Rugaciunea unui dac

de Mihai Eminescu

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţã dãtãtor,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Cãci unul erau toate şi toate erau una;
Pe când pãmântul, cerul, vãzduhul, lumea toatã
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodatã,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mã-ntreb în sine-mi :
Au cine-i zeul cãrui plecãm a noastre inemi ?

El singur zeu stãtut-au 'nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dã suflet şi lumii fericire.
El este al omenimei izvor de mântuire :
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers,
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângã-acestea cerşesc într-un adaos :
Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos !

Sã blesteme pe oricine de mine-o avea milã,
Sã binecuvanteze pe cel ce mã împilã,
S-asculte orice gurã ce-ar vrea ca sa mã râdã,
Puteri sã puie-n braţul ce-ar sta sã mã ucidã,
Şi-acela între oameni devinã cel dintâi
Ce mi-ar rãpi chiar piatra ce-oi pune-o cãpãtâi.

Gonit de toatã lumea prin anii mei să trec,
Pân` ce-ai simţi cã ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine insumi a nu mã mai cunoaşte,
Cãci chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Cã pot sã-mi blestem mama, pe care am iubit-o,
Când ura cea mai crudã, mi s-ar părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea sã mor.

Strãin şi far` de lege de voi muri atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţã l-arunce,
Ş-aceluia, Pãrinte, sã-i dai coroanã scumpã
Ce-o sã asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpã,
Iar celui ce cu pietre mã va izbi în faţã,
Îndura-te, Stãpâne, şi dã-i pe veci viaţã !

Astfel numai, Pãrinte, eu pot sã-ţi mulţumesc.
Cã tu mi-ai dat în lume norocul sã trãiesc.
Sã cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre urã şi blestemuri aş vrea sã te înduplec,
Sã simt cã de suflarea-ţi suflarea mea se curmã
Şi-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã !