sâmbătă, 30 iunie 2012
vineri, 29 iunie 2012
Reguli simple de hrănire înțeleaptă
Oricine poate beneficia din aplicarea acestor reguli, dar persoanele care aspiră să trăiască viața ca pe o cale spirituală acorda atentie mare momentului hrănirii.
Modul în care ne hrănim este poate mai important decât ceea ce ingerăm.
Până şi hrana care de obicei provoacă dezechilibre poate fi digerată mulţumitor dacă se respectă anumite reguli legate de hrănire.
Dacă ingerăm alimente benefice într-o manieră eronată, digestia va fi afectată prin apariţia flatulenţei, a indigestiei şi formare de toxine în organism. Dacă însă se respectă anumite reguli de administrare a hranei şi se aleg alimente benefice organismului, digestia va fi optimă.
Regula ZERO
Actul hrănirii trebuie să înceapă în Inimă, să se petreacă în Inimă și să își petreacă aparentul sfârșit în Inimă (desigur este vorba de inima subtilă, nu de cea fizică).
Aceasta regula este fundalul oricăror trăiri pe Calea Inimii sau Abheda Tantra (tantra identității fundamentale dintre fiinta umană, lume și Dumnezeu).
……………………………………………………..
1. Mestecaţi hrana până când aceasta capătă o consistenţă semi-lichidă, înainte de a o înghiţi.
2. Nu mâncaţi privind televizorul, fiind antrenaţi într-o discuţie importantă sau citind.
3. Nu consumaţi băuturi reci chiar înainte de masă. Acestea vor slăbi focul digestiv.
4. Nu consumaţi cantităţi mari de lichide în timpul meselor, căci acestea, la rândul lor, slăbesc puterea de digestie. O jumătate de cană de apă la temperatura camerei reprezintă cantitatea medie permisă. Dacă felurile de mâncare consumate sunt uscate, acestea pot necesita un aport mai mare de lichid, pe când consumul de supe sau mâncăruri zemoase pot suprima complet necesitatea consumului de apă în timpul mesei.
5. Consumaţi pe cât posibil numai hrana preparată cu grijă, de fiinţe echilibrate. Energia emoţională a persoanei care găteşte se transferă asupra hranei. Evitaţi hrana preparată de cineva care manifestă resentimente.
6. Faceţi din actul hrănirii un mic ritual benefic. Acordaţi-vă o pauză, relaxaţi-vă şi spuneţi o scurtă rugăciune sau raportaţi-vă la un principiu benefic, înalt, înainte de a începe să mâncaţi.
7. După masă, relaxaţi-vă pentru scurt timp, pentru a permite digestiei să decurgă nestingherită.
8. Mâncaţi cu moderaţie, până când cca ¾ din capacitatea stomacului s-a umplut.
9. Lăsaţi să treacă cca trei ore între mesele succesive, pentru a beneficia de o digestie completă.
10. Digestia este mai intensă în perioada prânzului, când Soarele este la zenit. Ritmurile organismului reflectă ritmurile universale. De aceea, este cel mai bine să consumaţi masa ceas mai consistentă a zilei în perioada prânzului. Micul dejun şi cina trebuie să fie uşoare.
11. Toatele lichidele ingerate în timpul mesei este bine să fie la temperatura camerei sau ceva mai călduţe. Lichidele reci reduc focul digestiv şi afectează digestia. Acest efect este valabil nu doar în timpul meselor, ci în permanenţă.
12. Dacă veţi respecta intervalul de minim trei ore între mesele consecutive, veţi putea beneficia de trei – cinci mese pe zi. Numărul acestora, frecvenţa, tipul şi cantitatea de hrană ingerată se recomandă în funcţie de tipul constituţional (studiat si stabilit precis în medicina ayurvedica) şi de nivelul de echilibru al dosha-urilor.
Aida Șurubaru
Societatea Academică AdAnima
Iasi, 18.aprilie 2010
Modul în care ne hrănim este poate mai important decât ceea ce ingerăm.
Până şi hrana care de obicei provoacă dezechilibre poate fi digerată mulţumitor dacă se respectă anumite reguli legate de hrănire.
Dacă ingerăm alimente benefice într-o manieră eronată, digestia va fi afectată prin apariţia flatulenţei, a indigestiei şi formare de toxine în organism. Dacă însă se respectă anumite reguli de administrare a hranei şi se aleg alimente benefice organismului, digestia va fi optimă.
Regula ZERO
Actul hrănirii trebuie să înceapă în Inimă, să se petreacă în Inimă și să își petreacă aparentul sfârșit în Inimă (desigur este vorba de inima subtilă, nu de cea fizică).
Aceasta regula este fundalul oricăror trăiri pe Calea Inimii sau Abheda Tantra (tantra identității fundamentale dintre fiinta umană, lume și Dumnezeu).
……………………………………………………..
1. Mestecaţi hrana până când aceasta capătă o consistenţă semi-lichidă, înainte de a o înghiţi.
2. Nu mâncaţi privind televizorul, fiind antrenaţi într-o discuţie importantă sau citind.
3. Nu consumaţi băuturi reci chiar înainte de masă. Acestea vor slăbi focul digestiv.
4. Nu consumaţi cantităţi mari de lichide în timpul meselor, căci acestea, la rândul lor, slăbesc puterea de digestie. O jumătate de cană de apă la temperatura camerei reprezintă cantitatea medie permisă. Dacă felurile de mâncare consumate sunt uscate, acestea pot necesita un aport mai mare de lichid, pe când consumul de supe sau mâncăruri zemoase pot suprima complet necesitatea consumului de apă în timpul mesei.
5. Consumaţi pe cât posibil numai hrana preparată cu grijă, de fiinţe echilibrate. Energia emoţională a persoanei care găteşte se transferă asupra hranei. Evitaţi hrana preparată de cineva care manifestă resentimente.
6. Faceţi din actul hrănirii un mic ritual benefic. Acordaţi-vă o pauză, relaxaţi-vă şi spuneţi o scurtă rugăciune sau raportaţi-vă la un principiu benefic, înalt, înainte de a începe să mâncaţi.
7. După masă, relaxaţi-vă pentru scurt timp, pentru a permite digestiei să decurgă nestingherită.
8. Mâncaţi cu moderaţie, până când cca ¾ din capacitatea stomacului s-a umplut.
9. Lăsaţi să treacă cca trei ore între mesele succesive, pentru a beneficia de o digestie completă.
10. Digestia este mai intensă în perioada prânzului, când Soarele este la zenit. Ritmurile organismului reflectă ritmurile universale. De aceea, este cel mai bine să consumaţi masa ceas mai consistentă a zilei în perioada prânzului. Micul dejun şi cina trebuie să fie uşoare.
11. Toatele lichidele ingerate în timpul mesei este bine să fie la temperatura camerei sau ceva mai călduţe. Lichidele reci reduc focul digestiv şi afectează digestia. Acest efect este valabil nu doar în timpul meselor, ci în permanenţă.
12. Dacă veţi respecta intervalul de minim trei ore între mesele consecutive, veţi putea beneficia de trei – cinci mese pe zi. Numărul acestora, frecvenţa, tipul şi cantitatea de hrană ingerată se recomandă în funcţie de tipul constituţional (studiat si stabilit precis în medicina ayurvedica) şi de nivelul de echilibru al dosha-urilor.
Aida Șurubaru
Societatea Academică AdAnima
Iasi, 18.aprilie 2010
joi, 28 iunie 2012
miercuri, 27 iunie 2012
Codexul Rohonczi – o mărturie exceptionala despre statul dac, valah și alfabetul dac cu 150 de litere
O carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri. Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus.
De la daci nu au rămas izvoare scrise.
Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor.
O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus.
Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor.
Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut.
Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.
Dăruită de un grof În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor.
“Scriere secretă”
După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul:
“Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat”.
Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.
Alfabet dacic cu 150 de caractere
Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana) , cu caractere moştenite de la daci.
“Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective.
Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta. Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi.
Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. “Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc. “Jurământul tinerilor blaki” Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit “Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:
“O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,/
Înşelator, să nu primeşti a te uni/
Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/
Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/
Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/
Să juri cu maturitate şi cu convingere!/
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”
Cine a scris misteriosul Codexul Rohonczi?
Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei. Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi în Danemarca, unde a studiat scrierea runică. Aceste fapte nu sunt secrete.
Puteți gasi codexul aici:
http://www.dacia.org/codex/original/original.html
De la daci nu au rămas izvoare scrise.
Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor.
O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus.
Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor.
Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut.
Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.
Dăruită de un grof În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor.
“Scriere secretă”
După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul:
“Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat”.
Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.
Alfabet dacic cu 150 de caractere
Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana) , cu caractere moştenite de la daci.
“Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective.
Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta. Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi.
Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. “Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc. “Jurământul tinerilor blaki” Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit “Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:
“O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,/
Înşelator, să nu primeşti a te uni/
Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/
Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/
Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/
Să juri cu maturitate şi cu convingere!/
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”
Cine a scris misteriosul Codexul Rohonczi?
Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei. Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi în Danemarca, unde a studiat scrierea runică. Aceste fapte nu sunt secrete.
Puteți gasi codexul aici:
http://www.dacia.org/codex/original/original.html
marți, 26 iunie 2012
luni, 25 iunie 2012
Pădurea Baciu – Poartă spre lumi paralele, sau aerodrom pentru extratereştri ?
Zona pădurii Baciu a devenit cunoscută publicului larg odată cu primele cercetări sistematice ale fenomenelor de pe teritoriul ei, demarate în anul 1968. Localnicii se fereau să intre în pădure, ocolind-o ca pe un loc rău şi nesigur. Toţi cei care intraseră printre copacii pădurii ştiau că odată ajunşi acolo, toate spaimele subconştientului începeau să iasă la iveală, oamenii fiind cuprinşi de stări bruşte şi inexplicabile de anxietate, nelinişte şi ed sentimentul că sunt în permanenţă priviţi de pretutindeni, dindărătul trunchiurilor arborilor. Foşnetul frunzelor sună nefiresc, rezonant, şi mici luminiţe se ivesc spontan din spatele frunzişului, aidoma unor perechi de ochi care însoţesc pe temerarul intrus. Localnicii mai susţin că lacul din zona pădurii ar fi format deasupra unui cimitir. Nu lipsesc din peisajul folclorului pădurii nici poveştile despre vizitele unor fiinţe din alte lumi…
Sătenii care mai intrau ocazional în pădure să culeagă ciuperci sau să adune vreascuri relatau mereu despre stările subite de greaţă, dureri de cap, nelinişte care îi cuprindeau subit. Unii se alegeau şi cu arsuri apărute brusc pe piele… Mult timp, localnicii ocoleau orice discuţie legată de pădurea Baciu, ca şi cum simpla vorbă ar fi putut chema spiritele necurate care, potrivit credinţei lor, ar fi sălăşluit prin partea locului… Toţi cei care vor fi fost vreodată prin aceste locuri sunt de acord că pădurea Baciu are un spirit al ei, un spirit care trebuie respectat şi care nu trebuie provocat sau invadat abuziv. Este un loc imprevizibil, care poate să uimească, dar poate să şi sperie. Este o provocare din care insul poate învăţa, dar este una care nu trebuie luată lesne. Mulţi care au fost acolo povestesc despre o chemare neomenească, ce încă îi atrage către pădurea Baciu.
Biologul român Alexandru Sift (1936 – 1990) a fost primul cercetător curajos care a investigat sistematic ansamblul fenomenelor care se petreceau pe teritoriul pădurii Baciu. În anii 50, el a desfăşurat o observare atentă şi susţinută a tuturor evenimentelor stranii care îi însoţeau deplasările prin pădure. Astfel, el a remarcat umbre ciudate care păreau să-l însoţească de fiecare dată când mergea prin pădure; profesorul Sift le-a fotografiat, şi nu mică i-a fost surpriza când, la developarea filmelor, a observat pe lângă acele „umbre” mai multe forme, lumini sau siluete umanoide, invizibile ochiului uman. După 1960, mai mulţi cercetători români au fost atraşi de explorarea pădurii Baciu, iar mărturiile despre fenomene stranii s-au înmulţit.
Este celebră relatarea tehnicianului militar Emil Barnea, care pe data de 18 august 1968 s-a decis să petreacă un sfârşit de săptămână în pădure, alături de câţiva prieteni. În preajma orei 13.00, pe când căuta lemne de foc, Barnea s-a auzit strigat de prieteni, şi revenind în poiana unde campaseră, a apucat să vadă ceea ce părea a fi un OZN care survola pădurea la mică altitudine. Aparatul de zbor – pentru că nu părea nicicum să fie un fenomen natural – era perfect silenţios. El a început să strălucească brusc, a efectuat o manevră de răsturnare şi a accelerat rapid într-o direcţie oblică. Emil Barnea a reuşit să prindă trei cadre fotografice cu acel obiect zburător. Mai târziu, aceste imagini au fost considerate de specialiştii internaţionali care studiază fenomenul OZN drept „cele mai clare imagini ale unui OZN fotografiat în România şi fără îndoială, unele dintre cele mai bune imagini ale vreunui OZN fotografiat vreodată în lume”.
Fotografiile respective, cotate de ufologi români de prestigiu precum Florin Gheorghiţă şi Ion Hobana ca fiind autentice şi de foarte bună calitate, au fost preluate de agenţia de ştiri Agerpres şi aduse la cunoştinţa publicului internaţional. În anul 1977, profesorul C.S.Vonkeviziczky le-a prezentat la Congresul Internaţional de Ufologie de la Acapulco. În scurt timp, pădurea Baciu a început să fie vizitată de echipe întregi de cercetători din Germania, Franţa, Ungaria şi Statele Unite, care au adus noi mărturii privind fenomenele stranii proprii acelei zone.
Cu toţii au consemnat faptul că, odată ce pătrunzi în pădure, eşti cuprins de senzaţia persistentă că cineva te priveşte, că în spatele fiecărui copac se ascund fiinţe care te supraveghează atent, în tăcere. Structuri materiale sau cvasi-materiale apar în faţa ochilor călătorilor – fie ei cercetători sau oameni veniţi în scop turistic – în miezul zilei sau noaptea, ele putând fi surprinse pe pelicula fotografică sau filmate. Unele sunt invizibile ochiului uman. Unii cercetători şi esoterişti consideră că acestea ar putea fi reprezentări ale fiinţelor care populează lumi paralele cu lumea terestră. Apoi se pot înregistra: anomalii magnetice, fluctuaţii de câmp electromagnetic, infrasunete…
Cele mai şocante sun apariţiile unor urme care se materializează brusc în faţa ochilor exploratorilor, pe pământ, pe iarbă sau chiar pe zăpadă. Vegetaţia este şi ea afectată de aceste fenomene stranii, prezentând forme de deshidratare, arsuri sau necroze ale tulpinilor sau frunzelor. Oamenii care trec accidental prin dreptul acestor „zone active” (considerate de iniţiaţi ca fiind adevărate porţi de trecere în alte planuri) se pomenesc cu arsuri de piele, roşeaţă, iritaţii, dureri de cap, senzaţie pregnantă de sete, anxietate, stări de leşin.
Cele mai spectaculoase apariţii sunt cele care se materializează subit pe cerul de deasupra pădurii. Ele pot fi corpuri geometrice complexe de tip piramide, sfere, cilindri, conuri sau cuburi, aflate în zbor. Există sute de mărturii filmate despre asemenea obiecte zburătoare stranii. De altfel, pelicula fotografică mai scoate la iveală, pe lângă imaginile surprinse cu ochiul liber, şi unele manifestări invizibile, ale unor obiecte de diferite forme care evoluează în aer sau la sol. Nicăieri în lume nu există, conform părerilor celor avizaţi, vreo altă zonă cu o asemenea concentraţie de fenomene stranii şi de manifestări de tip OZN.
Diverse forme umanoide au fost observate pe fotografii, ele fiind cvasi-invizibile privirii umane. Pare că aceste fiinţe pândesc din umbra arborilor pe temerarii care se aventurează să treacă prin pădure. Mulţi turişti care făceau poze de familie au căzut prada groazei când le-au developat si au observat ca nu erau singuri în pădure, zeci de capete înghesuindu-se uneori in fotografii. Pentru un plus de macabru, au fost identificate in fotografii inclusiv figuri ale unor persoane decedate…Un alt aspect care merita menţionat, este cel legat de stările tranzitorii între radiaţiile gama şi beta, amplificate de distorsiunile magnetice asociate deseori cu apariţia unor siluete umanoide translucide, de culoare albă.
În anul 1993, cercetătorul Adrian Pătruţ a identificat în pădurea Baciu o zonă aparte pe care a denumit-o “Punctul 3 social activ”. Zona cu pricina pare a fi centrul de maximă activitate pentru fenomenele paranormale observate în inima Ardealului. Cercetările de până în prezent au dus la stabilirea următoarelor concluzii :
• Fenomenele din pădurea Baciu sunt în mod general discrete, dar continue în timp.
• Pădurea în sine oferă mai multe date cercetătorilor decât amatorilor de spiritism.
• Fenomenele sunt în mod clar evidente, fiind necontestate chiar şi de cei mai sceptici oameni de ştiinţă.
• Se pare că există o legătură între prezenţa în pădure a persoanelor cu capacitate de medium şi apariţia fenomenelor misterioase.
Conform materialelor strânse de Adrian Pătruţ în zeci de ani de observaţii, apariţiile fac parte dintr-un spectru larg al manifestărilor paranormale, ceea ce face dificilă încadrarea lor într-un singur subtip sau capitol al fenomenologiei necunoscutului.
În opinia celor mai mulţi specialişti în studiul fenomenelor parapsihologice, pădurea Baciu reprezintă o „poartă” interdimensională prin care entităţile, fie aceste fiinţe din alte lumi paralele sau spirite ale defuncţilor sau celor încă nenăscuţi, pot avea acces parţial la dimensiunea fizică a pământului. Iniţiaţii în ocultism susţin că pădurea ar fi un portal între planul astral şi cel material – teluric, o zonă „de tranziţie” în care spiritele unor fiinţe se pot menţine o perioadă de timp…
Fenomenele înregistrate în pădurea Baciu nu sunt singulare pe mapamond. Harta locurilor de pe Terra care conţin zone cu fenomene asemănătoare, cuprinde şi Deşertul Mojave şi Golful Breeze din Statele Unite, La Spezia-Arenzano din Italia, Valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia, Muntele Kailasa din Tibet. Cu toate acestea, pădurea Baciu este considerată de toţi specialiştii drept cel mai important areal al manifestării fenomenelor parapsihologice de pe întreaga planetă.
Sătenii care mai intrau ocazional în pădure să culeagă ciuperci sau să adune vreascuri relatau mereu despre stările subite de greaţă, dureri de cap, nelinişte care îi cuprindeau subit. Unii se alegeau şi cu arsuri apărute brusc pe piele… Mult timp, localnicii ocoleau orice discuţie legată de pădurea Baciu, ca şi cum simpla vorbă ar fi putut chema spiritele necurate care, potrivit credinţei lor, ar fi sălăşluit prin partea locului… Toţi cei care vor fi fost vreodată prin aceste locuri sunt de acord că pădurea Baciu are un spirit al ei, un spirit care trebuie respectat şi care nu trebuie provocat sau invadat abuziv. Este un loc imprevizibil, care poate să uimească, dar poate să şi sperie. Este o provocare din care insul poate învăţa, dar este una care nu trebuie luată lesne. Mulţi care au fost acolo povestesc despre o chemare neomenească, ce încă îi atrage către pădurea Baciu.
Biologul român Alexandru Sift (1936 – 1990) a fost primul cercetător curajos care a investigat sistematic ansamblul fenomenelor care se petreceau pe teritoriul pădurii Baciu. În anii 50, el a desfăşurat o observare atentă şi susţinută a tuturor evenimentelor stranii care îi însoţeau deplasările prin pădure. Astfel, el a remarcat umbre ciudate care păreau să-l însoţească de fiecare dată când mergea prin pădure; profesorul Sift le-a fotografiat, şi nu mică i-a fost surpriza când, la developarea filmelor, a observat pe lângă acele „umbre” mai multe forme, lumini sau siluete umanoide, invizibile ochiului uman. După 1960, mai mulţi cercetători români au fost atraşi de explorarea pădurii Baciu, iar mărturiile despre fenomene stranii s-au înmulţit.
Este celebră relatarea tehnicianului militar Emil Barnea, care pe data de 18 august 1968 s-a decis să petreacă un sfârşit de săptămână în pădure, alături de câţiva prieteni. În preajma orei 13.00, pe când căuta lemne de foc, Barnea s-a auzit strigat de prieteni, şi revenind în poiana unde campaseră, a apucat să vadă ceea ce părea a fi un OZN care survola pădurea la mică altitudine. Aparatul de zbor – pentru că nu părea nicicum să fie un fenomen natural – era perfect silenţios. El a început să strălucească brusc, a efectuat o manevră de răsturnare şi a accelerat rapid într-o direcţie oblică. Emil Barnea a reuşit să prindă trei cadre fotografice cu acel obiect zburător. Mai târziu, aceste imagini au fost considerate de specialiştii internaţionali care studiază fenomenul OZN drept „cele mai clare imagini ale unui OZN fotografiat în România şi fără îndoială, unele dintre cele mai bune imagini ale vreunui OZN fotografiat vreodată în lume”.
