Edgar Cayce si spiritele naturii

Prietenii nevazuti ai micului Edgar

Iata raspunsul lui Cayce la intrebarea consultantei sale, “doamna 464”, sau mai degraba "confesiunea" sa despre prieteniile ciudate din copilarie. Scrisoarea este datata 31.01.1933 (avea atunci cincizeci de ani):
Aceasta problema ma intereseaza enorm si merita sa vorbesc despre ea. Trebuie sa spun ca am fost intotdeauna o persoana prozaica, cu picioarele pe pamint. Si totusi acesti tovarasi de joaca din copilaria mea erau tot ce poate fi mai real. Dar experientele pe care le-am avut cind eram mic, si care imi sunt foarte dragi, mi se par acum departe. M-am departat mult de ele. imi spun ca erau doar etape in dezvoltarea mea. Poate, daca as fi fost mai atent, astazi lucrurile ar fi altfel.
Nu stiu cum trebuie sa va spun ca sa fac lucrurile bine si daca ceea ce va povestesc poate fi valabil - si daca pot sa va descriu exact ceea ce se petrecea in aceste experiente din prima copilarie, cind ma jucam cu acei tovarasi nevazuti; caci, intr-adevar, n-am incercat niciodata pina acum sa vorbesc sau sa scriu despre ei - doar, foarte vag, atunci cind am facut un rezumat global al vietii mele. Deci, daca scrisoarea mea vi se pare incoerenta sau lipsita de logica, aflati ca-i numai pentru ca incerc la maturitate - si in toate facultatile mintale, sa speram! - sa descriu ceva, raminind in limitele rezonabilului...
Cu exceptia povestilor lui Grimm sau Andersen, n-am citit vreodata marturii ale altor persoane in aceasta privinta. Desi am purtat corespondenta cu Sir Arthur Conan Doyle si am una sau doua din cartile sale, nu am citit-o inca pe aceea de care vorbiti. Mi-ar placea sa o citesc si-l voi ruga pe fiul meu, daca poate, s-o caute la biblioteca din Norfolk.
Deci sa ne intoarcem la experientele mele, cel putin la unele dinte ele. Nu stiu cind a inceput totul. Prima data, mi se pare, aveam cam 18 sau 20 de luni. Aveam o casuta unde sa ma joc, in spatele unei gradini vechi, si era plin de caprifoi si alte flori, in anotimpul acela gradina era impinzita de trestii care cresteau foarte inalte, imi amintesc de ele. Facusem un cuib peste trestii; un prieten invizibil fusese cel care ma ajutase sa fac manunchiuri de trestie si sa le leg in snopuri, ca sa fac un adapost. Cind era vreme frumoasa, ma duceam sa ma joc acolo. Dupa-amiaza, mama cobora in gradina sa ma cheme. Micul meu prieten (care mi se parea ca este de inaltimea mea) era acolo cu mine. Niciodata nu m-am gindit ca putea fi "ireal" sau ca nu era unul din copiii vecinilor. Numai cind m-a intrebat mama cum il cheama pe acel prieten, m-am dus sa-l intreb cum se numeste. Atunci a disparut. Un timp, mama a fost tulburata de acest lucru si mi-a pus mereu intrebari. imi amintesc ca am plins pentru ca, de mai multe ori, a venit sa ma spioneze - ceea ce-l facea pe prietenul meu sa dispara de fiecare data.
Cam peste un an sau un an si jumatate, schimbare mare: n-am mai avut un singur prieten, ci mai multi. Ne mutaseram in alta parte, tot la tara, si acolo aveam doua terenuri de joaca preferate, unde sa zburd cu acesti prieteni invizibili. Unul din locuri - cu totul aparte! - era un vechi cimitir unde cresteau cedri inalti. Unul dintre ei avea crengile pina aproape de pamint si, sub acest copac, mi-am facut un adapost. Era vizuina in care, cu ajutorul acelor prieteni mititei, imi adunam comorile - bucati de sticla colorata, frunze multicolore si alte lucruri frumoase din Natura. Dar ceea ce ma deranja este ca nu stiam niciodata de unde apareau: imediat ce se apropia unul din membrii familiei mele, o luau din loc!
