Cultul cavalerilor danubieni

Spaţiul etno-genetic românesc, cuprins între Munţii Carpaţi şi Munţii Balcani, Dunărea mijlocie, Panonia şi Marea Neagră, a fost creuzetul unor misterioase religii păgâne ce au dăinuit până la apariţia şi instaurarea creştinismului.

Printre acestea un loc aparte îl ocupă cea a Cavalerilor danubieni, religie puţin cunoscută şi despre care ne-au rămas puţine date. Studiul Cavalerilor Danubieni a suscitat interesul, deopotrivă şi imaginaţia unor cercetători şi istorici, precum: Teohari Antonescu, Iozef Hampel, Mihail Rostovtev, Franz Cumont, Em. Grigoraş, Dumitru Tudor, Mircea Dogaru şi alţii. De la cultul Cavalerilor Danubieni au parvenit până în zilele noastre doar o serie de sculpturi enigmatice, singurele documente ce le atestă existenţa. Analizând documentele rămase, autorii citaţi mai sus au formulat diverse ipoteze privitoare la acest cult. Astfel, Teohari Antonescu îi identifică cu zeii Cabiri - protectori ai navigaţiei în lumea frigiană; Iozef Hampel îi asimila cu Dioscurii greci, şi ei protectori ai corăbierilor; Mihail Rostovtev susţinea că avem de-a face cu o contopire a cultului lui Mithras cu al Cavalerului Trac, o divinitate pastoral-agricolă a triburilor trace; Franz Cumont îl considera un complex de credinţe legate de ritul unor zei barbari sau greco-romani; Dumitru Tudor este de părere că avem de-a face cu un cult inspirat de credinţele geto-dacilor şi influenţate de stăpânirea romană. Mai nou, Mircea Dogaru îi atribuie Cavalerului Trac, funcţia de zeitate supremă solară aparţinând lumii trace, zeu unic al daco-romanilor (II d.H.), ce se identifică mai târziu cu Sfântul militar Gheorghe.

În secolele II—III d.H. societatea sclavagistă romană cunoştea o criză generală, manifestată mai ales printr-o adâncire a stării de mizerie şi de ignoranţă la care se adăugau o demoralizare tot mai mare şi o creştere a superstiţiilor. Oamenii începuseră să nu mai creadă orbeşte în zeii oficiali greco-romani, care, în timp, deveniseră divinităţi legate de fericirea clasei dominante, în frunte cu împăratul. Zeii existenţi ofereau adepţilor o fericire numai dincolo de mormânt, fiind necesară pentru aceasta, în prealabil, o iniţierea pe cale religioasă-mistică, lucru pe care îl puteau face numai preoţii anumitor culte, prin magie, ceremonii secrete şi diferite speculaţii de credinţă.

Zeii păgâni existenţi, prin preoţii - reprezentanţii lor pe pământ - nu arătau clar ce va fi „dincolo", preocupare ce-1 frământa pe omul sărman, care spera ca cel puţin acolo în lumea umbrelor s-o ducă mai bine. La aceste întrebări fireşti şi omeneşti, dacă ne gândim, care i-au preocupat din totdeauna pe unii oameni, numai puţine religii păgâne puteau răspunde. Aceste religii, provenite mai ales din Orient, erau răspândite în tot Imperiul roman de către o serie de preoţi bine pregătiţi din punct de vedere al cunoştinţelor esoterice, deţinători de secrete şi neîntrecuţi în organizarea de ceremonii publice, capabile să impresioneze şi să capteze masele ignorante şi superstiţioase.

Civilizaţia dezvoltată a geto-dacilor se poate demonstra, pe lângă celelalte elemente, şi prin unitatea spirituală a lor. Această' unitate se demonstrează prin dispunerea centrelor de cult religios într-un sistem unitar, pe toată aria de răspândire a geto-dacilor. Lăcaşurile de închinăciune erau dispuse pe vârfuri de munte, în zone considerate a fi sacre, unde se practicau misterele cultului respectiv. Până în prezent, istoricii au identificat aproximativ 12 centre de cult religios, aproape toate situate în Munţii Carpaţi şi unul singur în Munţii Babadagului: Şurianului (complexul Sarmizegetusa), Bucegi, Ceahlău, Suhard şi Rodna.

Identificarea lor s-a făcut într-un mod original. O zonă sacră era marcată, se ştie, de trei vârfuri de munţi. Denumirile vârfurilor date în antichitate nu se cunosc azi. Cercetătorii au fost izbiţi de frecvenţa denumirilor „OM" şi „TÂMPA". Din câte se cunoaşte, există circa 18 denumiri de „OM" şi 30 de „TÂMPA". Se ştie că în filosofia indiană, silaba „OM" este o exclamaţie sfântă pe care brahmanii o foloseau la invocări, în timpul practicării ascezei. Pentru ei, acest cuvânt sacru este o limită care, o dată atinsă, le asigură energia spirituală necesară de a trece în spiritul universal şi de a se contopi cu Brahma, căpătând nemurirea.