Fotografiile respective, cotate de ufologi români de prestigiu precum Florin Gheorghiţă şi Ion Hobana ca fiind autentice şi de foarte bună calitate, au fost preluate de agenţia de ştiri Agerpres şi aduse la cunoştinţa publicului internaţional. În anul 1977, profesorul C.S.Vonkeviziczky le-a prezentat la Congresul Internaţional de Ufologie de la Acapulco. În scurt timp, pădurea Baciu a început să fie vizitată de echipe întregi de cercetători din Germania, Franţa, Ungaria şi Statele Unite, care au adus noi mărturii privind fenomenele stranii proprii acelei zone.
Cu toţii au consemnat faptul că, odată ce pătrunzi în pădure, eşti cuprins de senzaţia persistentă că cineva te priveşte, că în spatele fiecărui copac se ascund fiinţe care te supraveghează atent, în tăcere. Structuri materiale sau cvasi-materiale apar în faţa ochilor călătorilor – fie ei cercetători sau oameni veniţi în scop turistic – în miezul zilei sau noaptea, ele putând fi surprinse pe pelicula fotografică sau filmate. Unele sunt invizibile ochiului uman. Unii cercetători şi esoterişti consideră că acestea ar putea fi reprezentări ale fiinţelor care populează lumi paralele cu lumea terestră. Apoi se pot înregistra: anomalii magnetice, fluctuaţii de câmp electromagnetic, infrasunete…
Cele mai şocante sun apariţiile unor urme care se materializează brusc în faţa ochilor exploratorilor, pe pământ, pe iarbă sau chiar pe zăpadă. Vegetaţia este şi ea afectată de aceste fenomene stranii, prezentând forme de deshidratare, arsuri sau necroze ale tulpinilor sau frunzelor. Oamenii care trec accidental prin dreptul acestor „zone active” (considerate de iniţiaţi ca fiind adevărate porţi de trecere în alte planuri) se pomenesc cu arsuri de piele, roşeaţă, iritaţii, dureri de cap, senzaţie pregnantă de sete, anxietate, stări de leşin.
Cele mai spectaculoase apariţii sunt cele care se materializează subit pe cerul de deasupra pădurii. Ele pot fi corpuri geometrice complexe de tip piramide, sfere, cilindri, conuri sau cuburi, aflate în zbor. Există sute de mărturii filmate despre asemenea obiecte zburătoare stranii. De altfel, pelicula fotografică mai scoate la iveală, pe lângă imaginile surprinse cu ochiul liber, şi unele manifestări invizibile, ale unor obiecte de diferite forme care evoluează în aer sau la sol. Nicăieri în lume nu există, conform părerilor celor avizaţi, vreo altă zonă cu o asemenea concentraţie de fenomene stranii şi de manifestări de tip OZN.
Diverse forme umanoide au fost observate pe fotografii, ele fiind cvasi-invizibile privirii umane. Pare că aceste fiinţe pândesc din umbra arborilor pe temerarii care se aventurează să treacă prin pădure. Mulţi turişti care făceau poze de familie au căzut prada groazei când le-au developat si au observat ca nu erau singuri în pădure, zeci de capete înghesuindu-se uneori in fotografii. Pentru un plus de macabru, au fost identificate in fotografii inclusiv figuri ale unor persoane decedate…Un alt aspect care merita menţionat, este cel legat de stările tranzitorii între radiaţiile gama şi beta, amplificate de distorsiunile magnetice asociate deseori cu apariţia unor siluete umanoide translucide, de culoare albă.
În anul 1993, cercetătorul Adrian Pătruţ a identificat în pădurea Baciu o zonă aparte pe care a denumit-o “Punctul 3 social activ”. Zona cu pricina pare a fi centrul de maximă activitate pentru fenomenele paranormale observate în inima Ardealului. Cercetările de până în prezent au dus la stabilirea următoarelor concluzii :
• Fenomenele din pădurea Baciu sunt în mod general discrete, dar continue în timp.
• Pădurea în sine oferă mai multe date cercetătorilor decât amatorilor de spiritism.
• Fenomenele sunt în mod clar evidente, fiind necontestate chiar şi de cei mai sceptici oameni de ştiinţă.
• Se pare că există o legătură între prezenţa în pădure a persoanelor cu capacitate de medium şi apariţia fenomenelor misterioase.
Conform materialelor strânse de Adrian Pătruţ în zeci de ani de observaţii, apariţiile fac parte dintr-un spectru larg al manifestărilor paranormale, ceea ce face dificilă încadrarea lor într-un singur subtip sau capitol al fenomenologiei necunoscutului.
În opinia celor mai mulţi specialişti în studiul fenomenelor parapsihologice, pădurea Baciu reprezintă o „poartă” interdimensională prin care entităţile, fie aceste fiinţe din alte lumi paralele sau spirite ale defuncţilor sau celor încă nenăscuţi, pot avea acces parţial la dimensiunea fizică a pământului. Iniţiaţii în ocultism susţin că pădurea ar fi un portal între planul astral şi cel material – teluric, o zonă „de tranziţie” în care spiritele unor fiinţe se pot menţine o perioadă de timp…
Fenomenele înregistrate în pădurea Baciu nu sunt singulare pe mapamond. Harta locurilor de pe Terra care conţin zone cu fenomene asemănătoare, cuprinde şi Deşertul Mojave şi Golful Breeze din Statele Unite, La Spezia-Arenzano din Italia, Valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia, Muntele Kailasa din Tibet. Cu toate acestea, pădurea Baciu este considerată de toţi specialiştii drept cel mai important areal al manifestării fenomenelor parapsihologice de pe întreaga planetă.
duminică, 24 iunie 2012
sâmbătă, 23 iunie 2012
Avantajele regimului alimentar vegetarian
Regimul vegetarian cistiga rapid in popularitate. Reduce riscul aparitiei multor boli si este benefic si in cadrul programelor de slabire.
Oricum, daca v-ati hotarit sa urmati un regim vegetarian este mai bine sa aflati citeva adevaruri inainte de a face acest pas.
De ce devin oamenii vegetarieni?
Exista o varietate de motive. Multi doresc sa slabeasca sau sa-si imbunatateasca sanatatea.
Altii nu mai doresc sa consume carne, ingrijorati fiind de multitudinea de boli care pot fi contactate prin consumul acesteia: salmonela, antrax, boala vacii nebune etc. Altii din motive religioase sau spirituale (cazul yoghinilor).
Multi pur si simplu nu suporta gustul carnii sau protesteaza impotriva foametei ce exista la nivel mondial.
Cite tipuri de regim vegetarian exista?
Exista mai multe tipuri.
Strict vegetarian este regimul urmat de persoane care nu consuma deloc produse de origine animala. Dieta acestora este formata numai din fructe, legume, graunte, seminte etc.
Lacto-vegetarienii sunt cei care consuma pe linga produsele de origine vegetala si lactate.
Mai exista o categorie care pe linga produsele de mai sus consuma si oua – lacto-ovo-vegetarienii…
Consideram ca aceasta este o optiune inteleapta pentru orice om, din orice cultura ar face parte.
Cei care consuma doar carne de peste sau carne de pui si nici un alt fel de carne pot fi priviti ca semi-vegetarieni.
Care sunt beneficiile unui regim vegetarian?
Dietele vegetariene sunt slabe in grasimi, colesterol sau proteine de origine animala si contin foarte multe vitamine si minerale. Riscurile de obezitate, boli de inima, diabet, hipertensiune arteriala, osteoporoza sau cancer (in special cancer la plamini sau colon) sunt mult mai reduse.
Este posibil sa-mi iau necesarul zilnic de proteine doar din produse de origine vegetala?
Nu trebuie sa va faceti probleme de acest fel.
Pentru a va da citeva exemple va putem spune ca
rosiile contin 11% proteine, portocalele 8%, fasolea 26% etc.
Doua exemple si mai convingatoare sunt fostul campion de culturism Bill Pearl sau luptatorul de wrestling Killer Kowalski care sunt strict vegetarieni.
Sunt dietele vegetariene intotdeauna sanatoase?
Acest lucru nu este obligatoriu, mai ales daca veti inlocui carnea cu brinza foarte grasa sau uleiuri vegetale. Aceasta inseamna ca puteti sa nu consumati deloc carne si cu toate acestea sa consumati o mare cantitate de calori de proasta calitate.
Retineti: eliminind carnea nu inseamna ca aveti obligatoriu si o dieta sanatoasa.
Este regimul vegetarian sanatos pentru copii?
Conform Asociatiei Americane a Medicilor Dieteticieni, regimul vegetarian satisface nevoile copiilor si tinerilor, stind la baza unei cresteri si dezvoltari normale, suplimente alim pentru culturisti sunt de origine vegtala.
Cum se face tranzitia de la un regim normal la unul vegetarian?
Aceasta depinde de fiecare individ in parte. Unii decid sa renunte pur si simplu la regimul de masa obisnuit, altii o fac gradual. Puteti consuma cite o zi sau doua pe saptamina, timp de o luna, numai vegetale, apoi treptat sa mariti numarul de zile. Puteti daca nu sa eliminati carnea din cele mai multe mese zilnice si sa o consumati foarte rar. Dvs. decideti.
Sugeram aici o modalitate care, care cel mai adesea, a oferit succes!
In aceasta modalitate nu este necesar sa luptati impotriva dorintei de a manca si carne.
Trebuie, doar, sa cultivati placerea de a manca multe alte mancaruri gustoase si hranitoare, care nu contin carne.
Adica puteti pune pe masa si mancaruri cu carne, dar avand la dispozitie si mancaruri gustoase si chiar mai ieftine fara carne.
Va tine doar de decizia dumneavoastra sa alegeti varianta sanatoasa.
Apoi, daca ati reusit o saptamana, merita sa continuati.
Daca ati reusit trei luni, un motiv in plus sa continuati.
Dupa 10 ani, ce sens ar avea sa renuntati la un obicei alimentar atat de valoros – si anume, acela da a va hrani in mod vegetarian?
Au vegetarienii nevoie de suplimente alimentare sau de anumite vitamine? In cele mai multe cazuri nu au nevoie. O exceptie poate fi considerata vitamina B12 care se gaseste in produsele de origine animala. Calciul, de asemenea, se gaseste in cantitati mai mici, cele mai bune surse fiind fasolea si sucul de portocale.
Exista oameni celebri adepti ai regimului vegetarian?
Leonardo Da Vinci, Charles Darwin, Socrates, Plato, Sir Isaac Newton, Thomas Edison, David Duchovny, Drew Barrymore, Kim Basinger, Paul McCartney, Chelsea Clinton, Woody Harrelson, Alec Baldwin, Bryan Adams, Peter Gabriel, Alicia Silverstone, Liv Tyler, Jerry Seinfeld, Mark Twain.
Carnivor sau vegetarian?
Consumul de carne si sanatatea
În conceptia yoghina si a unor religii, alimentatia echilibrata lacto-vegetariana din care s-a exclus complet carnea, va determina în timp o stare de sanatate excelenta. Noi suntem într-o mare masura exact ceea ce mâncam, ne învata conceptia milenara yoghina. Delicioasele preparate pe care noi le înghitim cu pofta se regasesc în final mai mult sau mai putin transformate, continuând apoi sa existe câtva timp în fiecare dintre celulele noastre, influentându-ne nu numai vitalitatea si sanatatea fizica ci, de asemenea, chiar modul de a gândi si trairile spirituale.
Cu mai multe mii de ani în urma, înteleptii yoghini au realizat imensa importanta a hranei lacto-vegetariene asupra sanatatii, remarcând totodata efectele sale multiple atât asupra vitalitatii si regenerarii corpului cât si asupra mentalului.
Cercetari anterioare au pus în evidenta faptul ca anatomia omului nu este carnivora, ca si sistemul digestiv care este adaptat pentru digestia fructelor oleaginoaselor, cerealelor si legumelor. Ca si în cazul maimutei antropoide, lungimea intestinelor la om totalizeaza cam de 12 ori lungimea corpului fapt care face evidenta adaptarea la digestia înceata a legumelor si fructelor.
Într-un articol publicat de curând în revista americana “Medical Counter Point”, Williams S. Collius scria: “omul este înzestrat în mod evident cu o dantura care se aseamana mai mult cu cea a ierbivorelor decât cu cea a carnivorelor: acestea au incisivii ascutiti pentru a taia iarba, molarii cu suprafata plata pentru a zdrobi legumele si fructele, iar caninii scurti si rotunjiti inapti sa sfâsie si sa striveasca carnea.”
Carnivorele au o capacitate aproape nelimitata de a asimila grasimile saturate de colesterol. Câinii de exemplu, pot consuma 250 g de unt împreuna cu ratia lor de carne obisnuita fara sa apara totusi nici cea mai mica schimbare în arterele lor. Aceasta cantitate de colesterol este de cca. 100 de ori mai mare decât cea gasita în regimul nostru alimentar obisnuit. La iepuri se înregistreaza o schimbare uimitoare a peretilor arteriali la o marire cu numai 2 g pe zi a cantitatii de colesterol. Eschimosii, care traiesc preponderent cu carne, îmbatrânesc totusi foarte rapid, având o medie de viata de numai 27 de ani si jumatate. Kirghizii, trib nomad din Rusia orientala al caror regim se compune în mod esential numai din carne, îmbatrînesc la rândul lor prematur si mor destul de repede, fara a depasi, cel mai adesea, vârsta de 40 de ani.
În conformitate cu Enciclopedia Britanica, în corpul animalelor ucise se regasesc mari cantitati de toxine cum ar fi acidul uric sau alte deseuri toxice care se afla atât în sângele acestora cât si în tesuturi, fapt care se datoreaza schimbarilor biochimice produse în timpul agoniei animalelor terifiate care se zbat pentru a-si scapa viata. Una dintre problemele cele mai grave ale secolului nostru este cancerul, vulnerabilitatea si pericolul aparitiei cancerului fiind mult crescut la persoanele consumatoare de carne. Unul dintre motivele care favorizeaza aparitia bolii ar putea fi faptul ca o bucata de carne, dupa numai câteva zile de la sacrificarea animalului respectiv capata o culoare gri-verzuie maslinie, iar pentru a împiedica aceasta degradare, industria carnii foloseste curent diferite substante care afecteaza în timp sasatatea omului, precum: nitrati si alti conservanti pentru a o face în mod artificial (dar nesanatos) sa apara rosie.
Grasimile animale cum ar fi colesterolul acopera peretii vaselor sanguine si pe masura ce persoana care consuma carne îmbatrîneste, deschiderea acestor vase se diminueaza din ce în ce mai mult. Presiunea asupra inimii creste, rezultând o vulnerabilitate cardiaca si o crestere a tensiunii arteriale.
În societatea noastra o persoana din doua care consuma carne va fi atinsa de o maladie cardiaca sau care este legata de vasele sanguine, în timp ce exact aceste boli sunt practic aproape necunoscute în tarile în care consumul de carne este foarte scazut.
Spre deosebire de plante, care au o membrana celulara rigida si un sistem circulator simplu, celulele animale mor foarte rapid când circulatia este oprita. Imediat ce viata înceteaza proteinele animale se coaguleaza si sunt secretate enzime autodistructive; se formeaza o noua substanta numita “ptomaina“.
Carnea, pestele si ouale au o proprietate comuna: ele se descompun si putrezesc rapid. Cea mai mare cantitate de carne este consumata de obicei la un interval de o saptamîna sau doua si aici trebuie sa reamintim ca putrefactia si cresterea numarului de bacterii începe aproape imediat dupa moarte. Obisnuinta de a consuma o asemenea carne animala în starea sa caracteristica de descompunere rapida, creeaza otravuri foarte violente în colon si, în plus, îmbatrîneste prematur tractul intestinal.
Din moment ce ne este posibil sa traim în mod sanatos, fara sa consumam carne, este firesc sa ne întrebam daca carnivorismul este o obisnuinta morala si umana. Numeroase grupari religioase si spirituale au preconizat regimul vegetarian, recunoscând caracterul sacru al întregii vieti si necesitatea de a trai fara a cauza suferinta; printre aceste grupari se gasesc: yoghinii, Hindusii, Budistii, zoroastrienii, Taoistii, Esenienii, Societatea teozofica, Biserica Adventista, Biserica Unitarista, Ordinul Crucii, Benedictinii, Trapistii, Miscarea Gnostica Crestina Universala, Ordinul Rose Croix, etc.
În epoca de început a crestinismului, numeroase grupari spirituale evreiesti si crestine s-au opus cu tenacitate consumului de carne, considerându-l un lux costisitor, barbar si daunator sanatatii.
Oricine a vizitat un abator stie bine ca animalele sufera foarte mult înainte si în timpul taierii lor.
Un mare întelept, SRI AUROBINDO explica principiul AHIMSA – a nu face nici un rau fiintelor vii, ceea ce înseamna ca alimentele noastre trebuie, pe cât posibil, sa fie alese dintre creaturile vii la care manifestarea constiintei este cât mai redusa. Prin urmare, daca avem la dispozitie în cantitate suficienta legume, fructe, cereale si diferite produse lactate, animalele nu trebuie niciodata sa fie sacrificate (omorâte) pentru a ne asigura hrana.
A modifica un regim bazat numai pe carne cu un regim vegetarian, compus din hrana vie, proaspata, pura si hranitoare este mai usor decât ne-am imagina a priori. Exista, dimpotriva, o multime de specialitati lacto-vegetariene savuroase, cu un bogat continut nutritiv pe care, datorita ignorantei, noi nu am avut niciodata ocazia pâna acum sa le gustam nici macar o data, datorita lipsei de informatii, a obiceiurilor conventionale si a conditionarilor determinate de prejudecati.
Multi sunt chiar foarte uimiti sa descopere mâncaruri atât de bogate în proteine, preparate numai pe baza de ingredienti vegetali. Sanatatea radianta ce va rezulta destul de repede nu va fi doar fizica. Vom capata o evidenta bucurie în a pune în actiune idei umanitare si, odata cu aceasta, vom resimti bunatatea coplesitoare ce emana din starea noastra permanenta de iubire care este transmisa tuturor creaturilor (umane si nonumane). Vegetarianismul poate fi justificat medical, biologic, psihic, mental si spiritual. Este demn de retinut ca nu exista nici un argument inteligent valabil, împotriva lui.
În continuare veti putea descoperi singuri multitudinea retetelor culinare obtinute din alimente naturale, preparate corespunzator, pe care orice gospodina le poate realiza fara un efort deosebit si fara o cheltuiala suplimentara. Materia prima pentru prepararea acestor retete este foarte variata. Din aceeasi materie prima, chiar cea vegetala se pot pregati un numar enorm de preparate culinare functie de deschiderea spre nou a fiecaruia, de imaginatie dar si de vointa de a accepta schimbari în regimul alimentar, de modul cum stie în final fiecare sa se adapteze pentru a respecta principiul definit de Socrate: “manânc pentru a trai, nu traiesc pentru a mânca” .
Oricum, daca v-ati hotarit sa urmati un regim vegetarian este mai bine sa aflati citeva adevaruri inainte de a face acest pas.
De ce devin oamenii vegetarieni?
Exista o varietate de motive. Multi doresc sa slabeasca sau sa-si imbunatateasca sanatatea.
Altii nu mai doresc sa consume carne, ingrijorati fiind de multitudinea de boli care pot fi contactate prin consumul acesteia: salmonela, antrax, boala vacii nebune etc. Altii din motive religioase sau spirituale (cazul yoghinilor).
Multi pur si simplu nu suporta gustul carnii sau protesteaza impotriva foametei ce exista la nivel mondial.
Cite tipuri de regim vegetarian exista?
Exista mai multe tipuri.
Strict vegetarian este regimul urmat de persoane care nu consuma deloc produse de origine animala. Dieta acestora este formata numai din fructe, legume, graunte, seminte etc.
Lacto-vegetarienii sunt cei care consuma pe linga produsele de origine vegetala si lactate.
Mai exista o categorie care pe linga produsele de mai sus consuma si oua – lacto-ovo-vegetarienii…
Consideram ca aceasta este o optiune inteleapta pentru orice om, din orice cultura ar face parte.
Cei care consuma doar carne de peste sau carne de pui si nici un alt fel de carne pot fi priviti ca semi-vegetarieni.
Care sunt beneficiile unui regim vegetarian?
Dietele vegetariene sunt slabe in grasimi, colesterol sau proteine de origine animala si contin foarte multe vitamine si minerale. Riscurile de obezitate, boli de inima, diabet, hipertensiune arteriala, osteoporoza sau cancer (in special cancer la plamini sau colon) sunt mult mai reduse.