Cealalta vizuina a mea era o capita veche de fin, din virful careia imi dadeam drumul la vale. Era peste drumul mare la marginea caruia locuiam, in fata casei. Amintirea mea cea mai grozava, si este cu siguranta aceea care a a tulburat-o cel mai mult pe mama, a fost atunci cind, privind pe fereastra, a vazut mai multi copii dindu-si drumul de pe capita, impreuna cu mine! Bineinteles ca aveam o mica ascunzatoare sub fin, un loc in care ne asezam adeseori ca sa discutam serios probleme importante pe care le ai la trei sau patru ani. Deci, uitindu-se pe fereastra, mama m-a chemat sa ma intrebe cine erau copiii care se jucau cu mine. Atunci mi-am dat seama ca nu le stiam numele. Si o sa ma intrebati cum erau imbracati. Pai, erau baietei si fetite. Sunt incapabil sa va descriu in detaliu hainele lor, silueta, chipul. Nici macar nu ma gindeam ca erau altfel decit mine (si erau oare?). Singura deosebire era ca puteau sa apara sau sa dispara dupa voie. O data, doar o singura data, privind pe fereastra, am vazut zane care ma chemau afara, sa ma joc cu ele. De data aceea mama Ie-a vazut foarte bine, dar nu m-a oprit sa ies la ele. Ceea ce s-a repetat un anotimp intreg, adica o vara intreaga.
Cativa ani mai tirziu - trebuie ca aveam atunci sase sau sapte ani - locuiam intr-o padurice. Acolo am invatat sa vorbesc cu copacii sau mai degraba, se pare, ei vorbeau cu mine. Eram sigur ca oricine putea auzi vocile care pareau ca pot iesi dintr-un copac. Era suficient sa-ti alegi unul (un copac viu, nu unul mort!) sa stai in fata lui cincisprezece sau douazeci de minute in fiecare zi la aceeasi ora, timp de douazeci de zile. Si, dupa experienta mea, functional Alegeam un copac foarte frumos si ma jucam in jurul lui cu prietenii, cei care veneau sa mi se alature (care in vremea aceea mi se pareau mult mai mici decit mine). Construiam o cabanuta minunata, cu ramuri de sequoia, de alun, de corn sau de gherghin. Foloseam si violete, cale salbatice si toate felurile de muschi care pareau sa iubeasca in mod deosebit acest coltisor, unde ma intilneam cu prietenii mei ca sa stam la sfat. Prietenii mei erau micii elfi ai copacilor. O faceam des? Nu stiu. Am petrecut mai multi ani in acel loc.
Acolo am inceput sa citesc Biblia pentru prima data, de la un cap la altul, acolo am invatat sa ma rog, acolo am avut multe viziuni si experiente spirituale. Si am vazut nu numai elfi, dar si personaje care mi-au parut a apartine lumii celor vechi, mai ales cei despre care vorbeste Geneza. in acea ascunzatoare, nu eram niciodata deranjat de cineva din exterior. Acolo am citit prima scrisoare de dragoste, de la o fetita. Acolo m-am refugiat ca sa ma rog atunci cind a murit bunica - ea, pe care o iubeam atit si care jucase un rol atit de important in copilaria mea.
Sa descriu elfii din copaci, zanele din paduri sau ceea ce mi se parea a fi ingeri, prezente, in frumusetea si minunile care le insoteau, n-as putea sa o fac, mi s-ar parea un sacrilegiu. Acestea sunt experiente care au fost esentiale pentru mine - si asa ramin mereu.
Ele au un caracter prea sacru ca sa pot vorbi de ele. Este ca primul sarut si restul...! De ce fac aceasta comparatie ? Pentru ca exista, bineinteles, manifestari fizice care insotesc aceste manifestari ale tuturor energiilor invizibile in mijlocul carora existam. Si in ciuda tuturor acestora, ne inchidem ochii si urechile, refuzam sa ascultam muzica sferelor celestei lata de ce suntem incapabili sa auzim aceste voci, sa vedem aceste forme care prind contur sub ochii nostri! Totusi, toate acestea sunt facute pentru a ne da forta, zi de zi!
Bineinteles ca veti dori sa-mi puneti alte intrebari, de exemplu "Ce jocuri jucati?"
Erau diverse jocuri: sub copacul din cimitir sau in gradina sau in fin, jocurile nu erau aceleasi. Mi se pare ca jocurile erau adaptate punctelor mele de interes din acel moment si nevoilor dezvoltarii mele. Daca v-as spune ca prietenii mei plantau flori, alegeau hatisul sau coltisorul bine ascuns in care imi faceam o vizuina - n-ar ajuta prea mult. Toate acestea ma ajutau sa vad frumusetea lor, mi se vorbea despre aceasta frumusete.