Templele geto-dace erau situate în zone populate şi la intersecţii de drumuri importante; centrul de cult religios din Bucegi, de pildă, se află la intersecţia drumurilor Mizil-Tabla Buţii-Braşov-Sibiu cu Târgovişte-Muntele Dichiu-Vama Strunga-Braşov-Sarmizegetusa. Punct de intersecţie Râşnov. În apropierea Râşnovului s-a descoperit cetatea Cumidava şi tot aici există un număr mare de cetăţi dispuse în sistem concentric, la fel ca şi la Sarmizegetusa. Centrele mai aveau în zona lor megaliţi (Babe, Sfincşi şi Altare) necesare practicării cultului. In perimetrele lor se găsesc cimitire sacre, unde erau înmormântaţi numai eroii şi conducătorii cultului Un astfel de cimitir este identificat de N. Densuşianu, în Bucegi, la peştera megalitică din Muntele Lespezi, un altul în zona Schitul Peştera Decebal.

Centrul religios din Munţii Bucegi este delimitat de: Muntele Omul cu vârful cu acelaşi nume, Muntele Zamora şi vârful Tâmpa În această zonă sacră a centrului din Bucegi se găsesc: schitul Peştera Decebal, Muntele Pântecele cu vârful Goga, denumire care provine de la Kogaionon. Există opinia că fiecare centru de cult religios îşi avea un Munte al înţelepţilor, unde preoţii cultului practicau astronomia, astrologia şi misterele cultului; tot aici se păstra statuia zeului. In centrul de cult religios din Bucegi se mai găsesc Babele, Sfinxul şi mai multe Altare, elemente tot de cult religios păgân.

Stăpânirea romană s-a arătat tolerantă faţă de multitudinea de credinţe greco-romane ce erau răspândite în imperiu, cu excepţia creştinismului. Zeii popoarelor supuse de romani s-au putut răspândi fără nici o piedică în tot imperiul şi, fapt greu de crezut, mulţi zei au fost admişi şi instalaţi chiar pe altarul cezarilor în pnma jumătate a secolului al III-lea, în imperiu erau adorate foarte multe divinităţi, încât se ajunsese la un adevărat haos, încât, pentru a nu trezi animozităţi din partea credincioşilor, împăratul roman Severus Alexander (222-235) a dispus să fie aşezate în Capela palatului său statuetele de cult ale tuturor divinităţilor venerate de supuşii săi, printre care se găseau chipurile lui Iehova şi Hristos.

O situaţie asemănătoare s-a petrecut şi cu spaţiul geto-dac cucerit treptat de legiunile romane în secolul III î.H.-II d.H. Ultimul bastion al rezistenţei tracilor de nord (geto-dacii) conduşi de Decebal, a căzut sub ocupaţia romană în anul 106 d.H. Ca şi în alte situaţii similare, pentru a nu provoca adversitatea populaţiei ocupate, romanii au dat dovadă de toleranţă în privinţa credinţelor locale, zeităţile nord-tracice fiind lăsate să fie adorate mai departe sau chiar, prin sincretism, ele au fost adoptate în panteonul roman. Multe dintre aceste credinţe prezentau asemănări de dogmă, de rituri şi de ceremonii izbitoare, fapt care a facilitat fenomenul de sincretism pe care l-am amintit mai sus. Acesta consta în asocierea sau contopirea unor zei şi zeiţe ce aveau un bagaj teologic apropiat (ex. Jupiter-Zbelsurdos). După impunerea creştinismului, se va produce şi cu acesta un fenomen asemănător.

Să urmărim mersul evenimentelor. În urma edictului din Milano (anul 313), creştinismul a fost recunoscut ca biserică legal constituită. Introducerea creştinismului se face în două faze: într-o primă fază, am denumi-o patriarhală, ortodoxia - ramura răsăriteană a creştinismului - i-a rămas tributară până în zilele noastre, instaurarea credinţei s-a făcut prin iubire şi autosacrificiu din iubire. într-o a doua fază au început să se facă simţite o serie de elemente combatante existente în vechea tradiţie evreiască, menţionate în Vechiul Testament. Astfel, amintim vechea tradiţie evreiască a lui „Dumnezeu Savaot" ca „Dumnezeul oştirilor", „scutul, ajutorul şi sabia lui Israel", prin care militantismul a fost transferat prin Noul Testament în domeniul sufletesc şi spiritual. Elemente combatante sunt identificate şi în Cartea Sfântă: alungarea zarafilor cu biciul din Templu, o serie de declaraţii ale lui Iisus din care transpare esenţa combatantă a „Dumnezeului oştirilor": „Nu am venit să aduc pace... ci sabie" {Matei, 10, 34-35). „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte" (Luca, 11, 23); „Cine nu are sabie să-şi vândă haina ; şi să-şi cumpere" (Luca, 22, 36), sunt doar o mică parte dintre preceptele biblice care vor justifica mai târziu, în Evul Mediu, o serie de măsuri ale Bisericii catolice - şi nu ortodoxe - dintre care amintim înfiinţarea Ordinului Templierilor, iezuitismul, cruciadele şi genocidul cu practicarea unor metode de luarea vieţii barbare (arderea pe rug, decapitarea, garotta spaniolă, vânătoarea de oameni cu câini dresaţi, tortura etc.) ca să nu mai vorbim de procesele de vrăjitorie.



După Edictul de la Thesalonic (28 februarie 380), când biserica creştină a fost proclamată în Imperiul roman ca biserică unică de stat, a fost oficializat vechiul militantism creştin în numele lui Dumnezeu Savaot. A avut loc pe cuprinsul stăpânirii romane, îngemănarea vechilor zeităţi militare păgâne cu o serie de martiri creştini proveniţi din rândul militarilor. Până în secolul VIII au existat o serie de martiri ce au fost canonizaţi în această categorie. I-am menţiona pe: Sfântul Gheorghe, Dumitru, Procopie, Theodor, Arhanghelii Mihail şi Gavril.

Nu vrem să facem proces de intenţie nimănui şi nici să ne avântăm într-o polemică sterilă, dar trebuie să remarcăm diferenţa de mentalităţi după prăbuşirea Imperiului de Apus (476 e. n.) între practicanţii creştinismului tradiţional ortodox, aflat sub tutela împăratului de la Constantinopol, şi creştinismul catolic, ofensiv şi combatant, condus de papa de la Roma, oştean, şef de stat şi prelat care transpune crucea în mânerul săbiei, ruptura dintre cele două biserici creştine, fiind pecetluită de Marea Schismă din 1054. Este evidentă influenţa zeilor nordici, războinici sângeroşi, în frunte cu Odin, care au produs schimbări în sânul bisericii catolice. Am amintit toate aceste influenţe spre a evidenţia caracteristicile celor două biserici, dar, mai ales, spre a desemna trăsăturile religiei de la Carpaţi. Prezenţa lor în Dacia ocupată de romani va conduce la apariţia unor credinţe ce vor purta amprenta acestor culte insolite. Răspândirea creştinismului în Dacia s-a făcut în mod diferit, existând în acest sens mai multe ipoteze. Astfel, după unii autori creştinismul s-ar fi transmis în spaţiul geto-dacic prin misionarism încă din secolul I d.H. datorită apostolului Andrei, care a propovăduit la sud de Dunăre, respectiv în Dobrogea şi a apostolului Pavel care se presupune că a întemeiat prima colonie creştină europeană la Philippi în Macedonia, astăzi Kremides în Grecia.

După alte ipoteze, creştinismul a fost adus treptat în decursul secolelor I—III datorită soldaţilor romani şi a colonilor, originari din Palestina, Asia Mică şi Peninsula Italică, răspândindu-se în mod conspirativ în rândurile populaţiei din oraşe şi printre soldaţi în castrele militare. Populaţia de la sate a fost mai puţin receptivă la noua religie, rămânând păgână, de unde provine şi cuvântul actual de paganus = locuitor de altă dată al aşezărilor rurale.

Ca şi la Roma, cei convertiţi la creştinism cunosc persecuţii, fiind daţi fiarelor în circuri, crucificaţi sau arşi de vii în spectacole nocturne. Romanii controlau afară de Transilvania, teritoriile din sudul Banatului, Oltenia şi Câmpia Română, sud-estul Moldovei cu Bugeacul, litoralul Mării Negre, Dobrogea şi Ilyricum. Cum armata constituia un mediu prielnic de răspândire a noii credinţe, în rândul militarilor creştinaţi se produc primele persecuţii. Sunt cunoscute cele declanşate în anul 298 de Veturius, prefect al Praetoriului şi între 303-311 când sunt menţionate edictele date de împăraţii Diocleţian (248-305) şi Galerius (304-311).

În Dacia sud-dunăreană, într-o serie de oraşe precum Silistra, Durostorum, Tomis şi Axiopolis sunt persecutaţi primii ostaşi pentru credinţa lor, fiind menţionaţi şi primii martiri din rândul militarilor, precum: Emilian, Iuliu Veteranul, Nicandru, Marian, Isihie, Lupu, Sfinţii Pasicrat şi Valentin şi Dasius ce a stat la originea legendei Sfântului Gheorghe.

Cea mai mare parte a populaţiei de pe teritoriul Daciei era păgână şi se închina zeităţilor romane locale sau aduse din Orient, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice. Populaţia fiind alcătuită în marea ei majoritate din agricultori, pe primul loc între zeii adoraţi se situa zeul oficial „Deus Sol Invictus", care era proclamat zeu de stat. În secolele III-IV s-a generalizat cultul unui zeu suprem, la origine traco-dac, care, prin sincretism a adoptato serie de trăsături aparţinând unor zeităţi greco-orientale şi traco-frigiane. Este vorba de un zeu luptător, reprezentat călare, având însemnele stindardului dac, elementele cosmosului şi balaurul ce simboliza forţele răului. Era un zeu suprem al agriculturii şial păstorilor războinici, reprezentând binele care învinge răul. Acest zeu a apărut singur în perioada sec. I î.H. - III d.H. şi s-a numit „Cavalerul Trac", cultul său atingând apogeul în sec. II—III, când apare deseori dublat simetric.

Cultul „Cavalerului Trac" denumit greşit, în trecut, ca fiind al Cabirilor, al Dioscurilor, al Călăreţului Traco-Mitriac etc. va purta denumirea de cultul Cavalerilor Danubieni (dunăreni) întrucât aria lor de adoraţie cuprindea, din punct de vedere geografic, zona provinciilor romane de la Dunărea mijlocie şi inferioară: Dacia, Moesia, Paanonia şi Dalmaţia. Este vorba, deci, de un cult local format iniţial din credinţele unui singur popor ce popula valea Dunării. Cultul Cavalerilor Dunăreni s-a practicat de-a lungul unei perioade de timp efemere ce a cuprins secolele II-IV.

De la această religie misterioasă ne-au parvenit puţine informaţii şi mărturii materiale. Ştim doar că cultul Cavalerilor Danubieni a apărut, în secolul I î.H., în lumea tracilor elenizaţi de la sud de munţii Balcani, aflaţi sub dominaţia romanilor, reprezentînd probabil un simbol al rezistenţei faţă de zeităţile cuceritorilor pe care aceştia le impuneau celor învinşi.

După unele ipoteze emise de o serie de istorici, acest zeu simboliza călăreţii getului Burebista şi ai marelui preot Deceneu, ce arborau stindardul cap-de-lup al zeului Zamolxis, simbol al libertăţii şi vitejiei războinicilor. Calul, animal solar, era un simbol al imortalităţii! Poate călăreţul să-1 fi reprezentat pe însuşi Burebista, simbol şi idol al tracilor balcanici. Cultul a cunoscut treptat o extindere tot mai mare cuprinzând provincia Tracia, sud-estul Macedoniei şi, în secolele II—III, Moesiile şi Dacia. Iniţial cultul a aparţinut traco-romanilor colonizaţi, devenind, în timp, şi zeul militarilor recrutaţi din cadrul populaţiei locale.

Nu se cunoaşte care era denumirea oficială a acestui zeu local si nici în ce consta cultul său, ceremoniile şi ritualurile - venerarea sa efectuându-se în cel mai mare secret, constituind probabil şi o formă de opunere faţă de puterea de la Roma şi tot ce venea de acolo. Cunoaşterea acestui cult se rezumă în prezent la studierea şi interpretarea a circa 226 de reprezentări ale zeilor întruchipaţi pe tăbliţele de piatră (114), de metal (95), de teracotă (4) şi pietre gravate (13). Nu s-a păstrat nici un fel de menţiune literară în privinţa cultului şi nici un fel de inscripţie care să-i menţioneze numele. în şapte cazuri se întâlnesc pe reliefurile dedicate acestor zei scurte inscripţii prezentate sub forma unor criptograme executate cu caractere greceşti, texte devenite, prin deterioare, complet indescifrabile. Din cele de mai sus rezultă, în primul rând, că era cu totul interzis adepţilor de a se vorbi despre ceremonialul religios, despre modul lui de desfăşurare şi mai ales despre învăţăturile date de preoţi adepţilor. În al doilea rând, era vorba de o religie tainică, complet deosebită de celelalte existente, nefiind îngăduită adepţilor rostirea în public sau, cu atât mai mult, scrierea numelelor zeilor adoraţi.

Basoreliefurile aparţin secolelor I î.H. - III d.H. şi sunt de mici dimensiuni, unele pe stele de piatră de 10-50 cm înălţime, având latura superioară în arc de boltă sau simplu arc, înfăţişând un călăreţ cu mantie în două ipostaze: fie cu alură paşnică, mai rar, împreună cu alte zeităţi care sugerează subordonarea panteonului greco-roman şi oriental faţă de acest Dumnezeu trac. Altele reprezintă prelucrări din creştinism sau din fondul comun oriental, schiţând semne de binecuvântare ori ţin pathera ori rythonul şi au animale paşnice la picioarele calului. Cavalerul e înfăţişat în chip de războinic, călărind în galop sau la trap pe drumul de întoarcere.

Imaginea, care redă lupta cu animalul fabulos, pe care îl străpunge cu suliţa, simbolizează, fie lupta zeilor solari contra celor htonieni, a lui Zamolxis cu Gebelezis, ori victoria zeului solar împotriva Infernului şi a Morţii. Dar se poate tot atât de bine să fie simbolizată victoria eroului traco-dac, călare, în zbor peste câmpii, asupra armatei romane pedestre! La aceste reprezentări se poate asocia şi uriaşul călăreţ de la Madara, figurat pe stâncă, la graniţa Bulgariei cu Grecia. În comparaţie cu alte monumente de cult antice, mai pot fi menţionate un mare număr de basoreliefuri cu figuraţie, circa 88 care sunt turnate în plumb, metal care, conform credinţei anticilor, ar fi metalul infernului şi magiei.

Monumentele Cavalerilor Dabunieni se împart în trei clase, după reprezentările de pe ele:

A. Cu un singur cavaler şi o Mare Zeiţă;

B. Cu o Mare Zeiţă asociată cu doi Cavaleri;

C. Cu scena banchetului sacru oferit celor trei zei.

Cele mai vechi reprezentări aparţin categoriei cu un singur Cavaler.

Până în prezent, pe teritoriul Daciei, s-au descoperit 52 de exemplare de reprezentări; 56 s-au aflat în cele două Moesii (Dobrogea, nordul Bulgariei şi nordul Serbiei); 67 - în Ungaria şi Iugoslavia, între Dunăre şi Sava, iar restul de 41 au o provenienţă necunoscută. După numărul de exemplare, ar rezulta că Panonia ar fi fost leagănul cultului Cavalerilor Dabunieni, urmată de Moesia şi Dacia. Analizând aspectul cronologic şi sculptural al monumentelor descoperite, se poate trage o concluzie cu totul opusă. Astfel, cele mai vechi şi mai numeroase monumente din grupa celor cu un singur Cavaler, provenind din secolul al II-lea, au apărut în Dacia (14 din 25 de exemplare); tot aici au fost executate fără a fi turnate în serie, reprezentările cu doi Cavaleri, adică acelea care aparţin categoriei B. Reprezentările descoperite în Panonia provin toate din secolul al III-lea şi au fost turnate în metal cu ajutorul aceloraşi tipare. Ele sunt, deci, posterioare celor din Dacia. în Moesia au fost descoperite numai 8 exemplare dintre cele mai vechi (grupa A), iar cele cu doi Cavaleri sunt toate din secolul al III-lea (B-C).

Faţă de cele arătate mai sus, se poate afirma că acest cult a apărut în provincia Dacia, de unde s-a răspândit în provinciile vecine populate cu geto-daci. Istoricii care au studiat acest cult sunt de părere că această religie trebuie legată de credinţele geto-dacilor ce trăiau pe ambele maluri ale Dunării. Este cunoscut faptul că geto-dacii aveau o religie politeistă şi că nu ciopleau chipul zeilor lor. O dată cu stăpânirea romană în Dacia acest cult a fost reprezentat în formă plastică în piatră şi metal de către meşterii colonişti.

Tăbliţele Cavalerilor Danubieni, care au cea mai mare vechime reprezintă o Mare Zeiţă ce primeşte un Zeu cavaler, care calcă cu copitele calului un duşman învins. După aceea, în jurul Marii Zeiţe apar doi Cavaleri identici, care trec peste corpurile duşmanilor. Aceasta formează scena centrală a cultului. În jurul scenei, pe zone orizontale, sunt diferite simboluri de cult: berbecul, taurul, cocoşul peştele, şarpele, leul, corbul şi vuiturui. Apar şi divinităţile solare asociate religiei: Soarele, Luna, Luceferii etc. Sunt reprezentate, de asemenea, scene de sacrificiu aparţinând cultului, precum şi banchetul ce se acordă în final în cinstea celor iniţiaţi. Mai sunt figurate diverse obiecte sacre: masa cu peştele, candelabre, opaiţe, blana berbecului, pâini, fructe, săbii etc.

Acestui cult îi sunt asociate şi chipurile altor zei provenindin panteonul roman, transformaţi în însoţitori ai Cavalerilor Danubieni şi dispuşi în urma cailor lor. Pe măsură ce cultul s-a învechit, el a împrumutat o serie de elemente aparţinând altor religii mai vechi dotate cu mistere, în special din cultul lui Mithras. Întrucât primele reprezentări ale Cavalerilor Danubieni îşi fac apariţia în veacul al II-lea, după cucerirea Daciei de către romani se poate trage concluzia că această religie s-a format la nordul Dunării, în decursul primei jumătăţi a secolului al II-lea. La ea au aderat şi colonişti aduşi de împăratul Traian, luându-se ca model reprezentările mai vechi ale Cavalerului Trac.

In teritoriile locuite de geto-daci a dăinuit un mit ce poate fi reconstituit după scena centrală ce apare în unele tăbliţe. Mitul are la bază o temă comună mai multor religii antice şi anume lupta eternă dintre bine şi rău. Cavalerii simbolizează elementul binelui care calcă sub copitele cailor lor duşmanul, adică elementul nefast al răului. După lupta eroică cu duşmanul, se întorc acasă victorioşi şi sunt primiţi de o Mare Zeiţă. În timp, mitul a fost îmbogăţit, fiind introduşi doi zei, asociaţi Marii Zeiţe, şi alcătuind cifra magică a treimii. Marea Zeiţă danubiană ocupă acum centrul tabloului, având în faţă o masă, pe care este expus un peşte, simbol care îl întâlnim şi în religia creştină. Cavalerii, alături de arme, poartă şi un stindard denumit draco, constituit dintr-un corp de şarpe înfipt în vârful unei lance. Este cunoscut faptul că încă de pe vremea lui Decebal, dacii aveau această emblemă naţională şi religioasă, lucru consemnat şi pe Columna Iui Traian din Roma.

Marea Zeiţă asociată în toate scenele Cavalerilor Danudieni a fost din câte se pare o veche divinitate geto-dacică, care prin sincretism a împrumutat o serie de atribuţii ale zeilor altor culte din antichitate: Diana, Nemesis, Cybela şi Epona. Ea a dobândit proprietăţi şi puteri religioase vizând cele trei lumi: pământeană, subterană şi celestă. Simbolul acestei Zeiţe îl constituia peştele care i se oferea pe masă, element utilizat şi în scena banchetului sacru.

Cavalerii, aflaţi în permanenţă în preajma Zeiţei, ofereau o imagine războinică. Ei erau înarmaţi cu o lance şi o secure dublă, la picioarele lor aflîndu-se duşmanul doborît. Cînd această credinţă a început să fie însuşită şi de soldaţii ce alcătuiau armata romană de ocupaţie din Dacia (secolul al III-lea), unul dintre Cavaleri purta uniforma şi armura militară romană, având într-o mână stindardul draco. În scenele de luptă reprezenate, Cavalerii erau ajutaţi de către un câine, leu, şarpe sau delfin. Tovarăşi de luptă s-au adăugat, cu timpul, şi unii zei cu caracter militar, precum Marte şi Nemesis. Se ştie că Marte era Zeul războiului, iar Nemesis simboliza ordinea, cumpătarea, secretul şi răzbunarea împotriva tuturor acelora care călcau legile dreptăţii. Zeiţa apărea cu degetul dus la buze, recomandând păstrarea secretului, simbol pe care îl vom întâlni şi la francmasoni cu prilejul anumitor ritualuri.