Este posibil sa-mi iau necesarul zilnic de proteine doar din produse de origine vegetala?
Nu trebuie sa va faceti probleme de acest fel.
Pentru a va da citeva exemple va putem spune ca
rosiile contin 11% proteine, portocalele 8%, fasolea 26% etc.
Doua exemple si mai convingatoare sunt fostul campion de culturism Bill Pearl sau luptatorul de wrestling Killer Kowalski care sunt strict vegetarieni.
Sunt dietele vegetariene intotdeauna sanatoase?
Acest lucru nu este obligatoriu, mai ales daca veti inlocui carnea cu brinza foarte grasa sau uleiuri vegetale. Aceasta inseamna ca puteti sa nu consumati deloc carne si cu toate acestea sa consumati o mare cantitate de calori de proasta calitate.
Retineti: eliminind carnea nu inseamna ca aveti obligatoriu si o dieta sanatoasa.
Este regimul vegetarian sanatos pentru copii?
Conform Asociatiei Americane a Medicilor Dieteticieni, regimul vegetarian satisface nevoile copiilor si tinerilor, stind la baza unei cresteri si dezvoltari normale, suplimente alim pentru culturisti sunt de origine vegtala.
Cum se face tranzitia de la un regim normal la unul vegetarian?
Aceasta depinde de fiecare individ in parte. Unii decid sa renunte pur si simplu la regimul de masa obisnuit, altii o fac gradual. Puteti consuma cite o zi sau doua pe saptamina, timp de o luna, numai vegetale, apoi treptat sa mariti numarul de zile. Puteti daca nu sa eliminati carnea din cele mai multe mese zilnice si sa o consumati foarte rar. Dvs. decideti.
Sugeram aici o modalitate care, care cel mai adesea, a oferit succes!
In aceasta modalitate nu este necesar sa luptati impotriva dorintei de a manca si carne.
Trebuie, doar, sa cultivati placerea de a manca multe alte mancaruri gustoase si hranitoare, care nu contin carne.
Adica puteti pune pe masa si mancaruri cu carne, dar avand la dispozitie si mancaruri gustoase si chiar mai ieftine fara carne.
Va tine doar de decizia dumneavoastra sa alegeti varianta sanatoasa.
Apoi, daca ati reusit o saptamana, merita sa continuati.
Daca ati reusit trei luni, un motiv in plus sa continuati.
Dupa 10 ani, ce sens ar avea sa renuntati la un obicei alimentar atat de valoros – si anume, acela da a va hrani in mod vegetarian?
Au vegetarienii nevoie de suplimente alimentare sau de anumite vitamine? In cele mai multe cazuri nu au nevoie. O exceptie poate fi considerata vitamina B12 care se gaseste in produsele de origine animala. Calciul, de asemenea, se gaseste in cantitati mai mici, cele mai bune surse fiind fasolea si sucul de portocale.
Exista oameni celebri adepti ai regimului vegetarian?
Leonardo Da Vinci, Charles Darwin, Socrates, Plato, Sir Isaac Newton, Thomas Edison, David Duchovny, Drew Barrymore, Kim Basinger, Paul McCartney, Chelsea Clinton, Woody Harrelson, Alec Baldwin, Bryan Adams, Peter Gabriel, Alicia Silverstone, Liv Tyler, Jerry Seinfeld, Mark Twain.
Carnivor sau vegetarian?
Consumul de carne si sanatatea
În conceptia yoghina si a unor religii, alimentatia echilibrata lacto-vegetariana din care s-a exclus complet carnea, va determina în timp o stare de sanatate excelenta. Noi suntem într-o mare masura exact ceea ce mâncam, ne învata conceptia milenara yoghina. Delicioasele preparate pe care noi le înghitim cu pofta se regasesc în final mai mult sau mai putin transformate, continuând apoi sa existe câtva timp în fiecare dintre celulele noastre, influentându-ne nu numai vitalitatea si sanatatea fizica ci, de asemenea, chiar modul de a gândi si trairile spirituale.
Cu mai multe mii de ani în urma, înteleptii yoghini au realizat imensa importanta a hranei lacto-vegetariene asupra sanatatii, remarcând totodata efectele sale multiple atât asupra vitalitatii si regenerarii corpului cât si asupra mentalului.
Cercetari anterioare au pus în evidenta faptul ca anatomia omului nu este carnivora, ca si sistemul digestiv care este adaptat pentru digestia fructelor oleaginoaselor, cerealelor si legumelor. Ca si în cazul maimutei antropoide, lungimea intestinelor la om totalizeaza cam de 12 ori lungimea corpului fapt care face evidenta adaptarea la digestia înceata a legumelor si fructelor.
Într-un articol publicat de curând în revista americana “Medical Counter Point”, Williams S. Collius scria: “omul este înzestrat în mod evident cu o dantura care se aseamana mai mult cu cea a ierbivorelor decât cu cea a carnivorelor: acestea au incisivii ascutiti pentru a taia iarba, molarii cu suprafata plata pentru a zdrobi legumele si fructele, iar caninii scurti si rotunjiti inapti sa sfâsie si sa striveasca carnea.”
Carnivorele au o capacitate aproape nelimitata de a asimila grasimile saturate de colesterol. Câinii de exemplu, pot consuma 250 g de unt împreuna cu ratia lor de carne obisnuita fara sa apara totusi nici cea mai mica schimbare în arterele lor. Aceasta cantitate de colesterol este de cca. 100 de ori mai mare decât cea gasita în regimul nostru alimentar obisnuit. La iepuri se înregistreaza o schimbare uimitoare a peretilor arteriali la o marire cu numai 2 g pe zi a cantitatii de colesterol. Eschimosii, care traiesc preponderent cu carne, îmbatrânesc totusi foarte rapid, având o medie de viata de numai 27 de ani si jumatate. Kirghizii, trib nomad din Rusia orientala al caror regim se compune în mod esential numai din carne, îmbatrînesc la rândul lor prematur si mor destul de repede, fara a depasi, cel mai adesea, vârsta de 40 de ani.
În conformitate cu Enciclopedia Britanica, în corpul animalelor ucise se regasesc mari cantitati de toxine cum ar fi acidul uric sau alte deseuri toxice care se afla atât în sângele acestora cât si în tesuturi, fapt care se datoreaza schimbarilor biochimice produse în timpul agoniei animalelor terifiate care se zbat pentru a-si scapa viata. Una dintre problemele cele mai grave ale secolului nostru este cancerul, vulnerabilitatea si pericolul aparitiei cancerului fiind mult crescut la persoanele consumatoare de carne. Unul dintre motivele care favorizeaza aparitia bolii ar putea fi faptul ca o bucata de carne, dupa numai câteva zile de la sacrificarea animalului respectiv capata o culoare gri-verzuie maslinie, iar pentru a împiedica aceasta degradare, industria carnii foloseste curent diferite substante care afecteaza în timp sasatatea omului, precum: nitrati si alti conservanti pentru a o face în mod artificial (dar nesanatos) sa apara rosie.
Grasimile animale cum ar fi colesterolul acopera peretii vaselor sanguine si pe masura ce persoana care consuma carne îmbatrîneste, deschiderea acestor vase se diminueaza din ce în ce mai mult. Presiunea asupra inimii creste, rezultând o vulnerabilitate cardiaca si o crestere a tensiunii arteriale.
În societatea noastra o persoana din doua care consuma carne va fi atinsa de o maladie cardiaca sau care este legata de vasele sanguine, în timp ce exact aceste boli sunt practic aproape necunoscute în tarile în care consumul de carne este foarte scazut.
Spre deosebire de plante, care au o membrana celulara rigida si un sistem circulator simplu, celulele animale mor foarte rapid când circulatia este oprita. Imediat ce viata înceteaza proteinele animale se coaguleaza si sunt secretate enzime autodistructive; se formeaza o noua substanta numita “ptomaina“.
Carnea, pestele si ouale au o proprietate comuna: ele se descompun si putrezesc rapid. Cea mai mare cantitate de carne este consumata de obicei la un interval de o saptamîna sau doua si aici trebuie sa reamintim ca putrefactia si cresterea numarului de bacterii începe aproape imediat dupa moarte. Obisnuinta de a consuma o asemenea carne animala în starea sa caracteristica de descompunere rapida, creeaza otravuri foarte violente în colon si, în plus, îmbatrîneste prematur tractul intestinal.
Din moment ce ne este posibil sa traim în mod sanatos, fara sa consumam carne, este firesc sa ne întrebam daca carnivorismul este o obisnuinta morala si umana. Numeroase grupari religioase si spirituale au preconizat regimul vegetarian, recunoscând caracterul sacru al întregii vieti si necesitatea de a trai fara a cauza suferinta; printre aceste grupari se gasesc: yoghinii, Hindusii, Budistii, zoroastrienii, Taoistii, Esenienii, Societatea teozofica, Biserica Adventista, Biserica Unitarista, Ordinul Crucii, Benedictinii, Trapistii, Miscarea Gnostica Crestina Universala, Ordinul Rose Croix, etc.
În epoca de început a crestinismului, numeroase grupari spirituale evreiesti si crestine s-au opus cu tenacitate consumului de carne, considerându-l un lux costisitor, barbar si daunator sanatatii.
Oricine a vizitat un abator stie bine ca animalele sufera foarte mult înainte si în timpul taierii lor.
Un mare întelept, SRI AUROBINDO explica principiul AHIMSA – a nu face nici un rau fiintelor vii, ceea ce înseamna ca alimentele noastre trebuie, pe cât posibil, sa fie alese dintre creaturile vii la care manifestarea constiintei este cât mai redusa. Prin urmare, daca avem la dispozitie în cantitate suficienta legume, fructe, cereale si diferite produse lactate, animalele nu trebuie niciodata sa fie sacrificate (omorâte) pentru a ne asigura hrana.
A modifica un regim bazat numai pe carne cu un regim vegetarian, compus din hrana vie, proaspata, pura si hranitoare este mai usor decât ne-am imagina a priori. Exista, dimpotriva, o multime de specialitati lacto-vegetariene savuroase, cu un bogat continut nutritiv pe care, datorita ignorantei, noi nu am avut niciodata ocazia pâna acum sa le gustam nici macar o data, datorita lipsei de informatii, a obiceiurilor conventionale si a conditionarilor determinate de prejudecati.
Multi sunt chiar foarte uimiti sa descopere mâncaruri atât de bogate în proteine, preparate numai pe baza de ingredienti vegetali. Sanatatea radianta ce va rezulta destul de repede nu va fi doar fizica. Vom capata o evidenta bucurie în a pune în actiune idei umanitare si, odata cu aceasta, vom resimti bunatatea coplesitoare ce emana din starea noastra permanenta de iubire care este transmisa tuturor creaturilor (umane si nonumane). Vegetarianismul poate fi justificat medical, biologic, psihic, mental si spiritual. Este demn de retinut ca nu exista nici un argument inteligent valabil, împotriva lui.
În continuare veti putea descoperi singuri multitudinea retetelor culinare obtinute din alimente naturale, preparate corespunzator, pe care orice gospodina le poate realiza fara un efort deosebit si fara o cheltuiala suplimentara. Materia prima pentru prepararea acestor retete este foarte variata. Din aceeasi materie prima, chiar cea vegetala se pot pregati un numar enorm de preparate culinare functie de deschiderea spre nou a fiecaruia, de imaginatie dar si de vointa de a accepta schimbari în regimul alimentar, de modul cum stie în final fiecare sa se adapteze pentru a respecta principiul definit de Socrate: “manânc pentru a trai, nu traiesc pentru a mânca” .
vineri, 22 iunie 2012
"Treceti Prutul!"
"OSTASI,
V-am fagaduit din prima zi a noii Domnii si a luptei mele nationale sa va duc la biruinta; sa sterg pata de dezonoare din cartea Neamului si umbra de umilire de pe fruntea si epoletii vostri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor stramosesti si a bisericii, lupta pentru vetrele si altarele romanesti de totdeauna.
OSTASI,
Va ordon: treceti Prutul !
Sdrobiti vrajmasii din rasarit si miazanoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre.
OSTASI,
Plecati azi pe drumul biruintelor lui Stefan cel Mare ca sa cuprindeti cu jertfa voastra ceea ce au supus stramosii nostri cu lupta lor.
Inainte. Fiti mandri ca veacurile ne-au lasat aci straja dreptatii si zid de cetate crestina. Fiti vrednici de trecutul romanesc.
OSTASI,
Inainte. Sa luptati pentru gloria Neamului. Sa muriti pentru vatra parintilor si a copiilor vostri. Sa cinstiti prin vitejia voastra amintirea lui Mihai Voda si a lui Stefan cel Mare, a martirilor si eroilor cazuti in pamantul vesniciei noastre cu gandul tinta la Dumnezeu.
Sa luptati pentru desrobirea fratilor nostri, a Basarabiei si Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vietii si a caminurilor batjocorite de pagani cotropitori.
Sa luptati pentru a ne razbuna umilirea si nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele si Generalul Vostru.
OSTASI,
Izbanda va fi a noastra. La lupta.
Cu Dumnezeu inainte !
Comandant de capetenie al Armatei:
Generalul ANTONESCU
22 iunie 1941
joi, 21 iunie 2012
Cocosatul
Vertical, e o noţiune, cam abstractă unii zic
Parcă ar fi din geometrie, dar nu-i bună de nimic
Cic-au aplicat-o unii de-au sfârşit-o tare prost
Alţii încă încearcă astăzi să arate c-are un rost.
Pentru aşa-ndrăzneală însă, zice-se că eşti un prost
Că n-ai învăţat nimic dintre toate câte-au fost
Demonstrat fiind de veacuri că nu-i bună de urmat.
Înclinat, curbat sau strâmb, cocoşat şi lăudat
Precum chiar zicala spune, este constatat
Că dintotdeauna sabia, nu taie capul plecat.
Linguşind pe zeii zilei crezi c-ajungi în tagma lor
De la masa cea bogată să primeşti câte-un oscior ?
Râzi domol gândind în sine, poate-mi dă ciolanul tot
De le susur în ureche ce spun unii şi ce pot,
Zadarnic visezi ciolanul, carnea e doar pentru ei
Oasele, şorici şi zgârciuri ale tale-s dacă vrei.
Vinzi prietenul, vecinul, soră, frate, tot ce poţi
Pentru o mică avansare preţ de încă şase zloţi,
Ca să fii mai sus măcar cu-n deget peste toţi
Nu te dai în lături nici să-i scuipi pe morţi
Striveşti tot în cale-ţi pentr-un ţel meschin
Chiar de laşi în urma-ţi, jale doar şi chin.
Vine însă o vreme când vei regreta
Din sufletu-ţi pustiul să îl umpli ai vrea,
Prea târziu bătrâne au nu şti că eşti mort ?
Gol sărac la suflet, n-ai decât un ort,
Învăţa-vei oare cum să fii bogat
În veac iubind pe ceilalţi necondiţionat ?
Parcă ar fi din geometrie, dar nu-i bună de nimic
Cic-au aplicat-o unii de-au sfârşit-o tare prost
Alţii încă încearcă astăzi să arate c-are un rost.
Pentru aşa-ndrăzneală însă, zice-se că eşti un prost
Că n-ai învăţat nimic dintre toate câte-au fost
Demonstrat fiind de veacuri că nu-i bună de urmat.
Înclinat, curbat sau strâmb, cocoşat şi lăudat
Precum chiar zicala spune, este constatat
Că dintotdeauna sabia, nu taie capul plecat.
Linguşind pe zeii zilei crezi c-ajungi în tagma lor
De la masa cea bogată să primeşti câte-un oscior ?
Râzi domol gândind în sine, poate-mi dă ciolanul tot
De le susur în ureche ce spun unii şi ce pot,
Zadarnic visezi ciolanul, carnea e doar pentru ei
Oasele, şorici şi zgârciuri ale tale-s dacă vrei.
Vinzi prietenul, vecinul, soră, frate, tot ce poţi
Pentru o mică avansare preţ de încă şase zloţi,
Ca să fii mai sus măcar cu-n deget peste toţi
Nu te dai în lături nici să-i scuipi pe morţi
Striveşti tot în cale-ţi pentr-un ţel meschin
Chiar de laşi în urma-ţi, jale doar şi chin.
Vine însă o vreme când vei regreta
Din sufletu-ţi pustiul să îl umpli ai vrea,
Prea târziu bătrâne au nu şti că eşti mort ?
Gol sărac la suflet, n-ai decât un ort,
Învăţa-vei oare cum să fii bogat
În veac iubind pe ceilalţi necondiţionat ?
miercuri, 20 iunie 2012
marți, 19 iunie 2012
Cultul cavalerilor danubieni
Spaţiul etno-genetic românesc, cuprins între Munţii Carpaţi şi Munţii Balcani, Dunărea mijlocie, Panonia şi Marea Neagră, a fost creuzetul unor misterioase religii păgâne ce au dăinuit până la apariţia şi instaurarea creştinismului.
Printre acestea un loc aparte îl ocupă cea a Cavalerilor danubieni, religie puţin cunoscută şi despre care ne-au rămas puţine date. Studiul Cavalerilor Danubieni a suscitat interesul, deopotrivă şi imaginaţia unor cercetători şi istorici, precum: Teohari Antonescu, Iozef Hampel, Mihail Rostovtev, Franz Cumont, Em. Grigoraş, Dumitru Tudor, Mircea Dogaru şi alţii. De la cultul Cavalerilor Danubieni au parvenit până în zilele noastre doar o serie de sculpturi enigmatice, singurele documente ce le atestă existenţa. Analizând documentele rămase, autorii citaţi mai sus au formulat diverse ipoteze privitoare la acest cult. Astfel, Teohari Antonescu îi identifică cu zeii Cabiri - protectori ai navigaţiei în lumea frigiană; Iozef Hampel îi asimila cu Dioscurii greci, şi ei protectori ai corăbierilor; Mihail Rostovtev susţinea că avem de-a face cu o contopire a cultului lui Mithras cu al Cavalerului Trac, o divinitate pastoral-agricolă a triburilor trace; Franz Cumont îl considera un complex de credinţe legate de ritul unor zei barbari sau greco-romani; Dumitru Tudor este de părere că avem de-a face cu un cult inspirat de credinţele geto-dacilor şi influenţate de stăpânirea romană. Mai nou, Mircea Dogaru îi atribuie Cavalerului Trac, funcţia de zeitate supremă solară aparţinând lumii trace, zeu unic al daco-romanilor (II d.H.), ce se identifică mai târziu cu Sfântul militar Gheorghe.
În secolele II—III d.H. societatea sclavagistă romană cunoştea o criză generală, manifestată mai ales printr-o adâncire a stării de mizerie şi de ignoranţă la care se adăugau o demoralizare tot mai mare şi o creştere a superstiţiilor. Oamenii începuseră să nu mai creadă orbeşte în zeii oficiali greco-romani, care, în timp, deveniseră divinităţi legate de fericirea clasei dominante, în frunte cu împăratul. Zeii existenţi ofereau adepţilor o fericire numai dincolo de mormânt, fiind necesară pentru aceasta, în prealabil, o iniţierea pe cale religioasă-mistică, lucru pe care îl puteau face numai preoţii anumitor culte, prin magie, ceremonii secrete şi diferite speculaţii de credinţă.
Zeii păgâni existenţi, prin preoţii - reprezentanţii lor pe pământ - nu arătau clar ce va fi „dincolo", preocupare ce-1 frământa pe omul sărman, care spera ca cel puţin acolo în lumea umbrelor s-o ducă mai bine. La aceste întrebări fireşti şi omeneşti, dacă ne gândim, care i-au preocupat din totdeauna pe unii oameni, numai puţine religii păgâne puteau răspunde. Aceste religii, provenite mai ales din Orient, erau răspândite în tot Imperiul roman de către o serie de preoţi bine pregătiţi din punct de vedere al cunoştinţelor esoterice, deţinători de secrete şi neîntrecuţi în organizarea de ceremonii publice, capabile să impresioneze şi să capteze masele ignorante şi superstiţioase.
Civilizaţia dezvoltată a geto-dacilor se poate demonstra, pe lângă celelalte elemente, şi prin unitatea spirituală a lor. Această' unitate se demonstrează prin dispunerea centrelor de cult religios într-un sistem unitar, pe toată aria de răspândire a geto-dacilor. Lăcaşurile de închinăciune erau dispuse pe vârfuri de munte, în zone considerate a fi sacre, unde se practicau misterele cultului respectiv. Până în prezent, istoricii au identificat aproximativ 12 centre de cult religios, aproape toate situate în Munţii Carpaţi şi unul singur în Munţii Babadagului: Şurianului (complexul Sarmizegetusa), Bucegi, Ceahlău, Suhard şi Rodna.
Identificarea lor s-a făcut într-un mod original. O zonă sacră era marcată, se ştie, de trei vârfuri de munţi. Denumirile vârfurilor date în antichitate nu se cunosc azi. Cercetătorii au fost izbiţi de frecvenţa denumirilor „OM" şi „TÂMPA". Din câte se cunoaşte, există circa 18 denumiri de „OM" şi 30 de „TÂMPA". Se ştie că în filosofia indiană, silaba „OM" este o exclamaţie sfântă pe care brahmanii o foloseau la invocări, în timpul practicării ascezei. Pentru ei, acest cuvânt sacru este o limită care, o dată atinsă, le asigură energia spirituală necesară de a trece în spiritul universal şi de a se contopi cu Brahma, căpătând nemurirea.
Templele geto-dace erau situate în zone populate şi la intersecţii de drumuri importante; centrul de cult religios din Bucegi, de pildă, se află la intersecţia drumurilor Mizil-Tabla Buţii-Braşov-Sibiu cu Târgovişte-Muntele Dichiu-Vama Strunga-Braşov-Sarmizegetusa. Punct de intersecţie Râşnov. În apropierea Râşnovului s-a descoperit cetatea Cumidava şi tot aici există un număr mare de cetăţi dispuse în sistem concentric, la fel ca şi la Sarmizegetusa. Centrele mai aveau în zona lor megaliţi (Babe, Sfincşi şi Altare) necesare practicării cultului. In perimetrele lor se găsesc cimitire sacre, unde erau înmormântaţi numai eroii şi conducătorii cultului Un astfel de cimitir este identificat de N. Densuşianu, în Bucegi, la peştera megalitică din Muntele Lespezi, un altul în zona Schitul Peştera Decebal.
Centrul religios din Munţii Bucegi este delimitat de: Muntele Omul cu vârful cu acelaşi nume, Muntele Zamora şi vârful Tâmpa În această zonă sacră a centrului din Bucegi se găsesc: schitul Peştera Decebal, Muntele Pântecele cu vârful Goga, denumire care provine de la Kogaionon. Există opinia că fiecare centru de cult religios îşi avea un Munte al înţelepţilor, unde preoţii cultului practicau astronomia, astrologia şi misterele cultului; tot aici se păstra statuia zeului. In centrul de cult religios din Bucegi se mai găsesc Babele, Sfinxul şi mai multe Altare, elemente tot de cult religios păgân.
Stăpânirea romană s-a arătat tolerantă faţă de multitudinea de credinţe greco-romane ce erau răspândite în imperiu, cu excepţia creştinismului. Zeii popoarelor supuse de romani s-au putut răspândi fără nici o piedică în tot imperiul şi, fapt greu de crezut, mulţi zei au fost admişi şi instalaţi chiar pe altarul cezarilor în pnma jumătate a secolului al III-lea, în imperiu erau adorate foarte multe divinităţi, încât se ajunsese la un adevărat haos, încât, pentru a nu trezi animozităţi din partea credincioşilor, împăratul roman Severus Alexander (222-235) a dispus să fie aşezate în Capela palatului său statuetele de cult ale tuturor divinităţilor venerate de supuşii săi, printre care se găseau chipurile lui Iehova şi Hristos.
O situaţie asemănătoare s-a petrecut şi cu spaţiul geto-dac cucerit treptat de legiunile romane în secolul III î.H.-II d.H. Ultimul bastion al rezistenţei tracilor de nord (geto-dacii) conduşi de Decebal, a căzut sub ocupaţia romană în anul 106 d.H. Ca şi în alte situaţii similare, pentru a nu provoca adversitatea populaţiei ocupate, romanii au dat dovadă de toleranţă în privinţa credinţelor locale, zeităţile nord-tracice fiind lăsate să fie adorate mai departe sau chiar, prin sincretism, ele au fost adoptate în panteonul roman. Multe dintre aceste credinţe prezentau asemănări de dogmă, de rituri şi de ceremonii izbitoare, fapt care a facilitat fenomenul de sincretism pe care l-am amintit mai sus. Acesta consta în asocierea sau contopirea unor zei şi zeiţe ce aveau un bagaj teologic apropiat (ex. Jupiter-Zbelsurdos). După impunerea creştinismului, se va produce şi cu acesta un fenomen asemănător.
Să urmărim mersul evenimentelor. În urma edictului din Milano (anul 313), creştinismul a fost recunoscut ca biserică legal constituită. Introducerea creştinismului se face în două faze: într-o primă fază, am denumi-o patriarhală, ortodoxia - ramura răsăriteană a creştinismului - i-a rămas tributară până în zilele noastre, instaurarea credinţei s-a făcut prin iubire şi autosacrificiu din iubire. într-o a doua fază au început să se facă simţite o serie de elemente combatante existente în vechea tradiţie evreiască, menţionate în Vechiul Testament. Astfel, amintim vechea tradiţie evreiască a lui „Dumnezeu Savaot" ca „Dumnezeul oştirilor", „scutul, ajutorul şi sabia lui Israel", prin care militantismul a fost transferat prin Noul Testament în domeniul sufletesc şi spiritual. Elemente combatante sunt identificate şi în Cartea Sfântă: alungarea zarafilor cu biciul din Templu, o serie de declaraţii ale lui Iisus din care transpare esenţa combatantă a „Dumnezeului oştirilor": „Nu am venit să aduc pace... ci sabie" {Matei, 10, 34-35). „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte" (Luca, 11, 23); „Cine nu are sabie să-şi vândă haina ; şi să-şi cumpere" (Luca, 22, 36), sunt doar o mică parte dintre preceptele biblice care vor justifica mai târziu, în Evul Mediu, o serie de măsuri ale Bisericii catolice - şi nu ortodoxe - dintre care amintim înfiinţarea Ordinului Templierilor, iezuitismul, cruciadele şi genocidul cu practicarea unor metode de luarea vieţii barbare (arderea pe rug, decapitarea, garotta spaniolă, vânătoarea de oameni cu câini dresaţi, tortura etc.) ca să nu mai vorbim de procesele de vrăjitorie.
După Edictul de la Thesalonic (28 februarie 380), când biserica creştină a fost proclamată în Imperiul roman ca biserică unică de stat, a fost oficializat vechiul militantism creştin în numele lui Dumnezeu Savaot. A avut loc pe cuprinsul stăpânirii romane, îngemănarea vechilor zeităţi militare păgâne cu o serie de martiri creştini proveniţi din rândul militarilor. Până în secolul VIII au existat o serie de martiri ce au fost canonizaţi în această categorie. I-am menţiona pe: Sfântul Gheorghe, Dumitru, Procopie, Theodor, Arhanghelii Mihail şi Gavril.
Nu vrem să facem proces de intenţie nimănui şi nici să ne avântăm într-o polemică sterilă, dar trebuie să remarcăm diferenţa de mentalităţi după prăbuşirea Imperiului de Apus (476 e. n.) între practicanţii creştinismului tradiţional ortodox, aflat sub tutela împăratului de la Constantinopol, şi creştinismul catolic, ofensiv şi combatant, condus de papa de la Roma, oştean, şef de stat şi prelat care transpune crucea în mânerul săbiei, ruptura dintre cele două biserici creştine, fiind pecetluită de Marea Schismă din 1054. Este evidentă influenţa zeilor nordici, războinici sângeroşi, în frunte cu Odin, care au produs schimbări în sânul bisericii catolice. Am amintit toate aceste influenţe spre a evidenţia caracteristicile celor două biserici, dar, mai ales, spre a desemna trăsăturile religiei de la Carpaţi. Prezenţa lor în Dacia ocupată de romani va conduce la apariţia unor credinţe ce vor purta amprenta acestor culte insolite. Răspândirea creştinismului în Dacia s-a făcut în mod diferit, existând în acest sens mai multe ipoteze. Astfel, după unii autori creştinismul s-ar fi transmis în spaţiul geto-dacic prin misionarism încă din secolul I d.H. datorită apostolului Andrei, care a propovăduit la sud de Dunăre, respectiv în Dobrogea şi a apostolului Pavel care se presupune că a întemeiat prima colonie creştină europeană la Philippi în Macedonia, astăzi Kremides în Grecia.
După alte ipoteze, creştinismul a fost adus treptat în decursul secolelor I—III datorită soldaţilor romani şi a colonilor, originari din Palestina, Asia Mică şi Peninsula Italică, răspândindu-se în mod conspirativ în rândurile populaţiei din oraşe şi printre soldaţi în castrele militare. Populaţia de la sate a fost mai puţin receptivă la noua religie, rămânând păgână, de unde provine şi cuvântul actual de paganus = locuitor de altă dată al aşezărilor rurale.
Ca şi la Roma, cei convertiţi la creştinism cunosc persecuţii, fiind daţi fiarelor în circuri, crucificaţi sau arşi de vii în spectacole nocturne. Romanii controlau afară de Transilvania, teritoriile din sudul Banatului, Oltenia şi Câmpia Română, sud-estul Moldovei cu Bugeacul, litoralul Mării Negre, Dobrogea şi Ilyricum. Cum armata constituia un mediu prielnic de răspândire a noii credinţe, în rândul militarilor creştinaţi se produc primele persecuţii. Sunt cunoscute cele declanşate în anul 298 de Veturius, prefect al Praetoriului şi între 303-311 când sunt menţionate edictele date de împăraţii Diocleţian (248-305) şi Galerius (304-311).
În Dacia sud-dunăreană, într-o serie de oraşe precum Silistra, Durostorum, Tomis şi Axiopolis sunt persecutaţi primii ostaşi pentru credinţa lor, fiind menţionaţi şi primii martiri din rândul militarilor, precum: Emilian, Iuliu Veteranul, Nicandru, Marian, Isihie, Lupu, Sfinţii Pasicrat şi Valentin şi Dasius ce a stat la originea legendei Sfântului Gheorghe.
Cea mai mare parte a populaţiei de pe teritoriul Daciei era păgână şi se închina zeităţilor romane locale sau aduse din Orient, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice. Populaţia fiind alcătuită în marea ei majoritate din agricultori, pe primul loc între zeii adoraţi se situa zeul oficial „Deus Sol Invictus", care era proclamat zeu de stat. În secolele III-IV s-a generalizat cultul unui zeu suprem, la origine traco-dac, care, prin sincretism a adoptato serie de trăsături aparţinând unor zeităţi greco-orientale şi traco-frigiane. Este vorba de un zeu luptător, reprezentat călare, având însemnele stindardului dac, elementele cosmosului şi balaurul ce simboliza forţele răului. Era un zeu suprem al agriculturii şial păstorilor războinici, reprezentând binele care învinge răul. Acest zeu a apărut singur în perioada sec. I î.H. - III d.H. şi s-a numit „Cavalerul Trac", cultul său atingând apogeul în sec. II—III, când apare deseori dublat simetric.
Cultul „Cavalerului Trac" denumit greşit, în trecut, ca fiind al Cabirilor, al Dioscurilor, al Călăreţului Traco-Mitriac etc. va purta denumirea de cultul Cavalerilor Danubieni (dunăreni) întrucât aria lor de adoraţie cuprindea, din punct de vedere geografic, zona provinciilor romane de la Dunărea mijlocie şi inferioară: Dacia, Moesia, Paanonia şi Dalmaţia. Este vorba, deci, de un cult local format iniţial din credinţele unui singur popor ce popula valea Dunării. Cultul Cavalerilor Dunăreni s-a practicat de-a lungul unei perioade de timp efemere ce a cuprins secolele II-IV.
De la această religie misterioasă ne-au parvenit puţine informaţii şi mărturii materiale. Ştim doar că cultul Cavalerilor Danubieni a apărut, în secolul I î.H., în lumea tracilor elenizaţi de la sud de munţii Balcani, aflaţi sub dominaţia romanilor, reprezentînd probabil un simbol al rezistenţei faţă de zeităţile cuceritorilor pe care aceştia le impuneau celor învinşi.
După unele ipoteze emise de o serie de istorici, acest zeu simboliza călăreţii getului Burebista şi ai marelui preot Deceneu, ce arborau stindardul cap-de-lup al zeului Zamolxis, simbol al libertăţii şi vitejiei războinicilor. Calul, animal solar, era un simbol al imortalităţii! Poate călăreţul să-1 fi reprezentat pe însuşi Burebista, simbol şi idol al tracilor balcanici. Cultul a cunoscut treptat o extindere tot mai mare cuprinzând provincia Tracia, sud-estul Macedoniei şi, în secolele II—III, Moesiile şi Dacia. Iniţial cultul a aparţinut traco-romanilor colonizaţi, devenind, în timp, şi zeul militarilor recrutaţi din cadrul populaţiei locale.
Nu se cunoaşte care era denumirea oficială a acestui zeu local si nici în ce consta cultul său, ceremoniile şi ritualurile - venerarea sa efectuându-se în cel mai mare secret, constituind probabil şi o formă de opunere faţă de puterea de la Roma şi tot ce venea de acolo. Cunoaşterea acestui cult se rezumă în prezent la studierea şi interpretarea a circa 226 de reprezentări ale zeilor întruchipaţi pe tăbliţele de piatră (114), de metal (95), de teracotă (4) şi pietre gravate (13). Nu s-a păstrat nici un fel de menţiune literară în privinţa cultului şi nici un fel de inscripţie care să-i menţioneze numele. în şapte cazuri se întâlnesc pe reliefurile dedicate acestor zei scurte inscripţii prezentate sub forma unor criptograme executate cu caractere greceşti, texte devenite, prin deterioare, complet indescifrabile. Din cele de mai sus rezultă, în primul rând, că era cu totul interzis adepţilor de a se vorbi despre ceremonialul religios, despre modul lui de desfăşurare şi mai ales despre învăţăturile date de preoţi adepţilor. În al doilea rând, era vorba de o religie tainică, complet deosebită de celelalte existente, nefiind îngăduită adepţilor rostirea în public sau, cu atât mai mult, scrierea numelelor zeilor adoraţi.
Basoreliefurile aparţin secolelor I î.H. - III d.H. şi sunt de mici dimensiuni, unele pe stele de piatră de 10-50 cm înălţime, având latura superioară în arc de boltă sau simplu arc, înfăţişând un călăreţ cu mantie în două ipostaze: fie cu alură paşnică, mai rar, împreună cu alte zeităţi care sugerează subordonarea panteonului greco-roman şi oriental faţă de acest Dumnezeu trac. Altele reprezintă prelucrări din creştinism sau din fondul comun oriental, schiţând semne de binecuvântare ori ţin pathera ori rythonul şi au animale paşnice la picioarele calului. Cavalerul e înfăţişat în chip de războinic, călărind în galop sau la trap pe drumul de întoarcere.
Imaginea, care redă lupta cu animalul fabulos, pe care îl străpunge cu suliţa, simbolizează, fie lupta zeilor solari contra celor htonieni, a lui Zamolxis cu Gebelezis, ori victoria zeului solar împotriva Infernului şi a Morţii. Dar se poate tot atât de bine să fie simbolizată victoria eroului traco-dac, călare, în zbor peste câmpii, asupra armatei romane pedestre! La aceste reprezentări se poate asocia şi uriaşul călăreţ de la Madara, figurat pe stâncă, la graniţa Bulgariei cu Grecia. În comparaţie cu alte monumente de cult antice, mai pot fi menţionate un mare număr de basoreliefuri cu figuraţie, circa 88 care sunt turnate în plumb, metal care, conform credinţei anticilor, ar fi metalul infernului şi magiei.
Monumentele Cavalerilor Dabunieni se împart în trei clase, după reprezentările de pe ele:
A. Cu un singur cavaler şi o Mare Zeiţă;
B. Cu o Mare Zeiţă asociată cu doi Cavaleri;
C. Cu scena banchetului sacru oferit celor trei zei.
Cele mai vechi reprezentări aparţin categoriei cu un singur Cavaler.
Până în prezent, pe teritoriul Daciei, s-au descoperit 52 de exemplare de reprezentări; 56 s-au aflat în cele două Moesii (Dobrogea, nordul Bulgariei şi nordul Serbiei); 67 - în Ungaria şi Iugoslavia, între Dunăre şi Sava, iar restul de 41 au o provenienţă necunoscută. După numărul de exemplare, ar rezulta că Panonia ar fi fost leagănul cultului Cavalerilor Dabunieni, urmată de Moesia şi Dacia. Analizând aspectul cronologic şi sculptural al monumentelor descoperite, se poate trage o concluzie cu totul opusă. Astfel, cele mai vechi şi mai numeroase monumente din grupa celor cu un singur Cavaler, provenind din secolul al II-lea, au apărut în Dacia (14 din 25 de exemplare); tot aici au fost executate fără a fi turnate în serie, reprezentările cu doi Cavaleri, adică acelea care aparţin categoriei B. Reprezentările descoperite în Panonia provin toate din secolul al III-lea şi au fost turnate în metal cu ajutorul aceloraşi tipare. Ele sunt, deci, posterioare celor din Dacia. în Moesia au fost descoperite numai 8 exemplare dintre cele mai vechi (grupa A), iar cele cu doi Cavaleri sunt toate din secolul al III-lea (B-C).
Faţă de cele arătate mai sus, se poate afirma că acest cult a apărut în provincia Dacia, de unde s-a răspândit în provinciile vecine populate cu geto-daci. Istoricii care au studiat acest cult sunt de părere că această religie trebuie legată de credinţele geto-dacilor ce trăiau pe ambele maluri ale Dunării. Este cunoscut faptul că geto-dacii aveau o religie politeistă şi că nu ciopleau chipul zeilor lor. O dată cu stăpânirea romană în Dacia acest cult a fost reprezentat în formă plastică în piatră şi metal de către meşterii colonişti.
Tăbliţele Cavalerilor Danubieni, care au cea mai mare vechime reprezintă o Mare Zeiţă ce primeşte un Zeu cavaler, care calcă cu copitele calului un duşman învins. După aceea, în jurul Marii Zeiţe apar doi Cavaleri identici, care trec peste corpurile duşmanilor. Aceasta formează scena centrală a cultului. În jurul scenei, pe zone orizontale, sunt diferite simboluri de cult: berbecul, taurul, cocoşul peştele, şarpele, leul, corbul şi vuiturui. Apar şi divinităţile solare asociate religiei: Soarele, Luna, Luceferii etc. Sunt reprezentate, de asemenea, scene de sacrificiu aparţinând cultului, precum şi banchetul ce se acordă în final în cinstea celor iniţiaţi. Mai sunt figurate diverse obiecte sacre: masa cu peştele, candelabre, opaiţe, blana berbecului, pâini, fructe, săbii etc.
Acestui cult îi sunt asociate şi chipurile altor zei provenindin panteonul roman, transformaţi în însoţitori ai Cavalerilor Danubieni şi dispuşi în urma cailor lor. Pe măsură ce cultul s-a învechit, el a împrumutat o serie de elemente aparţinând altor religii mai vechi dotate cu mistere, în special din cultul lui Mithras. Întrucât primele reprezentări ale Cavalerilor Danubieni îşi fac apariţia în veacul al II-lea, după cucerirea Daciei de către romani se poate trage concluzia că această religie s-a format la nordul Dunării, în decursul primei jumătăţi a secolului al II-lea. La ea au aderat şi colonişti aduşi de împăratul Traian, luându-se ca model reprezentările mai vechi ale Cavalerului Trac.
In teritoriile locuite de geto-daci a dăinuit un mit ce poate fi reconstituit după scena centrală ce apare în unele tăbliţe. Mitul are la bază o temă comună mai multor religii antice şi anume lupta eternă dintre bine şi rău. Cavalerii simbolizează elementul binelui care calcă sub copitele cailor lor duşmanul, adică elementul nefast al răului. După lupta eroică cu duşmanul, se întorc acasă victorioşi şi sunt primiţi de o Mare Zeiţă. În timp, mitul a fost îmbogăţit, fiind introduşi doi zei, asociaţi Marii Zeiţe, şi alcătuind cifra magică a treimii. Marea Zeiţă danubiană ocupă acum centrul tabloului, având în faţă o masă, pe care este expus un peşte, simbol care îl întâlnim şi în religia creştină. Cavalerii, alături de arme, poartă şi un stindard denumit draco, constituit dintr-un corp de şarpe înfipt în vârful unei lance. Este cunoscut faptul că încă de pe vremea lui Decebal, dacii aveau această emblemă naţională şi religioasă, lucru consemnat şi pe Columna Iui Traian din Roma.
Marea Zeiţă asociată în toate scenele Cavalerilor Danudieni a fost din câte se pare o veche divinitate geto-dacică, care prin sincretism a împrumutat o serie de atribuţii ale zeilor altor culte din antichitate: Diana, Nemesis, Cybela şi Epona. Ea a dobândit proprietăţi şi puteri religioase vizând cele trei lumi: pământeană, subterană şi celestă. Simbolul acestei Zeiţe îl constituia peştele care i se oferea pe masă, element utilizat şi în scena banchetului sacru.
