiinta Vedica. Literatura sacra se imparte in doua mari grupuri:
1) auzita, stiuta - shruti (se pronunta “asruti” - traducerea fonetica este foarte asemanatoare: “stiuti”…”sruti”.)
2) scrisa - smrti - in sanskrita.
Textele din literatura “Shruti” se bucura de cea mai mare autoritate, ele fiind considerate ca transmise oamenilor de catre ZEI. Din aceasta grupare fac parte: RIG VEDA, SAMA VEDA, ATHARUA VEDA, BRAHMANAS, ARANYAKAS si UPANISADELE.
Cuvantul “vede” or “vid” in sanskrita , inseamna “a cunoaste”, “a vedea” (cu ce limba din lume seamana… va las pe dumneavoastra, romanilor sa descoperiti!)
Primele 4 colectii contin imne dedicate unor zeitati, in timp ce UPANISADELE, contin gandiri speculative, filozofice, in cautarea permanenta a realitatii absolute. Competitive cu scrierile oricarui mare filozof prezent contemporan, ele contin instructiuni rituale, ceremonii, reguli de comportament. Sunt in numar de 108, dar mai cunoscute sunt numai 10 din ele. Spre curiozitatea dumneavoastra, sa vedem cum incepe fiecare, chiar traduse in engleza. O alegem pe prima (din cartea “the UppanisHads” ce se poate cumpara la Barnes & Noble Books):
“OM (KATHA)...
May Brahman protect us,
May He guide us,
“OM - PEACE, PEACE, PEACE...”
Singurul cuvant care nu a putut fi “tradus” din sanskrita in engleza, a fost “OM” - cuvant “de neinteles” in “toata lumea”… Sa fie chiar asa?! Iar in prefata lucrarii autorul ni-l explica: ”OM” - symbol of Brahman or God - is to hindus Divine … and has a solemn resonance, indefinitely prolonged.” Cuvantul OM simbolizeaza legatura dintre fiinta suprema si materie, este cuvantul pronuntat in templele hinduse cu respect, cei ce-l rostesc stand in picioare.
Dar cuvantul DEVA ori DAVA (zeu) nu cumva il aveau si stramosii nostri? SUCIDAVA (orasul zeului SUCI)… MOLDAVA (tinutul zeului MOL). Cuvinte inainte fara nici un inteles, incep sa-si capete o explicatie. Sa fie oare si alte cuvinte “asemanatoare”? Cuvantul “IAMA”, nu este cunoscut in limba romana curenta … dar figureaza intr-o expresie proverbiala, foarte frecventa: “a da iama-n vite (cu sensul de a raspandi moarte-n vite) - “IAMA” este domnul si judecatorul mortilor in religia vedica.
Religia si cultura vedica (dupa Gabriel Gheorghe - “Aspecte metodologice din “Franta a fost romanofona”), au reprezentat cea mai veche manifestare culturala in spatiul Carpato - Danubian. Desi cultura vedica a disparut ca realitate nominala cu foarte mult timp in urma, trairile oamenilor vedici, foarte apropiate de cele ale crestinilor, au continuat sa fie practicate de populatia romaneasca, ca obiceiuri transmise de-a lungul mileniilor, din tata in fiu. Este un inceput de proba ca romanii care nu cunosc “crestinarea formala” (fortata) administrativa in istoria lor, sunt crestini dinainte de crestinismul formal.
Sa mai luam un cuvant “pelasgic” si sa vedem cum il trateaza arheologia lingvistica… “BAN” - unul din cele mai vechi din relicvele lingvistice, cotat ca vechi de cel putin 4500 de ani. A participat si el la “roirea” populatiei ariene din spatiul Carpato - Danubian… ajungand pana in Asia Centrala, in scrierea sanskrita, avand sens principal de “Stapan”...Polonezii il vor prelua ca BAN - PAN, iar in greceste el ajunge sa insemne mare, celebru, puternic - Pan. Bine ca cel putin sanskritii nu si “l-au adoptat”… Panonia - provincia Panilor (Banilor); in Romania este intalnit peste tot: BANAT, drumul banului, BANEASA etc.
Acesti Arieni ai spatiului Carpatic s-au raspandit nu numai spre Asia. Ei au “roit” peste tot in lume, determinand explozii de civilizatii ca in Mesopotamia, Egipt, Creta - reprezentand de fapt apogeul preistoriei, apogeul culturii carpatice. Dr Giles (in “Cambridge History of India, paginile 68-70) defineste leaganul Aryenilor ca fiind pamantul Carpatic, avand la sud Balcanii si Alpii la vest. El numeste aceasta prima cultura aryana - Danubian I - caracteristic acestei perioade fiind “Spirala dacica” de mai tarziu. Vasle de lut din aceasta perioada avand mazgalite” spirale” fara sens” ?! peste tot. Sa fi fost ele chiar fara sens… ?? Vom vedea mai tarziu in capitolul “Simbolistica la pelasgi”. Acesti Danubieni, Arieni, spune mai departe Dr. GILES, se raspandesc peste tot prin Europa, ocupand o parte considerabila a Poloniei, sudul Germaniei, intalnindu-se cu barbatii inalti ai rasei nordice (probabil deja pastori) si asimilandu-i. Raspanditi in Balcani - in special in Tesalia -nescapandu-le nimic, cuceresc nu atat prin forta, cat prin pregatirea spirituala… din Troia spre Anatolia, cu toporul ca arma de lupta, de acasa de pe malurile Dunarii, ajungand pana in Troia.
Cultul, ritul inmormantarii prin ardere, crematia -apartinandu-le il raspandesc peste tot. Ritualul incinerarii il vom pastra pana tarziu, de atunci din mileniul al III-lea BC pana cand Zalmoxis il va inlocui pe Gebeleizis. Hindu-sanskritii, Chaldeenii, Egiptenii, Evreii (iudaismul), Crestinii (crestinismul) nu sunt altceva decat transmitatori ai vechii culturi pelasgice, ai culturii vedice.
Cu cat inaintam in timp, cunostintele noastre despre trecut se schimba si ele: daca acum 100 de ani limba sanscrita era declarata un dialect grec de catre Lempriere, azi ni se pare o gluma sau ignoranta crasa.
Studiul religiilor si culturilor antice este ca o Aventura care-ti aduce reflexii a unor idei de neconceput. Te aventurezi in “literatura Teosofica ” sau in “Budhismul Esoteric” si te descoperi purtat din Asia in Europa si de acolo in Africa, doar de niste simple conceptii despre lume, ca mai tarziu sa te lovesti din nou de simbolismul lor. Ele descriu lumea in cicluri de cate sapte (7):
- primele doua rase ca fiind nemateriale;
- a treia sexuata -cea a Lemurienilor -populatie negroida ce ar fi trait pe fasia de pamant ce lega Australia de Africa.
- a patra cea a Atlantizilor
- a cincea rasa umana- suntem noi… ne gasim in mijlocul acestei perioade
- a 6-a si a 7-a vor fi din nou imateriale si cu ele se inchide ciclul.
Vechii arhitecti ai lumii vorbeau despre sapte (7) planete: Mercur, Venus, Pamant, Marte, Jupiter, Saturn si Uranus (Neptun si Pluto nu fusesera descoperite) - cu toate ca unii din ei vorbeau despre sistemul nostru solar ca avand 12 planete !!? Ei numesc pe cei din prima si a doua rasa DEVA ori DAVA...un fel de zei pe care limba sanscrita ii divinizeaza… cuvant pe care invadatorii Arieni l-au adus Hindusilor cu inteles de “Zeu”.
Si daca sarim din indepartata Indie la Traci… descoperim Sucidava ca oras al zeului Suci, Moldava ca tinut al zeului Mol si dintr-o data cuvinte dacice “fara sens” incep sa aibe un nou inteles. Ba mai avem si un oras DEVA. Descoperim ca orase, asezari, tinuturi ale vechii Tracii, ale vechii lumi pelasgice, apartineau unor “zei” din prima sau a doua rasa a lumii. Si cand aceiasi tibetani, elevi ai acelor arieni-sanskriti isi incep rugaciunile cu cuvantul “OM” - acelasi cuvant pe care-l gasim peste tot in scrierile vedice si nici un Upanisad nu incepe fara el, OMUL, omul arian ce leaga fiinta suprema, imateriala, de cea materiala, domina viata.
Va veti intreba daca mai sunt si alte cuvinte sanscrite asemanatoare cu ale noastre. Sigur ca da. Exemplu “PARA” in sens de moneda de schimb, cuvantul “BAN” si ele continua.