Chiar dacă nu ne-au parvenit scrieri privitoare la misterele Cavalerilor Danubieni, examinarea cu atenţie a diferitelor scene imortalizate în piatră sau metal ne permite să intuim şi să reconstituim principiile care stăteau la baza acestui cult. Cele trei divinităţi - doi Cavaleri şi o mare Zeiţă - constituiau, fără îndoială, o triadă căreia i se atribuiau puteri supranaturale în cele trei lumi: pământeană, cerească (solară) şi cea infernală (htonică). Dumitru Tudor, care a consacrat acestei religii un spaţiu amplu, a reuşit să descifreze o serie de simboluri. Astfel, el menţionează că scenele legate de credinţele uraniene şi astrele sunt totdeauna aşezate deasupra scenei principale, care redă mitul „terestru" al cultului, iar cele care se referă la lumea infernală apar de regulă dedesubt. Unele elemente stranii şi aparent fără nici o legătură dovedesc că această religie avea legături cu unele practici magice şi oculte.

De la cultul lui Mithras - răspândit în lumea romană, adus de soldaţii ce luptaseră în Asia Mică - se regăsesc o serie de simboluri dispuse pe fâşiile de sus ale reliefurilor, precum: Soarele, Luna, carul solar, tras de patru cai conduşi de Soare, ce poartă un glob, doi luceferi în formă de stele cu şapte raze, vulturul şi corbul. Sunt, de asemenea, venerate cele patru elemente din natură (pământul, aerul, focul şi apa) luate tot din credinţele despre Zeul Mithra şi redate pe tăbliţele Cavalerilor Danubieni, în grupul: şarpe, cocoş, leu şi vas, aşezate în opoziţie unele faţă de altele. Zeul Mithras a mai furnizat şi alte alegorii religioase, cum ar fi imaginea celor patru vânturi, reprezentate sub formă de busturi masculine ce suflă în trompete, cele patru anotimpuri, simbolizate prin cununile de vegetaţie pe care figurile respective le poartă pe capetele lor. Se poate trage concluzia că, în religia Cavalerilor Danubieni, existau şi elemente ale unor adoraţii naturaliste legate de elementele naturii: pământul, focul, aeru, şi apa, de cele patru vînturi (bune sau rele), de cele patru anotimpuri etc.

Cultul Cavalerilor Danubieni a fost, din punct de vedere al conţinutului şi al bogăţiei în simboluri şi obiecte de cult, cel mai dezvoltat dintre toate religiile practicate la vremea respectivă pe Teritoriul Daciei. Nu există monumente religioase din secolele II-IV care să ne fi transmis un mai mare număr de simboluri şi obiecte de cult decât reprezentările Cavalerilor Danubieni. Dintre simbolurile aparţinând cultului Cavalerilor Danubieni ne reţin atenţia peştele, berbecul şi băile rituale criobolion şi taurobolion. Peştele, simbol întâlnit deopotrivă şi în creştinismul care tocmai se constituia, era închinat Marii Zeiţe şi se consuma cu prilejul banchetelor sacre de către cei iniţiaţi, fiind privit ca un aliment sfânt si pur.

Berbecul era sacrificat pe altar celor trei divinităţi adorate, carnea lui consumându-se la agapele ce nu aveau caracter mistic. Neofitul, când se prezenta la iniţiere, avea corpul gol pe care şi-1 acoperea cu blana animalului. Masca, în forma capului de berbec, se purta cu prilejul acordării unui grad de iniţiere. Băile rituale se practicau de către neofiţi cu prilejul primirii lor la misterele cultului. După scurgerea unei perioade de iniţiere în tainele cultului, timp în care neofitul era supus la diverse probe ce aminteau misterele antice, candidatul era admis la un banchet sacru pe care şi Marea Zeiţă îl oferise cândva celor doi Cavaleri Danubieni, în urma învingerii de către ei a forţelor răului. Agapa mistică avea loc într-o încăpere specială, în mijloc fiind dispusă o masă rotundă pe care se afla pâine, peşte, lapte, miere şi fructe, carnea fiind exclusă. Vom vedea că şi catharii excludeau de !a consum carnea; preoţii îi spuneau neofitului că prin consumarea peştelui sunt alungaţi din corpul său demonii, şi astfel se unea pe cale mistică cu cei trei zei, şi i se atribuiau puteri magice pentru a lupta cu succes împotriva răului. Acest prânz îl întâlnim la aproape toate marile mistere ale antichităţii, cum ar fi cele egiptene ale lui Isis şi Osiris, al lui Mithras şi altele. Şi vechii esenieni aveau în ritualurile lor agapa finală. Ea este întâlnită la francmasoni sub denumirea de punct geometric. Neofitul era proclamat mist (mystes), adică iniţiat în misterele zeilor danubieni şi invitat să ia parte ori de câte ori aveau loc festivităţi secrete ale cultului şi să înveţe pe dinafară dogmele şi simbolurile ce i se dezvăluiau de către preoţi.

