Patru decenii de la moartea Capitanului (Circulara)

de Horia Sima

Legionari,
S-au asternut patruzeci de ani peste crima din Pãdurea Tâncãbesti, când Cãpitanul, cu Nicadorii si Decemvirii, au fost strangulati de jandarmi, când erau transportati de la Râmnicu Sãrat la Bucuresti, si apoi, ciuruiti de gloante, asvârliti într-o groapã comunã, dinainte pregãtitã, în aria închisorii Jilava.
Cei ce am trãit acel moment de groazã si cutremurare, ne aducem aminte de acel comunicat infam dat de guvern, prin care anunta moartea lor “pe când încercau sã fugã de sub excortã”.
Nu au încercat sã fugã, cum spunea comunicatul, pentru cã erau legati de mâini si de picioare de bãncile brecurilor în care erau transportati, încât nu puteau face nici o miscare. La semnalul convenit, jandarmii din spatele lor le-au aruncat o trânghie de gât si au tras cu putere. Ce-a urmat, ne putem imagina. Niste horcãituri groaznice ale unor oameni cãrora li se tãiase respiratia si se luptau cu moartea.

Crima din 30 Noiembrie 1938 nu a rãmas nepedepsitã. Nici n-au trecut doi ani de la asasinarea lor si în altã noapte, din 26/27 noiembrie 1940, cãlãii lor au cãzut rãpusi de gloantele legionarilor. Armand Cãlinescu a fost împuscat mai înainte, iar regele a fost alungat de pe tron.
Îndemnul Cãpitanului a fost urmat de legionari : “dacã voiu fi ucis, sã mã rãzbunati”... Nu a fost rãzbunat în proportiile cum ar fi meritat aceastã crimã monstruoasã, dar totusi principalii ei autori morali si materiali au pierit în timp ce se deshumau osemintele lui.
Guvernarea noastrã a durat putin, dar totusi suficient de mult ca sã se facã dreptate Cãpitanului : trupul lui ferit de putrezire a fost purtat pe umeri de legionari si asezat alãturi de Mota si Marin, în mausoleul de la Casa Verde, ucigasii lui au fost pedepsiti, iar procesul nedrept ce I s-a intentat în 1938, prin care era acuzat de trãdare, a fost revizuit de Curtea de Casatie, dându-se o sentintã de achitare.

Se pare cã acesta a fost rostul principal al guvernãrii noastre din 1940 : sã strângem osemintele legionarilor din gropile unde au fost asvârliti ca niste fiare, sã le îngropãm dupã datina crestineascã, cu participarea întregului popor, si apoi sã le facem dreptate postumã, pedepsind pe cei vinovati de moartea lor.
Actiunea de reparatie se împlinise. Cãpitanul înviase din morti, cum spune Posteucã, biruind pe cruzii sãi dusmani. De acuma nu mai era loc pentru noi pe scena principalã a istoriei. Îndatã dupã aceea a început urzeala conspiratiei, care a provocat ruptura din regim la 20 ianuarie 1941 si am intrat din nou în prigoanã.
De atunci, ce am sãvârsit noi de pret în lume ? Ce fapte au întâietate si ne innobileazã fiinta ? Fãrã îndoialã cã rezistenta opusã invaziei comuniste în Europa de cãtre guvernul de la Viena si eroica interventie a legionarilor plecati în tarã, sunt acte memorabile pe care istoria nu le poate ignora. Dar avem un alt titlu, mult mai imporant, care ne umple sufletul de mângâiere si sperante : nu ne-am îndepãrtat nici o clipã de linia Cãpitanului.

Dupã prãbusirea Germaniei, am fost separati de fratii nostri din tarã si am avut destine diferite. Peste legionarii de-acasã s-a nãpustit fiara rosie, ucigând alte zeci de mii dintre ei. În exil ne-am luptat ca sã mentinem treazã flacãra credintei în eliberaea României. Desi trãind în alte conditii, constatãm totusi cã ne întâlnim într-o atitudine comunã : sã nu trãdãm pe Cãpitan, sã-I pãstrãm intactã învãtãtura lui, oricâte suferinte am îndura. Cãpitanul a fost rãpus fiziceste, dar dusmanii ar fi vrut sã-l desfiinteze si sub aspect moral si spiritual, sub puhoiul infamiilor scornite de ei. Ar fi vrut sã rãmânã o figurã obscurã a istoriei, un rãzvrãtit al societãtii, care si-a sfârsit viata, plãtindu-si temeritãtile. Nimic din luminoasa lui învãtãturã nu mai trebuia sã rãmânã în amintirea posteritãtii, nimic din figura lui de cruciat al lumii contemporane. Peste Cãpitan trebuia sã se astearnã lintoliul uitãrii si al dispretului. O parantezã în cursul “normal” al istoriei.
A doua înmormântare a Cãpitanului nu s-a putut realiza, cum era planul dusmanilor. Legionarii rãmasi în viatã I-au rãmas credinciosi si au continuat sã-i propage crezul. Nu I-au renegat ideile si idealurile, cu toate tentatiile si amenintãrile. Cãpitanul n-a putut fi îngropat ca fortã spiritualã. El este tot atât de viu ca si atunci când era în viatã si se înaltã ca un urias peste întunericul lumii contemporane. Aureola lui de puritate si adevãr a rãmas neatinsã.

Astãzi, dupã 40 de ani de când dusmanii I-au luat viata, doctrina Cãpitanului a devenit un bun universal. Numeroase grupãri nationaliste se adapã din crezul lui. Faima lui a depãsit hotarele tãrii lui, a depãsit chiar frontierele Europei, pentru a se proiecta pe cerul întregii omeniri în suferintã.
Cãpitanul strãluceste si astãzi cu o putere nestirbitã. Lupta ideologicã finalã pe plan mondial se va da între marxism si legionarism.
Nimic nu ne poate opri din drumul fixat de Cãpitan. Nici feocitatea dusmanilor, nici ingratitudinea lumii occidentale, nici golurile provocate de dezertãri sau de morminte în linia noastrã de luptã. Câti vom rãmânea, multi, putini, mergem înainte, cei vii cu cei morti si cu Legiunea ce nu poate cuvânta din cauza tiraniei. În fruntea noastrã pãseste Cãpitanul, asa cum l-am cunoscut în viatã, netemãtor de moarte si gata sã se înfrunte cu ura clocotitoare a ostilor întunericului.
La 40 de ani de la disparitia lui fizicã, ne strângem cu acelasi elan sub steagul purtat de Cãpitan si-l urmãm fãrã sovãire pe linia lui de gândire si actiune, care a început în Pãdurea Dobrina si care ne va conduce spre marea biruintã a Neamului si a Legiunii !
De ziua Sf. Arhanghel Mihail, 8 Noiembrie 1978