CREDINTA
Cand teosofilii se leaga de credinta noastra crestina considerandu-ne ocultisti si dogmatici poate ca au si ei punctul lor de vedere. Daca imparatul roman Traian ne-a cucerit 14% din Dacia transformand-o intr-o provincie romana, nu inainte de a ne fura tezaurul lui Decebal, ne-a dat in schimb Crestinismul cu Dogma (crede si nu cerceta) a Imaculatei Conceptii (Referitor la fecioara Maria) cu Magia, Profetia si Magii cu care incepe Nativitatea (nasterea Domnului Isus). Din punctul acesta de vedere ne redescoperim pe noi crestinii ca dogmatici, oculti, crezand in Magi si Magie Profeti si Profetie, intorcandu-ne de fapt la perioada pelasgica. Cum adevarul nu poate fi niciodata distrus, consider si eu, azi, ca acei esoterici ca, “nu exista religie si nici lege mai presus ca adevarul”!
Am fost nascut crestin, sunt crestin si ma mandresc cu asta; este parte a traditiei poporului nostru, crestinismul ortodox care ne-a facuit sa luptam si… sa murim pentru el...Nu inseamna ca nu voi comenta, insa, Adevarul, asa cum este el.
Pentru aceste religii au murit si mor mii si milioane de oameni; daca in perioada medievala a crestinismului si islamismului s-au varsat tone de sange, s-au adunat prozeliti din varful sabiilor si s-au construit biserici si moschei pe hetacombe de victime umane, aceasta a continuat si continua… Evreii macelariti in mod bestial de hitleristi si prozelitii lor… In numele cui si pentru ce?! Irlandezii din Nordul si Sudul tarii, crestini catolici si protestanti, frati, omorandu-se… pentru ce?! Iugoslavii, trei frati din aceeasi mama si tata, vorbind aceeasi limba, isi aleg trei religii si...se macelaresc.
Nu pot astepta ziua aceea cand Isus, Mohamed, Moise, Budha...Gebeleizis si ZALMOXES se vor cobori pe Pamant sa vada ce se intampla aici, in numele lor… cand de fapt esenta tuturor religiilor este cea a bunului simt si al adevarului, ca lege universala… “NICI O RELIGIE SAU LEGE MAI PRESUS CA ADEVARUL!”.

Dr. Napoleon Savescu

Anti-Daca...

De poti sa faci pe prostul cand altul te repede-
Facand-o pe desteptul- si c-un cuvant nu-l certi;
De nu te-ncrezi in nimeni si nimeni nu te crede;
De-ti poti ierta pacatul, dar altora nu-l ierti;
De nu amai o clipa un rau sa-l implinesti
Si daca minti mai tare cand altii nu spun drept;
De-ti place in iubire cu ura sa izbesti
Si totusi iti pui masca de sfant si de intelept;
De te tarasti ca viermii si-n visuri nu-ti iei zborul
Si numai interesul il sui la rang de tel;
De parasesti invinsul si treci cu–nvingatorul
Si-i vinzi, fara sfiala, pe amandoi la fel ;
De rabzi sa-ti afli scrisul si spusa ,talmacite
Drept adevar, sa-nsele multimea oarba si
Cand vorbele si fapta in vant ti-s risipite,
Tu dandu-le la dracu, poti altele scorni;
De poti sa faci intr-una dintr-un castig, o mie
Si patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn;
De nu-ti platesti banutul luat ca datorie,
Dar tu sa fii platitul gasesti ca-i drept si demn;
De poti sa-ti storci si gandul si inima si nervii,
Imbatranite-n rele, sa faca rele noi
Si sub nehotarare plecandu-te ca servii,
Cand toti striga :”nainte!” doar tu sa strigi :”napoi!”;
Daca stand in multime te-mpaunezi semet,
Dar langa cel puternic ingenunchezi slugarnic
Si pe dusmani sau prieteni,tratandu-i cu dispret,
Te faci ca tii la dansii dar ii inseli amarnic;
Daca nu pierzi momentul sa faci oriunde un rau
Si-n umbra lui te-linisti ca-n umbra unui pom,
Al tau va fi Pamantul cu tot prisosul sau;
Vei fi intre Domni, Intaiul, dar niciodata OM.

Ceilalti - Imnul Romaniei mute ft Ida

Vechimea şi continuitatea poporului român

Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pãmânt si anume unul dintre cele mai vechi popoare ale întregului continent.
Istoricii pun de obicei începutul vietii poporului nostru la cucerirea Daciei de Traian, un secol dupã nasterea lui Hristos. Nici cã se poate mai superficialã conceptie. Departe de mine de a scãdea cât de putin meritele marelui împãrat. El este, alãturi de Iuliu Cezar, cea mai luminoasã figurã a întregii romanitãti, iar din punctul de vedere etic mi se pare cu mult superior lui Cezar.
Nu era genial ca Cezar si nici nu are lustruirea filozoficã a lui Marc Aureliu. Cum am zice azi era un „realist”, si anume o sintezã a celei mai bune însusiri romane: sinceritatea, cumpãtarea si respectul legilor. Când Pliniu, care, ca multi literati, lungea vorba, îl întrebã ce sã facã cu cei acuzati de idei crestine. Traian îi rãspunde: Dacã sunt acuzati pe fatã, judecã-i. Înainte de toate legea. Dacã nu-s acuzati fãtis, închide ochii. Lasã-i pe seama cugetului lor. Dar nu e mai putin adevãrat cã împãratul este abia un episod în viata milenarã a poporului nostru. Când a sosit el la Dunãre, statul dac era de o sutã si mai bine de ani în culmea înfloririi – era singura putere europeanã capabilã de a tine în cumpãnã Imperiul Roman.
Si nu e de mirare cã ajunsese asa. La 513, când Roma stãpânea doar câteva sate pe malul stâng al Tibrului (nici cât Tara Bârsei), pãrintii nostri de la Dunãre formau un neam mare, închegat si puternic, care tinea calea în Balcani celui mai mare monarh al Asiei, lui Dariu al lui Histaspe. Herodot spunea cã poporul tracilor este cel mai numeros din toatã Europa (al doilea neam dupã indieni), iar getii, stãpânii malurilor dunãrene, erau ”cei mai viteji si mai drepti dintre toti tracii”.
Din nenorocire, aceastã mare tulpinã n-a putut constitui o unitate politicã, ci a rãmas, ca si grecii, sub nivelul romanilor din acest punct de vedere. Nu i-a ajutat unitatea si izolarea unei peninsule ca cea italianã. Dar, cu toatã risipirea, masa lor considerabilã i-a fãcut sã reziste tuturor asalturilor. Cel mai mare cuceritor al lumii antice, Alexandru, fiul lui Filip, a venit pânã la Dunãre, a trecut putin pe celãlalt mal, dar s-a întors cum a venit. Iar urmasii lui au fost bãtuti si luati prizonieri. Numãrul a biruit geniul.
Si n-a fost numai numãrul populatiei getice, ci si civilizatia sa înaintatã care i-a asigurat trãinicia. În contrast cu grecii, care erau oameni de mare, getii erau, ca si romanii, plugari. Când Alexandru Macedon a trecut noaptea peste Dunãre, soldatii sãi au trebuit a doua zi sã culce spicele cu lancea ca sã înainteze printre lanurile strãbunilor nostri. Podgoria geto-dacã era asa de întinsã, încât a fost nevoie sã mai scoatã din viţe. În exploatarea metalelor, îndeosebi a aurului, era vestitã din vechime.
Pe când semintiile germanice trãiau în pãdurile din mijlocul si marginea nordicã a Europei, ca si cele din pãdurile Canadei, locuitorii de la Dunãrea de jos aveau sate, orase, negot, monedã (întâi strãinã, apoi monedã proprie) si exportau cereale spre Egeea, primind în schimb produsele mai fine ale industriei mediteraneene.
Dar alãturi de numãr si civilizatie, aveau ceva si mai de pret: o realã culturã, manifestatã printr-o înaltã conceptie de viatã. Pietatea getilor a fost unicã în toatã antichitatea. Strabo o mãrturiseste ca o trãsãturã caracteristicã, "cunoscutã de când lumea"...Aceeasi pãrere o avea si Socrate. El admira pe Zamolxe ca pe un geniu etic. În opozitie cu conceptia pedagogicã a celor ce puneau mare pret pe educatia fizicã, Zamolxe predica doctrina mai subtilã, cã numai sãnãtatea sufletului poate asigura sãnãtatea si frumusetea corpului. Asadar, cu mult mai adânc si mai adevãrat decât mens sana in corpore sano.
Iar ca dovadã cã pãrerea lui Socrate nu e un cuvânt de ocazie e faptul mãrturisit de marele geograf si cãlãtor Strabo, care ne spune cã aci, în Carpati, era un “munte sfânt”, numit Kogaeonum, la poalele cãruia curgea un râu prin fata unei pesteri (cum ar fi schitul din pestera Ialomicioarei). De asemenea, Dunãrea era privitã de daci ca un fluviu sfânt, dupã cum era Gangele pentru indieni. Înainte de a pleca la rãzboi, strãbunii nostri beau apã din Dunãre. Seriozitatea lor moralã era asa de mare, încât unii discipoli ai lui Zamolxe duceau o viatã de purã contemplatie, hrãnindu-se numai cu vegetale si ferindu-se de orice impuritate. Fãrã exagerare putem zice cã am fost crestini înainte de crestinism.
Fatã de pozitivismul practic al romanilor, si estetismul cam senzual al grecilor, idealismul aproape ascetic al dacilor ne duce cu gândul mai departe spre Iran si spre India. Prin urmare, nu e întâmplãtor cã, pe vremea lui Cezar, dacii stau frunte la frunte cu romanii. Spada lui Boerebista se arãtase pânã la Nipru, iar spre apus pânã la Adriatica, la Alpi si dincolo de Viena. Sora lui Boerbista era sotia lui Ariovist, cãpetenia germanilor care nãvãliserã în Galia. Iatã de ce Cezar, cuceritorul Galiei în lupta contra lui Pompei, îsi întoarce ochii spre Boerebista, reprezentantul unui popor vechi si aproape tot asa de de înaintat ca si cel roman (lipsit însã de semnele decadentei).
Dictatorul moare, dar conflictul dintre daci si romani nu se mai putea înlãtura. Pentru sãpânirea Asiei apusene, Roma avea nevoie de rumurile care tãiau Peninsula Balcanicã. Dupã cucerirea Mãrii Adriatice, a Greciei si a Macedoniei, legiunile cãutau hotarul firesc al Dunãrii. Se întelege cã opera aceasta de infiltrare nu s-a fãcut iute, ci a înaintat pas cu pas timp de aproape 200 de ani. Cum se varsã apele din Alpi spre Dunãre, asa se întinsese si romanitatea. Nicio mirare cã pe vremea lui Tiberiu, seful sãu de stat major ne spune cã limba latinã se vorbea “în toate Panoniile”, adicã pânã în preajma Daciei.