Aşa cum am mai spus, ne-au parvenit puţine informaţii despre cultul Cavalerilor Danubieni. Nu au fost descoperite sanctuare destinate celebrării lor, dar din sculpturile ce au ajuns până la noi, pot fi identificate desfăşurarea unor scene religioase şi faptul că au existat probabil sanctuare, izolate de priviri indiscrete, desigur în locuri subterane unde nu aveau acces oamenii de rând. Nu dispunem de nici un fel de informaţii despre preoţii ce oficiau cultul, unde şi cum erau instruiţi şi formaţi aceştia, şi nici de date privitoare la dogmele de bază ale cultului. Ce s-a putut deduce din descifrarea reprezentărilor şi a numeroaselor tăbliţe este că avem de-a face cu un cult dualist (lupta dintre bine şi rău), iar preoţii practicau credinţe oculte şi magice. Deşi divinitatea principală a cultului era o Zeiţă, se pare că participarea femeilor la ceremonii nu era admisă. Întreţinerea preoţilor şi cheltuielile legate de efectuarea diverselor ceremonii şi conservarea localului templului se făceau din contribuţiile celor iniţiaţi, sub forma de cotizaţii şi donaţii.

Faza de dezvoltare a cultului Cavalerilor Danubieni, când aceştia sunt reprezentaţi cu doi călăreţi - B - ne este redată de foarte multe tăbliţe de dimensiuni mici, turnate în plumb, fapt care denotă că erau purtate atârnate la gât de către credincioşii, care le atribuiau puteri magice.

Reprezentările, indiferent de materialele din care erau confecţionate - metal, bronz, plumb, teracotă sau piatră -, erau lucrate în serie de către mici meşteşugari locali, după modele ce circulau de la un atelier la altul. Urmează apoi un fenomen cu totul singular în istoria religiilor: transformarea unei religii în alta printr-un fenomen de sincretism.

Cultul Cavalerilor Danubieni s-a stins treptat sub forma sa iniţială, o dată cu ofensiva creştinismului asupra religiilor păgâne. Dispariţia lui treptată a fost o consecinţă directă a crizei care a cuprins Imperiul Roman în perioada anarhiei militare (235-285). În anul 271 Imperiul roman pierde Dacia, leagănul în care a apărut şi s-a dezvoltat acest cult. Au urmat invaziile barbare începând cu secolul al II-lea, care au distrus marile centre civile şi militare de pe malul drept al Dunării şi Tisei, unde cultul cunoscuse o mare dezvoltare. Dacă în forma iniţială cultul Cavalerilor Danubieni a fost un cult modest, exprimând credinţa ţăranilor geto-daci din valea Dunării inferioare, în timp a cunoscut o mare extindere, îmbogăţindu-se din punct de vedere religios şi facându-şi adepţi din rândul militarilor şi orăşenilor.

Studiind cultul Cavalerilor Danubieni rezultă că avem de-a face cu o credinţă în care este vorba de lupta dintre bine şi rău, în care binele, reprezentat de zeul solar - poate Zamolxis - luptă şi—1 învinge pe zeul morţii şi al infernului, Gebelezis, întruchipat de un animal fabulos, semănând cu un şarpe, călcat de copitele calului.

Zeul Cavalerilor Danubieni, coborând din negura timpurilor, luând chipul unui erou pământean geto-dac, probabil Burebista, devine Invinctus (invincibil), Sanctus (sfânt), Aeternus (veşnic), Iohyras (plin de forţă), confundându-se o dată cu răspândirea creştinsmului în Dacia, cu Sfântul Gheorghe, militar, care, datorită martiriului suferit avea să intre în rândul sfinţilor.

Viitorul Sfânt - Sfântul Gheorghe întruchipare a zeului trac -ucigând balaurul, stăpânul Infernului, devine Katahtonis (stăpânul celor morţi) şi totodată şi al celor vii. Cavalerul Danubian sau Trac se dedublează în Sfântul Gheorghe. Prin creştinarea treptată a geto-dacilor, deveniţi, datorită cuceririi şi a colonizării romane, daco-romani, apăruţi în istorie la sfârşitul a patru secole de prefacere, în veacul al VIII-lea, se iveşte Sfântul Gheorghe provenit din Cavalerul Danubian. El a urmat pilda lui Iisus şi s-a sacrificat pentru eliberarea prin credinţă a celor mulţi. Transformarea Cavalerului Danubian are loc în perioada avansului dinspre sud spre nord a creştinismlui şi a transformării Republicii Romane în Monarhie de drept Divin şi a împăratului în Deus, sub influenţa culturii persane. Reacţia a avut loc în zona spaţiului traco-daco-roman, în Dacia nord-dunăreană.

