Tezaurul de la Pietroasa - Pasarea Pheonix

     

Undeva, departe, in inima Europei Centrale, tocmai prin tinuturile unde legendele spun ca "Baba Dochia" (Mama Mare, Cybele ori Doamna Neaga, cum ii mai zic localnicii) obisnuia a calari pe un Leu feroce, avandu-l la dreapta ei pe falnicul Caloian (Attis, fiul lui Calaus), exact in zona unde Arcul Carpatic tinde a se recurba catre miazanoapte, se inalta mandru si enigmatic, Muntele Istrita (din Judetul Buzau), in timp ce pe un mic platou aflat la poalele sale, un ochi atent va descoperi comuna Pietroasele. Din vremuri stravechi aceasta pozitie a Muntelui Istrita, prezentand evident avantaj strategic, avea sa fie folosita drept punct de observatie de catre intreaga populatie Carpato-Dunareana (fie ea Ariana, Pelasgica, Tracica sau Dacica, in speta urmasii aceleiasi natiuni, a poporului botezat "Roman" in modernitate).

            Reputatul istoric si cercetator in sfera timpurie a devenirii neamului nostru, profesorul Nicolae Densusianu, arata, printre altele, ca, prin anul 1847 inca se mai putea zari pe cel mai inalt si semet pisc al amintitului masiv muntos un soi de val circular avind diametrul de 6,32 m si care purta straniul nume "Sura de Aur". Totodata, o alta stanca aflata pe acelasi munte prezinta simbolica forma a unui armasar, facandu-i pe localnici a denumi locul "Piscul Calului Alb". Fie sculptata de maini omenesti ori rezultat al eroziunilor naturale, stanca respectiva este considerata de prof. Densusianu drept un monument votiv consacrat vechii Divinitati supreme Solare, Uraniene. In fapt, cercetand mitologia antica romaneasca, este vorba aici despre o noua dovada a Cultului Zeului Solar trac Gebeleizis sau poate al vreunei si mai vechi Divinitati Vedice. In plus, alte doua stanci prezente pe Muntele Istrita, infruntand veacurile, poarta denumirea de "Piatra Soimului", si nu departe de acestea se inalta, semet, piscul botezat "Cuibul Corbului", din care tasneste apa limpede precum clestarul a unui izvor zis "Fantina Vulturului". Apele sale se aduna intr-o imediata apropiere formand, la randul lor, "Lacul Vulturului".

            Dupa cum se vede, nici unul din reperele acestor locuri "bantuite" de Legenda nu poarta vreo banala denumire de... gaina, pui sau closca (desi indepartatul Maramures, din nordul Transilvaniei, se mindreste cu-al sau Munte Gaina, locul unde se desfasoara, anual, "Simbra Oilor", populara sarbatoare a ciobanilor din regiune). Si totusi aici, in anul de gratie 1837, doi tarani din comuna Pietroasele, Ion Lemnaru si socrul acestuia, Stan Avram, aveau a face o descoperire senzationala si totodata de un interes arheologic primordial. Lucrand pe coastele amintitului Munte Istrita, spre a extrage pietrele necesare constructiei unui pod, acestia descopera, sub un bolovan aflat la mica adancime, o impresionanta colectie de podoabe din aur, insumand nu mai putin de 22 de obiecte, vase si ornamente. Firi simple, "pragmatice", taranii s-au grabit sa ascunda insa tezaurul ivit la lumina din negurile Istoriei noastre pentru a planui ulterioara si pripita sa comercializare, pe un pret "de nimic" unui albanez numit Anastase Verussi. Negustorul respectiv se va dovedi si mai "inventiv" decat descoperitorii comorii, apucandu-se sa sparga o mare parte din nepretuitele obiecte cu dalta si ciocanul, sperand intru evitarea hoteasca, in acest fel, a intrarii tezaurului sub jurisdictia legilor specifice ale Tarii. Si-a trebuit sa mai treaca, astfel, un an intreg pina cind, in 1838, Guvernul Tarii Romanesti sa capete ceva informatii despre existenta acestei comori (la propriu si la figurat) si sa incerce a salva ceea ce mai putea fi salvat. Ca urmare, pe la sfirsitul anului 1842 sunt depuse la Muzeul National din Bucuresti un numar de 12 piese apartinind tezaurului de la Pietroasa, urmand a fi ulterior cunoscute sub numele impropriu de "Closca cu puii de aur".

            In realitate, Antichitatea nu a produs nici o valoare artistica (statuie, tablou, bijuterie etc.) care sa nu reprezinte, in acelasi timp, si-un simbol metafizic, iar daca unele voci autorizate considera azi ca pasarile de aur ar reprezenta, in fapt, simboluri ale vechilor Divinitati tracice ori geto-dacice (carora li se mai spunea si "Bukolion", sau "Vukalan"), poate ca nu se inseala de fel. Comoara despre care vorbim a fost gasita in vecinatatea acelui ansamblu natural ce include "Piatra Soimului", "Cuibul Corbului", "Fantina" si "Lacul Vulturului". Se naste intrebarea: de unde, oare, se va fi nascut ideea acordarii denumirii de "Closca"?!

            Aplecandu-ne asupra stravechilor legende si traditii, vom constata ca suprema si totodata cea mai nobila si fenomenala zburatoare mentionata in cadrul acestora a fost asa-numita "Pasare Phoenix". Conform Teologiei antice, aceasta ar fi fost un unicat pe intregul mapamond (cu alte cuvinte singura "Semper Avis"). Ea constituia o Zeitate Solara consacrata Astrului Zilei care traia perpetuu in cicluri vitale estimate, dupa unii la 700 de ani, iar dupa altii la "doar" 509. Periodic, la apropierea sfarsitului unui ciclu al lungii sale vieti, aceasta isi construia un fel de cuib din ramuri alese si plante frumos mirositoare, in care isi incheia astfel existenta. Ulterior, "cuibul" se metamorfoza intr-un ou, simbol al Genezei primordiale si continand cenusa Pasarii Phoenix, din care aceasta avea a renaste de-a pururi.

            Dar sa comparam acum descrierile "Pasarii" in viziunea anticilor cu aspectul asa-numitei "Closte" din Tezaurul de la Pietroasa. Vom incepe cu randurile ce i le-a dedicat celebrul historic grec Herodot: "Este o pasare cu unele pene de culoare aurie si altele rosie, iar dupa forma si marime asemanatoare cu acvila. Ea pleaca din Arabia, transportand in gheare un ou din smirna, pentru a se duce in Templul Soarelui si a renaste". Dupa Pliniu cel Batran, "...cea mai nobila pasare o reprezinta Phoenixul originar din Arabia, avand marimea unei acvile si gatul ca aurul, parte a corpului rosie iar coada albastra, insa si aceasta intretesuta cu pene rosii. Phoenixul isi transporta cuibul din Arabia tocmai pana in apropiere de Panchea, in orasul Soarelui". Si, conform cercetarilor geografului Mela, "Panchea" se afla tocmai in apropierea Muntilor Ceraunici, adica Muntii "Cernei" de astazi. Textele marelui poet roman exilat Ovidiu considerau ca Phoenixul ar fi vietuit pe o colina apartinand celor mai frumoase meleaguri ale Elizeului, de fapt una si aceeasi regiune geografica a timpurilor preistorice cu Valea Jalesului din Romania moderna, care incepe din sus de Arcani. Ar rezulta, asadar, ca cea mai faimoasa inaripata a Religiei pre-Crestine poate fi localizata concret intr-o legendara regiune a Emisferei Nordice, aflata sub orizontul cel pur si senin al Istrului (fluviu numit ulterior "Dunare"), din apropierea susnumitilor Muntilor Ceraunici.

            Iata, prin comparatie, cum se prezinta "Closca" noastra de la Pietroasa: fibula reprezinta imaginea unei pasari sacre, cam de marimea unui soim; intreaga suprafata a acestei zburatoare, modelata in aur masiv, fusese initial decorata cu felurite pietre pretioase ori semipretioase rosii, verzi, albastre si galbene. Deasupra, in crestet, "Closca" prezenta un imens granat rosu, tot din pietre rosii fiindu-i si ochii, in timp ce coada i se termina in nenumarate lantisoare suspendate, din aurul cel mai fin.

            Scriitorul roman Alexandru Odobescu, cel care avea a-si insuma anii dedicati studierii pasionate a respectivului tezaur intr-o monumentala lucrare publicata la Paris, "Le Tresor de Petrosa", "uita" insa a o mai numi "Closca" pentru a se referi, in schimb, pe parcursul paginilor 663-671, la "gatul Vulturului", care ii aparea incadrat cu granate avind forma unor inimioare cu virful in jos (personal, in fotografii, eu le-am vazut totusi cu virful in sus!). Si tot el, Odobescu, vorbeste in detaliu despre "ciocul si ceafa Vulturulu", de asemenea ornate cu granate de o marime apreciabila. Si intrucit la stravechiul popor Carpato-Dunarean (pelasgic-tracic), cu deosebire in cadrul cultului religios, toate isi aveau formele si canoanele lor tipice, se poate sintetiza, afirmind in consecinta, ca avem de-a face cu figura celebrei Pasari, careia un artist anonim ii va fi dat "viata" dupa un model strict traditional! De altfel, atunci cind, in anul 1885, prof. N. Densusianu lucra la a sa "Dacie Preistorica", el nu uita sa mentioneze "Octoihul Slavonesc" tiparit la 1575, in care Pasarea Phoenix este descrisa printr-un detaliu suplimentar, acela de a tine in cioc o Cruce incirligata de forma vechii zvastici pelasgice, un foarte vechi simbol al Soarelui "renascut" odata cu aparitia Primaverii. Si tot astfel apare Ea si in "Psaltirea Slavo-Romaneasca" din 1577 (Bianu & Hodos, Bibliografia rom., tom I, p. 61-1.575 si 67-1577).

            Mai tarziu vom gasi Phoenixul ca Pasare Heraldica in emblemele Tarii Romanesti, fiind reprezentata exact in momentul depunerii cuibului deasupra unor flacari regeneratoare, avand deasupra-i Soarele, Luna si Ursa Mare (constelatia "Carul Mare" de azi, compusa din 7 stele), deci in total 9 astri "veghetori" ai Eterniatii sale, iar in cioc tinand acum traditionala Cruce crestina ce avea a inlocui primordiala zvastica (vezi "Pravila" tiparita la Govora in 1640). Dar si "istoricii" ceva mai nechemati in domeniu au un drept al opiniei personale, iar acestia, fara a cerceta prea mult covarsitoarea semnificatie din substratul acestei descoperiri, s-au grabit in a cataloga prima reprezentare mondiala autentica a legendarei Pasari Phoenix drept o "amarata" de "Closca cu pui"! Cand, de fapt, "puii" sugereaza simbolic tocmai eterna renastere a Phoenixului din propria-i cenusa, ca mici duplicate menite a reface, iarasi si iarasi, Divinitatea originara! Dar asa-zisii "istorici" ai nostri de ieri si de azi nu se opresc aici. Foarte recent vede lumina tiparului la Bucuresti volumul "Heraldica Romaniei" scris si redactat de o anume doamna Maria Dogaru, care mi-a placut pe alocuri dar mi-a lasat pe ansamblu un gust pe care doar cu indulgenta il pot numi "amar", vazind cum sunt, deliberat, omise ori trecute "pe linie moarta" nenumarate informatii si rationamente considerate, probabil, "inconfortabile politic"...

            Dar, asa cum comorile Faraonilor egipteni si-au dovedit malefica influenta asupra tuturor descoperitorilor lacomi, cit si a profitorilor ce le-au rivnit ulterior, putem spune si dezvolta, in premiera mondiala, in ce constau manifestarile unui similar blestem invaluind Tezaurul descoperit la Pietroasa, blestem menit a-i afecta letal, la propriu si la figurat, pe toti acei ce i-au incercat sau ii vor incerca instrainarea de urmasii vechilor pelasgi, stapanitorii sai eterni de fapt si de drept. Straniu este ca nu doar atat Lemnaru, Avram si Verussi aveau sa moara la scurt timp dupa ilegalitatile comise asupra tezaurului dat la lumina, dar si tainuitorii obiectelor ce n-au mai putut fi recuperate de Guvern urmau a o sfarsi la fel de repede si straniu, de obicei in mod violent. In iarna anului 1875, comoara este furata din Muzeu, pe o noapte cu viscol grozav, de catre un fost seminarist pe nume Pantazescu. Iute prins si inchis, acesta va fi impuscat intr-o impulsiva incercare de evadare. Insusi scriitorul Alexandru Odobescu, autorul celebrului "Pseudo-Kynegheticos" ("Fals Tratat de Vanatoare") se sinucide in mod bizar, la scurt timp dupa ce "indrazneste" a publica "Le Tresor de Petrosa" tocmai la Paris, deci nu in Romania, tara sa de origine. La inceputul veacului nostru, "inteligentul" Guvern roman din timpul Primului Razboi mondial face o greseala istorica: evacueaza tezaurul Tarii, inclusiv "Closca cu puii de aur", la Moscova spre a-l salva de armatele Puterilor Centrale, "uitand", probabil, vechea zicala dupa care... ce ia muscalul, e "bun luat"! Insa, de indata ce Phoenixul pelasgic "se trezeste" retinut abuziv la Kremlin, pe cuprinsul uriasei Rusii incep sa se petreaca uriase nenorociri (vezi si "Dacia Secreta", de Adrian Bucurescu): are loc o lovitura de Stat bolsevica ce instaureaza un sistem social negand existenta oricarei Divinitati (iar "Pasarea" noastra reprezinta, totusi, puterea si deci mania unui Zeu, acela al Soarelui, exact precum in blestematele comori ale Faraonilor), intreaga Familie Imperiala a Tarului Nicolae al II-lea Romanov, autoritate suprema in momentul acelei "preluari" a Tezaurului o sfarseste violent - fiind executata si are loc razboiul civil. Mai tarziu, milioane de rusi pier atunci cind Germania ataca U.R.S.S., si inca si mai multi din cauza genocidului ordonat de Stalin, din pricina ororilor sistemului comunist in general. In plus, mai toti conducatorii Romaniei care fie n-au reusit (cazul lui Antonescu), fie nici macar n-au dorit recuperarea "Pasarii Phoenix" din locurile straine "cuibului" Ei (cazurile Dej si Ceausescu) urmau sa sfarseasca de moarte nenaturala, deseori intocmai lui Pantazescu, Odobescu sau Tarului Nicolae al II-lea!!

            Tezaurul de la Pietroasa poarta intr-adevar un teribil blestem, incrustat intr-o veriga iar sensurile sale se dezvaluie doar ochiului atent si mintii cultivate: de la stanga la dreapta, inscriptia tracica infatiseaza trinitatea HUTEN IAREN EIVEN, in traducere: "Casa (Neamul) in pace sa-ti fie", dar, citita pe dos, cuvintele devin NEVIEN ERAI NETUH, adica: "Blestemat sa fie raufacatorul (hotul)".

            Poate ca ar fi mai bine sa le spunem si rusilor adevarul, nu de alta dar poate vor si ei, de-acum, ceva mai multa liniste in tara... Dupa cum locul "Inelului Nibelungului" nu poate fi decat in apele Rinului, "Casa" Pasarii Phoenix trebuie sa redevina, cat mai curand, Romania.

Kybalion

        „Inteleptul stie ca totul este un intreg, si ca legile universale se aplica constant atat „in cer cat si pe pamant”.

 Continuarea articolului "Kybalion sau Legile Universale ale lui Hermes Trismegistul".

   

1. Legea mentalismului 

"Totul este Spirit; Universul este mental" - Kybalion

Legea implică adevărul că totul este Spirit. Ea explică faptul că totul este realitate substanţială, aflându-se în toate manifestările şi aparenţele exterioare, pe care le cunoaştem sub numele de Univers material. Fenomene ale vieţii, Energie, Materie, într-un cuvânt, tot ce este aparent simţurilor noastre este Spirit, incognoscibil în el Însuşi şi indefinibil; însă acesta poate fi considerat şi gândit ca un Spirit Universal, Infinit. Ea explică chiar faptul că Lumea sau Universul Fenomenal nu-i decât o creaţie mentală a Totului, subiect al legilor lucrurilor create, Universul fiind considerat, în întregul său sau în părţile sale, ca o experienţă în Spiritul Totului, în acest Spirit noi trăind, lucrând şi fiinţând. Această Lege, stabilind natura mentală a Universului, explică foarte uşor toate fenomenele mentale şi psihice, atât de variate, care ocupă un loc important în viaţa oamenilor şi care fără a fi explicate sunt neinteligibile, dispreţuind orice interpretare ştiinţifică.

A înţelege această Mare Lege al Mentalismului, înseamnă a permite individului să înţeleagă cu uşurinţă Legile Universului Mental şi să le aplice, spre a-şi îmbunătăţi starea şi spre a se perfecţiona. Discipolul în hermetică este capabil să aplice inteligent Marile Legi Mentale, în loc să se servească de ele la întâmplare.

Intrând în posesia Cheii Măiestriei Universale, practicantul poate să deschida nenumărate porţi ale Templului Mental şi Psihic al Cunoaşterii, reuşind să pătrundă în el liber şi inteligent. Această Lege explică natura veritabilă a Energiei şi a Puterii, a Materiei, dar mai ales de ce, pentru ce şi cum sunt ele subordonate stăpânirii Spiritului.

Unul dintre Maeştrii hermetici a scris demult: "Acela care înţelege adevărul naturii mentale a Universului este deja bine înaintat pe drumul Măiestriei". Aceste cuvinte sunt tot atât de adevărate astăzi pe cât erau la timpul la care au fost scrise. Fără cheia Măiestriei (cheia conducătoare, principală, universală) adevărata Măiestrie este imposibil de realizat, iar elevul va bate zadarnic la nenumăratele porţi ale Templului.

 

2. Legea corespondentei

"Ceea ce este Sus este ca şi ceea ce este Jos; Ceea ce este Jos este ca şi ceea ce este Sus" - Kybalion

Această Lege implică adevărul că există întotdeauna un raport constant între legile şi fenomenele diferitelor planuri ale fiinţei şi ale vieţii. Vechea axiomă hermetică este în aceşti termeni: "Ceea ce este sus este ca şi ceea ce este jos; ceea ce este jos este ca şi ceea ce este sus".

Înţelegerea acestei Legi conferă mijloace destule în a rezolva paradoxuri obscure şi destule secrete ale naturii. 

Există planuri ale vieţii pe care noi le ignorăm complet, dar când aplicăm Legea Corespondenţei devenim capabili să înţelegem mai departe că nu este posibil să facem altfel. Ele se manifestă şi se aplică peste tot în Univers, pe diferitele planuri ale acestuia: material, mental şi spiritual, acest fapt fiind considerat o Lege Universală. Vechii hermetişti îl considerau ca fiind unul dintre instrumentele mentale cele mai importante, cu ajutorul căruia omul este capabil să răstoarne obstacolele care i se ridică în faţă, în faţa necunoscutului. Acestuia i-a fost posibil a înlătura voalul lui ISIS, la punctul la care a întrezărit, într-o lumină, o parte a zeiţei. La fel cum cunoaştem principiile geometriei, şi această cunoaştere permite astronomului aşezat în faţa observatorului său să măsoare distanţele dintre aştri, urmărind mişcările lor; la fel, cunoaşterea Legii Corespondenţei permite omului să deducă inteligent, din necunoscut, cunoscutul. Studiind Monada, el înţelege Arhanghelul.

 

3. Legea vibratiei

"Nimic nu stă, totul se mişcă, totul vibrează" - Kybalion

Aceasta Lege implică adevărul că totul se află în mişcare, totul vibrează, neexistând nimic în stare de repaos; fapte pe care ştiinţa modernă le acceptă şi pe care orice nouă descoperire ştiinţifică tinde să le verifice.

Sunt mii de ani de când învăţaţii vechiului Egipt au enunţat această Lege Universală. El explică diferentele existenţe între diferitele forme ale materiei, ale energiei, ale sufletului şi chiar ale spiritului ca fiind consecinţele unor proporţii inegale ale vibraţiei. Pornind de la acel "TOT" care este Spiritul Pur şi până la formele cele mai grosolane ale materiei, totul vibrează; cu cât este mai intensă vibraţia, cu atât este mai înaltă poziţia pe scara evoluţiei. Vibraţia este atât de intensă şi atât de infinit de rapidă încât, practic, Spiritul Pur este în repaos, la fel ca o roată care se învârteşte atât de repede încât pare că stă pe loc. În cealaltă extremitate a scării se află formele grosolane ale materiei, ale căror vibraţii sunt atât de lente încât parcă nici nu ar exista - la fel ca şi sunetele de joasă frecvenţă pe care urechea omeneasca nu le poate percepe; între aceşti doi poli sunt milioane şi milioane de grade ale vibraţiei; de la corpuscul la undă, de la atom la moleculă, până la lumi şi universuri, totul vibrează.

Aceasta este la fel pentru energie şi pentru forţă, care nu sunt decât grade diferite ale vibraţiei. Aceasta corespunde şi în planul mental, căruia vibraţiile îi guvernează starea, cât şiplanului spiritual.

Discipolul hermetist care înţelege bine această Lege şi formele sale corespunzătoare este capabil să-şi controleze propriile vibraţii mentale şi, de asemenea, pe ale altora.

Maeştrii folosesc în mod egal această lege, în diferite maniere, pentru a învinge forţele naturii.

"Cel care înţelege Legea VIBRAŢIEI a câştigat sceptrul puterii", a spus un vechi ocultist.

 

4. Legea polaritatii

"Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natură identică, însă de grade diferite; extremele se ating; toate adevărurile nu sunt decât semiadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate" - Kybalion

Această Lege implică adevărul că Totul este dublu, totul are doi poli, totul are două extreme. Aceste fraze sunt vechi axiome hermetice. Ele explică vechile paradoxuri care au creat atâta perplexitate oamenilor şi se exprimă după cum urmează: teza şi antiteza au o natură identică, însă de grade diferite; contrariile sunt asemănătoare şi nu diferă decât prin gradul lor, polii opuşi putându-se concilia; extremele se ating; totul este şi nu este în acelaşi timp; toate adevărurile nu sunt decât semiadevăruri; orice adevăr este pe jumătate fals; acelaşi lucru are două faţete, etc.

Legea Polarităţii explică faptul că în orice lucru sunt doi poli, două aspecte diferite, opuse, şi că în realitate contrariile nu sunt decât extreme ale acestui obiect, între care sunt intercalate grade diferite, de exemplu căldura şi frigul, deşi sunt opuse, în realitate unde se termină căldura şi unde începe frigul? Nu există un frig şi nici o căldură, absolute. Cei doi termeni, cald şi frig, indică numai gradele diferite ale aceluiaşi lucru; acest lucru care se manifestă cu frig şi cald este numai o variantă a vibraţiei. Astfel, cald şi frig nu sunt decât doi poli a ceea ce numim căldură, iar fenomenele care îl însoţesc sunt manifestările Legii Polarităţii. Acelaşi fenomen este adevărat în cazul luminii şi întunericului, care sunt unul şi acelaşi lucru, deosebirea constând într-o diferenţă de grade a celor doi poli ai fenomenelor; când ne părăseşte noaptea şi când începe ziua?

Ce diferenţă este între mare şi mic; între tăios şi tocit; între calm şi neliniştit; între sus şi jos; între pozitiv şi negativ? Legea Polarităţii explică aceste paradoxuri şi nici unul nu-l poate înlocui pe celălalt. În planul mental, tot acest principiu lucrează.

Să luăm însă un exemplu extrem de radical: al urii şi dragostei, două stări mentale în aparenţă total diferite. Sunt, însă, grade diferite în ură şi dragoste; de asemenea, sunt sentimente intermediare, pentru care noi folosim cuvintele simpatic şi antipatic, care ajung să se confunde atât de mult, încât uneori este o dificultate a şti dacă vreunul vă este simpatic sau antipatic, dacă vă simţiţi atras de el sau vă este indiferent. Aceste sentimente opuse nu sunt decât grade diferite ale unui sentiment unic, aşa cum îl veţi putea gândi şi înţelege dacă veţi medita o clipă la aceasta. Mai mult decât atât, şi hermetiştii îi acordă o importanţă deosebită; este posibil de schimbat vibraţiile urii în vibraţiile dragostei, atât în propriul tău spirit cât şi în spiritul altora. Mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri au avut experienţe personale de tranziţie rapidă, involuntară, între dragoste şi ură, sau invers, în propria persoană şi a altora. De-abia acum veţi înţelege că este imposibil să realizaţi acest lucru cu ajutorul voinţei, folosind formulele hermetice. Binele şi răul nu sunt decât doi poli diferiţi ai aceluiaşi lucru; hermetismul cunoaşte arta de a transforma răul în bine prin aplicarea Principiului Polarităţii. În totalitate, arta polarizării este o fază a alchimiei mentale, cunoscută şi aplicată de Maeştrii vechi şi moderni ai hermetismului.

Înţelegerea acestei Legi permite modificarea polarităţii proprii, tot atât de bine ca şi pe a altora; pentru a deveni un maestru al acestei arte trebuie să-ţi consacri timpul studiului necesar.

 Va urma...

Efectele benefice ale alimentatiei lacto-ovo-vegetariene

    In concepţia yoghina, alimentaţia echilibrata lacto-ovo-vegetariana din care s-a exclus complet carnea, va determina în timp o stare de sanatate excelenta, generînd totodata ca reflex launtric în sfera psihica a fiinţei noastre o traire euforica complexa, foarte armonioasa, determinata de rezonanţa benefica cu energiile subtile cosmice ce exista în vecinatatea noastra imediata cît şi foarte îndepartata (cosmica). In plus, alimentaţia lacto-ovo-vegetariana va avea ca efect echilibrarea deplina a fiinţei şi integrarea acesteia în armonia universala, generînd în universul nostru launtric inefabile experienţe spirituale.
In concepţia înţelepciunii milenare yoghine, noi sîntem într-o mare masura exact ceea ce mîncam. Delicioasele îmbucaturi pe care noi le înghiţim cu pofta se regasesc în final mai mult sau mai puţin transformate, continuînd apoi sa existe cîtva timp în fiecare dintre celulele noastre, influenţîndu-ne nu numai vitalitatea şi sanatatea fizica ci, de asemenea, chiar modul de a gândi şi trairile spirituale.
Experienţele ştiinţifice recente au aratat destul de clar cum pot interveni în mod direct unele alimente asupra activitaţii cerebrale, afectînd din punct de vedere chimic neuronii de transmisie ai creierului implicaţi în funcţiile mentale şi fizice ca memoria, somnul, coordonarea motorie, durerea, depresiunea, capacitatea de a învaţa şi chiar percepţia realului. Lecitina, de exemplu (conţinuta în boabele de soia sau în galbenuşul de ou crud) poate face sa creasca apreciabil puterea memoriei, în timp ce o masa bogata în hidraţi de carbon şi saraca în proteine face creierul sa fie somnolent timp de mai multe ore în şir, generînd efecte sistematice, decelabile la un numar foarte mare de persoane. Se ştie în plus ca hidraţii de carbon stimuleaza secreţia de insulina, care, la rîndul sau, face sa creasca nivelul serotoniei în creier ceea ce are drept efect ca ne face sa dormim mai mult.
Cercetari sistematice au dovedit ca pîna şi simptomele schizofreniei, hiperactivitatea, precum şi anumite alte tulburari mentale pot fi eliminate gradat printr-o terapie alimentara adecvata.
Cu mai multe mii de ani în urma, înţelepţii yoghini au realizat imensa importanţa a hranei lacto-ovo-vegetariene asupra sanataţii, remarcînd totodata efectele sale multiple atît asupra vitalitaţii şi regenerarii corpului cît şi asupra mentalului.
La o cercetare atenta apare destul de evident ca omul nu este un carnivor prin natura sa, atît anatomia cît şi sistemul sau digestiv demonstrînd ca el a evoluat excelent de-a lungul milioanelor de ani hranindu-se numai cu fructe, oleaginoase, cereale şi legume.
Ca şi în cazul maimuţei antropoide, intestinele omului totalizeaza cam de 12 ori lungimea corpului. Este deci evident ca ele sînt adaptate cu anticipaţie pentru digestia înceata a legumelor şi fructelor care se descompun lent.
Intr-un articol publicat de curînd în revista americana “Medical Counter Point”, Williams S. Collius scria: “omul este înzestrat în mod evident cu o dantura care se aseamana mai mult cu cea a ierbivorelor decît cu cea a carnivorelor: acestea au incisivii ascuţiţi pentru a taia iarba, molarii cu suprafaţa plata pentru a zdrobi legumele şi fructele iar canini scurţi
şi rotunjiţi inapţi sa sfîşie şi sa striveasca carnea.”
Collius menţioneaza de asemenea studii care pun în mod serios la îndoiala validitatea teoriei care pretinde ca fiinţele umane ar avea o fiziologie de carnivore. Carnivorele au o capacitate aproape nelimitata de a asimila grasimile saturate de colesterol.
Cîinii, de exemplu, pot consuma 250 g de unt înpreuna cu raţia lor de carne obişnuita fara sa apara totuşi nici cea mai mica schimbare în arterele lor. Aceasta cantitate de colesterol este de cca. 100 de ori mai mare decît cea gasita în regimul nostru alimentar obişnuit.
La iepuri se înregistreaza o schimbare uimitoare a pereţilor arteriali la o marire cu numai 2 g pe zi a cantitaţii de colesterol.

La o analiza atenta este evident ca instinctul nostru natural nu este înclinat catre hrana pe baza de carne; sa ne gîndim acum ce este în mod normal cel mai atragator pentru fiecare: o plimbare într-o livada ori într-o gradina de legume sau o confruntare cu mirosul de sînge proaspat şi cu urletele de teroare şi agonie ale animalelor dintr-un abator?

Care sunt pericolele consumului de carne?

Eschimoşii, care traiesc preponderent cu carne, îmbatrînesc totuşi foarte rapid, avînd o medie de viaţa de numai 27 de ani şi jumatate. Kirghizii, trib nomad din Rusia orientala al caror regim se compune în mod esenţial numai din carne, îmbatrînesc la rîndul lor prematur şi mor destul de repede, fara a depaşi, cel mai adesea, vîrsta de 40 de ani.

Otravirea

Chiar înainte şi mai ales dupa agonia din abatoare, lupta inutila a animalelor terifiate care se zbat pentru a-şi pastra viaţa, antreneaza mari schimbari biochimice, care fac sa apara la acestea subproduse toxice şi o mare cantitate de adrenalina emisa în mod abundent în întregul lor corp, otravind, prin durere, trupul lor, angoasat într-un asemenea grad încît carnea este deja oarecum otravita de suferinţa cumplita a animalului înainte de moarte.
In conformitate cu Enciclopedia Britanica, gasim multe toxine în corpul animalelor ucise, precum acidul uric sau alte deşeuri toxice ce se afla atît în sîngele acestora cît şi în ţesuturi.

Cancerul

Un studiu recent efectuat printre 50.000 de lacto-vegetarieni, a pus în evidenţa rezultatele extraordinare care au şocat lumea cercetatorilor în domeniul cancerului. Studiul arata clar ca acest grup prezinta un procent incredibil de scazut de persoane bolnave de cancer în raport cu un grup similar ca vîrsta şi sex, mare consumator de carne. Studiul mai arata de asemenea ca speranţa de viaţa a grupului lacto-vegetarian este cu mult mai mare şi ca toate maladiile cardiovasculare sînt în cazul lor prezente într-un procent mult mai redus.

De ce peroanele care consuma carne au un risc crescut de imbolnacire cu cancer?

Unul dintre motive ar putea fi faptul ca o bucata de carne, dupa numai cîteva zile de la sacrificarea animalului respectiv capata o culoare nesanatoasa gri-verzuie maslinie; pentru a împiedica aceasta degradare, industria carnii foloseşte curent diferite substanţe ca: nitraţi şi alţi conservanţi pentru a o face în mod artificial (dar nesanatos) sa apara roşie. Cercetari din ultimii ani au mai demonstrat de asemenea în mai multe rînduri ca aceste substanţe conservante sînt profund cancerigene. Pe de alta parte, pentru a creşte cît mai repede şi pentru a aduce cît mai mult profit, animalele sînt adeseori îndopate: li se inoculeaza mari cantitaţi de hormoni care le stimuleaza în mod haotic creşterea, li se administreaza stimulenţi în exces ai apetitului, antibiotice, calmante şi amestecuri alimentare chimice.
Cum fermele s-au schimbat adeseori în adevarate fabrici de accelerare a creşterii de animale, numeroase animale nu mai ajung niciodata, pîna în ziua taierii, sa vada lumina zilei. Viaţa lor se desfaşoara total forţata într-un mediu restrîns, neprielnic şi în cele mai multe situaţii se sfîrşeşte printr-o moarte brutala. Iata un exemplu frapant: fermele de creştere a puilor de gaina într-un ritm accelerat. Ouale sînt clocite la etajul superior; puii sînt în mod curent drogaţi şi îndopaţi. Ei
manînca cu lacomie din coliviile lor fara posibilitatea de a se mişca prea mult şi fara aer curat; pe masura ce cresc sînt deplasaţi catre etajele inferioare; cînd ating etajul de jos ei sînt prompt taiaţi. Asemenea practici atît de artificiale, nu numai ca dezechilibreaza starea chimica a corpului fizic a puiului de gaina, distrugîndu-i obiceiurile naturale, dar îi şi determina, de asemenea, apariţia tumorilor maligne şi a altor malformaţii.

Bolile cardiace

Grasimile animale cum ar fi colesterolul acopera pereţii vaselor sanguine şi pe masura ce persoana care consuma carne îmbatrîneşte, deschiderea acestor vase se diminueaza din ce în ce mai mult. Presiunea asupra inimii creşte, rezultînd o vulnerabilitate cardiaca şi o creştere a tensiunii arteriale.
In societatea noastra o persoana din doua care consuma carne va fi atinsa de o maladie cardiaca sau care este legata de vasele sanguine, în timp ce exact aceste boli sînt practic aproape necunoscute în ţarile în care consumul de carne este foarte scazut. Autopsia soldaţilor americani omorîţi în razboiul din Coreea arata ca, chiar şi la vîrsta de 22 de ani ei aveau deja semne caracteristice de arterioscleroza coronariana, semne care erau total inexistente la soldaţii coreeni care erau preponderent lacto-vegetarieni.

Putrefactia

Spre deosebire de plante, care au o membrana celulara rigida şi un sistem circulator simplu, celulele animale mor foarte rapid cînd circulaţia este oprita. Imediat ce viaţa înceteaza proteinele animale se coaguleaza şi sînt secretate enzime autodistructive; se formeaza o noua substanţa numita “ptomaina”. Carnea, peştele şi ouale au o proprietate comuna: ele se descompun şi putrezesc rapid. Cea mai mare cantitate de carne este consumata de obicei la un interval de o saptamîna sau doua şi aici trebuie sa reamintim ca putrefacţia şi creşterea numarului de bacterii începe aproape imediat dupa moarte.
Obişnuinţa de a consuma o asemenea carne animala în starea sa caracteristica de descompunere rapida, creeaza otravuri foarte violente în colon şi, în plus, îmbatrîneşte prematur tractul intestinal.

Care este relatia dintre spiritualitate, morala si consumul de carne?

   Din moment ce ne este posibil sa traim în mod sanatos, fara si consumam carne, este firesc sa ne întrebam daca carnivorismul este o obişnuinţa morala şi umana. Este evident ca animalele nu-şi dau viaţa în mod liber pentru ca noi sa ne permitem luxul de a le mînca lor carnea. Numeroase grupari religioase şi spirituale au preconizat regimul vegetarian, recunoscînd caracterul sacru al întregii vieţi şi necesitatea de a trai fara a cauza suferinţa; printre aceste grupari se gasesc: yoghinii, hinduşii, budiştii, zoroastrienii, taoiştii, esenienii, Societatea teozofica, Biserica Adventista, Biserica Unitarista, Ordinul Crucii, Benedictinii, Trapiştii, Mişcarea Gnostica Creştina Universala, Ordinul Rose Croix, etc.
In epoca de început a creştinismului numeroase grupari spiritualiste evreieşti şi creştine s-au opus cu tenacitate consumului de carne, considerîndu-l un lux costisitor, barbar şi daunator sanataţii.
Oricine a vizitat un abator ştie bine ca animalele sufera foarte mult înainte şi în timpul taierii lor.
Un mare înţelept yoghin, SRI AUROBINDO explica principiul AHIMSA; a nu face nici un rau fiinţelor vii, aceasta înseamna ca alimentele noastre trebuie, pe cît posibil, sa fie alese dintre creaturile vii la care manifestarea conştiinţei este cît mai
redusa. Prin urmare, daca avem la dispoziţie în cantitate suficienta legume, fructe, cereale şi diferite produse lactate, animalele nu trebuie niciodata sa fie sacrificate (omorîte) pentru a ne asigura hrana. In orice caz, înainte de a omorî un animal a carui conştiinţa este foarte dezvoltata sau chiar subdezvoltata, trebuie înainte sa examinam cu luciditate daca nu este posibil sa traim mult mai sanatoşi în corpul nostru fara a-i lua viaţa acelui animal.

Ce susţine şi regenereaza în realitate principiul subtil
vital?

Pentru a ramîne tineri şi plini de vitalitate trebuie sa consumam hrana vie în locul hranei moarte.
Importanţa vitalitaţii hranei a fost apreciata de marele iniţiat Pitagora acum 2500 de ani: “Doar hrana vie şi proaspata îi poate permite omului sa ramîna sanatos, sa fie fericit şi sa simta adevarul”. Nimic care are viaţa în natura nu este etern şi neschimbat. Tot ceea ce are viaţa se afla fie într-un proces de creştere şi regenerare, fie într-un proces de descompunere. Fructele proaspete, oleaginoasele, produsele cerealiere, fiind toate capabile sa germineze şi sa creasca, sînt susceptibile de a ne furniza atît forţa vitala şi energia cît şi o cantitate suficienta de proteine.
De mii de ani yoghinii spun, pentru cei care sînt capabili sa înţeleaga, ca doar acest fel de hrana trebuie sa fie consumata. Pentru a menţine şi a da viaţa este necesara o alta viaţa, ori aceasta se aplica de asemenea şi pentru hrana noastra. Un mare maestru yoghin spunea: “Corpul uman este constituit din nenumarate celule vii. Celulele cresc şi se dezvolta cu ajutorul entitaţilor similare. Natura energiilor subtile ale celulelor noastre vii va fi formata în funcţie de felul alimentelor pe care noi le consumam predominant. Toate acestea influenţeaza, în definitiv, într-un anumit grad vitalitatea, psihicul şi mentalul. Daca celulele corpului uman se hranesc şi se dezvolta pornind de la o hrana aproape moarta, putreda şi dezgustatoare provenind din carnea prospata a animalelor la care instinctele de baza predominau, este normal, prin urmare, ca mentalul va gîndi şi se va orienta catre în jos.”

Raportul dintre energia fizica si hrana vegetariana

Valoarea regimului vegetarian a fost spontan recunoscuta în timpul blocadei Danemarcei din timpul primului razboi mondial. In timpul respectivei blocade, danezii au fost oarecum constrînşi sa traiasca hranindu-se numai cu cereale, legume, fructe, miere şi produse lactate. In timpul primului an de raţionalizare uluitor a fost faptul ca mortalitatea a scazut cu 17% şi efectele extraordinare ale acestui regim au fost pe ansamblul întregii populaţii: o sanatate globala mult mai buna şi o scadere neta a ratei mortalitaţii.
Intre anii 1940-1945 Norvegia la rîndul sau a fost supusa unei experienţe similare cînd a fost stringent necesar sa se faca restricţii foarte mari în ceea ce priveşte consumul de carne. O scadere aproape imediata a ratei generale a mortalitaţii datorita bolilor vasculare a fost urmata apoi de o semnificativa revenire rapida la rata mortalitaţii de dinainte de razboi atunci cînd ţarile şi-au reluat regimul alimentar obişnuit în care predomina carnea.

Imi place gustul carnii. Ce trebuie sa fac?

Un vechi principiu al înţelepciunii yoghine sugereaza ca cel mai sigur mijloc de a transforma o atitudine profund ancorata în fiinţa noastra nu este sa-i smulgi fulgerator radacina, ci mai degraba sa plantezi, sa cultivi şi sa hraneşti un obicei profund benefic, opus celui vechi şi sa acorzi noii obişnuinţe o grija, o dragoste şi o considerabila atenţie ca şi cum am cultiva un trandafir mental. Destul de repede vom constata atunci ca aceasta noua obişnuinţa va creşte în forţa şi frumuseţe şi, cu un foarte mic efort, iarba rea (obişnuinţa de a consuma carne) se va usca şi va dispare spontan. Iata cîteva sugestii inteligente pentru a ne putea cultiva noul trandafir: cumparam cîteva carţi cu reţete vegetariene. Aceasta strategie ne va face sa economisim banii- un regim vegetarian divers, original, delicios, cu o mare cantitate de proteine, poate face în general sa ne scada cheltuielile alimentare cu aproape 50%. Consumam apoi doua sau trei farfurii cu mîncare vegetala, uşoara şi foarte hranitoare în locul unei mese în care eram obişnuiţi sa consumam carne.
A modifica un regim bazat numai pe carne cu un regim lacto- vegetarian, compus din hrana vie, proaspata, pura şi hranitoare este mai uşor decît ne-am imagina a priori. Exista, din contra, o mulţime de specialitaţi lacto-vegetariene savuroase, cu un bogat conţinut nutritiv pe care, datorita ignoranţei, noi nu am avut niciodata ocazia pîna acum sa le gustam nici macar o data, datorita lipsei de informaţii, a obiceiurilor convenţionale şi a condiţionarilor determinate de prejudecaţi. Mulţi sînt chiar foarte uimiţi sa descopere mîncaruri atît de bogate în proteine, preparate numai pe baza de ingredienţi vegetali.
Daca toate acestea nu reuşesc totuşi sa va încununeze cu succes eforturile realizate, este foarte util sa vizitam un abator; aceasta va fi suficient pentru a ne încuraja. Putem avea, desigur, cîteva dificultaţi la început dar, fara îndoiala, mult mai puţine decît cele care exista atunci cînd renunţam, de exemplu, la fumat. Multe persoane ferm hotarîte obţin rapid rezultate satisfacatoare (un nivel de vitalitate şi energie mult mai înalt, un sistem digestiv mai sanatos, creşterea claritaţii mentale) astfel încît transformarea regimului nostru alimentar devine o etapa existenţiala datatoare de exuberanţa şi puritate.

Sanatatea radianta ce va rezulta destul de repede nu va fi doar fizica. Vom capata o evidenta bucurie în a pune în acţiune idei umanitare şi, odata cu aceasta, vom resimţi bunatatea copleşitoare ce emana din starea noastra permanenta de iubire care este transmisa tuturor creaturilor (umane şi nonumane).
Vegetarianismul poate fi justificat medical, biologic, psihic, mental şi spiritual. Este demn de reţinut ca nu exista nici un argument inteligent valabil, împotriva lui.

Citiva lacto-ovo-vegetarieni celebrii:
Pitagora, Platon, Socrate, Empedocle, Ovidiu, Seneca, Plutarh, Crysostom, Clement din Alexandria, Leonardo da Vinci, Tolstoi, Sir Isaac Newton, Milton, Sir Isaac Pitman, William Şakespeare, Jean Jacques Rousseau, Bob Dylan, Voltaire, Benjamin Franklin, Charles Darwin, Richard Wagner, William Booth, Henry David Thoreau, Alexander Pope, Rabindranath Tagore, H. G. Wells, George Bernard Show, Albert Schweizer, Albert Einstein, Ghandhi.

Avram Iancu, erou naţional

De prof. dr. Gelu Neamţu

În istoria popoarelor apar uneori momente de cumpana si de primejdie. Atunci fatalitatea sau vointa divina aduc în fruntea acelui popor una sau mai multe personalitati pentru a-l calauzi.

La 1848 poporul român din Transilvania s-a aflat în primejdie de moarte; dar tot atunci, s-au afirmat ca salvatori o pleiada de conducatori, în majoritate tineri, între care Avram Iancu a stralucit ca o pretioasa nestemata.

Vrednici conducatori au mai fost alaturi de el; si S. Barnutiu, si I. Buteanu, si S. Balint si Al. Papiu Ilarian, si multi, multi altii, dar nici unul dintre ei nu a intrat atât de adânc în constiinta poporului român, nici unul nu s-a identificat atât de desavârsit cu aspiratiile sale ca tânarul, frumosul si mândrul prefect ce în scurt timp primi numele acela atât de poetic, cum îl aprecia N. Balcescu, de CRAI AL MUNTILOR.

Sa începem cu interesanta marturie a unei doamne (doamna Pipos din Zlatna) care-i împartaseste lui Aron Densusianu ca l-a cunoscut pe Avram Iancu pe când avea 10 ani. „Era – spune ea – un baiat blond, blând si foarte modest. Am ramas înmarmurita când în revolutiune aud deodata de numele lui atât de razboinic”. Rezumându-se doar la blândete si modestie, presupune, ca nimeni nu i-ar fi prevazut lui Iancu un viitor de revolutionar. Si totusi … la Târgu Mures, în calitate de cancelist, la cele doua calificative se mai adauga si altele, care îmbogatesc nuantele paletei. Iata cum îl cunoaste Iosif Sterca Sulutiu: „student eminent, cu exterior placut, blondin, modest, cu inima deschisa, sincer si cu caracter, avea mult temperament dar era foarte tolerant – fata de alte natiuni si confesiuni, apoi tinea mult la parola cuvântului dat”. Acestui portret o cunoscuta gazeta maghiara îi adauga si alte trasaturi semnificative: Iancu – se spune acolo – „nu stia sa se încovoiasca nici sa se linguseasca. Pe figura lui impozanta, si pe fata lui superba barbateasca, se oglindea timbrul acelei constiinte, pe care singur convingerea meritelor proprii o poate da”. Cu alte cuvinte era mândru, dar nu era vanitos, iar sira spinarii era întotdeauna dreapta, ferma.


Dar nu numai descrierea portretului sau este graitoare; mult putem afla despre „temperamentul sau revolutionar” si urmarind una din cele mai cunoscute izbucniri ale sale, moment despre care acelasi Sulutiu, crede a sti ca i-ar fi hotarât definitiv viitorul drum în slujba poporului român.

Scena s-a petrecut în balconul dietei din Cluj, în ianuarie 1847. Impresionat de cinismul si rapacitatea nobilimii maghiare ce vota proiectul de lege al nefastului urbariu care îl despoia cumplit pe iobag, Iancu „gemea ca un taur înferecat si tremura ca varga, o convulsiune l-a cuprins. Îl scuturau frigurile”. A trebuit sa-l duca de-acolo. Este semnificativ în acest sens, ca tot la sedinta respectiva, se revolta chiar si un deputat maghiar, Kémény Dénes, care ia apararea iobagilor aratând ca dupa ce acestia au fost despuiati de toate drepturile omului, de toata demnitatea omeneasca punându-i-se sarcini cari îi întreceau puterile, stapânul îi ia tot ce a muncit bietul de el, apoi vine al doilea stapân, statul; iar în final acest om în zdrente onest si muncitor ajunge în situatia ca nici acel pamânt de trei coti, care dupa moarte îi va acoperi trupul sa nu fie al sau. Pe drum, Iancu i-a marturisit lui Sulutiu, cu patos, ca auzind ticalosiile propuse de nobili „eram sa ma arunc din galerie între ei si sa-i izbesc de perete”. Si apoi citeaza cuvintele Iancului ce constituie chintesenta revolutionara a spiritului sau, moment de referinta al biografiei sale; „Nu cu argumente filosofice si humanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horia”. Va avea ocazia în curând sa foloseasca lancea pomenita, deoarece tirania nu a cedat terenul fara lupta în Transilvania.

El stie sa devina autoritar daca e cazul, cu toate ca este descris de contemporani ca un om cu fire blânda. Numai într-un singur caz se spune ca îsi potolea cu anevoie mânia, când auzea batjocuri la adresa românilor, fie din gura vreunui dascal, fie de la camarazii sai. Si S. Dragomir comenta pe drept cuvânt ca „Daca pe lânga asemenea însusiri el va izbuti sa se impuna si în conducerea maselor, îl putem de pe acum socoti pe deplin format pentru rolul care îl asteapta”.

Iancu polarizeaza miraculos poporul în jurul sau, este unul din principalii organizatori ai adunarii de la Blaj din Duminica Tomii.

La începutul lunii mai, tânarul Avram Iancu, rosteste si în fata autoritatii, a spanului cameral Lázár György, hotarârea sa si a poporului sau de a se ridica la lupta. Cuvintele lui Iancu citate de numitul span sunt acestea: „românii nu cersesc libertatea de la unguri; natiunea româna este destul de puternica pentru a-si câstiga libertatea nationala luptând”.

Si la târgul de tara din Câmpeni, Iancu face pasul hotarât spre lupta. Urcându-se pe o masa în mijlocul târgului vorbeste poporului. Rezumatul cuvântarii e scurt la Ciurileanu, cum scurta va fi fost si cuvântarea: „Toata Europa se înarmeaza pentru a izbândi libertatea. Românii se pregatesc de asemenea, fiindca a sosit timpul sa fie si ei liberi”. Este interesant ca toti autorii, toate documentele, citeaza sau rezuma foarte pe scurt cuvântarile sale. Nicaieri nu întâlnim discursuri lungi sau alambicate si nu ni se pastreaza pentru simplul fapt ca nu au fost rostite. Si totusi, masele înteleg perfect mesajul. Reactia la scurta cuvântare de mai sus vine spontan, multimea striga: „Vivat Iancu! Vivat natiunea româna” sa ne înarmam!”

Sentimentul propriei sale forte, si-l ia de la poporul ce sta în spatele sau, cu aspiratiile sale drepte si în slujba carora Avram Iancu stie sa se puna total si neconditionat. Alecu Russo l-a auzit vorbind pe Câmpul Libertatii în fata celor 10.000 de moti de sub comanda sa, la Marea Adunare din 3/15 Mai 1848 si ne da fragmentul or poate esenta acestei cuvântari, la fel de semnificativa ca si cele de pâna atunci. El cauta sa impuna maselor constiinta fortei lor izvorâta din forta numarului: „Uitati-va pe câmp românilor, suntem multi, ca cucuruzul brazilor, suntem multi si tari, ca Dumnezeu e cu noi”.

Cuvintele sale sunt din nou scurte dar rostite cu avânt. Gestul sau stapâneste, linisteste sau dezlantuie poporul; este o întrepatrundere cu totul neobisnuita între forta sa de o sugestibilitate extraordinara, aproape magnetica, si multime.

Directorul domeniului montanistic Zlatna, Nemégyei János, confirma devotamentul motilor pentru Iancu, acest tânar de 22 de ani, plin de curaj. El este, se spune, „urmat fara sovaire”. Si Iancu e constient de vocatia sa de conducator, asigurându-l pe acelasi Nemégyei ca „nici opt regimente nu ar fi în stare sa tina rânduiala între iobagii din domeniul de sus ca el singur”.

Contactul lui Iancu cu motii trebuie sa fi fost foarte intim. Întreaga sa fiinta este împletita din însusiri care-l fac popular. Vorba scurta si hotarâta; graiul presarat uneori cu glume si înflorit cu metafore. Oamenii batrâni îl lauda pentru sfatul sau cuminte, iar tineretul îl admira pentru curajul sau si pentru avântul nadejdilor sale. Momentul în care un astfel de barbat de actiune recunoscut de popor putea sa se manifeste din plin sosise odata cu primavara anului 1848.

Fata de celelalte personalitati ale revolutiei românilor la 1848-1849, Avram Iancu are fara îndoiala „ceva” aparte, ceva foarte greu de definit si care, credem noi, face parte indiscutabil din temperamentul sau revolutionar. Este acea putere de a „fermeca” multimile, dupa cum atesta si G. Baritiu care l-a ascultat personal, dar care totusi noteaza ca NU a fost un orator în adevaratul sens al cuvântului. Dar în ciuda acestei constatari paradoxale, recunoaste totusi faptul ca „era peste putinta sa nu rapeasca cu sine pe ascultatori”. L-am numi azi, un conducator charismatic.

La cea de a treia adunare de la Blaj, în 21 septembrie 1848, în fruntea a 6.000 de moti înarmati, Iancu intra în Blaj si se îndreapta direct spre Câmpul Libertatii. Aici se urca pe o tribuna si rasucind pistolul în mâna, rosteste tunator: „pretentiile noastre sunt sfinte, pe cât de sfânta e dreptatea. Noi suntem gata a le apara cu orice pret”. Apoi, pentru a-si sublinia hotarârea descarca pistolul, semn ca porneste la organizarea luptei. De aici începe rolul sau de „general”, rol confirmat si sustinut cu stralucire de victoriile sale. Nu e de prisos a spune ca generalul rus Lüders, care dispretuia profund pe generalii austrieci a declarat textual, ca atunci când a intrat în Transilvania, n-a gasit aici decât un singur general, pe Avram Iancu.

Si tot lui Avram Iancu îi este atribuita de catre Lucian Blaga si chemarea atât de sugestiva, de în spiritul sau, al omului de actiune: „Sa punem pumnul în pieptul furtunii ca de nu pierim”. Cuvinte sapate si pe o veche cruce de lemn înnegrita de vreme care strajuieste si astazi defileul de la Fântânele în amintirea vitejiei motilor ce au pastrat ei singuri Transilvania ca pe o Tara Româneasca, dovedind inamicului ca Muntii Apuseni sunt inexpugnabili.

Nevoia de mit a poporului îl ridica pe Iancu asezându-l pe un piedestal de semizeu, plasmuind legenda invulnerabilitatii sale la gloantele obisnuite; astfel – afirma Alexandru Roman în niste însemnari ale sale – poporul credea ca Iancu nu putea fi rapus decât numai cu un glont de argint pe care stapânirea nu-l avea (or nu-l stia), exact ca si în legenda lui Pintea Viteazul (ceea ce în fapt ar putea fi expresia unui transfer al mitului).

Nu în ultimul rând, se cuvine a fi mentionata si o oarecare însemnatate pe care trebuiau sa o fi avut la extinderea popularitatii sale, chiar frumusetea si simplitatea numelui sau: – Avram Iancu – limpede si sonor, obisnuit între români; îmbinare fericita a doua prenume, de o rezonanta aproape cristalina. Nemaivorbind de versurile populare, cu audienta de marseilleza care venea sa actioneze ca stimul de situatie la sugestie:
„Astazi cu bucurie, românilor cântati
Pe Iancu în câmpie cu toti sa-l urmati”.

Dezbatând în fond o problema de continut psiho-istoric, nu putem sa încheiem fara acea consideratie de bun simt privind rolul personalitatii în istorie, si care ne convinge ca omul într-adevar mare, asa cum a fost si Avram Iancu, priveste mai departe decât ceilalti si vrea cu mai multa putere decât ceilalti. Acest om de exceptie intuieste si scoate la iveala noile necesitati sociale create de evolutia anterioara a raporturilor sociale, si fara îndoiala, abolirea iobagiei era o astfel de necesitate, ca de altfel si perfecta egalitate a românului cu maghiarul în noul concept democratic european.

În ceea ce priveste mai multa sa putere de a vrea, am aratat cum a explodat într-o avalansa sustinuta de concentrare si organizare a românilor în slujba idealului de eliberare sociala si nationala.

Avram Iancu este cu adevarat o mare personalitate istorica: un erou national, care a actionat constient si liber înspre realizarea comandamentelor istorice.

Viaţa şi faptele lui Avram Iancu

 Voi continua seria articolelor despre "Craisorul Muntilor" cu biografia furnizata de catre "Ţara Hălmagiului": 

 Incã nu se stinsese jalea rãmasa in urma acestor groaznice masacre, cand Halmagiu avea sa vada arestarea Craiului Muntilor, în ziua de 15 decembrie 1849, de cãtre o patrulã austriacã. Autoritãtiile locale au protestat cu energie împotriva acestor samavolnicii; iar Craiul Muntilor, împreunã cu prietenul sãu, Lasislau Vasile Fodor si Iosif Bologa, au fost eliberati sub presiunea puternicã a poporului, prezent în acea zi de targ. Imprejurãri favorabile au fãcut ca acest protest sã fie pãstrat pânã în ziua de azi. Iatã continutul lui:

“Mult Onorate Domnule Sub Comisariu Regesc!
Onorat Domnia ta vei fi audit si pote cu ochi vei fi vedut templarea ce sa templat eri în târgul de Tiarã a orasului nostru venitilor la târgul liber Advocatul Iancu si consoti lui, de cãtre oarecare ostasi împãrãtesci cum acestia din urmã numai de cât audirã de nuimele si venirea în Hãlmagiu a lui Iancu îndatã se si însotirã; si cãutarã de amãnuntut dupã el unde ar fi si aflândul lau dus ca arestat înaintea cãpitanului companiei de aici.”


“Ce vinã au fãcut acesti oameni noi nu scim si nici ne slobozim a hotãrî, lãsãm celor ce se i cuvine. Pre noi ne intereseazã cea ce vedem a se fi lucrat si tratat împotriva drepturilor si legilor tuturor popoarelor cã tot omul pote merge liber asi cãuta de lucru sau în orice locu ca nimeni sã nu pote merge liber fãrã inainte investigare si hotãrâre. Lumea togma prin aceia sã se intulbure pacea si linistea prin care ar, trebui sã le tinã sus si au vatãmat autoritatea dreptului orasului ce are a convoca târg de tiarã. Ei sã fie primi competenti în liniste tinuti, dar nu dimpotrivã sã dea singuri privilegiuri de rãscoalã. Noi chiaru nu scim nici, din acãrui poruncã nici acãrui vinã sau tâmplat asa. Destul cã de nu aveam bãrbati întelepti si de falã pe Domnul Sub Comisariu tratarea patrolei cãtãnesti au fost în stare a cãsuna în popor groaznicã turburare; neasteptate evenimente triste din iritarea duhurilor urmate, pote si de vãrsare de sânge în urmã.”

“In privinta acestora pentru incongiurarea a asemenea situatii pentru vãtãmarea fãcutã pe calea sa si pentru a se pãzi în acest Cercu si de aici încolo linistea publicului precum sau pãzit pânã acuma ne rugãm cu totã umilinta lucru acesta mai sus aratat al face cunoscut si a ne esopera pe partea noastrã în privinta acestor jãluiri, asigurarea drepturilor de la Înaltele locuri Gratioase emanate.“

“Cu reverentie semnând a mult onorat Domniei Tale, umili servi SIDA ARSENIE, judele orasului, MIHAILOVICI GEORGE, notar si membri Magistratului din Hãlmagiu. Hãlmagiu, 16 decembrie 1849.”

Nu putem sti dacã în urma acestei interventii, sau din proprie initiativã, comisarul sub Cercului Halmagiu, Wolfgang Hossu, întocmeste un raport cãtre comisariatul cercului Zãrand; din Baia de Cris, în care se plânge de samavolnicia arestãrii lui Avram Iancu si a însotitorilor lui, descriind conditiile arestãrii ancheta ce s-a desfãsurat în fata lui si starea de groaznicã iritare a poporului.

Tot o fericitã întâmplare a fãcut ca si acest document sã se pãstreze pânã în ziua de azi permitandu-ne a-l publica în întregime pentru marea lui valoare documentarã.

“Dela Comisariu R. a subcercului Hãlmagiu
Cãtre
Comisariatu a Cercului Zãrand, Hãlmagiu 15/12-849.
“Cu durere trebue sã facu cunoscutu cumcã la începutu oficiului meu în sub cerculu acesta nu aratatu un casu mare si întristãtoriu care fu urmãtoriu.”

“Ieri în 15/12/849, tinândusã în Hãlmagiu târgu de tiarã de numeru acelora giganticu cari venire la acelasu a vienitu si N.D. Procu: Abraham Iancu, Ladislau Fodoru ai Iosivu Bologa- inspectoru din Sub cercului Ciuciului dinpreunã cu mai multi Domni demni si contetãteni dimprejiururi pentru propria necesitate. Întru aceste sa întâmplatu cãtre 9 ore dimineata cînd Domnu Iancu cu mai sus numiti Tovarãsi sãi umbla în târgu deintre soldati aici stationati 6 înarmati, sub comanda unui Lemnariu Cãtãnescu (Zimserman) între cele mai grabnice vereri între populu venitu la Tergu de Tiara întrebau pe unde e Iancu si oricine ãl cunoscu?, care numai de câtu fu arãtatu de unu membru a Târgului. Atunci soldati memorati pe Domni prinzândui intru nimicire de caracteru si amenintãri furã povãruiti la centurionu aici stationautu Fogelman. Decurionu carei pe Ladislau Fodoru vezîndul naltu în lungime târgului lau lovit soldati cu paturile puscilor cugetându cã e Iancu. Asemeni si pe Iosivu Bologa care întâmplare numai câtu fãcândumise cunoscintã în pasuri grabnice mã dusei la centurionu aflândul în odaia sa în persoana cu captivi si soldati dimpreunã pusi avand si afara 2 gilatori”.

“La intrarea me înlãuntru Domnu Iancu ca unui oficilu rãspunzãtoriu începu a conjiuera siluire si-vãtãmãri, la care eu înainte de toate înstiintândul de D.Centurionu despre puterile si instiuctiunile mie date pentru sustinere pãci lam rugatu ca sãmi spue cã are cevasu ordinatiune deschilinte spre captivare Domnilor acelora, la care urmãtoriu rãspunsu mie-au datu cumcã nu are nici na datu ceva ordinatiune spre captivare Domnilor acestora, nesciind nimica despre fapta aceasta. De altmintrlea precum, sunt însciintatu dela captivi mergând ei înainte centurionului a întrebat ce au passu.

Intru aceste casa numai decâtu fu împregiuratã de vreo 6-7 mii români care pierzându patentia strigau si postulau eliberare Iancului si a celorlalti tovarãsi. În adevãru de mirare fu aceastã patentie a natiunii române preste sute de ani care multu temperatului spiritu celu avu Iancu putemu mai su seamna multiemi. Când desperatiuni poporului sincer cum audia afirma: cumcã numa un cuvintu aru fi fost de lipsã si tote stradele Hãlmagiului erau singerate si pote ce mai mare parte a Transylvaniei este gãtitã spre o tristã ­resculare. Prin urmare vezind Centurionu senzatiunea ce mare a poporului demandã ca soldatii înarmati numadecâtu sã iasã afarã.

Iancu ceru carelu adusese pentru asiguratiunea sa de bunã voie al manua soldatiloru cum fu captivu care iarãsu âl avu în descriere despuire si casare potentione inquisitiune pentru casu întâmplatu pe captivi ai face liberi.

Dupã o orã la officiu centurionulu strânsã cãtanie în presentatia mea lu Iancu si a ma multora intrebându soldati cã dintru a cui ordinatiune a prinsu pe Domni, numai acum se fãcu lãmuritu cumcã spre captivarea memoratilor mai sus numitu Lemnariu iaru fu îndemnatu si povetuitu daru acesta na vrutu a învinovãti pre nimene cumcã in ordinatiune a prinsu pe Domn acestia. Atunci pe Lemnariu lau trimisu în arestu nemaivãzând noi altã satisfactiunedecâtu slobozire Iancu.

Împotriva soldatilor aici stationati si pânã acum nea venitu si mai multe jialbe cumcã mergu pe sate a cãuta arme si apoi pe locuitori pasnici si vãtãma si sili spre mai multor obiecte a da de multe ori fura si jefuiesc. Hospiturile lor date lãsândule mai multi nãpãstuiescu pe un omu de unde familie împãciuitã mai nu vârãscu din casã. Noi am primitu asa felu de conquerele inaintemi cumcã de la multi oameni au luat pân si bani cu sila cere aceste lemu fãcutu cunoscutu înainte V. Centurionu la care pe toti dojenindui cumcã in asa feliu de fapte sã nu sã amestece apromitindu pedepse strejnice neascultatorilor pentru astfelui de abuzuri.

Cu ace umilitã rugare am poftitu tote aceste ale instiinta R. Comisariatu ca sa binevoiasca înstiintarea aceasta Mãritei Comande Districtuale a o trimite, chiar instructiune a midloci acum pentru Comisariu Sub cercurilor câtu si pentru modru astfeliu stationati soldati ca nici unul sã nu pãsiascã din sfera sa sus, ca abusurile sã încete si în obiectul captivãri pentru alinarea populului nenergioase ordinatiuni a midloci sum.

Umilitu servu sa Wolfgang Hossu Comisariu V. Sub cercu Hãlmagiu”(vezi NOTA 24)

La rândul sãu cãpitanul Fogelman, în calitate de comandant al companiei de soldati aflata in stationare în Hãlmagiu, raporteazã comandantului Districtului militar Alba Iulia urmãtoarele:

“E.H.Wilhelm Inftn. Regiment Nr.12 Nr.126 Stations Comando zu Nagy Halmagiu,
Cãtre
Onoratul Comandament militar districtual cezaro regesc din Alba Iulia,”
In ziua târgului la 16 a curentei (luni) s-a întâmplat cazul cã dulgherul din companie Iosef Huszanowaki l-a arestat pe Avram Iancu cu ajutorul unui om luat din incartiruirea cea mai apropiatã, împreunã cu Iosif Balog si cu Ladislau Fodor care erau la un loc cu Iancu, dintre care ultimul este practicant de mine, si numai dupã aceastã faptã mi-au raportat cazul subsemnatului.

Deoarece subsemnatul n-am primit niciun ordin pentru oprirea sau arestarea vreuneia din aceste persoane, iar comisarul local Hosu, care a venit aici, deasemenea n-a primit instructiuni pentru arestarea acestor persoane mentionate, si dupã ce locuitorii din munti care erau prezenti în târg se adunau în numãr mare, subsemnatul l-am pus iar în libertate pe Iancu si pe sotii sãi, dupã care primul a mai adãugat cã la fiecare chemare se va prezenta de bunã voie.

Deoarece dulgherul amintit la început, fãrã a fi primit vreun ordin, a pricinuit aceastã catastrofã susnumitul pentru aceastã faptã samavolnicã, la care a declarat cã a fost îndemnat de cãtre unii locuitori de aici, a fost pedepsit deja cu 25 lovituri de bâtã.

Cu aceastã ocazie s-a putut constata în mod evident de ce trecere mare se bucura în fata locuitorilor din munti numitul Avram Iancu deoarece deabia a avut loc arestarea sa de cãtre lemnar si s-au format imediat grupuri mai mari de locuitori din munti care cerea eliberarea lui. Dupã ce însã aceasta s-a întâmplat numai din eroare, la care atât Iancu cât si locuitorii din munti atasati lui s-au declarat cu totul multumiti si fãrã nicio altã urmare chestiunea s-a aranjat.

Deoarece în aceastã zi era însã târg, Iancu si-a cumpãrat numai o gãleatã de vin.
Ceea ce se raporteazã cu supunere prin aceasta, Onoratului comandament militar districtual.
Hãlmagiu Mare, 17 decembrie 1849. ss Fogelman, cãpitan.” (vezi NOTA 25)

Dar acest raport în loc sã închidã discutiile în legãturã cu arestarea lui Avram Iancu a produs neliniste si teamã în rândurile guvernantilor, acestia temându-se de o nouã rãscoalã. Deoarece n-au întârziat, ca imediat dupã primirea raportului, sã ia mãsuri grabnice pentru cunoasterea stãrii de spirit din Hãlmagiu, ordonându-se o anchetã.

Fiindcã s-a aflat în arhivele statului din orasul Deva si ordinul dat de districtul militar Alba Iulia prin care se dãdeau instructiuni judecãtorului suprem al regimentului Wilhelm I sã stabileascã eventualele legãturi pe care le-a avut Avram Iancu cu masele populare care l-au eliberat, voi reproduce, în extendo, continutul acestui ordin, în traducere, din limba germanã.

“Cãtre,­
Domnul colonel- judecãtor cesaro regesc von Kreiss era din onoratul regiment de infanterie Arhiducele- Wilhelm Zlatna.
Cãtre
Domnul comisar cercual cesaro regesc Nicolae Nemes Bãita. Blaj, la 24 decembrie 849/ss/ Eduard Eisler colonel.
Conform raportului comisariatului cercual din Baia de Cris din 18 a acestei luni si a rapoartelor anexate ale Comisariatului sub cercual Wolfgang Hoszu, apoi a Primãriei din Hãlmagiu din ziua de 15 a acestei luni, a fost arestat si maltratat avocatul Avram Iancu cu însotitorii sãi Ladislau Fodor si Iosef Balog, si au fost dusi la cãpitanul Fogelman, comandantul companiei de acolo Regimentului Arhiducele Wilhelm. Îndatã dupã aceastã arestare s-au adunat 6-7 mii de români care tocmai în târg, în jurul casei mele, unde era arestat Avram Iancu cu însotitorii sãi si au cerut impetuos eliberarea, mai ales lui Iancu. Militarii care stationau acolo au iesit afarã, comisarul de subcerc Wolfgang Hoszu, tocmai din cauza acestei arestãri a mers la cãpitanul Folgelmann, si dupã ce acesta s-a convins cã toatã arestarea s-a fãcut pe nedrept, au fost eliberati toti arestatii, iar un dulgaer care a comis acest abuz a fost dus în închisoare.

“La aceastã întâmplare, tulburarea în masa adunâtã a poporului a fost asa de mare, incât numai o vorba a lui Iancu ar fi fost deajuns, pentru a se vãrsa sânge din plin, însã Iancu a linistit poporul, iar cãpitanul Fogelmann a ordonat retragerea trupei sale înarmate.”

“Acest caz întâmplat aici, pe baza rapoartelor primite, cere o anchetã minutioasã si colectivã, deoarece nu este vorba numai despre anchetarea ordinului de arestare si a vinovatilor care au comis abuzul arestãrii, ci în primul rând de a cerceta în ce legãturã a fost Iancu si însotitorii sãi, cu poporul agitat, apoi care persoane s-au remarcat în mod special la aceastã împotrivire publicã si violentã împotriva mãsurilor militare. Cauza pentru care Iancu si însotitorii sãi au venit la târgul de la Hãlmagiu, dacã vreunul din ei a fãcut caz de influenta lui în acest târg numeros, dacã în adevãr numai chestiuni de târg au adunat la un loc, acolo asemenea mase de oameni, apoi trebuie cercetat dacã Iancu si ceilalti pe timpul cât au fost acolo n-au avut legãturi suspecte cu aceastã masã, dacã n-au exercitat vreo influentã, la toate acestea vor da lãmuririle necesare si despre cele care se referã la persoanele care s-au dovedit asa de active impotriva pozitiei autoritãtilor la îndemnul si în lipsa lui.”

“Dupa ce s-au indicat aici diferitele directii dupã care se va face ancheta:
1. Domnul maior primeste sarcina de a întreprinde ancheta împreunã eu comisarul cercual din Baia de Cris, Nicolae Nemes, iar pentru acest scop se va deplasa la Hãlmagiu astfel încât sã ajungã acolo cu sigurantã în seara zilei de 30 a acestei luni. Comisarul cercual din Hãlmagiu, domnul Nicolae Nemes, care obisnuit se aflã la Bãita, va fi deasemenea chemat aici, aducând cu el raportul întocmit cu ocazia acestui incident. Rapoartele întocmite în aceastã privintã de subcomisarul cercului Hãlmagiu, Wolfgang Hoszu sã fie depuse acolo de cãtre ei.

“Trebuie sã vã mai atrag aici atentia cã nu numai comportarea lui Avram Iancu si a celorlalti multi, la Halmagiu în timpul târgului, poate servi la clarificarea acestui incident, ci si atitudinea lui de mai înainte în locurile obisnuite de sedere, relatiile sale verbale si scrise pe care le-a avut cu altii, pot arunca luminã asupra acestui incident, prin urmare va fi necesar, a lua asupra lor informatiile necesare.”
“Întrucât încã comisarul subcercului din Hãlmagiu Wolfgang Hoszu se plânge cã trupa stationatã acolo, sub pretextul dezarmãrii, exercitã în localitãti asupra locuitorilor extorcãri si cã în general detasamentele militare fãrã niciun consimtãmânt intervin în administratia civilã, domnul maior va îndruma fãrã întârziere toate detasamentele sale sã opreascã în modul cel mai sever toate extorcãrile si alte violente din partea militarilor si cã o interventie în administratia civilã sã se faca oricând numai în întelegere cu autotoritãtile civile.”

“Armata trebuie sã actioneze în prezent Cu toatã energia si vrednicia la mentinerea linistei si a odinei in sânul populatiei, la asigurarea proprietãtii si a persoanei, la executarea inaltelor ordine care s-au dat si se vor da.”

2. Domnului comisar cercual îi revine sarcina de a efectua împreunã cu domnul maior Kreissera de la regimentul de infanterie Arhiducele Wilhelm si pentru acest scop se va prezenta în mod sigur în ziua de 28 a acestei luni la Hãlmagiu. Domnul maior Kreissera este stationat la Zlatna si primeste referitor la aceastã anchetã ordinul corespunzãtor, în cazul cã, armata va actiona împreunã cu autoritãtile civile pentru înlãturarea tuturor exceselor si a altor cazuri de violentã, acestia vor lua prevederile necesare si vor prezenta_impreunã cu raportul lor, dupã care existã acolo copie.

Despre executarea acestui ordin astept cât mai repede raportului cuvenit, în care se vã arãta ce efect a avut asupra populatiei acest incident, atât în cercul Bãii de Cris cât si în localitãtile miniere, în care sta deobicei Avram Iancu.”

expediat 28.12.1849 Nr. 1484/1849
Nr. 1522/1849 (vezi NOTA 26)

Din lipsa documentelor nu cunoastem mersul anchetei, concluziile trase si nici mersul anchetatorilor dar este sigur cã asupra localnicilor s-au abãtut alte necazuri si s-a creat o stare de tensiune, dupã cum este sigur cã timp de peste douã decenii Craiul Muntilor a poposit mereu pe plaiurile Hãlmagiului si ale locuitorilor de glorie de altã datã, cântându si din fluer jalea si suferintele.

Calomnierea lui Avram Iancu

   Conducatorul rezistentei romanesti din Muntii Apuseni din anul 1849, Avram Iancu, a suferit o pedeapsa mai crunta decat moartea: inca din timpul vietii sale s-a incercat acreditarea ideii ca ar fi innebunit. Relatarile presei de la Viena si Budapesta din secolul al XIX-lea au lansat aceasta idee, care printr-o ciudata empatie a fost preluata si in Romania.

Teza nebuniei

        In 1872 presa austro-ungara anunta moartea “craisorului muntilor” intr-un articol care a aparut preluat din ziar in ziar – “de la Wiener Fremdenblatt”, la “Hon”: “La inceputul anului 1850 a devenit tulburat la minte si de atunci ratacea fiind dedat bauturii prin partile muntoase ale Transilvaniei. Uneori avea momente lucide si atunci vorbea despre trecutul sau, dar curand i se intuneca capacitatea de gandire si atunci cand i se punea vre-o intrebare despre trecutul sau obisnuia sa zica: Aerul din case era stricat si atunci am venit eu ca o furtuna pentru a-l curati”. Alte relatari din presa austro-ungara sustineau ca Avram Iancu a fost silit sa duca o viata de mizerie, cersind prin satele din munti ca lautar orb”. Aceasta teza este partial sustinuta de faptul ca dupa incheierea revolutiei de la 1848 Avram Iancu n-a avut un domiciliu fix, ci a ratacit din sat in sat prin Muntii Apuseni. Insa aici trebuie luat in considerare faptul ca Avram Iancu a fost arestat in anul 1852 fara nici un motiv, legat si batut de un functionar austriac. Lipsa de incredere a lui Iancu in autoritatile habsburgice este cat se poate de explicabila, iar furia lui fata de austrieci in urma sacrificiilor facute in numele imparatului de la Viena trebuie sa fi crescut exponential.


De asemenea Iancu nu putea uita soarta prefectului sau Ioan Buteanu, luat prizonier de trupele maghiare ale maiorului Hatvani chiar in timpul unor tratative de pace, pentru a fi spanzurat fara sa aiba parte de judecata. Astfel ca fraze de genul “desigur ca fiind cuprins de schimbarea frecventa a localitatii, inclinatie nu rara la bolnavii mintali, a vagabondat in regiunea muntoasa natala” (Eugen von Friedenfels) nu trebuie pur si simplu luate ca atare – mai degraba pare probabil ca Iancu a incercat sa nu le stea la indemana unor austrieci cuprinsi de exces de zel.

    Lajos Kossuth a murit in 1894, dupa ce a declansat foarte multe conflicte in cadrul emigratiei maghiare. Kossuth l-a acuzat permanent pe Arthur Gorgey de tradare – desi Kossuth a fugit in Turcia din fata armatei ruse.

Testamentul lui Iancu

    La 20 decembrie 1850 – anul in care ziaristii austro-ungari sustineau ca ar fi innebunit – Avram Iancu isi scria cu propria mana testamentul: “Ultima mea vointa. Unicul dor al vietii mele fiind ca sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am si lucrat pana acuma, durere fara mult succes, ba togma acuma cu intristare vad ca sperantele mele si jertfa adusa sa prefac in nimic. Nu sciu cate dile mai voi ave, un fel de presimtire imi pare ca mi-ar spune ca viitorul este nesigur, voiesc dara si hotarat dispun ca dupa moartea mea toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca in folosul natiunei pentru ajutor la infiintarea unei academii de drepturi, tare credand ca luptatorii cu arma legii vor pute scoate drepturile natiunei mele. Campeni, 20 dec. 850″. Cu un scris de mana sigur, clar si concis in exprimare, este putin probabil ca testamentul de mai sus a fost opera unui alienat mintal.

    O alta scrisoare – de data aceasta din 1867, la 17 ani de la presupusa declansare a unei afectiuni mintale – a lui Avram Iancu vine sa infirme in continuare teza nebuniei. In 1867 tovarasul sau de lupta Ilie Macelariu il chema pe Iancu la Sibiu, iar Iancu ii raspundea astfel: “Frate Ilie, am primit scrisorile tale din 5 si din 25 februarie si daca inca nu ti-am raspuns nu crede ca s-a intamplat din alta cauza decat numai din simplul motiv ca mi-am propus sa nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni si colegi de scoala le-am pus la o parte, fara a fi raspuns acelora, care desigur numai cu buna intentie au vrut sa stie daca mai traiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscretie, dar nu sunt eu de vina daca din pacate am trait experienta trista ca in timpurile de acum omul nu mai stie cui sa se increada. Cum ma intrebi tu ce mai sper si ce cred? Iti raspund ca timpul sperantelor mele a trecut si ca credinta mea este aceea a sarpelui, care i s-a dat de la natura de a-si apara capul, dar nu crede ca aceasta o spun fiindca as vrea sa-mi apar viata nenorocita; nu pentru aceasta viata mi-am riscat-o de mai multe ori in 1848 si 1849 pentru natiunea mea iubita si credinta pentru imparat, ci inteleg prin aceasta natiunea mea iubita care geme sub atatea greutati si pentru care m-ar durea inima daca prin dezvaluirea credintei mele adevarate as duce-o intr-un pericol si mai mare. Cu alta ocazie, mai multe, ramai sanatos si nu uita pe aceea mama al carei piept l-ai supt si pe sincerul tau prieten, Iancu, m.p., advocat si prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867″. Randurile de mai sus dezvaluie faptul ca Avram Iancu se gandea in continuare la o ridicare armata a romanilor – insa se temea ca va produce mai mult rau decat bine.

Un om bogat

    Avram Iancu, la doar 24 de ani , a coordonat cu succes rezistenta romanilor din Muntii Apuseni, reusind sa respinga toate atacurile armatei maghiare.

   Alte relatari contemporane vin sa contrazica teza saraciei si mizeriei lui Avram Iancu. Ilie Macelariu povesteste astfel episodul intalnirii dintre Avram Iancu si oficialii austrieci: “In anul 1852 cand Iancu era la mine m-a rugat domnul guvernator personal si prin Heidte de a indupleca pe Iancu sa primeasca un post la Viena cu 2000 de florini sau in Sibiu cu 1600 de florini. I s-a oferit si o subventie lunara de 800-1000 de florini. Toate le-a refuzat, avand numai singura dorinta de a fi lasat acasa. La insistentele repetate ale lui Heidte, Iancu i-a declarat in prezenta mea: Guvernul sa faca la Campeni o universitate romaneasca si in Vidra de Sus o baie cu aburi! Intrebat ce cheltuieli a avut el la Sibiu a raspuns: <>. Am fost nevoit a-l contrazice si a afirmat ca mie imi este dator cu peste 100 de florini iar la restauratorul din Medias cu 200 florini, la care el a raspuns: tatal sau le va plati desigur. Cu aceasta ocazie Heidte i-a dat lui Iancu in mana 500 de florini care Iancu mi-a predat-o mie la poarta casei Sonnenstein (biroul lui Heidte) prin cuvintele “Primeste-i si plateste”. Proprietarul de atunci al restaurantului din Medias, Lobontiu, a facut revendicarea ca Iancu a preluat de mai demult o datorie de 185 de florini pentru Barnutiu si Boier ceea ce Iancu a recunoscut si astfel i-am achitat lui Lobontiu 400 florini”. Mai mult, Iancu a lasat la moartea lui suma de 1700 de florini – o suma impresionanta pentru acea vreme cand un bou costa 30 de florini.

Nebunie inexistenta

   Alte relatari, culese in anii de dupa moartea lui Avram Iancu vin sa ateste faptul ca acesta era cat se poate de sanatos din punct de vedere mental.

   O data, in Bodesti, pe la 1867, Iancu a fost patru zile oaspetele unei nunti taranesti, la familia Sida din crangul Higiesti, care isi aducea ginere in casa, pe feciorul popii Onu Indries din Dobrot. Cu toate ca mirele era din al patrulea sat, si Iancu a insotit alaiul, intorcand vizita Ia socrii mari, cum e obiceiul. Un martor ocular, copil de vreo 12 ani pe atunci, mai spune ca Iancu a petrecut frumos la nunta si ca nu-i adevarat ca ar fi fost nebun: “S-o fost smintit el putin de nacajit ca imparatu i-o fagaduit un colt de tara si l-o mintit cand s’o gatat bataia. De aceea i-o trimis raspuns, ca un boland nu sta de vorba cu un mincinos. Si-am auzit, ca de alta oara cand l-o chemat imparatu sa se impace cu el, Iancu o pus seaua p’o vaca si asa o vrut sa mearga calari in calea imparatului, tot in batjocora, dar nu l-or lasat a lui.”

     Iscusinta la cantatul din fluier depasea cu mult simplele calitati de lautar. O alta marturie spune ca prin anii 1868 Mircea Stanescu isi serba nunta cu d-soara Talos din Halmagiu. Natural, printre invitatii de frunte era si Iancu. Lumea ar fi voit sa danseze Romana, dansul iesit de curand la moda, dar orchestra nu cunostea melodia. Dintre cati incercara, singur lui Iancu ii reusi sa cante melodia cea noua dupa notele publicate de revista “Familia”.

     Dascalul Alexandru Popescu din Halmagel isi amintea astfel de Avram Iancu: “Intr-o seara de toamna, a putut fi prin anii 1865-’66, picase iara Iancu Ia noi in sat. Cand am vazut ca tine spre casa popii Grigorescu Grigorie, m-am luat si eu intr-acolo. Indata ce-a sosit Iancu, popa a poruncit preotesei sa aduca vinars, pita si clisa. Si ne-am omenit toata noaptea. Iancului nu-i placea sa vorbeasca despre revolutie. A spus numai atata ca: vaca lui cea neagra va fata peste 70 de ani”.

    Preotul Ioan Halmagean isi amintea ca in anul 1859 Avram Iancu facea vizite dese la gimnaziul de la Brad. Intra chiar prin clase, audiind lectiile profesorilor. De asemenea, era de fata la examenele festive de sfarsit de an.

Iubit de toti motii

    Istoricul Eugen Friedenfels relateaza urmatorul episod povestit de Ilie Macelariu: “Pe la 1860, prietenul sau din Sibiu, Macelariu, l-a cercetat pe Iancu in Abrud. Venise cu inca un prieten, ca sa se intereseze de starea Iui si sa-l convinga sa participe la o intrunire a vechilor luptatori nationalisti, care avea sa se tina Ia Alba-Iulia. Mai socoteau dansii ca-I vor putea scoate din acest mediu si sa-l readuca printre prietenii de odinioara. Macelariu, care fusese si comisar guvernial, putea face prin aceasta si o fapta placuta guvernan­tilor, cari nu conteneau sa socoteasca primejdioasa prezenta lui Iancu in popor. Iancu, pe care Macelariu spune ca l-a gasit mai putin tulburat decat crezuse, s-a gandit un timp, apoi s-a impotrivit. Isi reamintea poate umilirea suferita acolo. In sfarsit, dupa multa insistenta, a consimtit sa mearga pana la Alba Iulia. <> – fu raspunsul repetat si hotarat al lui Iancu. Cand sosi ceasul plecarii, cat ai bate din palmi, navalira motii din toate partile, vociferand si blestemand, impotrivindu-se indepartarii lui Iancu. Apoi se stransera roata in jurul Iui, implorandu-l: Tu sa ramai Ia noi si sa tii cu noi, nimeni sa nu te duca de aici!”

 Multumiri http://www.craisorulmuntilor.ro/

Basarabii – o existenţă milenară în istoria românilor

   

Istoria consemnează prezenţa acestei familii în puţine documente, dinainte de Evul Mediu. Existenţa ei e legată, prin ascendenţă, de unul din miturile fundamentale ale istoriei universale şi anume de cel al lui Pelasgus, Munteanul născut din Pământ Negru.

- Pământ Negru de pe vârful munţilor Carpaţi, aşa cum dovedesc Nicolae Densuşianu şi Vasile Lovinescu. -

Pausania spune că „după cum povestesc arcadii, cei mai vechi locuitori ai Eladei, consideră pe Pelasgos cel dintâi om născut pe pământ“. Era din neamul Titanilor şi acest lucru s-a păstrat în memoria colectivă a daco-românilor — pelasgi. Este considerat şi de N. Densusianu (Dacia Preistoricã) „patres progenitores“ adică primul strămoş, de acelaşi sânge. Pelasgus este la originea neamului titanilor.
Cuvântul „titan(o)s“ — are în rădăcină pe acela de „tată“ — titanii devenind „tătâni“, asimilaţi, mai târziu cu „tăta(â)ri“, prin fenomenul fonetic numit rotacism. Acest termen îl întâlnim şi în „Codicele Voroneţean“ şi în „Dumer(n)eca 7 a Sfinţilor tătari“, adică a Sfinţilor Părinţi şi n-are nici o legătură cu populaţia de origine asiatică.

Pelasgos era numit şi Uranus, adică Cerescul, Divinul, Alesul. Nu întâmplător se spune despre el că vine din pământ negru; el însuşi primind denumirea de Cel Negru. „Dacii, ca popor hiperboreean coboară din acest Pelasgos, omul primordial, născut din Pământul Negru“ (V. Lovinescu-Dacia Hiperboreeană Ed. Rosmarin). Marea lor e Neagră, Valahii au fost numiþi Valahii Negri, iar ţara lor Valahia Neagrã, Kara Ulaghi, Kara-Iflak, de turci, Kara-Ulak de sârbi şi de bulgari. Şi astăzi există în sudul Dunării români care-şi spun Valahii Negri. Prometeu e numit în miturile româneşti Nereu(Negru). Acest cuvânt s-a păstrat în hidronimul Nera, dar şi într-un toponim cu aceeaşi structură fonică răstrăveche, Nereu, sat din apusul ţării.
Să vedem care este legătura între Basarabi şi titulatura miticului Pelasgus. Basarabii sunt reprezentanţii aleşi, de sânge albastru (negru), ai lui Saturn, (zeul, fiul lui Pelasgus) acelaşi cu Ianus, Cel cu doua Feţe, cu Zalmocsis — Stăpânul Vieţii şi al Morţii şi mai târziu cu Dumnezeu.Ei îşi au rădăcinile în ţara Neagră cu munţi maiestuoşi pe care o identificăm cu Dacia, Pelasgia hiperboreană, primordială, cu centru de iradiere în Carpaţi.
Toţi Basarabii-daci, voievozii daco-romani, erau, ca şi în perioada de primordialitate, reprezentanţii castei sacre, sacerdotale — regale, a iniţiaţilor. Această conştiinţă a aleşilor, a iniţiaţilor, au păstrat-o vievozii români până în sec. al XIX-lea.

Lexemul basarab este alcătuit din — ba(n) şi sarab. Având în vedere că aceştia erau iniţiaţi în tainele cerului şi ale pământului, conducători de neamuri nobile, admitem că ban (aşa cum pe bună dreptate afirmă Vasile Lovinescu, cel mai marte mitolog al nostru, făcând parte din casta iniţiaţilor, expert în ştiinţa heraldicii mondiale, care presupune cunoştinţe vaste de istorie, mitologie, esoterism şi nu numai, care a studiat şi cunoscut bine miturile, ca şi limba sanscrită, având ca mentor pe un alt mare iniţiat, Rene Guenon) este „cel bogat“.

Unii cercetători, pornind de la o inscripţie ce se referă la Mihai Viteazul, sau o altă inscripţie pe o monedă bătută de voievodul Brâncoveanu la 1713-Constantinus Bassaraba de Brankowan, consideră imposibilă etimologia cuvântului Bassarab, scris cu dublu „s“, provenită din lexemele amintite mai sus, acceptând structura sanscrită bha-şi saraba, traducând pe bha drept a apărea, deci a trece drept Saraba.

Considerăm că acest cuvânt s-a format pe plan local, cel de-al doilea „s“; din lexemul Bassarabă (care apare numai accidental), este o rezultantă a fenomenului de întărire fonetică, prin atracţie a consoanei “n“ din lexemul ban spre consoana „s“, evitându- se sonorizarea lui „s“, intervocalic, ca în latină, ceea ce ar fi schimbat sensul.
Saraba(ă) înseamnă cel negru, din neamul negru, adică a celor aleşi, nobili.
Eliminând fonemul n, din Ban+ Sarab(a), acesta devenine Basarab(a)(ă).
Cuvântul sarab dă, prin afereză, termenul arab, care în limbaj popular înseamnă negru.
- În Peninsula Arabia este destul de frecvent cuvântul Sarab, ori Saraba de cele mai multe ori ca şi toponim. Nicolae Densuşianu demonstra că Arabii se trag din pelasgi; din altă denumire a pelasgilor, cea de arimi, provine o denumire mai veche a arabilor acea de aromei sau aramei. -
Basmul lui Ion Creangã „(H)arap Alb“ are sigur filon popular şi nu e o întâmplare că eroul principal este de stirpe regească. Nu se pune nici o clipă în discuţie, după cum se vede, rasa neagră din Africa.
Homer (Odis., IV-84) aminteşte de arimii de la Dunăre, sub numele de erembi-arambi-care sunt, desigur, (s)arabii, cei negri, despre care am vorbit. Iniţial , negru, aşa cum s-a văzut, însemnă o funcţiune ce reprezenta pe Marele Creator — cum afirmă Vasile Lovinescu (Dacia Hiperboreană. Ed. Rosmarin).
Timpul a reţinut semnificaţia primordială, dar a adăugat şi noi sensuri noţiunii de negru, reprezentând culoarea neagră, ca un element din simbolistică, ţinând de cei nobili. Mult mai târziu culoarea pare a se fi desacralizat, spunem pare pentru că memoria colectivă a păstrat în mituri nealterate dar încifrate, semnificaţiile primordiale, fiind percepute ca elemente caracterizatoare, de identificare. Stemele Principatelor păstrează simboluri ale căror culoare e negrul. Valahia are în stemă trei capete de negri, iar Moldova cuprinde, în stema ei , două chei încrucişate, având fiecare două capete de negri.
Toţi întemeietorii de ţară şi urmaşii lor imediaţi, sau mai îndepărtaţi, purtau numele de Negru Voievod sau de Basarab(ă) Voievod. De altfel antichitatea avea conştiinţa nobleţei şi superiorităţii lor. Nu întâmplător Ptolemeu numeşte râul Jiu — Arabon Patamos iar Măcinului îi spuneau anticii Arubium.
În această regiune era căutată şi lâna de aur, iar locuitorii o mai numeau Arabia de Sus, sau Pontica Basarabia, şi însuşi Prometeu, pelasg de neam, titan, este înlănţuit în munţii Caucas, din Dobrogea de azi, în Măcin (Arubium) şi unde băştinaşii participă, în sens larg, la suferinţele lui Prometeu, în acest ţinut pe care şi Euripide şi Ammian, ca şi Marcellin îl găsesc „inospitalier“. (Elie Dolcu — Românii, o spiritualitate străveche).
- Nicolae Densuşianu atribuie numele de Caucas Munţilor Carpaţi, în special celor Meridionali, iar despre Prometeu crede pe bună dreptate că a fost legat pe catena Munţilor Bucegi pe “Columna Ceriului”, columnă reprezentată de Brâncuşi prin “Coloana Infinitului”. Această columnă mai este numită şi Osia Lumii (Centrul Spiritual al planetei) ce face legătura între Cer (Uranus, Dumnezeu) şi Pământ (Gaeea, Fecioara Maria) sau “Ţâţânile Lumii”, de către ţăranul român, şi se află pe Vârful Omul. -

Unii consideră numele Negru provenit de la legendarul Negru Vodă, „probabil un boier mai puternic; era sistem deschis de la un anumit rang boieresc în sus, şi tocmai de aceea istoricii i-au spus neamul lui Basarab, după întemeietorul Basarab“. (N.N. Tomoniu). Alţi istorici vorbesc de un Negru Vodă ăl bătrân de la descălecatul din 1215, sau chiar îl identifică cu Seneslau, cu Litovoi, ba cu Tehomir ori cu un Negru Vodă de la Câmpulung, dar nedescălecat. Sunt şi voci care spun că legendarul Negru Vodă nu există iar Neagu Djuvara vine cu teoria cumanistă a întemeierii statelor româneşti, adică fondate de nomazi. Chiar dacă istoricul Djuvara citează numeroase surse, acestea sunt privite distorsionat, pentru că, după afirmaţiile sale, n-a respectat nişte principii de bază în cercetarea fenomenului istoric de oriunde ar fi, şi anume: — anulează principiul continuităţii evenimentelor istorice — ignoră, în mod deliberat, aşa cum am arătat, rolul şi importanţa majorităţii populaţiei valahe în aceste evenimente. Dacă la acestea mai adăugăm că acelaşi autor admite, cu rea credinţă, având conştiinţa redeschiderii cutiei Pandorii, ideea unei Transilvanii găsită golită de populaţia majoritară valahă, la venirea ungurilor, (teză perimată şi anulată de documente viabile, de mii de ani, sau mai recente) ca şi apelarea la unii „specialişti“ unguri pentru „traducerea“ unor documente, atunci ar trebui chiar să încheiem demersul nostru.
Numeroase sunt diversiunile; de la crearea unei episcopii, care se dovedeşte — cum recunoaşte chiar autorul — eretică, neavând a face cu băştinaşii, si care durează foarte puţin (căci nomazii nu pot susţine o organizaţie statală) până la fabricarea de etimologii fantasmagorice —cumane, ale unor onomastici sau ale unor toponime, la rebotezarea românilor, deveniþi cumanii negri, înrudiţi — se vede treaba îndeaproape — cu ucrainenii-cumanii albi.Ori, după cum am demonstrat mai sus lexemul negru, este sinonim cu sarab(ă), iniţiaţii, sacerdoţi sau regi, cu sânge nobil, negru, de unde s-a transmis pentru toată nobilimea din lume formula „cei cu sânge albastru“; de altfel, nu vedem cum cuvântul Basarab, care denumeşte o funcţiune şi nu un nume propriu, din timpuri milenare, ar putea să se tragă dintr-un termen cuman.

După retragerea romană şi venirea barbarilor, dacii, în frunte cu nobilii şi cu iniţiaţii sacerdoţi, s-au adăpostit în munţii de nepătruns şi sălbatici ai Carpaţilor, dar şi prin locuri ferite de ochiul barbar, cum erau luncile mlăştinoase sau limbile de pământ ocrotite de fluviu. Viaţa capătă alt curs. Locuitorii Daciei aparţin unor organizări economice sociale şi religioase gentilice. Dispare viaţa citadină, chiar şi o ocupaţie de bază, agricultura, se face sporadic, pe spaţii mult mai restrânse.
Putem, astfel, să ne închipuim pe dacii cei mari şi negri, trăind într-un timp mitic, arhaic – atârnaţi de munţi – şi încremeniţi, revenind la îndeletnicirea primară — oieritul.
Tradiţiile străvechi daco-pelasge s-au manifestat în continuare însă.
Înconjuraţi de păduri necuprinse de ochiul omenesc şi neatinse de mâna omenească, locuitorii Daciei au ieşit din istoria cursivă — au rămas într-o Dacie Felix, originară, eternă. După ce s-au retras populaţiile barbare, dacii au reluat firul existenþei fără sincope. Astfel, când în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea principatele Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei devin o realitate istorică, tradiţiile şi normele legislative se transmit neatinse, ca pe timpul lui Ler Împãrat — spune Vasile Lovinescu (Dacia Hiperboreană).
În momentul când vremurile permit, conducătorii valahi construiesc organizări stabile statale cunoscute din timpuri imemoriale, mitice, în care rolul principal îl au Basarabii, sarabii cu tiară adică nobilii, regii supranumiţi negri. Sunt amintiţi în acest fel, în documentele istorice, mai mulţi voievozi, începând cu legendarul Negru Vodă întemeietorul Valahiei. Şi astăzi locuitorii ce trăiesc în apropiere de Câmpulung, atribuie schitul Cetăţuia, legendarului Negru Vodă — bisericuţa din stâncă fiind de fapt mult mai veche, considerată de unii cercetători fără vârstă. Sigur este că Basarabii au găsit aici un punct strategic şi chiar o fortăreaţă, un posibil loc de refugiu, în care puteau să se adăpostească împreunã cu familiile.

Sarabii cu tiară, adică regii şi marii preoţi se recrutau în antichitate din rândurile nobilimii dace, purtând numele de tarabostes.
Vom încerca să convingem că Dacia n-a fost niciodată părăsită de masa covârşitoare a populaţiei şi că nu există pete albe în istoria noastră, aşa cum au susţinut şi încă mai susţin unii istorici, nu de puţine ori tendenţios.
Istoria nu admite segmentarea ei. Ea este continuă, dar nu liniară , parcursul ei admiţând şi desfăşurarea în zigzag şi în spiralã. Numai ignoranţa admite aceste pete albe. Dacă documentele aşa-zis „scrise“ nu vorbesc, fie că ele nu există, fie că nu s-au găsit încă, în schimb există altfel de documente certe, dar scrise în alt mod, consemnând evoluţia istorică.
- Unele documente, de fapt destul de multe, au fost distruse, şi sunt prea multe pentru a fi considerate drept coincidenţe. -

Un document important este limba dar ei i se adaugă elementele construcţiilor
existente până astăzi, care trimit la semne arhetipale, ce se găsesc nu numai pe case şi pe porţi, dar şi pe ii şi pe fote, ori pe ceramică şi pe covoare.
Nu în ultimul rând amintim mitologia, cu miezul ascuns între straturile poveştii, ca document de excepţie, în fenomenul cunoaşterii. Rămâne numai să putem intra în interiorul simbolului şi să-l putem decodifica.

Aşadar, noi considerăm basarabii (negri-nobilii, cei cu sânge albastru) una din verigile din lanţul aşa-zisei discontinuităţi a vieţii dacilor, timp de o mie de ani. Aşa cum am mai spus, regii ca şi Marele Preot, în general iniţiaţii, se recrutau din rândul celor numiţi tarabostes, nobili daci. Considerăm că aceşti tarabostes sunt Basarabii, întemeietorii ţărilor româneşti, de mai târziu. Să nu uităm că ei sunt aleşii, deci de sânge albastru, ca şi în antichitate, şi în primordialitate, reprezentanţii castei sacre.

Anticii, ca şi unii cronicarii bizantini, amintesc de Basarabi, ca familii vechi, nobile din casta iniţiaţilor. Isidor din Sicilia spune că „pe la anul 149 î.e.n., peste ţinuturile din Nord, peste Balcani domnea regale Barsaban“. Iordanes (sec. al VI-lea) aminteşte de familia Zarabilor cu o tulpină veche, glorioasă, avută şi puternică din care se alegeau după o ordine stabilită, regii şi marii sacerdoţi ai dacilor. Geograful de la Ravena numeşte poporul aflat în nordul Scytiei Mari — bassarini. Şi Demetrios, istoric bizantin, la 1444, numeşte pe Dan Vodă, fiul lui Saraba când Basarabii deveniseră întemeietorii ţării Româneşti.“ (apud N.N. Tomoniu).
Vechimea şi continuitatea folosirii termenului a dus la evoluţii spectaculoase,
uluitoare. Lexemul tarabostes a dezvoltat forme care incită la meditaţie şi reconsiderare a unor atitudini şi păreri. Evoluţia fonetică a tremenului este diferită.
Cuvântul tarabostes admite forma pelasgă de singular cu terminaţia atestată — vezi Decebalus — în — us rezultă forma tarabostus.
Având în vedere o pronunţie în grai local, se ajunge la forma barabustus. Terminaţiile cuvintelor, în procesul de evoluţie firească a limbilor, cad şi ajungem la lexemul barabustu. Legea comodităţii în vorbire impune forma barabusu; prin anagramare devine basuruba, şi prin atracţia lui u de a, se ajunge la cuvântul Basaraba. Deci urmărim fluent evoluţia fonetică (tarabostes – tarabustus – barabusu – busuraba – basaraba(ă)). Această evoluţie vorbeşte de la sine şi ne face să înţelegem că retragerea în munţi nu a însemnat şi uitarea. Tot tarasbostes-basarabii conduceau în noile condiţii obştea. Aceasta îi recunoaşte în postura de conducători căci ei şi-au păstrat poziţiile economice, politice şi religioase, datorită prestigiului şi a averii lor. Dar să mergem mai departe. Acelaşi cuvânt b(t)arabostus stă la originea termeului saraba care are următoarea evoluţie, după aceleaşi legi fonetice prezentate mai sus: tarabostus — sarabosus — sarabus — sarab(a)(ă). Aşa cum am arătat, există o evoluţie paralelă; din basaraba prin descompunere se ajunge la ba(n) şi saraba; ban(ul) fiind conducatorul unei regiuni, cel mai bogat, şi saraba „ales, iniţiat, cu funcţie de reprezentant al divinului, în zilele noastre se păstreazã acest sens în sintagma Unsul
lui Dumnezeu“.


Dintre sarabii cu tiară-sarabos tereos se consacrau regii şi sacerdoţii de rangul cel mai înalt. Cu timpul, cuvântul tarabo(u)stus a căpătat noi accepţiuni, prin lărgire de sens. Termenul e format din tara şi bostus-bosus- bos(u). Cuvântul t(i)ara
poate fi întâlnit şi cu forma greacă tereos — deci coroană şi, prin extensie, desemnând domeniul peste care domneşte bos-ul, însemnând, în sensul cel mai strict „cel cu putere mare“. De altfel cuvântul bos a dezvoltat şi forma bos-bovis, care duce cu gândul tot la „forţă“, „putere“, dar şi la animalul considerat sacru la unele popoare antice. La acestea se întâlnesc mituri legate de prezenţa simbolurilor taurine; vezi coarnele lui Moise, şi mai aproape de zilele noastre, vaca, faptura considerată sacră la indieni (în acest context nu ne miră faptul, având în vedere relaţia pelasgi — hinduşi).
Tot cuvântul t(i)ara, ca parte componentă a termenului t(i)arabosus „conducătorii cu coroană“, a dezvoltat un alt lexem de la forma pelasgã tiaranus, care dă, prin căderea terminaţiei finale „s“, forma tiaranu şi se ajunge la tiranu-tiran „cel cu drept
de viaţă şi de moarte asupra supuşilor“. E, dupã cum se vede, un atribut al regilor. Acelaşi cuvânt tara, component al lexemului tarabost(u)es stă la originea termenului ţară, adică „spaţiul, pământul“ peste care domneşte bos(t)us „conducătorul“, şi
apoi, prin derivare, de la ţară se ajunge la ţăran.
Unii cercetători pleacă de la cuvinte sanscrite pentru a explica sensul ca şi etimonul unor cuvinte. Considerăm că atâta vreme cât admitem apropierea de limba sanscrită, ca derivată a limbii originare pelasge, şi câtă vreme unele cuvinte precum acesta, care se găsesc şi în latinã, ce are fond comun cu daca, atunci avem în vedere cea mai apropiată soluţie şi anume existenţa în limba mamă a acestor lexeme, adică în limba pelasgă.
Puterea de influenţă şi vechimea extraordinară a cuvântului taraboste(u)s se vede şi prin aceea că este şi etimonul pentru termenul Burebista. Urmează să demonstrăm. Tarabostus (forma pelasgă cu terminaţia us) admite — cum am arătat — termenul,
în graiul vorbit firesc, de barabus(t)u şi de aici formele:
burubustus — burubistus — Burebistus; aceasta e forma originară pelasgă; Burebistas este numele regelui în limba greacă.

De altfel, istoricii antici îl numesc pe marele conducător dac, cu fonetisme uşor schimbate, datorată fenomenului numit „alunecarea de sunete“, când Burebistas, când Buerebistas sau Boerebistas (Strabon-Gegr.), întărind ideea că lanţul continuităţii existenţei dacilor — pelasgi — hiperboreeni a fost neîntrerupt pe aceste meleaguri,putem merge mai departe şi să justificăm afirmaţia că dacoromanii au păstrat în limba lor fapte, nume, tradiţii esenţiale neschimbate, doar evoluţia limbii a impus, aparent, alte denumiri, aşa cum am arătat.

Şi iatã, din nou un exemplu; Burebistas-Buerebistas are în radical cuvântul buer — boier, clasa din care s-a ridicat marele rege. Prolificul termen tarabost(u)es a format o familie de cuvinte, ce exprimã o realitate istorică uluitoare, prin adevărul şi concreteţea sa, dar care dovedeşte şi străvechimea lui, dar şi continuitatea milenară, atât a poporului daco-valah cât şi a limbii lui, văzută în evoluţia firească în timp. De la tarabostus s-au format cuvintele: 1. sarabii, 2. sarabii cu tiară, 3. Basaraba(ă), cum apare în cronicile şi în hrisoavele vechi (mai târziu acest fonem(a) (ă) nu e menţinut cu consecvenţa la toţi cei ce poartă acest nume); 4. Burebista, 5. boier, 6. ţară, 7. ţăran (prin derivare). Avem în vedere că încă anticii — vezi Iordanes — consideră ca şi N. Densusianu şi Haşdeu, că lexemul basaraba reprezintă o funcţiune, exprimând relaţia voievodului, nu ca persoană cu atribuþii terestre, de conducător al unui grup uman, ci de reprezentat al Divinităţii Supreme, având roluri de menţinere în sfera defensivă şi mistică a celor conduşi pe un drum pe care numai el, ca iniţiat în tainele cerului le cunoaşte. La începuturi, în vremurile miticilor hiperboreeni, dar şi ale dacilor, toţi regii erau şi mari preoţi (se crede că şi Decebal a putut fi şi mare pontif, aşa cum înaintea lui a fost Deceneu) — unele popoare, cum sunt egiptenii antici, considerau pe faraon (pe regele lor) chiar zeu, nu numai reprezentantul ales al divinităţii lor supreme, zeul Ra.
Să încheiem rotund demonstraţia care a răspuns la întrebarea: Cine sunt Basarabii? Tarabostes sunt nobilii daci din care se trag sarabii cu tiară, sau tiranii, care au dat un nume de rege vestit în antichitate, Burebista şi pe aleşii Regelui Lumii, din neamul cel mai vechi şi nobil al Basarabilor, al Negrilor, al (S(a)rabilor — cum spune Vasile Lovinescu (ibidem), întemeietori ai ţărilor româneşti, susţinuţi de boieri, conducând o ţară, sprijiniţi de ţărani. Dacii nobili, tarabostes, ne fac să ne gândim la continuitatea în timp, a existenţei noastre începând de la miticul Pelasgus cel Mare, de la rădăcinile lumii, a căror existenţă o simţim până astăzi căci ei se aflã şi în toponime; în Basarabii
Dobrogei sau în Basarabi, în sudul Dunãrii. Îl mai aflăm în numele unui ţinut şi anume
al Basarabiei, în hidronime în oronime nenumărate ca şi în antroponime, care conţin lexemul negru identificat cu basarab.

Demersul nostru ar putea continua amintind de numeroşii voievozi cu titlul de Negru Vodă, sau Basarab Vodă; unii păstrează chiar până târziu, în titulatura voievodală , chiar forma cea mai veche, trimiţând la cuvântul originar pelasg, care consemnează lexemul
având în structură fonemul „a“ (ă) cum vom găsi pe o inscripţie referitoare la Mihai Voevod Bassaraba. Unii istorici mai vechi sau mai noi vorbesc de prezenţa Basarabilor, târziu, în evul mediu, legând acest antroponim de migratori, susţinând originea cumană
a lexemului dupã cum am vorbit mai sus.
Acest lucru se întâmplă întotdeauna când faptele istorice nu se văd într-o continuitate, anulând baza realităţilor şi anume evidenţa prezentă în istoria pelasgilor daci care n-au dispărut , cum susţin, în mod neconvingător, unii cercetători, ci au existat permanent, într-un timp paralel cu al migratorilor; dovada cea mai bună este faptul că, deşi se susţine uneori cã Basarab I este fiul unui cuman, regele maghiar îl numeşte Basarab Valahul şi deşi spun unii istorici că au descălecat boieri, mai mulţi cumani, în frunte cu Basarab, totuşi ei au întemeiat Ţara Românească, sau Valahia. Ne întrebăm atunci cine erau majoritarii, cine stăpâneau pământurile, care, şi mai ales, de ce neam erau boierii, cei mai apropiaţi de domn, ce-l însoţeau, de vreme ce nu s-a întemeiat Cumania, sau ţara
Cumană? Fireşte că răspunsul este foarte clar.
Dacii, valahi-pelasgi, în toată perioada de migraţii se intersectau cu străinii. Atunci când le era în pericol fiinţa neamului, ieşeau din rosturile lor, se aliau cu unii sau cu alţii, după cum le dictau interesele; altfel trăiau în timpul lor etern, mitic, conservându-şi valorile spirituale, într-o organizare socială şi mai ales, religioasă, închisă străinilor.

Dacă acesta n-ar fi un adevăr, atunci cum se poate explica păstrarea nealterată până în zilele noastre a miturilor străvechi, a obiceiurilor, a tradiţiilor, a costumele cu motive ancestrale, purtătoare de mesaje criptice, unele sacre, pre-creştine, creaţiile folclorice de excepţie care surprind, la o analiză atentă şi competentă, chiar urme evidente, legate de misterele zalmocsiene ale sacrificiului ritualic, precum „Mioriţa“, „Meşterul Manoli“, „Iovan Iorgovan“ (pe care vechii pelasgi îl identificau cu miticul Hercules, pelasg şi el, după spusele anticilor) ca să nu mai vorbim de basmele cu structuri ce cuprind încifrări
iniţiatice ori de colindele cu refrene neînţelese până azi sau de acea ştiinţă a construirii caselor, cu arhitectură străveche întâlnită peste tot în ţară ridicate de aceşti „analfabeţi“ care-şi aşezau aşa fel gospodăria încât acestea respectau numărul de aur. Zâmnicurile
lor, de pildă, erau făcute dupã o formulă anume care asigura o temperatură de exact 4 grade, în orice anotimp; sunt şi azi asemenea anexe în unele sate din Munţii Apuseni.

Istoria are mijloacele ei de a consemna toate. Rămâne numai s-o ascultăm şi cu inima căci în ea stă lumina minţii iscoditoare, ce vibrează la sonurile profunde, mai aspre sau mai melodioase, ale timpului.

Numai vibrând, cu adevărat, în căutarea rădăcinilor noastre, vom putea descoperi adevăruri ce par atât de ascunse numai pentru că sunt prea aproape de noi, greu de deslulşit pentru că privirea de sus pretinde anularea subiectivului şi urmarea greu de realizat, a faptelor, anulând în primul rând prejudecăţile ce ţin de inerţia păguboasă, care deformează, schimonosind realitatea.

Acest articol a fost preluat de pe site-ul http://ramaniamyblog.wordpress.com/.