Astfel stând lucrurile, dacii erau siliti sã înceapã rãzboiul de întregire. O sutã de ani, de la Augustus pânã la la Traian, gândul firesc al dacilor a fost sã-si recapete hotarele din vremea lui Boerebista. Legiuni întregi sunt bãtute si desfiintate. Domitian plãteste chiar tribut dacilor. Asa cã Traian soseste la tron tocmai în momentul când conflictul militar ajunsese în momentul decisiv. Supunerea Daciei se înfãtisa la Roma ca un fel de caeterum censo amintind în oarecare mãsurã înversunarea contra cartaginezilor. Si într-adevãr, putem zice cã ne aflãm în momentul cel mai dramatic al istoriei antice. Ciocnirea a fost teribilã. Rãzboiul a durat aproape sapte ani. Columna lui Traian e plinã de episoade crâncene. În cele din urmã romanii înving, dar Decebal nu moare fugar, ca Anibal, nici nu are naivitatea tânãrului Vercingetorix, care ajunge în tainitele de sub Capitoliu, ci cade cu spada în mânã.
Însã poporul sãu nu cade. De ogoare, de vie, de ocne, de mine, de sate, si de orase, omul civilizat nu se desparte lesne. Unii daci, spre Dunãre, se împãcaserã chiar de la început cu romanii, pe unde comertul si limba latinã pãtrunseserã cu douã generatii mai înainte. Pe valea Moraviei înaintaserã soselele si negotul roman încã din vremea lui Tiberiu. Acuma, dupã ce s-a deschis drumul prin clisuri, începu înaintarea cãilor militare si comerciale pe valea Oltului si a Muresului pânã în inima Daciei.
Esential lucru pentru noi este însã altceva: continuitatea dacilor. În pãrtile dinspre miazãnoapte si rãsãrit ale Daciei, poporul autohton a rãmas neclintit. Ptolemeu ni-l aratã dupã moartea lui Traian, stãpânind nu numai lantul carpatic, dar si larga tarã dinspre rãsãrit pânã la Nistru, costobocii, carpii (de unde si numele Carpatilor) stãpânesc mai mult de jumãtate din vechiul lor teritoriu, au regii lor si nu lasã o clipã arma din mânã. La 162 d. Hr., costobocii iau ofensiva si ajung la pânã în Macedonia si Ahia, reînviind vremurile când pãrintii lor sfãrâmau legiunile lui Domitian. Legatul Daciei a trebuit sã atâte pe vandali împotriva lor numai sã scape de ei.
Dar rasa e prolificã. Apoi dacul, cum observaserã romanii, nu se dezlipea bucuros de munti. Iatã de ce îi vedem continuând lupta tot timpul cât legiunile rãmân în Dacia. Aurelian, biruind pe carpi, ia numele de Carpicus (cum Traian luase numele de Dacicus) si, cu toate cã el retrage legiunile în linia Dunãrii, dacii nu se lasã. (Fatalitatea face ca Aurelian sã moarã tocmai în mâna unui dac, Mucapor). Ci abia dupã retragerea legiunilor, a fost un moment de linistire. Urmasul lui Aurelian le întinde mâna prieteneste: Omnes geticos populos in amicitiam recepit. Însã potolirea nu dureazã mult. În secolul ocupatiei gotice si chiar mai târziu, când getii fac loc hunilor, dacii iau parte la lupta contra imperiului si trec Dunãrea de câte ori le vine la îndemânã.
Asadar, Traian cu adevãrat este numai un episod în istoria poporului care stãpânea masivul Carpatilor si sesurile dimprejur. Cu un secol mai înainte, legiunile cuprinseserã vadul Dunãrii, apoi Dobrogea, trecuserã pe malul stâng, întãrind triunghiul dintre Siret si Prut. Iar când vine cucerirea definitivã, poporul dac rãmâne totusi stãpân pe o foarte mare parte a teritoriului sãu la nordul Dunãrii si continuã lupta împotriva romanilor chiar dupã Aurelian.
Dar, oricum ar fi, un lucru este sigur: poporul nostru e, în primul rând, geto-dac si anume unul din cele mai vechi popoare ale Europei; substratul vechi dureazã si dupã ceea ce unii numesc colonizarea Daciei. A vorbi de pieirea dacilor nu numai în vremea lui Traian, dar chiar dupã Aurelian, înseamnã a nega adevãrul etnografic cã o masã omeneascã ajunsã în faza de popor nu mai poate pãrãsi pãmântul sãu, ci numai se transformã pe încetul, crescând sau scãzând timpul de secole si îmbrãcând forme noi de viatã.
Acel pretios caracter etnografic, masivitatea, adicã numãrul, explicã de altfel, în chip organic, fãrã sã mai cãutãm alte cauze, lunga stãruintã a acestui popor. El n-ar fi putut reprezenta la 513 î. Hr. o putere considerabilã si o închegare socialã si militarã, capabilã de împotrivire contra persilor, dacã n-am admite prealabil cel putin douã – trei veacuri de incubatie etnicã. Aceasta dã pãrintilor nostri de la Dunãre aceeasi vechime ca si romanilor, adicã cel putin 7-8 secole de individualizare înainte de era crestinã.
Al doilea rezultat însemnat al numãrului a fost continuitatea.
Pe când toti nãvãlitorii: celti, bastarni, goti, huni, gepizi avari etc, au dispãrut rând pe rând, poporul nostru se gãseste si azi legat de masivul carpatic si de tinuturile dimprejur. Am relevat cã, chiar din antichitate, se pãruse caracteristicã alipirea dacilor de muntii lor: inhaeret montibus Dacus.
Problema continuitãtii a fost privitã de unii cu prea putinã obiectivitate. Pãrãsirea Daciei de populatie este o evidentã sofismã. Mai întâi, din punctul de vedere geografic, o masã de populatie de pe un teritoriu atât de întins ca Dacia nu putea intra în micul tinut botezat Dacia aurelianã, dupã cum Tisa, Somesul, Crisul, Muresul, Oltul si toate celelalte n-ar încãpea în albia Timocului.
La aceasta se adaugã si un argument social: ce ar fi câstigat populatia din Dacia sã fugã de gotii din stânga Dunãrii ca sã gãseascã pe dreapta iarãsi goti? Tesalonicul fusese asediat. Apoi multi goti slujeau în armata romanã: stim si numele cãpeteniilor gotice care luptau atunci sub steagurile romane. Valerian spune lui Aurelian, în scrisoarea de adoptiune la imperiu, cã va avea sub comanda sa pe Harlomundus, Haldegastes, Hildemundus si Cariovicius. Retragerea legiunilor a însemnat deci, pentru Dacia, mai mult un fel de schimbare a garnizoanei. Salvianus spune lãmurit: Întrun glas se rugau tãranii sã-i lase sã trãiascã cu barbarii. Si nu numai cã nu voiesc sã treacã de la ei, dar ne pãrãsesc pe noi ca sã se adãposteascã la ei!...Asadar, pãrãsirea Daciei, pe lângã o imposibilitate etnograficã, mai este si un patent neadevãr istoric.
În al treilea rând, se mai adaugã si un argument mai general. Semintiile se pot muta si se mutã. Când însã o formatiune etnicã ajunge în faza de popor, adicã este o masã considerabilã (cum au fost dacii de la Herodot si pânã la Aurelian), o masã diferentiatã din punct de vedere social prin munca pãmântului: podgorie, exploatare de mine, negot etc., atunci poporul acela poate trimite colonii, dar de emigrat în totalitatea lui, asta, dupã cum am spus, e cu neputintã. Istoria nu ne aratã un astfel de fenomen niciodatã si nicãieri.

Simion Mehedinti - academician, geograf si geopolitician

Romania - Frati romani

Peste o mie de ani de interzicere a denumirilor DAC/DACIA

Motto: “Si când propria ta viatã singur n-o stii pe de rost sã-si batã altii capul s-o pãtrunzã cum a fost?” Mihai Eminescu, Scrisoarea I
“Cât timp va exista în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvatã.” Mircea Eliade

DESFIINTAREA MEMORIEI EXISTENTEI DACILOR A FOST INITIATÃ DE TIMPURIU - OSTILITATE PRIMARÃ
Ostilitatea romanilor fatã de formatiunile statale dacice din bazinul hidrografic al Dunãrii, din spatiul carpato-balcano-danubiano-pontic, a început în momentul în care acestia au înteles cã, în timp ce dacii erau în mãsurã sã-si asigure, cu forte proprii, mijloacele de supravietuire din teritoriile pe care le ocupau, ei, romanii, erau obligati sã-si procure elementele de subzistentã prin jaf si cuceriri armate din zonele limitrofe.
Astfel, pe mãsurã ce romanii cuceresc pe rând Nordul Africii, Galia, Asia Micã, Egiptul etc., formatiunile dacice se coaguleazã într-un stat unitar, a cãrui mãrime creste semnificativ, pânã când, pe timpul lui Burebista, acesta acumuleazã puterea care-i permite sã fie considerat chiar arbitru al vietii politice de la Roma.
Poetul roman Horatius Quintus Flaccus (68-8 i.e.n.) releva într-una dintre “Satirele” sale, starea de spirit a romanilor si grija acestora fatã de pericolul care l-ar fi reprezentat dacii, care-si apãrau cu îndârjire teritoriul:
“Hai bunule,... ce-ai mai auzit despre daci?”

RÃZBOAIELE DACILOR CU ROMANII
Dupã începutul rãzboiului cu dacii, din anul 101, Traian face un efort exceptional sã pãtrundã spre inima Daciei si prin defileul Dunãrii la Cazane, croindu-si drum, sãpat în stâncã, pe peretele vertical de pe malul drept al fluviului, navigabilizând canalul Simplegade, Sip, de la Portile de Fier.
În acest fel, atacând pe douã fronturi, a reusit Traian, în anul 106, sã cucereascã Dacia, dar numai o treime din teritoriul sãu, care include minele de aur, de alte minerale si de sare, inclusiv cãile de acces.
Dominatia romanã în Dacia, din anul 106 pânã în anul 271, a întâmpinat o rezistentã permanentã din partea dacilor, care, dupã cum sintetizeazã Nicolae Iorga, s-a manifestat cu conflict armat, în 100 din totalul de 165 de ani.