Acolo am invatat sa citesc pentru prima oara. Se poate ca acele prezente sa ma fi invatat pentru prima oara sa interpretez ceea ce numim "cartea cea buna". Nu cred ca, povestindu-va aceasta, imi fortez imaginatia, nu.
Ne jucam ca toti copiii: de-a indragostitii, de-a mama si tata, de-a fratii si surorile, de-a hotii si vardistii, ne jucam de-a enoriasii si predicatorii... Ne jucam de-a tot ceea ce vedeam in jurul nostru.
Acum nu mai am nici una din aceste viziuni sau le am greu si foarte rar.
Se pare ca odata, cind dadeam o lectura pentru cautatorii de terenuri petrolifere, am vorbit incontinuu de acele experiente cu spiritele Naturii (cind de fapt intrebarea pusa privea cautarea nu stiu carui mineral sau teren petrolifer, in tinutul copilariei mele; caci, desi am locuit in locuri diferite, diversele noastre case n-au fost niciodata situate la o distanta mai mare de un kilometru una de alta!).
Pe scurt, in cursul acestei sedinte, cele doua secretare carora le revenea stenografierea lecturii au fost, se pare, ingrozite: erau ca paralizate de o prezenta care le impiedica sa faca cea mai mica miscare, nu mai puteau decit sa zimbeasca sau sa plinga de bucurie. Si, de cum am inceput sa cobor in inconstient, se pare ca am inceput sa vorbesc cu o multime de oameni - dar nu se auzea decit vocea mea!
Persoana care conducea lectura atunci a pus multe intrebari. Dar nu se otinea decit un singur lucru: amintirile de altadata ale zilelor pe care le petreceam impreuna, eu si spiritele Naturii - si nostalgia lor de a ma regasi cit mai repede cu putinta, pentru a continua ceea ce faceam cu atita bucurie pe atunci.
Cele sapte persoane care asistau la aceasta lectura mi-au povestit ca acea conversatie neobisnuita a durat aproape trei ore si, cind m-am trezit in fine, erau atit de impresionate, ca abia indrazneau sa se apropie de mine! Persoana care statea cel mai aproape de mine a fost atit de ingrozita incit n-a mai vrut sa doarma in aceeasi camera cu mine in noaptea aceea.
Dar ca intotdeauna in aceste cazuri, superbul nostru materialism gaseste intotdeauna o explicatie, spunind ca este numai un efect al imaginatiei...
N-as putea sa afirm ca stiu sau ca inteleg in totalitate ce inseamna toate acestea. Cum v-am spus deja, toate aceste manifestari trebuie ca vin de la aceasta Energie Divina pe care o numim Dumnezeu. Toate formele de viata vizibila si invizibila emana din aceasta Sursa unica din care isi trag esenta. El ne va aduna, cum spunea invatatorul lisus: "Am vrut de atitea ori sa va adun, ca o closca adunind puisorii sub aripa, dar n-ati vrut". Suntem orgoliosi ca niste cocosi, vrem sa raminem fiecare in coltul nostru!
In fine, sper ca aceste citeva amintiri pe care vi le trimit va vor fi utile. Este doar experienta mea personala, nu oblig pe nimeni sa ma creada. Nu poti trai o experienta in locul altcuiva.
Poti doar sa constati efectele asupra comportamentului persoanei care a trait-o. Si dupa aceea, vedeti care sunt principiile dupa care isi modeleaza viata. (Lectura 464-12, supliment, 31 ianuarie 1933)
In cursul tuturor acestor ani de adolescenta si in viata de adult, Edgar a fost lipsit de bucuria revederii micilor prieteni nevazuti, dar cu putin inainte de moartea sa, au venit sa i se arate din nou, lucru pe care el l-a interpretat drept un anunt al plecarii sale apropiate. A murit la Virginia Beach, pe 13 ianuarie 1944, la ora sapte seara, in momentul cind soarele apunea. Atunci s-a intimplat ceva neobisnuit:
"La Virginia Beach, la Norfolk si in tot lungul coastei, se mai vorbeste si acum cu stupefactie despre fenomenul care a insotit acel admirabil apus de soare. Brusc, o raza de foc rosu-aprins s-a ridicat ca un obelisc, tisnind din discul soarelui. Aproape ca a atins zenitul si a ramas ca un monument de lumina in cer, pina aproape de caderea noptii" (Joseph Miliard, L'Homme du mystare, Edgar Cayce I Omul misterului, Edgar Cayce - a aparut in versiune romana la Ed. Rotary, Bucuresti, 1992, n. tr.)