Nicolae Iorga - Dacia Romana

In vasta sa operã, Nicolae Iorga a abordat multiple domenii ale culturii si civilizatiei românesti si universale. Geniu universal, el a avut uluitoarea capacitate sa abordeze exhaustiv si într-un tot unitar istoria, cultura si civilizatia poporului român, vãzutã “nu ca o entitate metafizicã, ca o plãsmuire a mintii abstracte, ci ca o uriasã fiintã, trecutã prin multe lupte, încercãri si suferinte (...) care astãzi e în stãpânirea unei mosteniri, unui patrimoniu de traditii, de datini, de istorie trãitã, care face originalitatea lui…”. În domeniul istoriei patriei, el a elaborat monografii si sinteze de mare valoare, ca savant, patriot si om politic implicat plenar în evenimente vizând originea, unitatea si refacerea unitãtii statale a poporului român. Mãrturie stau si cele aproximativ 70 de articole publicate în ziarul Neamul românesc si apoi în trei emotionante volume cu titlul “Rãzboiul nostru în note zilnice”, care reconstituie cuvântarea tinutã la serbarea pentru Unirea tuturor românilor, în noiembrie 1918, la Teatrul National din Iasi.
Referindu-se la România Unitã prin jertfe de sânge, el o considerã de acum “vesnicã în hotarele ei, (…) în ciuda invidiei si a urii dusmanilor nostri seculari, din douã motive: pentru cã un popor întreg a voit-o si pentru cã ea nu înfãtiseazã decât îndeplinirea, fatalã, a unei idei pe care au pãstrat-o ca o sfântã comoarã, veacurile”.
Judecãtile de valoare, argumentele, ipotezele, analogiile sintetizate în aceste articole au valoare de precepte de viatã, cu valoare aforisticã si pilduitoare, în centrul lor situându-se ideea de “Dacie Româneasc”: ideea operei politice înfãptuite (Marea Unire) e veche ca neamul însusi; niciunul dintre neamurile care ne înconjoarã nu are ideal national ca al nostru, el fiind asa de vechi; ideea nationalã româneascã se numãrã cu sutele de ani si cu miile de la începuturile ei; ea a fost conservatã în grai românesc pe când Roma Apuseanã nu mai era iar cea rãsãriteanã abia se încropea; ideea unitãtii nationale, intratã în adâncul sufletului popular, a fost pãstratã ca o sfântã comoarã fiindcã izvora dintr-o civilizatie politicã milenarã, fie ea a Daciei eroice, fie a romanitãtii dispãrute. La 1918, unitatea dacoromână presupunea si un singur teritoriu, care este cel al vechii Dacii. Despre Dacia care a fost s-a vorbit în Renastere; o bãnuiau voievozii, o bãnuia Stefan cel Mare “care domnea peste Milcov si stãpânea cetãti în Ardeal”; Mihai Viteazul a avut Ardealul cum îl avem acum. A fost ucis, dar ideea a rãmas. Cãrturarii l-au tradus pe Herodot si au dat stiri despre “Scitia începuturilor noastre”. Simion Stefan, mitropolitul de la Bãlgrad, da de stire lui Vasile Lupu al Moldovei despre “Ardealul cel mãnos care cuprinde o parte de Dacie”; mai apoi Miron Costin verbea??, în spiritul iluminismului polon, despre Dacia de odinioarã, “de la vãile Maramuresului pânã la undele Mãrii”: Locul acesta dar, unde este acum Moldova si Tara Munteneascã este drept Dacia, cum si tot Ardealul, cu Maramuresul si cu Tara Oltului. El creiona hotarele Daciei între Nistru, Marea Neagrã, Dunãre, Panonia, Moravia si Podolia, (...) peste Nistru, Podolia, pânã la apa Buhului si peste Dunãre Misiile amândouã, cãrora le zicem acum Dobroge si o parte de Iliria. Aceasta “sã fi fost Dacia”.

În pofida politicienilor obedienti si oportunisti, a cursurilor academice germane de la Fundatia Carol, zice Nicolae Iorga, s-a înfãptuit idealul românesc. “Altfel, despre Dacia si glorioasa ei romanitate vorbeau la Iasi, la Cluj si Bucuresti preotii si cãrturarii, prin alte pãrti pãmântul nostru e dezbinat, întelegând aceste lucruri ca pe un punct de Crez”. “Si asa - zburând din om în om, din generatie în generatie, sfintele limbi de foc, ducând suflet moldovenesc în Ardeal, suflet ardelenesc dincoace . când ideea Daciei celorlalti s-a ridicat cu steagul Fenixului înviat din cenusã odrasla de tãran Tudor din Vladimiri cu steagul nemuritorului nostru vultur, între un Naum Rîmniceanu, monahul muntean de sânge ardelenesc, si între un Gheorghe Lazãr (...) si unul si altul propovãduind despre Dacia noastrã”.
Titanul spiritului national încheie patetica sa cuvântare cu îndemnul “Sã fim vrednici de ce avem!”.
Iar noi încheiem încercând sã citim printre rânduri:
Ideea renasterii Daciei în vechile ei granite, odatã s-o datã, l-a animat si pe Nicolae Iorga.
El, istoricul de mari subtilitãti, vede noua Dacie ca pe o mare românitate, renãscutã din cenusã ca pasãrea Fenix; însusi numele Dacia este pavãzã si standard.
La început de ianuarie 2008, când scriitorul Gligor Hasa propunea în Conferinta Judeteanã Hunedoara a Uniunii “Vatra Româneascã” militantism pentru schimbarea numelui de România în acela de Dacia, peste toti cei care, în unanimitate, au votat, a plutit desigur duhul lui Nicolae Iorga.

Prof. Gligor HASA