De ce a fost ucis Capitanul

de Filon Verca


Era în toamna anului 1937. Venisem la restaurantul legionar din strada Gutenberg nr.3 pentru masa de prânz. Lume multã la mesele deja pline si multe alte persoane care asteptau sã se elibereze un loc. Mã asez si eu la rând. Putin timp si intru în salã. Dintr-un colt de unde pândeam un loc liber, zãresc pe Cãpitan asezat la o masã cu încã douã persoane cu care stãtea de vorbã. Dupã discutie mi-am dat seama cã erau arhitecti care se ocupau cu construirea blocului cu câteva etaje, ce urma sã adãposteascã prima înfiripare a comertului legionar.
În timp ce Cãpitanul se ospãta cu niste ochiuri, îi observam toate gesturile. La un moment dat îi întâlnesc privirea. Am rãmas ca hipnotizat. Din ochii lui se desprindea ceva nedefinit, un fel de cãldurã interioarã care mã învãluie, mã cuprinde, mã fascineazã, uitând de tot ce mã înconjoarã.
Cu încetul sala se goleste. Eu, rãmas singur, privesc mereu în aceeasi directie, unde parcã mi se desvelise un mister.
Cãpitanul se ridicã si se îndreaptã spre iesire. Acum îi vãd statura. Înalt, de o frumusete rarã. Frumos ca un Adonis, cu mersul apãsat, maiestos, hotãrât.

Corneliu Zelea Codreanu (dreapta) la Mânãstirea Dealu. In stânga: Ion Zelea Codreanu (Mos Zagreb)
Uitasem de ce am venit si o iau pe urma lui pânã ce-l pierd din vedere.
Proaspãt student la Facultatea de Litere, în Capitala tãrii, iesit din “Frãtia de Cruce” de la liceul “Traian Doda” din Caransebes, scoalã unde se forjau caracterele, totul îmi pare acum o legendã, unde îmi angajasem viatã.
L-am mai vãzut de atâtea ori pe Cãpitan, fie în costum de schi pe treptele sediului, fie antrenându-se cu noi a cânta pentru prima datã “Imnul Muncitorilor”. Am învins “Internationala”, exclamã Cãpitanul, imnul opus proletariatului comunist.
La numai un an si jumãtate, acest atlet al lui Hristos se aflã întemnitat într-o celulã rece si umedã din închisoarea Jilava, asteptând sã fie judecat pentru trãdare de tarã. Resemnat, citea Noul Testament, procesul lui Iisus.
Singur în celulã simtea cã drumul sãu nu mai era lung. Citind mereu cele patru evanghelii, vedea dealul Cãpãtânii, urcusul greu, se apropie de Cel ce va fi rãstignit, urmãrindu-I procesul si se pregãteste si el, încredintându-si sufletul crestin, lui Iisus, simtind cã fariseii îl vor condamna si pe el.
-“Toatã ziua stau singur si vorbesc, pe rând, cu cei ce au murit dintre noi. Totdeauna stau toti lângã mine ; când mã rog, se roagã si ei”.

Din învãlmãseala luptei, prins de mâna Iudei, sã-l rãpunã, presimte destinul si cautã reconfort în viata lui Iisus care suferind ca om, accepta moartea.
În Scrierile Sfinte, Evangheliile, îsi gãseste linistea, împãcarea, se pregãteste si el de moarte.
-“Si peste timpul lung, dincolo de 2000 de ani, îl vãd pe Domnul nostru Iisus Christos, descris de Evanghelie, ca si cum ar fi la zece pasi de mine. Îl vãd cum a cãzut jos si se roagã : Doamne, fã sã treacã paharul acesta de la mine, dacã este cu putintã. Îl vãd cum L-au prins si cum Îl duc legat, spre Ana si Caiafa. Îl vãd cum Îl bat, cum Îl lovesc în fatã, la interogatoriul luat în noaptea aceea, de cãtre farisei si cãrturari, mai marii zilei de atunci”.
Cãpitanul trãieste suferintele lui Iisus, le simte în carnea lui, supus ca El torturii omenesti.
-“Chinuit fiziceste ca un câine (sunt pline hainele de suferintã, iatã sunt 60 de zile si 60 de nopti de când dorm îmbrãcat pe scândurã si rogojina aceasta. 60 de zile si 60 de nopti de când oasele mele sug ca o sugãtoare umezeala care tâsneste din pereti si din pãmânt). De 60 de zile nu schimb nici o vorbã cu numeni si atacat în acelasi timp în fiinta mea moralã, acuzat de trãdare, declarat strãin, ca nefiind român... arãtat ca un dusman al Statului, coplesit de lovituri si legat cu mâinile la spate, adicã, neavând nici o posibilitate de apãrare”.
Conditiile de detentie îi pregãtesc sfârsitul fizic -plãmânii fiindu-i prinsi- se voia moartea lui de o moarte “naturalã”.
Cãpitanul îsi vede procesul, unde fariseii îmbrãcati în purpurã de judecãtori, aduc mãrturii mincinoase, sã-l condamne.