ANARHIE MILITARÃ LA ROMA
În imperiul roman, între anii 235 si 284 e.n., se declanseazã o puternicã stare de “anarhie militarã” cu neîntrerupte rãzboaie civile, ceea ce face ca la conducerea statului sã se succedã peste 25 de împãrati si coîmpãrati, exact atunci când la granitele imperiului apar populatiile migratoare. În anul 238, se produce primul atac al dacilor, aliati cu carpii si cu gotii, la frontiera românã de la Dunãrea de jos.
ÎMPÃRATII ROMANI CONFIRMÃ EXISTENTA DACILOR
Spre sfârsitul perioadei de dominatie romanã, cinci împãrati, dupã rãzboaiele cu dacii rãzvrãtiti, si-au luat titlul aureolat de “Carpicus Maximus” si de “Dacicus Maximus”: Maximus Tracul în anul 236; Filip Arabul în anul 247; Decius în anul 249; Galenius în anul 257 si Aurelian în anul 273. Se demonstreazã astfel cã dacii, ca populatie în zonã, erau o prezentã reala, chiar si dupã încheierea perioadei de stãpânire romanã în Dacia.

DIN 253 e.n. ÎNCEPE PÃRÃSIREA DACIEI
În anul 253 e.n., ca urmare a pustiirilor repetate, începe un exod masiv al pãturilor înstãrite din provincial Dacia Traiana spre regiuni mai protejate si mai bine ferite de pericole, din imperiu.
În acelasi an, Gallenius (260-268), din 253 co-impãrat pe lângã Valerian (253-260), tatãl sãu, nu poate împiedica nici constituirea în Gallia, pentru 15 ani, a unui stat independent de Roma.

REGALIANUS REFACE DACIA LA 258 e.n.
Dorinta geto-dacilor de a se elibera de dominatia romanã s-a manifestat prin împãratul Regalianus (258-268), prezentat de cercetãtorii Ion Pachia Tatomirescu si Constantin Pascu-Tasbuga, citati de profesorul Augustin Deac. Regalianus, fiind din neamul geto-dacilor, dupã ce pe plan local a fost proclamat împãrat, fãrã sã ajungã la Roma, reuseste sã refacã o Dacie independentã cuprinzând teritorii dacice de pe ambele maluri ale Dunãrii, din amonte de Viena, din Boemia panã la Nistru si Bug.
În “Scriptores Historiae Augustae”, scrisã de Trebollio Pollio, se precizeazã “Regalianus... de neam dac... fiind chiar rudã cu însusi Decebal...”.

SUPLICIA DRYANTILLA, SOTIA SA, IMPUNE LA 270 RETRAGEREA ROMANILOR DIN DACIA
Desi Regalianus este înfrânt pe câmpul de luptã de Gallenius, în 268, regatul sãu dacic îsi continuã totusi existenta sub conducerea sotiei sale, Suplicia Dryantilla, (268-270) pânã în anul 270, an în care Aurelian este constrâns sã înceapã tratativele pentru retragerea din Dacia a unitãtilor armate romane. Dupã retragerea Aurelianã, din anii 271-175, imperiul roman se confruntã cu o puternicã ofensivã a rãspândirii noii religii crestine.

PERSECUTII ANTICRESTINE ÎN PERIOADA 303 - 313 e.n.
Edictul imperial din anul 303 condamna cu vehementã pe adeptii noului cult religios crestin, ceea ce conduce la un puternic val de persecutii din timpul domniei lui Diocletian (284 -305). [...] Documentele istorice înregistreazã un numãr deosebit de mare de martiri, în vechiul teritoriu dacic din Dobrogea, din dreapta Dunãrii, la Tomis (Constanta), Axiopolis (Cernavodã), Halmyris (Razelm), Dinogetia, Noviodunum (Isaccea), Durostorum (Silistra).

OFICIALIZAREA CRESTINISMULUI DE LA 313 e.n. CONSTANTIN CEL MARE LA BIZANT
Proclamarea, prin edictul imperial de la Mediolanum, Milano, din anul 313, a libertãtii de credintã si a egalitãtii în drepturi, pentru toti crestinii din imperiul roman, face ca persecutiile împotriva acestora sã înceteze.
În anul 325, Constantin cel Mare (324 - 337), protector al crestinismului, instalat la Bizant ca unic suveran al imperiului Roman, a convocat primul Conciliu Ecumenic, tinut la Niceea, undese pun bazele dogmatice, liturgice si canonice ale bisericii crestine.
Noua structurã organizatoricã ecleziasticã este baza viitorului ortodoxism, cu specificul propriu de conducere autocefalã a bisericii.

ROMA PIERDE DIN IMPORTANTÃ
Roma pierde din importantã, iar structura superioarã ecleziasticã, a vechii religii pãgâne, adoptã crestinismul sperând sã-si pãstreze totusi o anume notã de independentã.
În anul 330, noile reforme constitutionale fac ca senatele din Roma si din Constantinopol sã devinã simple consilii orãsenesti.

ALIANTA DACILOR CU GOTII
Gotii, rãzboinici instalati în teritoriul dacic de la nord de Dunãre, dupã ce s-au aliat cu dacii localnici au preluat conducerea ostilitãtilor militare împotriva imperiului roman de la sudul Dunãrii. Confruntarea l-a determinat pe împãratul Constantin cel Mare sã încheie cu acestia o pace, în anul 332, pentru o duratã de 30 de ani, în care conflictele armate înceteazã. Alianta dacilor cu gotii nu este bine vãzutã de Roma ecleziasticã.

RUPTURA DACILOR CU ROMA, MOTIVATÃ RELIGIOS
Perioada de dominatie romanã în Dacia de la nord de Dunãre si ultimele persecutii religioase de dupã anul 303, la care au fost supusi locuitorii din Dobrogea, din Scytia Minor, i-a îndepãrtat pe daci de Roma si i-a fãcut sã se apropie mai mult de noile structuri religioase de la Constantinopol.