Cavalerii, aflaţi în permanenţă în preajma Zeiţei, ofereau o imagine războinică. Ei erau înarmaţi cu o lance şi o secure dublă, la picioarele lor aflîndu-se duşmanul doborît. Cînd această credinţă a început să fie însuşită şi de soldaţii ce alcătuiau armata romană de ocupaţie din Dacia (secolul al III-lea), unul dintre Cavaleri purta uniforma şi armura militară romană, având într-o mână stindardul draco. În scenele de luptă reprezenate, Cavalerii erau ajutaţi de către un câine, leu, şarpe sau delfin. Tovarăşi de luptă s-au adăugat, cu timpul, şi unii zei cu caracter militar, precum Marte şi Nemesis. Se ştie că Marte era Zeul războiului, iar Nemesis simboliza ordinea, cumpătarea, secretul şi răzbunarea împotriva tuturor acelora care călcau legile dreptăţii. Zeiţa apărea cu degetul dus la buze, recomandând păstrarea secretului, simbol pe care îl vom întâlni şi la francmasoni cu prilejul anumitor ritualuri.
Chiar dacă nu ne-au parvenit scrieri privitoare la misterele Cavalerilor Danubieni, examinarea cu atenţie a diferitelor scene imortalizate în piatră sau metal ne permite să intuim şi să reconstituim principiile care stăteau la baza acestui cult. Cele trei divinităţi - doi Cavaleri şi o mare Zeiţă - constituiau, fără îndoială, o triadă căreia i se atribuiau puteri supranaturale în cele trei lumi: pământeană, cerească (solară) şi cea infernală (htonică). Dumitru Tudor, care a consacrat acestei religii un spaţiu amplu, a reuşit să descifreze o serie de simboluri. Astfel, el menţionează că scenele legate de credinţele uraniene şi astrele sunt totdeauna aşezate deasupra scenei principale, care redă mitul „terestru" al cultului, iar cele care se referă la lumea infernală apar de regulă dedesubt. Unele elemente stranii şi aparent fără nici o legătură dovedesc că această religie avea legături cu unele practici magice şi oculte.
De la cultul lui Mithras - răspândit în lumea romană, adus de soldaţii ce luptaseră în Asia Mică - se regăsesc o serie de simboluri dispuse pe fâşiile de sus ale reliefurilor, precum: Soarele, Luna, carul solar, tras de patru cai conduşi de Soare, ce poartă un glob, doi luceferi în formă de stele cu şapte raze, vulturul şi corbul. Sunt, de asemenea, venerate cele patru elemente din natură (pământul, aerul, focul şi apa) luate tot din credinţele despre Zeul Mithra şi redate pe tăbliţele Cavalerilor Danubieni, în grupul: şarpe, cocoş, leu şi vas, aşezate în opoziţie unele faţă de altele. Zeul Mithras a mai furnizat şi alte alegorii religioase, cum ar fi imaginea celor patru vânturi, reprezentate sub formă de busturi masculine ce suflă în trompete, cele patru anotimpuri, simbolizate prin cununile de vegetaţie pe care figurile respective le poartă pe capetele lor. Se poate trage concluzia că, în religia Cavalerilor Danubieni, existau şi elemente ale unor adoraţii naturaliste legate de elementele naturii: pământul, focul, aeru, şi apa, de cele patru vînturi (bune sau rele), de cele patru anotimpuri etc.
Cultul Cavalerilor Danubieni a fost, din punct de vedere al conţinutului şi al bogăţiei în simboluri şi obiecte de cult, cel mai dezvoltat dintre toate religiile practicate la vremea respectivă pe Teritoriul Daciei. Nu există monumente religioase din secolele II-IV care să ne fi transmis un mai mare număr de simboluri şi obiecte de cult decât reprezentările Cavalerilor Danubieni. Dintre simbolurile aparţinând cultului Cavalerilor Danubieni ne reţin atenţia peştele, berbecul şi băile rituale criobolion şi taurobolion. Peştele, simbol întâlnit deopotrivă şi în creştinismul care tocmai se constituia, era închinat Marii Zeiţe şi se consuma cu prilejul banchetelor sacre de către cei iniţiaţi, fiind privit ca un aliment sfânt si pur.
Berbecul era sacrificat pe altar celor trei divinităţi adorate, carnea lui consumându-se la agapele ce nu aveau caracter mistic. Neofitul, când se prezenta la iniţiere, avea corpul gol pe care şi-1 acoperea cu blana animalului. Masca, în forma capului de berbec, se purta cu prilejul acordării unui grad de iniţiere. Băile rituale se practicau de către neofiţi cu prilejul primirii lor la misterele cultului. După scurgerea unei perioade de iniţiere în tainele cultului, timp în care neofitul era supus la diverse probe ce aminteau misterele antice, candidatul era admis la un banchet sacru pe care şi Marea Zeiţă îl oferise cândva celor doi Cavaleri Danubieni, în urma învingerii de către ei a forţelor răului. Agapa mistică avea loc într-o încăpere specială, în mijloc fiind dispusă o masă rotundă pe care se afla pâine, peşte, lapte, miere şi fructe, carnea fiind exclusă. Vom vedea că şi catharii excludeau de !a consum carnea; preoţii îi spuneau neofitului că prin consumarea peştelui sunt alungaţi din corpul său demonii, şi astfel se unea pe cale mistică cu cei trei zei, şi i se atribuiau puteri magice pentru a lupta cu succes împotriva răului. Acest prânz îl întâlnim la aproape toate marile mistere ale antichităţii, cum ar fi cele egiptene ale lui Isis şi Osiris, al lui Mithras şi altele. Şi vechii esenieni aveau în ritualurile lor agapa finală. Ea este întâlnită la francmasoni sub denumirea de punct geometric. Neofitul era proclamat mist (mystes), adică iniţiat în misterele zeilor danubieni şi invitat să ia parte ori de câte ori aveau loc festivităţi secrete ale cultului şi să înveţe pe dinafară dogmele şi simbolurile ce i se dezvăluiau de către preoţi.
Aşa cum am mai spus, ne-au parvenit puţine informaţii despre cultul Cavalerilor Danubieni. Nu au fost descoperite sanctuare destinate celebrării lor, dar din sculpturile ce au ajuns până la noi, pot fi identificate desfăşurarea unor scene religioase şi faptul că au existat probabil sanctuare, izolate de priviri indiscrete, desigur în locuri subterane unde nu aveau acces oamenii de rând. Nu dispunem de nici un fel de informaţii despre preoţii ce oficiau cultul, unde şi cum erau instruiţi şi formaţi aceştia, şi nici de date privitoare la dogmele de bază ale cultului. Ce s-a putut deduce din descifrarea reprezentărilor şi a numeroaselor tăbliţe este că avem de-a face cu un cult dualist (lupta dintre bine şi rău), iar preoţii practicau credinţe oculte şi magice. Deşi divinitatea principală a cultului era o Zeiţă, se pare că participarea femeilor la ceremonii nu era admisă. Întreţinerea preoţilor şi cheltuielile legate de efectuarea diverselor ceremonii şi conservarea localului templului se făceau din contribuţiile celor iniţiaţi, sub forma de cotizaţii şi donaţii.
Faza de dezvoltare a cultului Cavalerilor Danubieni, când aceştia sunt reprezentaţi cu doi călăreţi - B - ne este redată de foarte multe tăbliţe de dimensiuni mici, turnate în plumb, fapt care denotă că erau purtate atârnate la gât de către credincioşii, care le atribuiau puteri magice.
Reprezentările, indiferent de materialele din care erau confecţionate - metal, bronz, plumb, teracotă sau piatră -, erau lucrate în serie de către mici meşteşugari locali, după modele ce circulau de la un atelier la altul. Urmează apoi un fenomen cu totul singular în istoria religiilor: transformarea unei religii în alta printr-un fenomen de sincretism.
Cultul Cavalerilor Danubieni s-a stins treptat sub forma sa iniţială, o dată cu ofensiva creştinismului asupra religiilor păgâne. Dispariţia lui treptată a fost o consecinţă directă a crizei care a cuprins Imperiul Roman în perioada anarhiei militare (235-285). În anul 271 Imperiul roman pierde Dacia, leagănul în care a apărut şi s-a dezvoltat acest cult. Au urmat invaziile barbare începând cu secolul al II-lea, care au distrus marile centre civile şi militare de pe malul drept al Dunării şi Tisei, unde cultul cunoscuse o mare dezvoltare. Dacă în forma iniţială cultul Cavalerilor Danubieni a fost un cult modest, exprimând credinţa ţăranilor geto-daci din valea Dunării inferioare, în timp a cunoscut o mare extindere, îmbogăţindu-se din punct de vedere religios şi facându-şi adepţi din rândul militarilor şi orăşenilor.
Studiind cultul Cavalerilor Danubieni rezultă că avem de-a face cu o credinţă în care este vorba de lupta dintre bine şi rău, în care binele, reprezentat de zeul solar - poate Zamolxis - luptă şi—1 învinge pe zeul morţii şi al infernului, Gebelezis, întruchipat de un animal fabulos, semănând cu un şarpe, călcat de copitele calului.
Zeul Cavalerilor Danubieni, coborând din negura timpurilor, luând chipul unui erou pământean geto-dac, probabil Burebista, devine Invinctus (invincibil), Sanctus (sfânt), Aeternus (veşnic), Iohyras (plin de forţă), confundându-se o dată cu răspândirea creştinsmului în Dacia, cu Sfântul Gheorghe, militar, care, datorită martiriului suferit avea să intre în rândul sfinţilor.
Viitorul Sfânt - Sfântul Gheorghe întruchipare a zeului trac -ucigând balaurul, stăpânul Infernului, devine Katahtonis (stăpânul celor morţi) şi totodată şi al celor vii. Cavalerul Danubian sau Trac se dedublează în Sfântul Gheorghe. Prin creştinarea treptată a geto-dacilor, deveniţi, datorită cuceririi şi a colonizării romane, daco-romani, apăruţi în istorie la sfârşitul a patru secole de prefacere, în veacul al VIII-lea, se iveşte Sfântul Gheorghe provenit din Cavalerul Danubian. El a urmat pilda lui Iisus şi s-a sacrificat pentru eliberarea prin credinţă a celor mulţi. Transformarea Cavalerului Danubian are loc în perioada avansului dinspre sud spre nord a creştinismlui şi a transformării Republicii Romane în Monarhie de drept Divin şi a împăratului în Deus, sub influenţa culturii persane. Reacţia a avut loc în zona spaţiului traco-daco-roman, în Dacia nord-dunăreană.
Mărturiile cultului Cavalerului Danubian încep să se împuţineze către sfârşitul secolului II, transformându-se într-un fel de talismane, cu rolul de protecţie personală. În ultima fază a cultului Cavalerului Danubian (sec. III) şi în perioada dezvoltării creştinismului au loc transformări ce ne conduc la ipoteze interesante: noua credinţă în Dumnezeu Trinitate (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), a doi cavaleri (probabil Tatăl şi Fiul, poate dacul romanizat şi veteranul roman împământenit) şi între ei, Femeia (simbolizată de Zeiţa Mamă, poate Mama Cavalerului Fiu, poate Spiritul Pământului Fertil al Daciei). Simbolurile misterelor, care însoţeau celebrarea de către iniţiaţi a cultului secret, au dispărut, parte fiind asimilate de creştinii ortodocşi. Mircea Dogaru menţiona: „... Cultul Cavalerului Trac prin tentativa de adaptare şi contracarare (doi cavaleri plus, Zeiţa sau Spiritul Pământului) nu a făcut decât să-şi demoleze singur barierele, contopindu-se firesc în creştinism, vechiul zeu pământean, războinic, transferându-şi prima dintre calităţi, aceea de, Dominus, - Zeului trinitate creştin, devenind Dominus deus -Dumnezeu el însuşi, păstrându-şi natura uman-eroică şi celelalte calităţi de biruitor şi apărător".
Răspândit în Dacia, în Panonia, Dalmaţia şi Moesia, cultul Cavalerilor Danubieni dispare la sfârşitul secolului al IV-lea, cultul fiind absorbit de creştinism a cărui biserică oficială, organizată de acuma la scara întregului Imperiu, merge pe drumul bătătorit de preoţii păgâni ai diverselor culte ale Romei, absorbind şi integrând toate cultele şi zeităţile locale, încercând să le confere o explicaţie-creştină.
Dispariţia Cavalerilor Danubieni şi metamorfozarea lor Sfântul Gheorghe coincide cu formarea poporului român (vlah începând cu veacul al VII-lea, Ia aceasta contribuind probabil şi viaţa şi faptele eroului creştin Dasius. După profesorul A. Barnea, Dasius ar fi identic cu Taseto, soldat creştin martirizat la Axiopolis (Cernavodă), ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost duse ulterior la Durostorum (Silistra). Sursele îl indică drept personaj real, sub numele de Dasius, nume dacic. El aparţine, ca şi Cavalerul Danubian, mediului autohton romanizat, dat fiind că este un soldat roman aparţinând garnizoanei stabilite la Silistra. Călăreţ viteaz, parcurge importante trepte din cursus honorum, ca şi Sfântul Gheorghe care, desprins de spaţiul daco-roman şi universalizat este asimilat de Biserica creştină drept originar după mamă din Palestina. Ca şi Sfântul Gheorghe, Dasius refuză ordinele superiorilor de a-i maltrata pe creştini. El se revoltă împotriva împăratului Domiţian (51 -96) pe care nu-1 recunoaşte ca Dominus et Deus, neparticipând la sărbătorirea Saturnaliilor. Este mai întâi torturat şi apoi ucis şi aruncat în Dunăre. În secolul VI, Biserica îi va aduce capul la Catedrala din Ancona şi va fi sanctificat. Dasius este, deci, mucenic şi sfânt, ca şi Sfântul Gheorghe.
Din asocierea Cavalerului Danubian, Dumnezeul absolut al daco-romanilor din secolele II-IV, cu viaţa unui personaj real, călăreţul daco-roman Dasius, prin sincretism, a rezultat un personaj cu aură legendară - Sfântul Gheorghe - nume simbolizând agricultorul (influenţă daco-romană). Dar el nu mai este daco-roman, ci, după mamă, provine din Palestina, pentru a fi apropiat de Iisus. A fost soldat roman, ca şi Dasius, semănând cu Cavalerul Danubian, ca îmbrăcăminte, calitate şi fapte - în esenţă fiind ostaşul împăratului ceresc, care avea în mâini suliţă şi la şold spadă. De origine divină, vindecă oameni, trezeşte din morţi şi face o serie întreagă de minuni, Cavalerul Danubian transformându-se într-o primă fază în Dumnezeu-Fiul. După uciderea balaurului, botează în masă 25.000 de oameni şi, recăpătându-şi biografia lui Dasius, se ceartă cu Diocletian, refuză participarea la ceremonii religioase păgâne, decăzând din postura de Deus şi devinind un simplu muritor ce îndură toate umilinţele şi chinurile, fiind în final ucis.
Războinic călare, patron al călăreţilor, îşi sărbătoreşte ziua la 23 aprilie, ziua uciderii sale. Sfântul Gheorghe este un Cavaler Trac, Danubian, tipic, cu mantia fluturândă, care loveşte cu suliţa dragonul pe care îl calcă în picioarele calului său, în prezenţa unui personaj feminin-simbol. Are aură creştină, de sfânt, deşi păstrează toate atributele Cavalerului Danubian. Este un Heros prin biografia militară a mucenicului Dasius şi la figurat, prin dobândirea vieţii veşnice după moarte.
Opinia noastră, ca şi a altor cercetători - Mircea Dogaru - este aceea că acest Cavaler Danubian sau Trac, zeitate supremă solară a lumii geto-dace, reînviată de localnici în perioada de rezistenţă antiromană (sec. I î.H. -I d.H.) a devenit zeu unic al daco-romanilor (circa secolul II) şi s-a transformat în perioada introducerii creştinismului (sec. III-IV), mai întâi, prin asimilare cu Iisus, apoi cu Dasius-Gheorghe, devenind, în final, o dată cu instaurarea creştinismului, Sfântul Gheorghe.
Printre acestea un loc aparte îl ocupă cea a Cavalerilor danubieni, religie puţin cunoscută şi despre care ne-au rămas puţine date. Studiul Cavalerilor Danubieni a suscitat interesul, deopotrivă şi imaginaţia unor cercetători şi istorici, precum: Teohari Antonescu, Iozef Hampel, Mihail Rostovtev, Franz Cumont, Em. Grigoraş, Dumitru Tudor, Mircea Dogaru şi alţii. De la cultul Cavalerilor Danubieni au parvenit până în zilele noastre doar o serie de sculpturi enigmatice, singurele documente ce le atestă existenţa. Analizând documentele rămase, autorii citaţi mai sus au formulat diverse ipoteze privitoare la acest cult. Astfel, Teohari Antonescu îi identifică cu zeii Cabiri - protectori ai navigaţiei în lumea frigiană; Iozef Hampel îi asimila cu Dioscurii greci, şi ei protectori ai corăbierilor; Mihail Rostovtev susţinea că avem de-a face cu o contopire a cultului lui Mithras cu al Cavalerului Trac, o divinitate pastoral-agricolă a triburilor trace; Franz Cumont îl considera un complex de credinţe legate de ritul unor zei barbari sau greco-romani; Dumitru Tudor este de părere că avem de-a face cu un cult inspirat de credinţele geto-dacilor şi influenţate de stăpânirea romană. Mai nou, Mircea Dogaru îi atribuie Cavalerului Trac, funcţia de zeitate supremă solară aparţinând lumii trace, zeu unic al daco-romanilor (II d.H.), ce se identifică mai târziu cu Sfântul militar Gheorghe.
În secolele II—III d.H. societatea sclavagistă romană cunoştea o criză generală, manifestată mai ales printr-o adâncire a stării de mizerie şi de ignoranţă la care se adăugau o demoralizare tot mai mare şi o creştere a superstiţiilor. Oamenii începuseră să nu mai creadă orbeşte în zeii oficiali greco-romani, care, în timp, deveniseră divinităţi legate de fericirea clasei dominante, în frunte cu împăratul. Zeii existenţi ofereau adepţilor o fericire numai dincolo de mormânt, fiind necesară pentru aceasta, în prealabil, o iniţierea pe cale religioasă-mistică, lucru pe care îl puteau face numai preoţii anumitor culte, prin magie, ceremonii secrete şi diferite speculaţii de credinţă.
Zeii păgâni existenţi, prin preoţii - reprezentanţii lor pe pământ - nu arătau clar ce va fi „dincolo", preocupare ce-1 frământa pe omul sărman, care spera ca cel puţin acolo în lumea umbrelor s-o ducă mai bine. La aceste întrebări fireşti şi omeneşti, dacă ne gândim, care i-au preocupat din totdeauna pe unii oameni, numai puţine religii păgâne puteau răspunde. Aceste religii, provenite mai ales din Orient, erau răspândite în tot Imperiul roman de către o serie de preoţi bine pregătiţi din punct de vedere al cunoştinţelor esoterice, deţinători de secrete şi neîntrecuţi în organizarea de ceremonii publice, capabile să impresioneze şi să capteze masele ignorante şi superstiţioase.
Civilizaţia dezvoltată a geto-dacilor se poate demonstra, pe lângă celelalte elemente, şi prin unitatea spirituală a lor. Această' unitate se demonstrează prin dispunerea centrelor de cult religios într-un sistem unitar, pe toată aria de răspândire a geto-dacilor. Lăcaşurile de închinăciune erau dispuse pe vârfuri de munte, în zone considerate a fi sacre, unde se practicau misterele cultului respectiv. Până în prezent, istoricii au identificat aproximativ 12 centre de cult religios, aproape toate situate în Munţii Carpaţi şi unul singur în Munţii Babadagului: Şurianului (complexul Sarmizegetusa), Bucegi, Ceahlău, Suhard şi Rodna.
Identificarea lor s-a făcut într-un mod original. O zonă sacră era marcată, se ştie, de trei vârfuri de munţi. Denumirile vârfurilor date în antichitate nu se cunosc azi. Cercetătorii au fost izbiţi de frecvenţa denumirilor „OM" şi „TÂMPA". Din câte se cunoaşte, există circa 18 denumiri de „OM" şi 30 de „TÂMPA". Se ştie că în filosofia indiană, silaba „OM" este o exclamaţie sfântă pe care brahmanii o foloseau la invocări, în timpul practicării ascezei. Pentru ei, acest cuvânt sacru este o limită care, o dată atinsă, le asigură energia spirituală necesară de a trece în spiritul universal şi de a se contopi cu Brahma, căpătând nemurirea.
Templele geto-dace erau situate în zone populate şi la intersecţii de drumuri importante; centrul de cult religios din Bucegi, de pildă, se află la intersecţia drumurilor Mizil-Tabla Buţii-Braşov-Sibiu cu Târgovişte-Muntele Dichiu-Vama Strunga-Braşov-Sarmizegetusa. Punct de intersecţie Râşnov. În apropierea Râşnovului s-a descoperit cetatea Cumidava şi tot aici există un număr mare de cetăţi dispuse în sistem concentric, la fel ca şi la Sarmizegetusa. Centrele mai aveau în zona lor megaliţi (Babe, Sfincşi şi Altare) necesare practicării cultului. In perimetrele lor se găsesc cimitire sacre, unde erau înmormântaţi numai eroii şi conducătorii cultului Un astfel de cimitir este identificat de N. Densuşianu, în Bucegi, la peştera megalitică din Muntele Lespezi, un altul în zona Schitul Peştera Decebal.