Mărturiile cultului Cavalerului Danubian încep să se împuţineze către sfârşitul secolului II, transformându-se într-un fel de talismane, cu rolul de protecţie personală. În ultima fază a cultului Cavalerului Danubian (sec. III) şi în perioada dezvoltării creştinismului au loc transformări ce ne conduc la ipoteze interesante: noua credinţă în Dumnezeu Trinitate (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), a doi cavaleri (probabil Tatăl şi Fiul, poate dacul romanizat şi veteranul roman împământenit) şi între ei, Femeia (simbolizată de Zeiţa Mamă, poate Mama Cavalerului Fiu, poate Spiritul Pământului Fertil al Daciei). Simbolurile misterelor, care însoţeau celebrarea de către iniţiaţi a cultului secret, au dispărut, parte fiind asimilate de creştinii ortodocşi. Mircea Dogaru menţiona: „... Cultul Cavalerului Trac prin tentativa de adaptare şi contracarare (doi cavaleri plus, Zeiţa sau Spiritul Pământului) nu a făcut decât să-şi demoleze singur barierele, contopindu-se firesc în creştinism, vechiul zeu pământean, războinic, transferându-şi prima dintre calităţi, aceea de, Dominus, - Zeului trinitate creştin, devenind Dominus deus -Dumnezeu el însuşi, păstrându-şi natura uman-eroică şi celelalte calităţi de biruitor şi apărător".

Răspândit în Dacia, în Panonia, Dalmaţia şi Moesia, cultul Cavalerilor Danubieni dispare la sfârşitul secolului al IV-lea, cultul fiind absorbit de creştinism a cărui biserică oficială, organizată de acuma la scara întregului Imperiu, merge pe drumul bătătorit de preoţii păgâni ai diverselor culte ale Romei, absorbind şi integrând toate cultele şi zeităţile locale, încercând să le confere o explicaţie-creştină.

Dispariţia Cavalerilor Danubieni şi metamorfozarea lor Sfântul Gheorghe coincide cu formarea poporului român (vlah începând cu veacul al VII-lea, Ia aceasta contribuind probabil şi viaţa şi faptele eroului creştin Dasius. După profesorul A. Barnea, Dasius ar fi identic cu Taseto, soldat creştin martirizat la Axiopolis (Cernavodă), ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost duse ulterior la Durostorum (Silistra). Sursele îl indică drept personaj real, sub numele de Dasius, nume dacic. El aparţine, ca şi Cavalerul Danubian, mediului autohton romanizat, dat fiind că este un soldat roman aparţinând garnizoanei stabilite la Silistra. Călăreţ viteaz, parcurge importante trepte din cursus honorum, ca şi Sfântul Gheorghe care, desprins de spaţiul daco-roman şi universalizat este asimilat de Biserica creştină drept originar după mamă din Palestina. Ca şi Sfântul Gheorghe, Dasius refuză ordinele superiorilor de a-i maltrata pe creştini. El se revoltă împotriva împăratului Domiţian (51 -96) pe care nu-1 recunoaşte ca Dominus et Deus, neparticipând la sărbătorirea Saturnaliilor. Este mai întâi torturat şi apoi ucis şi aruncat în Dunăre. În secolul VI, Biserica îi va aduce capul la Catedrala din Ancona şi va fi sanctificat. Dasius este, deci, mucenic şi sfânt, ca şi Sfântul Gheorghe.

Din asocierea Cavalerului Danubian, Dumnezeul absolut al daco-romanilor din secolele II-IV, cu viaţa unui personaj real, călăreţul daco-roman Dasius, prin sincretism, a rezultat un personaj cu aură legendară - Sfântul Gheorghe - nume simbolizând agricultorul (influenţă daco-romană). Dar el nu mai este daco-roman, ci, după mamă, provine din Palestina, pentru a fi apropiat de Iisus. A fost soldat roman, ca şi Dasius, semănând cu Cavalerul Danubian, ca îmbrăcăminte, calitate şi fapte - în esenţă fiind ostaşul împăratului ceresc, care avea în mâini suliţă şi la şold spadă. De origine divină, vindecă oameni, trezeşte din morţi şi face o serie întreagă de minuni, Cavalerul Danubian transformându-se într-o primă fază în Dumnezeu-Fiul. După uciderea balaurului, botează în masă 25.000 de oameni şi, recăpătându-şi biografia lui Dasius, se ceartă cu Diocletian, refuză participarea la ceremonii religioase păgâne, decăzând din postura de Deus şi devinind un simplu muritor ce îndură toate umilinţele şi chinurile, fiind în final ucis.

Războinic călare, patron al călăreţilor, îşi sărbătoreşte ziua la 23 aprilie, ziua uciderii sale. Sfântul Gheorghe este un Cavaler Trac, Danubian, tipic, cu mantia fluturândă, care loveşte cu suliţa dragonul pe care îl calcă în picioarele calului său, în prezenţa unui personaj feminin-simbol. Are aură creştină, de sfânt, deşi păstrează toate atributele Cavalerului Danubian. Este un Heros prin biografia militară a mucenicului Dasius şi la figurat, prin dobândirea vieţii veşnice după moarte.

Opinia noastră, ca şi a altor cercetători - Mircea Dogaru - este aceea că acest Cavaler Danubian sau Trac, zeitate supremă solară a lumii geto-dace, reînviată de localnici în perioada de rezistenţă antiromană (sec. I î.H. -I d.H.) a devenit zeu unic al daco-romanilor (circa secolul II) şi s-a transformat în perioada introducerii creştinismului (sec. III-IV), mai întâi, prin asimilare cu Iisus, apoi cu Dasius-Gheorghe, devenind, în final, o dată cu instaurarea creştinismului, Sfântul Gheorghe.