OSTILITATE ÎN PLAN RELIGIOS
În plan religios, una dintre acuzele grave pe care Roma crestinã ecleziasticã le aduce celor de la Constantinopol este cã acestia, pe baza curentului “origenist”, ar fi adoptat câte ceva din elementele de dogma proprii religiei geto-dacilor. Ca exemplu Silviu N. Dragomir îl citeazã pe teologul alexandrin Origene, apologet crestin(185 - 254 e.n.), care, apãrându-si optiunile “împotriva lui Celus”, consemneazã: “Apoi, fiindcã noi crestinii cinstim pe cel prins si mort, el crede ca noi am fãcut la fel ca getii, care îl cinstesc pe Zamolxe...”.
Rezultã cã ostilitatea fatã de tot ce era de sorginte dacicã, chiar si cu privire la practicã religioasã, dãinuia mai de mult, de dinainte de oficializarea religiei crestine din 325.

PARALELE DACO-CRESTINE
Cu privire la paralela între religia zalmoxianã si religia crestinã Mircea Eliade remarcã concludent cã: “Nemurirea geticã devine nemurire crestinã...”.
Simion Mehedinti precizeaza cã strãmosii nostri autohtoni geto-daci au fost “pe jumãtate crestini înainte dea se fi ivit Hristos pe pãmânt”.

ROMA ECLEZIASTICÃ, CA PUTERE POLITICÃ
Nemaiavând acces la forta armatã, care acum era dirijatã din noua capitalã a imperiului, structura ecleziasticã de la Roma, de dupã anul 325, îsi consolideazã mai mult pozitia politicã, întelegând sã stãpâneascã prin religie, ceea ce pânã atunci rezolvaserã cu forta armelor. S-a încercat o apropiere si cu dacii de pe ambele maluri ale Dunãrii, dar dacii care adoptaserã crestinismul direct de la sursã, datoritã si pozitiei geografice mai apropiate de Constantinopol, au refuzat sã colaboreze cu trimisii Romei, în care au recunoscut atât pe reprezentantii militarilor pe care-i alungaserã cu cca. o jumãtate de veac în urmã, cât si pe continuatorii clericilor, care dirijaserã mãsurile de represiune a fratilor lor din dreapta Dunãrii, din Scytia Minor.
Refuzul dacilor de a colabora cu Roma înseamnã si refuzul cooperãrii economice, cãci aici în Dacia era principalul izvor de resurse alimentare si de subzistentã. Astfel Roma este împinsã spre mãsuri extreme.

IMPUNEREA INTERDICTIEI ASUPRA DENUMIRILOR DE DAC SI DE DACIA LA 362
Ca urmare, structura ecleziasticã dela Roma, refuzatã de daci, întelege sã-i pedepseascã pe acestia, interzicând cu strictete pânã si pronuntarea numelui de dac si de Dacia, începând din vremea împãratului Iulian Apostatul (361 - 363). Chiar si Traian este pus la index de bisericã, ca persecutor al crestinilor.

IULIAN APOSTATUL NU-I AGREEAZÃ PE DACI
Iulian Apostatul a fost primul care a înlocuit denumirea etnicã de geti cu cea falsificatã de goti, pe baza prezentei vremelnice, de moment, dar reale, a gotilor în zonã.
Împãratul Iulian Apostatul, desi de acord cu interdictia de utilizare a denumirilor de dac si de Dacia, si-a câstigat titulatura datoritã stãrii de conflict cu biserica, deoarece încercând sã renunte la crestinism, ia o serie de mãsuri anticrestine (a redeschis templele pãgâne si a dat un edict de tolerantã pentru pãgâni, donatisti si evrei), fapt care i-a adus cognomenul de “Apostata”. Mãsurile au fost revocate la moartea sa (363).

ISTORICII ANTICI INTERZISI PENTRU PASAJELE ÎN CARE SE REFERÃ LA DACI SI DACIA
Interdictia de utilizare a denumirilor de dac si de Dacia a presupus si a condus si la scoaterea din circulatie a scrierilor anterioare, cu referire la daci, situatie care a fãcut sã disparã din operele din antichitate peste 200 de referiri a numerosi autori greci si romani, dintre care cei mai importanti au fost: Ablaviu, Claudius, Aelianus, Lucius Ampelinus, Apianus, Caniniu, Arian, Aristotel, Cassiodorus, Dio Cassius Cocceianus, Cezar, Dio Crisostomos, Cicero, Clemens din Alexandria, Criton, Demostene, Dexipp, Dio din Prusia, Dionisiu din Alexandria, Diodor din Sicilia, Eusebius din Cesareea, Iosephus Flavius, Frontius, Galen, Hellanicos, Herodot, Hesychios din Alexandria, Hieronimus, Horatius, Iordanes, Iulian Apostatul, Lactantius, Titus Livius, Lucan, Lucian din Samosata, Ammisnus Marcellinus, Meandru, Trogus Pompeius, Pomponius Mela, Ovidiu, Platon, Pliniu cel Bãtrân, Plutarh, Prophyrios, Prosper, Ptolemeu, Rufinus, Sofocle, Solimus, Strabon, Suetoniu, Tacitus, Traian, Tucidide, Valerius Maximus, Vergilius, Xenophon.

EUTROPIUS, LA 364 e.n., ÎI OMITE PE DACI
Primul care aplicã aceastã interdictie este istoricul oficial al imperiului, Eutropius, care, la 364, spune cã “daci” nici nu mai existã, cã acestia au dispãrut din istorie când au fost cuceriti si învinsi de Traian.