Centrul religios din Munţii Bucegi este delimitat de: Muntele Omul cu vârful cu acelaşi nume, Muntele Zamora şi vârful Tâmpa În această zonă sacră a centrului din Bucegi se găsesc: schitul Peştera Decebal, Muntele Pântecele cu vârful Goga, denumire care provine de la Kogaionon. Există opinia că fiecare centru de cult religios îşi avea un Munte al înţelepţilor, unde preoţii cultului practicau astronomia, astrologia şi misterele cultului; tot aici se păstra statuia zeului. In centrul de cult religios din Bucegi se mai găsesc Babele, Sfinxul şi mai multe Altare, elemente tot de cult religios păgân.
Stăpânirea romană s-a arătat tolerantă faţă de multitudinea de credinţe greco-romane ce erau răspândite în imperiu, cu excepţia creştinismului. Zeii popoarelor supuse de romani s-au putut răspândi fără nici o piedică în tot imperiul şi, fapt greu de crezut, mulţi zei au fost admişi şi instalaţi chiar pe altarul cezarilor în pnma jumătate a secolului al III-lea, în imperiu erau adorate foarte multe divinităţi, încât se ajunsese la un adevărat haos, încât, pentru a nu trezi animozităţi din partea credincioşilor, împăratul roman Severus Alexander (222-235) a dispus să fie aşezate în Capela palatului său statuetele de cult ale tuturor divinităţilor venerate de supuşii săi, printre care se găseau chipurile lui Iehova şi Hristos.
O situaţie asemănătoare s-a petrecut şi cu spaţiul geto-dac cucerit treptat de legiunile romane în secolul III î.H.-II d.H. Ultimul bastion al rezistenţei tracilor de nord (geto-dacii) conduşi de Decebal, a căzut sub ocupaţia romană în anul 106 d.H. Ca şi în alte situaţii similare, pentru a nu provoca adversitatea populaţiei ocupate, romanii au dat dovadă de toleranţă în privinţa credinţelor locale, zeităţile nord-tracice fiind lăsate să fie adorate mai departe sau chiar, prin sincretism, ele au fost adoptate în panteonul roman. Multe dintre aceste credinţe prezentau asemănări de dogmă, de rituri şi de ceremonii izbitoare, fapt care a facilitat fenomenul de sincretism pe care l-am amintit mai sus. Acesta consta în asocierea sau contopirea unor zei şi zeiţe ce aveau un bagaj teologic apropiat (ex. Jupiter-Zbelsurdos). După impunerea creştinismului, se va produce şi cu acesta un fenomen asemănător.
Să urmărim mersul evenimentelor. În urma edictului din Milano (anul 313), creştinismul a fost recunoscut ca biserică legal constituită. Introducerea creştinismului se face în două faze: într-o primă fază, am denumi-o patriarhală, ortodoxia - ramura răsăriteană a creştinismului - i-a rămas tributară până în zilele noastre, instaurarea credinţei s-a făcut prin iubire şi autosacrificiu din iubire. într-o a doua fază au început să se facă simţite o serie de elemente combatante existente în vechea tradiţie evreiască, menţionate în Vechiul Testament. Astfel, amintim vechea tradiţie evreiască a lui „Dumnezeu Savaot" ca „Dumnezeul oştirilor", „scutul, ajutorul şi sabia lui Israel", prin care militantismul a fost transferat prin Noul Testament în domeniul sufletesc şi spiritual. Elemente combatante sunt identificate şi în Cartea Sfântă: alungarea zarafilor cu biciul din Templu, o serie de declaraţii ale lui Iisus din care transpare esenţa combatantă a „Dumnezeului oştirilor": „Nu am venit să aduc pace... ci sabie" {Matei, 10, 34-35). „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte" (Luca, 11, 23); „Cine nu are sabie să-şi vândă haina ; şi să-şi cumpere" (Luca, 22, 36), sunt doar o mică parte dintre preceptele biblice care vor justifica mai târziu, în Evul Mediu, o serie de măsuri ale Bisericii catolice - şi nu ortodoxe - dintre care amintim înfiinţarea Ordinului Templierilor, iezuitismul, cruciadele şi genocidul cu practicarea unor metode de luarea vieţii barbare (arderea pe rug, decapitarea, garotta spaniolă, vânătoarea de oameni cu câini dresaţi, tortura etc.) ca să nu mai vorbim de procesele de vrăjitorie.
După Edictul de la Thesalonic (28 februarie 380), când biserica creştină a fost proclamată în Imperiul roman ca biserică unică de stat, a fost oficializat vechiul militantism creştin în numele lui Dumnezeu Savaot. A avut loc pe cuprinsul stăpânirii romane, îngemănarea vechilor zeităţi militare păgâne cu o serie de martiri creştini proveniţi din rândul militarilor. Până în secolul VIII au existat o serie de martiri ce au fost canonizaţi în această categorie. I-am menţiona pe: Sfântul Gheorghe, Dumitru, Procopie, Theodor, Arhanghelii Mihail şi Gavril.
Nu vrem să facem proces de intenţie nimănui şi nici să ne avântăm într-o polemică sterilă, dar trebuie să remarcăm diferenţa de mentalităţi după prăbuşirea Imperiului de Apus (476 e. n.) între practicanţii creştinismului tradiţional ortodox, aflat sub tutela împăratului de la Constantinopol, şi creştinismul catolic, ofensiv şi combatant, condus de papa de la Roma, oştean, şef de stat şi prelat care transpune crucea în mânerul săbiei, ruptura dintre cele două biserici creştine, fiind pecetluită de Marea Schismă din 1054. Este evidentă influenţa zeilor nordici, războinici sângeroşi, în frunte cu Odin, care au produs schimbări în sânul bisericii catolice. Am amintit toate aceste influenţe spre a evidenţia caracteristicile celor două biserici, dar, mai ales, spre a desemna trăsăturile religiei de la Carpaţi. Prezenţa lor în Dacia ocupată de romani va conduce la apariţia unor credinţe ce vor purta amprenta acestor culte insolite. Răspândirea creştinismului în Dacia s-a făcut în mod diferit, existând în acest sens mai multe ipoteze. Astfel, după unii autori creştinismul s-ar fi transmis în spaţiul geto-dacic prin misionarism încă din secolul I d.H. datorită apostolului Andrei, care a propovăduit la sud de Dunăre, respectiv în Dobrogea şi a apostolului Pavel care se presupune că a întemeiat prima colonie creştină europeană la Philippi în Macedonia, astăzi Kremides în Grecia.
După alte ipoteze, creştinismul a fost adus treptat în decursul secolelor I—III datorită soldaţilor romani şi a colonilor, originari din Palestina, Asia Mică şi Peninsula Italică, răspândindu-se în mod conspirativ în rândurile populaţiei din oraşe şi printre soldaţi în castrele militare. Populaţia de la sate a fost mai puţin receptivă la noua religie, rămânând păgână, de unde provine şi cuvântul actual de paganus = locuitor de altă dată al aşezărilor rurale.
Ca şi la Roma, cei convertiţi la creştinism cunosc persecuţii, fiind daţi fiarelor în circuri, crucificaţi sau arşi de vii în spectacole nocturne. Romanii controlau afară de Transilvania, teritoriile din sudul Banatului, Oltenia şi Câmpia Română, sud-estul Moldovei cu Bugeacul, litoralul Mării Negre, Dobrogea şi Ilyricum. Cum armata constituia un mediu prielnic de răspândire a noii credinţe, în rândul militarilor creştinaţi se produc primele persecuţii. Sunt cunoscute cele declanşate în anul 298 de Veturius, prefect al Praetoriului şi între 303-311 când sunt menţionate edictele date de împăraţii Diocleţian (248-305) şi Galerius (304-311).
În Dacia sud-dunăreană, într-o serie de oraşe precum Silistra, Durostorum, Tomis şi Axiopolis sunt persecutaţi primii ostaşi pentru credinţa lor, fiind menţionaţi şi primii martiri din rândul militarilor, precum: Emilian, Iuliu Veteranul, Nicandru, Marian, Isihie, Lupu, Sfinţii Pasicrat şi Valentin şi Dasius ce a stat la originea legendei Sfântului Gheorghe.
Cea mai mare parte a populaţiei de pe teritoriul Daciei era păgână şi se închina zeităţilor romane locale sau aduse din Orient, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice. Populaţia fiind alcătuită în marea ei majoritate din agricultori, pe primul loc între zeii adoraţi se situa zeul oficial „Deus Sol Invictus", care era proclamat zeu de stat. În secolele III-IV s-a generalizat cultul unui zeu suprem, la origine traco-dac, care, prin sincretism a adoptato serie de trăsături aparţinând unor zeităţi greco-orientale şi traco-frigiane. Este vorba de un zeu luptător, reprezentat călare, având însemnele stindardului dac, elementele cosmosului şi balaurul ce simboliza forţele răului. Era un zeu suprem al agriculturii şial păstorilor războinici, reprezentând binele care învinge răul. Acest zeu a apărut singur în perioada sec. I î.H. - III d.H. şi s-a numit „Cavalerul Trac", cultul său atingând apogeul în sec. II—III, când apare deseori dublat simetric.
Cultul „Cavalerului Trac" denumit greşit, în trecut, ca fiind al Cabirilor, al Dioscurilor, al Călăreţului Traco-Mitriac etc. va purta denumirea de cultul Cavalerilor Danubieni (dunăreni) întrucât aria lor de adoraţie cuprindea, din punct de vedere geografic, zona provinciilor romane de la Dunărea mijlocie şi inferioară: Dacia, Moesia, Paanonia şi Dalmaţia. Este vorba, deci, de un cult local format iniţial din credinţele unui singur popor ce popula valea Dunării. Cultul Cavalerilor Dunăreni s-a practicat de-a lungul unei perioade de timp efemere ce a cuprins secolele II-IV.
De la această religie misterioasă ne-au parvenit puţine informaţii şi mărturii materiale. Ştim doar că cultul Cavalerilor Danubieni a apărut, în secolul I î.H., în lumea tracilor elenizaţi de la sud de munţii Balcani, aflaţi sub dominaţia romanilor, reprezentînd probabil un simbol al rezistenţei faţă de zeităţile cuceritorilor pe care aceştia le impuneau celor învinşi.
După unele ipoteze emise de o serie de istorici, acest zeu simboliza călăreţii getului Burebista şi ai marelui preot Deceneu, ce arborau stindardul cap-de-lup al zeului Zamolxis, simbol al libertăţii şi vitejiei războinicilor. Calul, animal solar, era un simbol al imortalităţii! Poate călăreţul să-1 fi reprezentat pe însuşi Burebista, simbol şi idol al tracilor balcanici. Cultul a cunoscut treptat o extindere tot mai mare cuprinzând provincia Tracia, sud-estul Macedoniei şi, în secolele II—III, Moesiile şi Dacia. Iniţial cultul a aparţinut traco-romanilor colonizaţi, devenind, în timp, şi zeul militarilor recrutaţi din cadrul populaţiei locale.
Nu se cunoaşte care era denumirea oficială a acestui zeu local si nici în ce consta cultul său, ceremoniile şi ritualurile - venerarea sa efectuându-se în cel mai mare secret, constituind probabil şi o formă de opunere faţă de puterea de la Roma şi tot ce venea de acolo. Cunoaşterea acestui cult se rezumă în prezent la studierea şi interpretarea a circa 226 de reprezentări ale zeilor întruchipaţi pe tăbliţele de piatră (114), de metal (95), de teracotă (4) şi pietre gravate (13). Nu s-a păstrat nici un fel de menţiune literară în privinţa cultului şi nici un fel de inscripţie care să-i menţioneze numele. în şapte cazuri se întâlnesc pe reliefurile dedicate acestor zei scurte inscripţii prezentate sub forma unor criptograme executate cu caractere greceşti, texte devenite, prin deterioare, complet indescifrabile. Din cele de mai sus rezultă, în primul rând, că era cu totul interzis adepţilor de a se vorbi despre ceremonialul religios, despre modul lui de desfăşurare şi mai ales despre învăţăturile date de preoţi adepţilor. În al doilea rând, era vorba de o religie tainică, complet deosebită de celelalte existente, nefiind îngăduită adepţilor rostirea în public sau, cu atât mai mult, scrierea numelelor zeilor adoraţi.
Basoreliefurile aparţin secolelor I î.H. - III d.H. şi sunt de mici dimensiuni, unele pe stele de piatră de 10-50 cm înălţime, având latura superioară în arc de boltă sau simplu arc, înfăţişând un călăreţ cu mantie în două ipostaze: fie cu alură paşnică, mai rar, împreună cu alte zeităţi care sugerează subordonarea panteonului greco-roman şi oriental faţă de acest Dumnezeu trac. Altele reprezintă prelucrări din creştinism sau din fondul comun oriental, schiţând semne de binecuvântare ori ţin pathera ori rythonul şi au animale paşnice la picioarele calului. Cavalerul e înfăţişat în chip de războinic, călărind în galop sau la trap pe drumul de întoarcere.
Imaginea, care redă lupta cu animalul fabulos, pe care îl străpunge cu suliţa, simbolizează, fie lupta zeilor solari contra celor htonieni, a lui Zamolxis cu Gebelezis, ori victoria zeului solar împotriva Infernului şi a Morţii. Dar se poate tot atât de bine să fie simbolizată victoria eroului traco-dac, călare, în zbor peste câmpii, asupra armatei romane pedestre! La aceste reprezentări se poate asocia şi uriaşul călăreţ de la Madara, figurat pe stâncă, la graniţa Bulgariei cu Grecia. În comparaţie cu alte monumente de cult antice, mai pot fi menţionate un mare număr de basoreliefuri cu figuraţie, circa 88 care sunt turnate în plumb, metal care, conform credinţei anticilor, ar fi metalul infernului şi magiei.
Monumentele Cavalerilor Dabunieni se împart în trei clase, după reprezentările de pe ele:
A. Cu un singur cavaler şi o Mare Zeiţă;
B. Cu o Mare Zeiţă asociată cu doi Cavaleri;
C. Cu scena banchetului sacru oferit celor trei zei.
Cele mai vechi reprezentări aparţin categoriei cu un singur Cavaler.
Până în prezent, pe teritoriul Daciei, s-au descoperit 52 de exemplare de reprezentări; 56 s-au aflat în cele două Moesii (Dobrogea, nordul Bulgariei şi nordul Serbiei); 67 - în Ungaria şi Iugoslavia, între Dunăre şi Sava, iar restul de 41 au o provenienţă necunoscută. După numărul de exemplare, ar rezulta că Panonia ar fi fost leagănul cultului Cavalerilor Dabunieni, urmată de Moesia şi Dacia. Analizând aspectul cronologic şi sculptural al monumentelor descoperite, se poate trage o concluzie cu totul opusă. Astfel, cele mai vechi şi mai numeroase monumente din grupa celor cu un singur Cavaler, provenind din secolul al II-lea, au apărut în Dacia (14 din 25 de exemplare); tot aici au fost executate fără a fi turnate în serie, reprezentările cu doi Cavaleri, adică acelea care aparţin categoriei B. Reprezentările descoperite în Panonia provin toate din secolul al III-lea şi au fost turnate în metal cu ajutorul aceloraşi tipare. Ele sunt, deci, posterioare celor din Dacia. în Moesia au fost descoperite numai 8 exemplare dintre cele mai vechi (grupa A), iar cele cu doi Cavaleri sunt toate din secolul al III-lea (B-C).
Faţă de cele arătate mai sus, se poate afirma că acest cult a apărut în provincia Dacia, de unde s-a răspândit în provinciile vecine populate cu geto-daci. Istoricii care au studiat acest cult sunt de părere că această religie trebuie legată de credinţele geto-dacilor ce trăiau pe ambele maluri ale Dunării. Este cunoscut faptul că geto-dacii aveau o religie politeistă şi că nu ciopleau chipul zeilor lor. O dată cu stăpânirea romană în Dacia acest cult a fost reprezentat în formă plastică în piatră şi metal de către meşterii colonişti.
Tăbliţele Cavalerilor Danubieni, care au cea mai mare vechime reprezintă o Mare Zeiţă ce primeşte un Zeu cavaler, care calcă cu copitele calului un duşman învins. După aceea, în jurul Marii Zeiţe apar doi Cavaleri identici, care trec peste corpurile duşmanilor. Aceasta formează scena centrală a cultului. În jurul scenei, pe zone orizontale, sunt diferite simboluri de cult: berbecul, taurul, cocoşul peştele, şarpele, leul, corbul şi vuiturui. Apar şi divinităţile solare asociate religiei: Soarele, Luna, Luceferii etc. Sunt reprezentate, de asemenea, scene de sacrificiu aparţinând cultului, precum şi banchetul ce se acordă în final în cinstea celor iniţiaţi. Mai sunt figurate diverse obiecte sacre: masa cu peştele, candelabre, opaiţe, blana berbecului, pâini, fructe, săbii etc.
Acestui cult îi sunt asociate şi chipurile altor zei provenindin panteonul roman, transformaţi în însoţitori ai Cavalerilor Danubieni şi dispuşi în urma cailor lor. Pe măsură ce cultul s-a învechit, el a împrumutat o serie de elemente aparţinând altor religii mai vechi dotate cu mistere, în special din cultul lui Mithras. Întrucât primele reprezentări ale Cavalerilor Danubieni îşi fac apariţia în veacul al II-lea, după cucerirea Daciei de către romani se poate trage concluzia că această religie s-a format la nordul Dunării, în decursul primei jumătăţi a secolului al II-lea. La ea au aderat şi colonişti aduşi de împăratul Traian, luându-se ca model reprezentările mai vechi ale Cavalerului Trac.
In teritoriile locuite de geto-daci a dăinuit un mit ce poate fi reconstituit după scena centrală ce apare în unele tăbliţe. Mitul are la bază o temă comună mai multor religii antice şi anume lupta eternă dintre bine şi rău. Cavalerii simbolizează elementul binelui care calcă sub copitele cailor lor duşmanul, adică elementul nefast al răului. După lupta eroică cu duşmanul, se întorc acasă victorioşi şi sunt primiţi de o Mare Zeiţă. În timp, mitul a fost îmbogăţit, fiind introduşi doi zei, asociaţi Marii Zeiţe, şi alcătuind cifra magică a treimii. Marea Zeiţă danubiană ocupă acum centrul tabloului, având în faţă o masă, pe care este expus un peşte, simbol care îl întâlnim şi în religia creştină. Cavalerii, alături de arme, poartă şi un stindard denumit draco, constituit dintr-un corp de şarpe înfipt în vârful unei lance. Este cunoscut faptul că încă de pe vremea lui Decebal, dacii aveau această emblemă naţională şi religioasă, lucru consemnat şi pe Columna Iui Traian din Roma.
Marea Zeiţă asociată în toate scenele Cavalerilor Danudieni a fost din câte se pare o veche divinitate geto-dacică, care prin sincretism a împrumutat o serie de atribuţii ale zeilor altor culte din antichitate: Diana, Nemesis, Cybela şi Epona. Ea a dobândit proprietăţi şi puteri religioase vizând cele trei lumi: pământeană, subterană şi celestă. Simbolul acestei Zeiţe îl constituia peştele care i se oferea pe masă, element utilizat şi în scena banchetului sacru.
Cavalerii, aflaţi în permanenţă în preajma Zeiţei, ofereau o imagine războinică. Ei erau înarmaţi cu o lance şi o secure dublă, la picioarele lor aflîndu-se duşmanul doborît. Cînd această credinţă a început să fie însuşită şi de soldaţii ce alcătuiau armata romană de ocupaţie din Dacia (secolul al III-lea), unul dintre Cavaleri purta uniforma şi armura militară romană, având într-o mână stindardul draco. În scenele de luptă reprezenate, Cavalerii erau ajutaţi de către un câine, leu, şarpe sau delfin. Tovarăşi de luptă s-au adăugat, cu timpul, şi unii zei cu caracter militar, precum Marte şi Nemesis. Se ştie că Marte era Zeul războiului, iar Nemesis simboliza ordinea, cumpătarea, secretul şi răzbunarea împotriva tuturor acelora care călcau legile dreptăţii. Zeiţa apărea cu degetul dus la buze, recomandând păstrarea secretului, simbol pe care îl vom întâlni şi la francmasoni cu prilejul anumitor ritualuri.
