S-a stricat ceasul Universului!

Autor: Ionel Grama

„… Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gîndurile sînt timp?
Timpul este însuşi Dumnezeu?“

(Nichita Stănescu)

Problema definirii timpului este deschisă, specialiştii zilelor noastre încercînd încă să dea o explicaţie cît mai completă acestui „ceva” pe care îl măsurăm, îl folosim, dar nu ştim nici ce este, nici de unde vine şi unde se termină. In logica noastră pămînteană, timpul nu poate exista fără spaţiu, cele două variabile fiind direct dependente una de cealaltă. Dar, atunci cînd în calcule introducem viteza, adică raportul dintre spaţiul parcurs şi timpul utilizat pentru efectuarea acestui parcurs, apar deja o mulţime de încurcături. In general, se consideră că nu pot exista viteze mai mari decît cea a luminii, de 300.000 de kilometri pe secundă, deşi se pare că, în infinitul cosmic, unele lucruri se mişcă cu viteze mult mai mari. Dacă un echipaj uman ar face o călătorie prin Univers, cu o viteză apropiată de cea a luminii, cînd ceasurile de la bordul navei spaţiale ar marca trecerea a zece ani de zbor pe Pămînt, vor fi trecut 25 de ani, la 20 de ani de umblat prin cosmos, pe Terra se vor scurge 270 de ani, iar după 30 de ani de zbor printre stele, la înapoiere, nimeni nu va mai recunoaşte vreun membru al echipajului, cum nici ei nu ar mai cunoaşte pe cineva sau ceva, dacă ar mai exista, pentru că se vor fi scurs 3.100 de ani. Ideea nu este chiar nouă, fenomenul fiind abordat încă din 1915, de către Albert Einstein. Nici el nu a fost însă primul care a descris astfel de forme inexplicabile ale scurgerii timpului, Biblia cuprinzînd şi ea, încă de la început, diverse aspecte legate de funcţionarea ceasului cosmic. Iar dacă explicarea acestor fenomene este extrem de grea şi incompletă, o întrebare foarte simplă încurcă şi mai mult lucrurile. De fapt, în ce sens s-a scurs sau se scurge acest timp? Inainte sau înapoi? Greu de răspuns. Dacă ni s-ar proiecta un film cu mişcarea planetelor din sistemul nostru solar, derularea făcîndu-se înainte şi înapoi, nu ne-am da seama de sens, scurgerea timpului fiind aceeaşi. Acest exemplu face parte dintre aşa-numitele fenomene reversibile. Dacă am filma însă modul în care se amestecă cerneala pusă într-un pahar cu apă, atunci, rulînd înainte şi/sau înapoi, după norul de cerneală din apă ne-am da seama de sensul curgerii timpului, fenomenul fiind numit ireversibil. Datorită acestor complexităţi, există mai multe definiţii ale scurgerii timpului: a) sensul termodinamic, în care creşte entropia (gradul de organizare/dezorganizare din univers); b) sensul psihologic, adică ne amintim trecutul, dar nu ne putem aminti nimic despre viitor; c) sensul cosmologic, prin care Universul este socotit într-o continuă expansiune. Ei bine, tocmai la această ultimă definiţie lucurile sînt pe cale să se schimbe.
Trei specialişti în cosmologie, Jose Senovilla, Marc Mars şi Raul Vera, de la universităţile din Bilbao şi din Salamanca, Spania, au ajuns la o concluzie cu totul ieşită din comun: timpul Universului va înceta să mai existe, va dispărea şi toată mişcarea cosmică se va opri, astfel încît totul va încremeni. Cercetătorii au pornit de la afirmaţia că Universul este în continuă expansiune, dar au ajuns la o constatare absolut contrară, conform căreia nu este adevărat că acesta se extinde cu repeziciune şi că, în realitate, timpul este cel care încetineşte continuu şi ne dă impresia că tot ce trece pe lîngă noi s-ar îndepărta cu mare viteză. Este ceva asemănător senzaţiei pe care o avem cînd ne deplasăm pe şosea într-o maşină şi, la un moment dat, reducem viteza. Atunci, celelalte autovehicule, care circulau cu aceeaşi viteză, se îndepărtează, ni se pare nouă cu mare viteză, deşi, în realitate, ele nu şi-au modificat viteza. Concluziile oamenilor de ştiinţă se bazează pe analiza cursului Universului de-a lungul miliardelor de ani, operaţiune efectuată prin studiul luminii diferitelor stele, ce au strălucit cîndva pe firmament şi apoi s-au stins. Gary Gibbson, cosmolog la Universitatea Cambridge, susţine următoarea idee: „Timpul s-a născut în momentul Big Bang-ului. Şi dacă acesta a apărut la un anume moment, poate să şi dispară. Nu este altceva decît efectul invers”. Deocamdată, căutările se află în plină desfăşurare. In ziua de 26 august 2010, un aparat complex, numit AMS (Alpha Magnetic Spectrometer), avînd 4/5 metri şi o greutate de şapte tone, a pornit de la CERN - Elveţia, unde a fost fabricat, spre Kennedy Space Center, Cape Canaveral, de unde îşi va lua zborul în cosmos. In februarie 2011, va fi instalat la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale (SSI) şi va începe una dintre marile aventuri ale umanităţii: vînătoarea de antimaterie.
„Pentru a captura antimateria ascunsă în razele cosmice şi lansată de eventuale galaxii, trebuie să trecem dincolo de atmosfera terestră, deoarece, atunci cînd întîlnesc stratul de aer, interacţionînd, aceste particule se transformă”, a explicat Roberto Battiston, de la Institutul Naţional de Fizică Nucleară din Italia.
In momentul în care primele particule de antimaterie vor fi capturate, oamenii de ştiinţă vor putea afla (în sfîrşit!) dacă există timp, ce este acesta şi încotro curge el. Este posibil oare acest lucru? Fizicianul japonez Michio Kaku ne spune: „In scurta mea viaţă, am văzut de foarte multe ori imposibilul transformat în fapte concrete, aşa încît sînt convins că totul se poate realiza”.