EMINESCU – “RUGÃCIUNEA UNUI DAC”
Aflând de aceastã formã de persecutie, Eminescu scrie “Rugãciunea unui dac”, în anul 1879, în care redã miezul conflictului de la data când s-a hotãrât interdictia de a se mai folosi numele de Dacia si de daci. Cu alte cuvinte, de atunci, de cu peste 124 de ani în urmã, fatã de azi, Eminescu aflase de interdictia impusã în secolul IV în privinta utilizãrii denumirilor de dac si de Dacia. Cu înãbusita revoltã, din postura crestinului lovit, care se roagã pentru dusmanul sãu, el spune: “Gonit de toatã lumea prin anii mei sã trec/Pân-ce-oi simti cã ochiu-mi de lacrime e sec/Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã/Sã binecuvânteze pe cel ce mã împila/Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste/C-ajung pe mine însumi a nu mã mai cunoaste/Si-acela dintre oameni devinã cel dintâi/Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune cãpãtâi/Iar celui ce cu pietre mã va izbi în fatã/
Îndurã-te, stãpâne, si dã-i pe veci viatã/Si-aceluia, Pãrinte, sã-i dai coroana scumpã/Ce-o sã asmute câinii, ca inima-mi s-o rumpã/Spre ura si blesteme as vrea sã te înduplec/Sã simt ca de suflarea-ti, suflarea mea se curmã/Si-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã.”

ROMA – AUTORITATE CRESTINÃ SUPREMÃ
Roma ecleziasticã, mostenitoare a unei structuri organizatorice în care experienta din timpul vechii religii îsi spune cuvântul, se preocupã intens sã-si dobândeascã un anume grad de influentã si importantã fatã de Constantinopol.
Aceasta chiar reuseste, când în anul 375 episcopul de Roma obtine recunoasterea autoritãtii supreme în cadrul bisericii crestine, ca apoi în anul 380, prin edictul de la Thessalonic, structura ecleziasticã de la Roma, precursoare a catolicismului, sã se impunã ca religie de stat, adoptând principiul conducerii centralizate a bisericii.
În anul 391, are loc interzicerea tuturor cultelor pãgâne, iar crestinismul este decretat unica religie a imperiului.

DIVIZAREA IMPERIULUI ROMAN DE LA 395 e.n.
Totul se consolideazã ca “putere de stat si structurã ecleziasticã proprie”, din anul 395 când, dupã moartea împãratului Theodosius I, Imperiul Roman este divizat si atribuit spre conducere celor doi fii ai fostului împãrat: Flavius Arcadius, împãrat al Imperiului Roman de rãsãrit, având capitala la Constantinopol si structurã ecleziasticã precursoare ortodoxismului; Flavius Honorius, Împãrat al Imperiului Roman de apus, cu capitala la Ravenna, cu structura ecleziasticã precursoare a catolicismului.

PRIMATUL ONORIFIC AL PAPEI DE LA ROMA
În anul 451, la al patrulea Conciliu Ecumenic al bisericii crestine de la Calcidom, se proclamã egalitatea între Scaunul Episcopal din Constantinopol si cel din Roma, recunoscându-i-se Papei de la Roma primatul onorific, gratie vechimii Scaunului sãu, de când functiona clandestin în catacombele de la Roma. Dar faptul în sine a adâncit prãpastia dintre cele douã biserici, care acum se îndreaptã cu pasi siguri spre schisma ce va surveni în douã etape, una pe duratã mai scurta în secolul IX si alta definitivã, în secolul XI.

CÃDEREA IMPERIULUI ROMAN DE APUS
În 4 septembrie 476 e.n. cade imperiul roman de apus. Ultimul împãrat roman, Romulus Augustulus (475 - 476), este detronat de Odoacru, cãpetenia mercenarilor germanici, care trimite la Constantinopol insignele imperiale ale fostului Imperiu Roman de apus. Interdictia de folosire a numelui de dac si de Dacia se mentine cu strictete.

IORDANES, SALVATOR AL INFORMATIILOR DESPRE DACI
În anul 551, Iordanes, folosind cheia get-got, preia importante date istorice despre geto-daci în lucrarea sa “Getica”, intitulatã si “Despre originea si faptele Getilor”.
În dorinta de a conserva date istorice condamnate la pieire, Iordanes, dupã ce ia cunostintã de Istoria Gotilor scrisã de Cassiodor (480 - 575 e.n.) în 12 volume, azi dispãrutã, pe care a lecturat-o, dupã spusele sale, în trei zile, adaugã la aceasta date din istoria geto-dacilor, despre a cãror pomenire stia cã existã interdictia impusã de Roma ecleziasticã.
Astfel, la istoria mai recentã a gotilor (sositi în 235 e.n.), el include date din multimilenara istorie a getilor, declarând: ”Am fãcut în expunere unele adaosuri potrivite, din istorici greci si latini, amestecând în cuprins, la mijloc si la sfârsit, multe pe care le-am socotit utile”. Desi intituleazã cartea “Getica”, el atribuie întreaga istorie prezentatã gotilor. Acea inversare de denumiri, get-got, a salvat de la cenzura vremii importantele informatii din opera lui Iordanes, care-i priveau pe daci si care astfel au fost preluate, menajate si pãstrate cu grijã de cei interesati, ca fiind mãrturii de istorie anticã a popoarelor germanice. Eroarea a fost înlãturatã în 1853 de Iacob C. Grimm.

HEINRICH PANTALEONIS, LA 1571, CONFIRMÃ SALVAREA INFORMATIILOR DESPRE DACI
Cãrturarul Heinrich Pantaleonis prezintã în “Cartea eroilor natiunii germane”, tipãritã la Basel, între anii 1562 si 1571, date istorice din “Getica” lui Iordanes si le conferã contemporaneitãtii. Dar, referindu-se de la Zamolxe, la Burebista si Deceneu, el evoca de fapt “eroi ai natiunii dacice”, informatii salvate astfel de crunta cenzurã a vremii impusã de structura ecleziasticã de la Roma.

PRIMA SCHISMÃ DE LA 863 e.n.
În anul 863 e.n., ca urmare a accentuãrii diferendelor dintre conducerile politico-religioase ale celor douã centre de influentã cu capitalele la Constantinopol si Roma, se produce prima schismã care dureazã patru ani (863 - 867 e.n.) si se încheie dupã îndepãrtarea din functie atât a conducerii politice (împãratul Mihai al III-lea, 842 – 867 e.n.), cât si a celei religioase (patriarhul Fotie), ale celor din Rãsãrit. Apusul era condus religios de Papa Nicolae I (857 - 867).

Ing. Dan Ioan Predoiu