Chiar dacă nu ne-au parvenit scrieri privitoare la misterele Cavalerilor Danubieni, examinarea cu atenţie a diferitelor scene imortalizate în piatră sau metal ne permite să intuim şi să reconstituim principiile care stăteau la baza acestui cult. Cele trei divinităţi - doi Cavaleri şi o mare Zeiţă - constituiau, fără îndoială, o triadă căreia i se atribuiau puteri supranaturale în cele trei lumi: pământeană, cerească (solară) şi cea infernală (htonică). Dumitru Tudor, care a consacrat acestei religii un spaţiu amplu, a reuşit să descifreze o serie de simboluri. Astfel, el menţionează că scenele legate de credinţele uraniene şi astrele sunt totdeauna aşezate deasupra scenei principale, care redă mitul „terestru" al cultului, iar cele care se referă la lumea infernală apar de regulă dedesubt. Unele elemente stranii şi aparent fără nici o legătură dovedesc că această religie avea legături cu unele practici magice şi oculte.
De la cultul lui Mithras - răspândit în lumea romană, adus de soldaţii ce luptaseră în Asia Mică - se regăsesc o serie de simboluri dispuse pe fâşiile de sus ale reliefurilor, precum: Soarele, Luna, carul solar, tras de patru cai conduşi de Soare, ce poartă un glob, doi luceferi în formă de stele cu şapte raze, vulturul şi corbul. Sunt, de asemenea, venerate cele patru elemente din natură (pământul, aerul, focul şi apa) luate tot din credinţele despre Zeul Mithra şi redate pe tăbliţele Cavalerilor Danubieni, în grupul: şarpe, cocoş, leu şi vas, aşezate în opoziţie unele faţă de altele. Zeul Mithras a mai furnizat şi alte alegorii religioase, cum ar fi imaginea celor patru vânturi, reprezentate sub formă de busturi masculine ce suflă în trompete, cele patru anotimpuri, simbolizate prin cununile de vegetaţie pe care figurile respective le poartă pe capetele lor. Se poate trage concluzia că, în religia Cavalerilor Danubieni, existau şi elemente ale unor adoraţii naturaliste legate de elementele naturii: pământul, focul, aeru, şi apa, de cele patru vînturi (bune sau rele), de cele patru anotimpuri etc.
Cultul Cavalerilor Danubieni a fost, din punct de vedere al conţinutului şi al bogăţiei în simboluri şi obiecte de cult, cel mai dezvoltat dintre toate religiile practicate la vremea respectivă pe Teritoriul Daciei. Nu există monumente religioase din secolele II-IV care să ne fi transmis un mai mare număr de simboluri şi obiecte de cult decât reprezentările Cavalerilor Danubieni. Dintre simbolurile aparţinând cultului Cavalerilor Danubieni ne reţin atenţia peştele, berbecul şi băile rituale criobolion şi taurobolion. Peştele, simbol întâlnit deopotrivă şi în creştinismul care tocmai se constituia, era închinat Marii Zeiţe şi se consuma cu prilejul banchetelor sacre de către cei iniţiaţi, fiind privit ca un aliment sfânt si pur.
Berbecul era sacrificat pe altar celor trei divinităţi adorate, carnea lui consumându-se la agapele ce nu aveau caracter mistic. Neofitul, când se prezenta la iniţiere, avea corpul gol pe care şi-1 acoperea cu blana animalului. Masca, în forma capului de berbec, se purta cu prilejul acordării unui grad de iniţiere. Băile rituale se practicau de către neofiţi cu prilejul primirii lor la misterele cultului. După scurgerea unei perioade de iniţiere în tainele cultului, timp în care neofitul era supus la diverse probe ce aminteau misterele antice, candidatul era admis la un banchet sacru pe care şi Marea Zeiţă îl oferise cândva celor doi Cavaleri Danubieni, în urma învingerii de către ei a forţelor răului. Agapa mistică avea loc într-o încăpere specială, în mijloc fiind dispusă o masă rotundă pe care se afla pâine, peşte, lapte, miere şi fructe, carnea fiind exclusă. Vom vedea că şi catharii excludeau de !a consum carnea; preoţii îi spuneau neofitului că prin consumarea peştelui sunt alungaţi din corpul său demonii, şi astfel se unea pe cale mistică cu cei trei zei, şi i se atribuiau puteri magice pentru a lupta cu succes împotriva răului. Acest prânz îl întâlnim la aproape toate marile mistere ale antichităţii, cum ar fi cele egiptene ale lui Isis şi Osiris, al lui Mithras şi altele. Şi vechii esenieni aveau în ritualurile lor agapa finală. Ea este întâlnită la francmasoni sub denumirea de punct geometric. Neofitul era proclamat mist (mystes), adică iniţiat în misterele zeilor danubieni şi invitat să ia parte ori de câte ori aveau loc festivităţi secrete ale cultului şi să înveţe pe dinafară dogmele şi simbolurile ce i se dezvăluiau de către preoţi.
Aşa cum am mai spus, ne-au parvenit puţine informaţii despre cultul Cavalerilor Danubieni. Nu au fost descoperite sanctuare destinate celebrării lor, dar din sculpturile ce au ajuns până la noi, pot fi identificate desfăşurarea unor scene religioase şi faptul că au existat probabil sanctuare, izolate de priviri indiscrete, desigur în locuri subterane unde nu aveau acces oamenii de rând. Nu dispunem de nici un fel de informaţii despre preoţii ce oficiau cultul, unde şi cum erau instruiţi şi formaţi aceştia, şi nici de date privitoare la dogmele de bază ale cultului. Ce s-a putut deduce din descifrarea reprezentărilor şi a numeroaselor tăbliţe este că avem de-a face cu un cult dualist (lupta dintre bine şi rău), iar preoţii practicau credinţe oculte şi magice. Deşi divinitatea principală a cultului era o Zeiţă, se pare că participarea femeilor la ceremonii nu era admisă. Întreţinerea preoţilor şi cheltuielile legate de efectuarea diverselor ceremonii şi conservarea localului templului se făceau din contribuţiile celor iniţiaţi, sub forma de cotizaţii şi donaţii.
Faza de dezvoltare a cultului Cavalerilor Danubieni, când aceştia sunt reprezentaţi cu doi călăreţi - B - ne este redată de foarte multe tăbliţe de dimensiuni mici, turnate în plumb, fapt care denotă că erau purtate atârnate la gât de către credincioşii, care le atribuiau puteri magice.
Reprezentările, indiferent de materialele din care erau confecţionate - metal, bronz, plumb, teracotă sau piatră -, erau lucrate în serie de către mici meşteşugari locali, după modele ce circulau de la un atelier la altul. Urmează apoi un fenomen cu totul singular în istoria religiilor: transformarea unei religii în alta printr-un fenomen de sincretism.
Cultul Cavalerilor Danubieni s-a stins treptat sub forma sa iniţială, o dată cu ofensiva creştinismului asupra religiilor păgâne. Dispariţia lui treptată a fost o consecinţă directă a crizei care a cuprins Imperiul Roman în perioada anarhiei militare (235-285). În anul 271 Imperiul roman pierde Dacia, leagănul în care a apărut şi s-a dezvoltat acest cult. Au urmat invaziile barbare începând cu secolul al II-lea, care au distrus marile centre civile şi militare de pe malul drept al Dunării şi Tisei, unde cultul cunoscuse o mare dezvoltare. Dacă în forma iniţială cultul Cavalerilor Danubieni a fost un cult modest, exprimând credinţa ţăranilor geto-daci din valea Dunării inferioare, în timp a cunoscut o mare extindere, îmbogăţindu-se din punct de vedere religios şi facându-şi adepţi din rândul militarilor şi orăşenilor.
Studiind cultul Cavalerilor Danubieni rezultă că avem de-a face cu o credinţă în care este vorba de lupta dintre bine şi rău, în care binele, reprezentat de zeul solar - poate Zamolxis - luptă şi—1 învinge pe zeul morţii şi al infernului, Gebelezis, întruchipat de un animal fabulos, semănând cu un şarpe, călcat de copitele calului.
Zeul Cavalerilor Danubieni, coborând din negura timpurilor, luând chipul unui erou pământean geto-dac, probabil Burebista, devine Invinctus (invincibil), Sanctus (sfânt), Aeternus (veşnic), Iohyras (plin de forţă), confundându-se o dată cu răspândirea creştinsmului în Dacia, cu Sfântul Gheorghe, militar, care, datorită martiriului suferit avea să intre în rândul sfinţilor.
Viitorul Sfânt - Sfântul Gheorghe întruchipare a zeului trac -ucigând balaurul, stăpânul Infernului, devine Katahtonis (stăpânul celor morţi) şi totodată şi al celor vii. Cavalerul Danubian sau Trac se dedublează în Sfântul Gheorghe. Prin creştinarea treptată a geto-dacilor, deveniţi, datorită cuceririi şi a colonizării romane, daco-romani, apăruţi în istorie la sfârşitul a patru secole de prefacere, în veacul al VIII-lea, se iveşte Sfântul Gheorghe provenit din Cavalerul Danubian. El a urmat pilda lui Iisus şi s-a sacrificat pentru eliberarea prin credinţă a celor mulţi. Transformarea Cavalerului Danubian are loc în perioada avansului dinspre sud spre nord a creştinismlui şi a transformării Republicii Romane în Monarhie de drept Divin şi a împăratului în Deus, sub influenţa culturii persane. Reacţia a avut loc în zona spaţiului traco-daco-roman, în Dacia nord-dunăreană.
Mărturiile cultului Cavalerului Danubian încep să se împuţineze către sfârşitul secolului II, transformându-se într-un fel de talismane, cu rolul de protecţie personală. În ultima fază a cultului Cavalerului Danubian (sec. III) şi în perioada dezvoltării creştinismului au loc transformări ce ne conduc la ipoteze interesante: noua credinţă în Dumnezeu Trinitate (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), a doi cavaleri (probabil Tatăl şi Fiul, poate dacul romanizat şi veteranul roman împământenit) şi între ei, Femeia (simbolizată de Zeiţa Mamă, poate Mama Cavalerului Fiu, poate Spiritul Pământului Fertil al Daciei). Simbolurile misterelor, care însoţeau celebrarea de către iniţiaţi a cultului secret, au dispărut, parte fiind asimilate de creştinii ortodocşi. Mircea Dogaru menţiona: „... Cultul Cavalerului Trac prin tentativa de adaptare şi contracarare (doi cavaleri plus, Zeiţa sau Spiritul Pământului) nu a făcut decât să-şi demoleze singur barierele, contopindu-se firesc în creştinism, vechiul zeu pământean, războinic, transferându-şi prima dintre calităţi, aceea de, Dominus, - Zeului trinitate creştin, devenind Dominus deus -Dumnezeu el însuşi, păstrându-şi natura uman-eroică şi celelalte calităţi de biruitor şi apărător".
Răspândit în Dacia, în Panonia, Dalmaţia şi Moesia, cultul Cavalerilor Danubieni dispare la sfârşitul secolului al IV-lea, cultul fiind absorbit de creştinism a cărui biserică oficială, organizată de acuma la scara întregului Imperiu, merge pe drumul bătătorit de preoţii păgâni ai diverselor culte ale Romei, absorbind şi integrând toate cultele şi zeităţile locale, încercând să le confere o explicaţie-creştină.
Dispariţia Cavalerilor Danubieni şi metamorfozarea lor Sfântul Gheorghe coincide cu formarea poporului român (vlah începând cu veacul al VII-lea, Ia aceasta contribuind probabil şi viaţa şi faptele eroului creştin Dasius. După profesorul A. Barnea, Dasius ar fi identic cu Taseto, soldat creştin martirizat la Axiopolis (Cernavodă), ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost duse ulterior la Durostorum (Silistra). Sursele îl indică drept personaj real, sub numele de Dasius, nume dacic. El aparţine, ca şi Cavalerul Danubian, mediului autohton romanizat, dat fiind că este un soldat roman aparţinând garnizoanei stabilite la Silistra. Călăreţ viteaz, parcurge importante trepte din cursus honorum, ca şi Sfântul Gheorghe care, desprins de spaţiul daco-roman şi universalizat este asimilat de Biserica creştină drept originar după mamă din Palestina. Ca şi Sfântul Gheorghe, Dasius refuză ordinele superiorilor de a-i maltrata pe creştini. El se revoltă împotriva împăratului Domiţian (51 -96) pe care nu-1 recunoaşte ca Dominus et Deus, neparticipând la sărbătorirea Saturnaliilor. Este mai întâi torturat şi apoi ucis şi aruncat în Dunăre. În secolul VI, Biserica îi va aduce capul la Catedrala din Ancona şi va fi sanctificat. Dasius este, deci, mucenic şi sfânt, ca şi Sfântul Gheorghe.
Din asocierea Cavalerului Danubian, Dumnezeul absolut al daco-romanilor din secolele II-IV, cu viaţa unui personaj real, călăreţul daco-roman Dasius, prin sincretism, a rezultat un personaj cu aură legendară - Sfântul Gheorghe - nume simbolizând agricultorul (influenţă daco-romană). Dar el nu mai este daco-roman, ci, după mamă, provine din Palestina, pentru a fi apropiat de Iisus. A fost soldat roman, ca şi Dasius, semănând cu Cavalerul Danubian, ca îmbrăcăminte, calitate şi fapte - în esenţă fiind ostaşul împăratului ceresc, care avea în mâini suliţă şi la şold spadă. De origine divină, vindecă oameni, trezeşte din morţi şi face o serie întreagă de minuni, Cavalerul Danubian transformându-se într-o primă fază în Dumnezeu-Fiul. După uciderea balaurului, botează în masă 25.000 de oameni şi, recăpătându-şi biografia lui Dasius, se ceartă cu Diocletian, refuză participarea la ceremonii religioase păgâne, decăzând din postura de Deus şi devinind un simplu muritor ce îndură toate umilinţele şi chinurile, fiind în final ucis.
Războinic călare, patron al călăreţilor, îşi sărbătoreşte ziua la 23 aprilie, ziua uciderii sale. Sfântul Gheorghe este un Cavaler Trac, Danubian, tipic, cu mantia fluturândă, care loveşte cu suliţa dragonul pe care îl calcă în picioarele calului său, în prezenţa unui personaj feminin-simbol. Are aură creştină, de sfânt, deşi păstrează toate atributele Cavalerului Danubian. Este un Heros prin biografia militară a mucenicului Dasius şi la figurat, prin dobândirea vieţii veşnice după moarte.
Opinia noastră, ca şi a altor cercetători - Mircea Dogaru - este aceea că acest Cavaler Danubian sau Trac, zeitate supremă solară a lumii geto-dace, reînviată de localnici în perioada de rezistenţă antiromană (sec. I î.H. -I d.H.) a devenit zeu unic al daco-romanilor (circa secolul II) şi s-a transformat în perioada introducerii creştinismului (sec. III-IV), mai întâi, prin asimilare cu Iisus, apoi cu Dasius-Gheorghe, devenind, în final, o dată cu instaurarea creştinismului, Sfântul Gheorghe.
luni, 18 iunie 2012
duminică, 17 iunie 2012
Celţii şi dacii
Celtii sunt dintre primele populatii indo-europene, care s-au raspândit in Europa începând cu mileniul doi înainte de Hristos, pâna în primul secol. Triburile lor se întindeau din insulele britanice si nordul Spaniei pâna în Transilvania si la coastele Marii Negre si în Galitia si Anatolia.
Cele mai vechi marturii arheologice ale celtilor provin din Hallstatt, Austria, lânga Salzburg, unde s-au descoperit morminte din anul 700 î.H.
La mijlocul secolului 5 î.H. a început sa se raspândeasca cultura La Tene, caracterizata de o arta abstracta cu desene geometrice si forme de pasari si animale stilizate. În aceasta perioada celtii au migrat în estul Europei. Ei au patruns în Transilvania în jurul anului 350 î.H.
În Transilvania se cunosc 80 de necropole si morminte izolate ale celtilor, iar în Oltenia s-au gasit 40 de puncte arheologice celtice si ale scordiscilor (celti amestecati cu traci, iliri, etc.). Acestea confirma convietuirea pasnica a dacilor si celtilor pe parcursul a doua secole, dupa care celtii au fost asimilati.
Triburile celtice care au intrat în contact cu dacii au fost boii, tauriscii si scordiscii. De remarcat asemanarea semnificatiei denumirilor primelor doua triburi. Celtii cei mai viteji purtau coifuri împodobite cu coarne de bou/taur. Probabil ca de aici provin si denumirile date celor doua triburi, denumiri care desi au fost preluate ca atare în istorie, parca au fost date în limba româna, neavând traduceri atât de apropiate în vreo alta limba!
"La unele coifuri sunt fixate coarne, la altele capete - în relief - de pasari sau dobitoace. Multi îsi acopera pieptul cu zale de fier. Altii, drept platosa au doar pielea lor si se lupta goi" (Diodor).
"În fata au fost asezati tauriscii si boii cisalpini pentru a face fata romanilor. Ei si-au asezat pe flancuri carutele si carele, iar prada de razboi era pe unul din dealurile de lânga drumul aflat sub paza.(...) Insurbres si Boii erau îmbracati în pantaloni si mantii usoare, dar tribul Cesate, din trufie si îndrazneala, si-au aruncat hainele de pe ei si s-au dus dezbracati în fata ostirii, neavând altceva decât armele." (Polybius)
Tribul boiilor este cel de la care provine denumirea zonei lor de origine: Boemia. Scordiscii sunt cei care au întemeiat orasul Singidunum, Belgrad-ul de astazi. Celtii pastrau craniile adversarilor ucisi, iar scordiscii le foloseau drept cupe din care beau la ospete. "Craniul constituia receptacolul unei forte sacre, de origine divina, care îl proteja pe proprietar împotriva tuturor primejdiilor si în acelasi timp îi asigura sanatate, bogatie si victorie." (Mircea Eliade)
Poetul latin Lucanus vorbeste despre cei trei zei, triada suprema a panteonului celt, Teutates, Esus si Taranis, carora li se aduceau sacrificii umane: celui dintâi prin înecarea victimei, celui de-al doilea prin spânzurarea ei de un copac, iar lui Taranis (Taranos sau Taranucus), prin arderea de viu a celui sacrificat.
Femeile celte se bucurau de o mare libertate, inexistenta la alte populatii, fiind considerate egale barbatilor. Erau si femei razboinice, care luptau, conform obiceiului celt, în pielea goala. Aceasta se observa si pe monedele celtilor redoncs (calare) si de pe o moneda armoricana (razboinica alergând).
Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latina era celt de origine si se numea Marcellus Empiricus. În scrierea sa De medicamentis liber sunt prezente si incantatii magice, unele dintre ele foarte asemanatoare sau chiar identice cu descântecele românesti. Iata un exemplu:
Textul latin:
"Pastores te invenerunt,
Sine manibus colligerunt,
Sine foco coxerunt,
Sine dentibus comederunt"
(De medicamentis, XXI, 3; si XXVIII, 16)
si cel românesc:
"Ciobanasii te aflara,
Fara mâini te prinsera,
Fara foc te fripsera,
Fara gura te mâncara."
(Ch. Laugier, Etnografia medicala a Olteniei)
Faptul ca celtii au preluat de la daci diverse procedee magice este confirmat si de Origene, unul dintre parintii bisericii crestine: "tracul Zamolxis, care învatase pe druizi, printre altele si divinatia prin fise si numere" (Philosophumena, I, 2 si 22)
Atât la daci cât si la celti exista interdictia de a scrie descântecele si alte procedee magice, deoarece ele se transmiteau numai din tata în fiu sau catre cei initiati, stiut fiind ca prin dezvaluirea lor unor straini, acestea îsi pierd puterea.
Cele mai vechi marturii arheologice ale celtilor provin din Hallstatt, Austria, lânga Salzburg, unde s-au descoperit morminte din anul 700 î.H.
La mijlocul secolului 5 î.H. a început sa se raspândeasca cultura La Tene, caracterizata de o arta abstracta cu desene geometrice si forme de pasari si animale stilizate. În aceasta perioada celtii au migrat în estul Europei. Ei au patruns în Transilvania în jurul anului 350 î.H.
În Transilvania se cunosc 80 de necropole si morminte izolate ale celtilor, iar în Oltenia s-au gasit 40 de puncte arheologice celtice si ale scordiscilor (celti amestecati cu traci, iliri, etc.). Acestea confirma convietuirea pasnica a dacilor si celtilor pe parcursul a doua secole, dupa care celtii au fost asimilati.
Triburile celtice care au intrat în contact cu dacii au fost boii, tauriscii si scordiscii. De remarcat asemanarea semnificatiei denumirilor primelor doua triburi. Celtii cei mai viteji purtau coifuri împodobite cu coarne de bou/taur. Probabil ca de aici provin si denumirile date celor doua triburi, denumiri care desi au fost preluate ca atare în istorie, parca au fost date în limba româna, neavând traduceri atât de apropiate în vreo alta limba!
"La unele coifuri sunt fixate coarne, la altele capete - în relief - de pasari sau dobitoace. Multi îsi acopera pieptul cu zale de fier. Altii, drept platosa au doar pielea lor si se lupta goi" (Diodor).