Corneliu Zelea Codreanu in 1913 la Liceul Militar de la Manastirea Dealu impreuna cu tatal sau
Toti l-au osândit, sã fie pedepsit cu moartea... o nãdejde I se aprinde în suflet. Poate Pilat Îl va gãsi nevinovat.
Sunt Pastile. E obiceiul sã se elibereze condamnatul la moarte. Pilat se va adresa poporului. Poporul e, desigur, cu Mine si va cere eliberarea Mea. I-am fãcut bine. Am vindecat pe atâtia. Pilat iese în balcon si strigã poporuilui : Pe care sã vi-l slobozesc ? Pe Baraba sau pe Iisus care se numeste Christos ?
Iisus aude dinãuntru întrebarea. I se pare un veac minutul în care astepta rãspunsul.
Atunci, toti au strigat : Nu pe El ci pe Baraba. Si Baraba este un tâlhar.
Dar ce sã fac cu Iisus, ce se chiamã Christos, cãci nu-I gãsesc nici o vinã ? (Însemnãri de la Jilava).
“Si totusi, Tribunalul, fãrã a avea nici o dovadã, nici cea mai micã dovadã, a rãspuns afirmativ la toate întrebãrile, condamnându-mã la 10 ani muncã silnicã. O mare nedreptate”.
Si el, Cãpitanul, a fost condamnat nevinovat, precum fariseii si cãrturarii evrei L-au condamnat pe Iisus. Si el a fost, nu rãstignit, ci ucis cu streangul de gât, apoi i-au tras un glonte în ceafã, i-au turnat acid peste trupul inert sã-l descompunã, sã nu i se mai recunoascã fata, deasupra corpului inert au turnat placã grea de ciment. Si el a înviat, dar numai în sufletele noastre si a generatiilor care vor mai sãlãslui pe aceste meleaguri românesti.

-“Primeascã Dumnezeu si suferinta mea, spre binele si înflorirea Neamului nostru”, a strigat Cãpitanul.
Sã se rãstigneascã ! Sã se rãstigneascã !
Dar ce rãu a fãcut ?
Si mai vârtos strigau zicând : Sã se rãstigneascã !
Ei strigau în gura mare si cereau de zor sã fie rãstignit si strigãtele lor si a preotilor celor mai de seamã au biruit.
Cãpitanul consternat la auzul sentintei care-l condamna la 10 ani de muncã silnicã, vede judecãtorii jubilând, constienti cã au cãlcat legea, dar au împlinit si ei porunca care pornea de la Palatul Irodiadei, contra argintilor, rãsplata nemerniciei.
Era cam la ceasul al saselea -continuã Cãpitanul a citi Evangheliile. Si s-a fãcut întuneric peste tot. soarele s-a întunecat si catapeteasma templului s-a rupt în douã. Iar Iisus prins de îndoieli, se adreseazã Tatãlui Ceresc : Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai pãrãsit ? Tatã, în mâinile Tale încredintez sufletul meu.
Auzind apelul lui Iisus din Evanghelii, Cãpitanul continuã : “Iar eu, în genunchi, la picioarele acestei cruci, de pe care, din trupul de om a plecat la Dumnezeu sufletul Fiului Sãu, mã închin : Tatãl nostru carele esti în Ceruri...”.
În fata jertfei supreme a Mântuitorului, Cãpitanul îsi îndreaptã rugãciunea sa, din adâncul sufletului sãu crestin : “Adu-Ti aminte de toti ai mei. Primeste-i sub scutul Tãu. Iartã-i si odihneste-i. Dã-le putere celor vii si biruintã asupra celor potrivnici, spre înflorirea României crestine, legionare si apropierea de Tine, Doamne, a Neamului românesc, întru învierea lui. Amin !”
Pilda credintei lui mãrturisitã cu atâta tãrie, în preajma ultimului drum, pãstreazã trãinicia doctrinei lui, adânc ancoratã în linia crestinã : “Cã vom învia din morti în numele lui Hristos si numai prin Hristos, adicã, în afarã de credinta lui Hristos nimeni nu va învia si nu va fi mântuit”.

El nu se revoltã împotriva nedreptãtii cãreia i-a cãzut victimã, precum singur se destãinuie : “Când am terminat Evangheliile, am înteles , cã stau aici, în închisoare, din voia lui Dumnezeu, cã desi nu am nici o vinã sub latura juridicã, El mã pedepseste pentru pãcatele mele si-mi pune la încercare credinta mea”.
Ultima datã când l-am vãzut pe Cãpitan, era la mormântul lui Mota-Marin la Casa Verde, Bucurestii Noi. Eram de gardã la mormânt. Cãpitanul se opreste în fata mausoleului, pleacã fruntea, îsi face semnul crucii si se roagã. Am pândit o clipã sã-l privesc în fatã. Ochii lui profunzi degajau aceeasi cãldurã, expresia lor însã trãda o mare tristete. Fratele lui de luptã zãcea sub pãmânt, iar el stãtea cãzut pe gânduri.
Ce oare se petrecea în sufletul sãu în acea clipã, voi întelege mai târziu, mult mai târziu, citind ultimul sãu cuvânt adresat camarazilor lui, lumii întregi, în “Însemnãri de la Jilava”, unde era întemnitat pentru a fi ucis.
Nu se mai revoltã, ci resemnat îsi asteaptã dezlegarea.
“Stau aici din voia lui Dumnezeu... El mã pedepseste pentru pãcatele mele...”.
Se apropia de Iisus, urcând si el ultimul drum, acceptând sã se împlineascã “voia lui Dumnezeu” .
Dupã ce a plecat de la mormânt, o mare povarã mi s-a asezat pe inimã. O presimtire cã nu-l voi mai vedea, dar si o fermã determinare de a urma linia trasatã de acest mare om care-mi va ghida pasii o viatã întreagã, pe oriunde mã va purta destinul.
Sunt peste 60 de ani de atunci si azi, constiinta îmi rezervã o mare bucurie, a sti, cã nu i-am pãrãsit, o clipã mãcar, calea semãnatã de atâtea morminte.
25 iunie 1999

Video/Audio: Discurs al Capitanului Legiunii Arhanghelul Mihail, din 1937