"În fata au fost asezati tauriscii si boii cisalpini pentru a face fata romanilor. Ei si-au asezat pe flancuri carutele si carele, iar prada de razboi era pe unul din dealurile de lânga drumul aflat sub paza.(...) Insurbres si Boii erau îmbracati în pantaloni si mantii usoare, dar tribul Cesate, din trufie si îndrazneala, si-au aruncat hainele de pe ei si s-au dus dezbracati în fata ostirii, neavând altceva decât armele." (Polybius)
Tribul boiilor este cel de la care provine denumirea zonei lor de origine: Boemia. Scordiscii sunt cei care au întemeiat orasul Singidunum, Belgrad-ul de astazi. Celtii pastrau craniile adversarilor ucisi, iar scordiscii le foloseau drept cupe din care beau la ospete. "Craniul constituia receptacolul unei forte sacre, de origine divina, care îl proteja pe proprietar împotriva tuturor primejdiilor si în acelasi timp îi asigura sanatate, bogatie si victorie." (Mircea Eliade)
Poetul latin Lucanus vorbeste despre cei trei zei, triada suprema a panteonului celt, Teutates, Esus si Taranis, carora li se aduceau sacrificii umane: celui dintâi prin înecarea victimei, celui de-al doilea prin spânzurarea ei de un copac, iar lui Taranis (Taranos sau Taranucus), prin arderea de viu a celui sacrificat.
Femeile celte se bucurau de o mare libertate, inexistenta la alte populatii, fiind considerate egale barbatilor. Erau si femei razboinice, care luptau, conform obiceiului celt, în pielea goala. Aceasta se observa si pe monedele celtilor redoncs (calare) si de pe o moneda armoricana (razboinica alergând).
Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latina era celt de origine si se numea Marcellus Empiricus. În scrierea sa De medicamentis liber sunt prezente si incantatii magice, unele dintre ele foarte asemanatoare sau chiar identice cu descântecele românesti. Iata un exemplu:
Textul latin:
"Pastores te invenerunt,
Sine manibus colligerunt,
Sine foco coxerunt,
Sine dentibus comederunt"
(De medicamentis, XXI, 3; si XXVIII, 16)
si cel românesc:
"Ciobanasii te aflara,
Fara mâini te prinsera,
Fara foc te fripsera,
Fara gura te mâncara."
(Ch. Laugier, Etnografia medicala a Olteniei)
Faptul ca celtii au preluat de la daci diverse procedee magice este confirmat si de Origene, unul dintre parintii bisericii crestine: "tracul Zamolxis, care învatase pe druizi, printre altele si divinatia prin fise si numere" (Philosophumena, I, 2 si 22)
Atât la daci cât si la celti exista interdictia de a scrie descântecele si alte procedee magice, deoarece ele se transmiteau numai din tata în fiu sau catre cei initiati, stiut fiind ca prin dezvaluirea lor unor straini, acestea îsi pierd puterea.
sâmbătă, 16 iunie 2012
vineri, 15 iunie 2012
De ce tipa oamenii unii la altii
"Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
-Tipam deoarece ne pierdem calmul,zise unul dintre ei.
-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? inreba din nou inteleptul
-Pai,tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude,incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
-Totusi,nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final,inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere."
Mahatma Ghandi
-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
-Tipam deoarece ne pierdem calmul,zise unul dintre ei.
-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? inreba din nou inteleptul
-Pai,tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude,incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
-Totusi,nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final,inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere."
Mahatma Ghandi
joi, 14 iunie 2012
miercuri, 13 iunie 2012
666 – numar sacru la daci (traci, pelasgi)
Unii dintre cei care au avut un impact esential asupra viitorului contemporan a fost, BUREBISTA, cel mai mare dintre regii Traciei, care s-a nascut cam pe la inceputul secolului I i.d. Ch., la mai mult de 2000-3000 de ani de la prabusirea MARELUI IMPERIU PELASGIC, atunci cand lumea antica era dominata de Imperiul Roman. Alte nume ale lui au fost SARMIS VASIL (CEL MAI MARE REGE) si PAVEL-TER (STAPAN ABSOLUT AL TRACILOR. Sfatuitorul lui, a fost Marele Preot DECENEU, care i-a instruit pe traci sa traiasca potrivit cu Legile Naturii, cunoscute pana azi ca “LEGILE BELAGINES”
Se pare ca in timpul lui BUREBISTA, s-a decis ca anul -I- sa fie anul cand s-au nascut cei doi Zalmoxis (Vezi la rubrica Istorie – tema “Dacia Secreta”), 713 i.d. Ch., iar anul reformelor politice-religioase 666, apare pe tot felul de inscriptii de pe tot teritoriul pelasgic ca ,,SSS” (6,6,6) sau ,,CCC” (6-grecesc) ori
,,VIVIVI” (6-latin).
Iata rugaciunea unei femei gete, Zalmoxiene, gasita pe o placa de marmura la Tomis, continand si un …ACROSTIH… dovedind inca o data marele rafinament atins de geto-daci.
A*YRELIA STRALUCITOARE
B*ENERIA CURATA
S*YM FORO MAREATA DOAMNA
S*YN DIO SUNT CREDINCIOASA
S*YN ZE SASE TRI SUNT CU TREI DE SASE
K*AI TETHI GATRI DAR ATAT TE ROG
A*YRIS NONAM CANDVA SA MA AJUTI
N*IASCHARIAN SA RENASC
Dar citind pe vertical, primele litere apare ,,AB SSS K-AN” : ,,Cu 666, de ani” aceste fiind semnul la care se inchinau cei intorsi la adevarata religie, semn ce se purta pe mana dreapta sau pe frunte.
citat din “Noi nu Suntem Urmasii Romei”
*Nota: Numarul – 666- pe pamant este rasturnatul (in oglinda) al numarului -999- in Cer, (al 9-lea Cer) , simbolul LUMINII! Numarul 9 este simbolul (Tatalui din Cer), iar 6, al Fiului (de pe Pamant)!sau al sufletului care prin iluminare se releaga de Tatal Ceresc!(SPIRITUL CREATOR INFINIT IN MANIFESTARE)
marți, 12 iunie 2012
luni, 11 iunie 2012
Regele Roland Garros-ului
Meci de şapte stele în finala de la Roland Garros, acolo unde calculele hârtiei au fost respectate. Nadal a confirmat că se află într-unul dintre cele mai bune momente ale carierei şi nu i-a dat foarte multe şanse lui Djokovic, pe care l-a învins în patru seturi: 6-4, 6-3, 2-6, 7-5.
Rafa i-a interzis visul lui Nole de a deveni primul jucător după Rod Laver care să îşi adjudece Marele Şlem (cele 4 turnee de Grand Slam câştigate la rând - Nole se impusese la Wimbledon 2011, US Open 2011 şi Australian Open 2012, de fiecare dată în finală învingându-l pe Nadal. Dacă s-ar fi impus, sârbul ar fi fost abia cel de-al treilea jucător din istorie care reuşea această performanţă, după americanul Donald Budge în 1938 şi australianul Rod Laver în 1962 şi 1969).
Fără niciun set pierdut până în finală, Nadal s-a încoronat pentru a şaptea oară campion la Roland Garros, bifând un nou record - l-a depăşit pe legendarul Bjorn Borg, care se impusese în capitala Franţei de şase ori.
Rivalitatea dintre Federer şi Nadal este deja istorie, povestea dintre Nadal şi Djokovic fiind mult mai de actualitate şi fiind încă la ani distanţă de un final. Cei doi au "turnat", pe durata a două zile episodul cu numărul 33 din cel mai de succes film din tenisul mondial. Locaţia aleasă - finala de la Roland Garros - unde au mai "filmat" în trei rânduri, ultima dată în semifinalele din 2008. De fiecare dată, spaniolul a câştigat fără set pierdut. Ploaia a încurcat socotelile de această dată, astfel că suspansul s-a prelungit cu o zi.
Truda sârbului, atletul spaniol
Finala masculină a debutat cu Rafa extrem de convingător pe teren, după ce a făcut la Paris două din cele mai bune două săptămâni de tenis din ultimii doi ani. Ambiţionat şi de posibilitatea de a deveni singurul jucător din lume cu şapte titluri la Roland Garros, "Matadorul" a făcut pe "nerăsuflate" două break-uri şi s-a distanţat la 3-0. Djokovic este însă omul care i-a oferit lui Nadal cele mai negre clipe din carieră, chiar mai negre decât cele produse de Federer în anii lui de glorie, astfel că replica a fost doar o chestiune de moment. Anduranţa şi loviturile dintr-o "bucată" au început să-i intre sârbului, iar seria de trei a lui Nadal s-a repetat pe tabelă şi în dreptul adversarului. După aspectul primului set, numărul unu mondial şi-a meritat cu prisosinţă asemănarea cu Meşterul MaNOLE. Tot ce a realizat cu multă trudă s-a surpat la execuţiile marca Rafa Nadal, semn că jocul lui nu a avut şi constanţă. Într-un set al break-urilor, cinci la număr, spaniolul s-a dovedit a fi mai inspirat şi s-a impus cu 6-4. Calităţile atletice l-au ajutat pe Nadal să fie stăpân pe situaţie şi în setul următor (6-3), disputat şi el în două reprize din cauza ploii, dar şi în debutul actului trei: scor 2-0
Djokovic, opt game-uri consecutive
Nadal şi Djokovic ne-au obişnuit în ultimele confruntări directe cu partide foarte lungi, cu răsturnări de situaţie, iar finala din acest an de la Roland Garros nu a făcut excepţie de la regulă. Ultima ispravă de acest gen s-a consemnat în urmă cu câteva luni, în finala de la Australian Open, când Rafa şi Nole au stat pe teren 5 ore şi 53 de minute. Sârbul a ţinut cu tot dinadinsul să păstreze tradiţia şi a renăscut în stilul marilor campioni, cu opt game-uri consecutive (!). S-a făcut 6-2, 2-0 în seturile 3-4, un rezultat care a schimbat toate detalii jocului. Pe fondul stropilor de ploaie tot mai "dăunători", Nadal a reuşit să întrerupă seria sârbului cu un game făcut pe propriul serviciu, dar momentul revirimentului s-a amânat pentru azi, din cauza ploii.
Nadal a recuperat re-break-ul din prima
Rafa a intrat mult mai concentrat pe zgura pariziană, decis să nu îi mai ofere cadouri lui Djokovic, care are capacitatea să se agaţe de orice punct şi să întoarcă soarta meciului. Din primul game a reuşit re-break-ul, pentru ca apoi să se mearcă cap la cap până la 6-5 pentru Nadal. Nole a servit pentru tie-break, însă nervii i-au cedat: la prima minge de meci avută de spaniol, Djoker-ul a comis o dublă greşeală."Îl felicit pe Rafa şi pe echipa sa. E un jucător mare şi are un staff pe măsură în jurul său. Ţin să le mulţumesc şi spectatorilor pentru dragostea pe care o arată an de an, aici, la Paris. Trebuie să recunosc, Rafa a fost jucătorul mai bun, sper ca anul viitor să joc mai bine şi să câştig", a spus Nole, care are 5 titluri de Grand Slam în palmares, niciunul la RG.
"Vreau să îl felicit pe Novak pentru jocul său, mereu este o provocare să joc împotriva lui. Le mulţumesc fanilor şi familiei, fără ei nu ar fi fost posibil să ajung aici. Deja aştept cu nerăbdare să mă întorc aici anul viitor. Este un moment extrem de important în cariera mea, vă mulţumesc tuturor", a spus Nadal, la finalul meciului.
19-14 este acum scorul direct dintre cei doi jucători
52-1 este raportul victorii - înfrângeri pentru Nadal la Roland Garros, singurul eşec înregistrându-l în 2009, în optimi. Atunci, sâcâit de o accidentare, Rafa a cedat surprinzător în faţa finalistului din acel an, Robin Soderling.
27 de meciuri consecutive câştigase Nole în turneele de Grand Slam, cele mai multe din istorie, la egalitate cu Federer.
10 finale au disputat cei doi sportivi în ultimele 18 luni
46 de titluri, dintre care 36 obţinute pe zgură are în palmares Rafa
Prosport.ro
Burebista, regele intregii lumi geto-dace
Rezultat al unei indelungate dezvoltari istorice, statul dac centralizat si independent (organizat sub conducerea lui Burebista), nu a aparut in mod spontan sau intamplator, ci a fost rezultatul unei indelungate dezvoltari istorice. La temelia tuturor prefacerilor politice, de majora insemnatate, precum si a progreselor din epoca lui Burebista, care reprezinta culmea cea mai inalta atinsa pana atunci de societatea geto-dacica, s-a aflat un multimilenar substrat economico-social, un proces ascendent de cristalizare al organizarii politice si militare, desfasurat in chip unitar, pe o intinsa arie geografica.
Asa cum s-a mai aratat, in cursul mileniului al II-lea i.Hr., in regiunea carpato-dunareana si balcanica se constituisera neamurile tracice, apartinand, ca si grecii, ilirii si altii, marii familii de neamuri indo-europene. Tracii mileniului al II-lea i.Hr. au fost creatorii unei culturi avansate si unitare. Ei aveau cunostinte inaintate, dezvoltand una dintre cele mai prospere metalurgii a bronzului, cum o atesta produsele atelierelor din Transilvania in special date la iveala de sapaturile arheologice.
In atelierele tracice si pontice se faceau unelte felurite, arme si podoabe de pret, tracii acestor vremuri putand fi comparati, in multe privinte cu lumea miceniana. Prin secolele VII-VI i.Hr. pe fondul tracic din perioadele anterioare s-a cristalizat o mare unitate etnica si de civilizatie, care acoperea toata regiunea geografica din nordul Carpatilor, pana la Balcani si de la Tyras (Nistru) pana spre tinuturile de la Dunarea mijlocie. In cadrul acestei unitati se vor ridica geto-dacii, pe care ii va surprinde istoria scrisa cu ocazia expeditiei intreprinse in anul 514 i.Hr. de Darius, regele persilor, impotriva scitilor.
Getii - "cei mai viteji si drepti dintre traci" - cum ii aprecia Herodot, au fost singurii dintre neamurile tracice, care s-au impotrivit cu armele marelui rege persan. Rezistenta opusa de geti celui mai puternic imperiu al vremii, atesta nu numai vointa lor de a trai liber, de sine statatori, ci si nivelul lor de organizare militara si politica, mai inaintat decat al celorlalte neamuri inrudite. Cand peste doua sute de ani puterea macedoneana s-a ridicat sub Filip II si Alexandru cel Mare, getii au intrat din nou in lumina istoriei antichitatii, de aceasta data izvoarele vorbind despre un rege al getilor de la Dunare, despre orase intarite, precum si despre bogate lanuri de grane la nord de Dunare, pe care ostenii macedoneni le-au culcat cu lancile la pamant, spre a putea inainta.
Inceputurile timpuriii ale stratificarii sociale.
Cercetarile arheologice au scos la lumina dovezi certe ale inceputurilor stratificarii sociale in aceasta vreme. In secolele IV-III i.Hr. geto-dacii au creat o arta princiara, aristrocratica, de o rara finete, care cu toata inraurirea Orientului antic si a lumii elenistice se infatiseaza cu manifestari de o pregnanta unitate si originalitate in intreaga zona getica dintre Balcani, Carpatii Meridionali si Orientali, Pontul Euxin si Tyras. Este suficient sa amintim in acest sens binecunoscutul coif de aur de la Poiana Cotofenesti (judetul Prahova), tezaurul de la Baiceni (judetul Iasi), cit si inventarul mormintelor unor capetenii ale aristocratiei geto-dace de la Agighiol (judetul Tulcea), Peretu (judetul Teleorman) si Gavanu (judetul Braila), care reflecta o viata plina de stralucire si de putere a nobilimii indigene.
Din analiza stirilor literare, dar si a celor arheologice si numismatice, rezulta ca la sfarsitul acestei perioade, geto-dacii erau organizati in cadrul unor uniuni tribale, care aveau fiecare cate un centru al lor economic, militar si religios, cunoscut din izvoare, in limba traco-dacica, sub denumirea de "dava".
Una dintre uniunile mai vaste si mai puternice, care a putut face fata fortei unui stat de taria regatelor elenistice, a fost aceea condusa de Dromichete (pe la inceputul secolului III i.Hr.), care a invins in doua randuri ostile macedonene luand chiar prizonier pe Lysimach, puternicul rege al Traciei.
Pe la anul 200 i.Hr. este mentionat regele Oroles, care a luptat impotriva bastarnilor germanici, patrunsi in partile de rasarit ale Daciei si a oprit inaintarea lor spre sud si vest. Uniunile de triburi geto-dacice au evoluat, mereu, pe masura dezvoltarii fortelor de productie si intensificarii schimburilor comerciale constituind nuclee din ce in ce mai mari. Importurile elenistice, patrunse adanc in zona getica, dar mai ales cele romane si folosirea monedei Romei republicane au stimulat puternic procesul de unificare pe plan economic si politic al lumii geto-dacice.
La temelia operei de centralizare - unitatea lumii geto-dacice.
Acest proces avea solide temeiuri in unitatea etnica, lingvistica si de cultura materiala. Marturiile istorice, care plaseaza limpede pe geti in intreaga regiune dintre Haemus (Balcani). Carpatii Meridionali si Orientali si spre Marea Neagra si Tyras, iar pe daci in regiunea intracarpatica a Daciei stravechi, subliniaza ca acestia formau unul si acelasi popor. Istoricul Trogus Pompeius, care scrie in primele decenii ale erei noastre, afirma semnificativ ca "dacii sunt o mladita a getilor". Izvoarele antichitatii sunt categorice in afirmarea faptului ca getii si dacii vorbeau aceeasi limba, traco-dacica, foloseau aceleasi elemente in compunerea numelor de localitati, de oameni.
In ceea ce priveste cultura materiala, descoperirile arheologice au dat la iveala numeroase ateliere de prelucrare a fierului din care ieseau unelte felurite, cu intrebuintare diversa, dar care pastreaza aceeasi pecete a unitatii ne toata aria de locuire a geto dacilor, intocmai ca si armele (varfuri de sageata, lanci, scuturi etc.) si oodoabele. Fierul de plug dacic, care a facut posibila trecerea la o agricultura propriu-zisa, a fost unealta tipica pentru lumea geto-dacica, folosita si mai tarziu de-a lungul perioadei daco-romane si apoi mult dupa aceea.
Ceramica geto-dacica, lucrata cu roata sau in tehnica traditionala cu mana, are un izbitor caracter unitar, repertoriul sau de forme, pornind in principal de la forme stravechi tracice, cat si de la unele prototipuri elenistico-romane. Tocmai aceste produse ceramice, purtand pecete specific geto-dacica, au ingaduit mai mult decat alte categorii de izvoare arheologice, sa se stabileasca cu certitudine pana unde s-au extins neamurile geto-dacilor.
De asemenea, si in domeniul arhitecturii, atat de splendid documentata de impunatoarele cetati de piatra de la Sarmizegetusa, Piatra Craivii, Capalna (Alba), Batca Doamnei (Piatra-Neamt) etc. sunt evidente elemente de dainuire a unei traditii mult mai vechi si, in acelasi timp, elemente care reflecta puterea de asimilare de catre geto-daci a elementelor de civilizatie greco-romana.
Modul de primire si adoptare a imprumuturilor straine, potrivit gustului si nevoilor locale, este o alta caracteristica a lumii geto-dacice, ca entitate etnica unitara, cu radacini milenare in acelasi strabun pamant.
Asadar, marea personalitate a lui Burebista, opera de organizare si unificare statala intreprinsa de el se contureaza pe fundalul acestei vaste si multilaterale unitati a lumii geto-dacice. Tocmai aceasta temelie unitara explica faptul ca, desi traditiile democratiei militare ale uniunilor tribale nu au disparut cu totul pana la Burebista, totusi societatea geto-dacilor a reusit sa injghebeze un stat larg cuprinzator al tuturor teritoriilor locuite de ei - oameni statornici, agricultori, crescatori de vite si mestesugari cu vechi traditii, in acelasi mod se explica si dainuirea in timp a edificiului statal geto-dacic pana la cucerirea romana, cunoscand o mare inflorire.
Prin organizarea statala din vremea lui Burebista, istoria dacilor a atins un punct culminant; acest moment ramane unul de referinta in istoria patriei, subliniind indelungatele traditii de organizare politica, radacinile adanci care ne leaga de aceste pamanturi pe care stramosii nostri si-au faurit cu mai bine de doua milenii in urma un stat propriu, liber si puternic si a carui traditie razbate pana in zilele
Profesor Doctor Dumitru Berciu
duminică, 10 iunie 2012
sâmbătă, 9 iunie 2012
Decebalus - Atestările
1. Atestările numelui în textele istorice:
•Dio Cassius (cca. 155-235 AD), Ist.Rom. 67.6: Δεκέβαλος ἐβασίλευε [(peste Daci) domnea Dekebalos] ; 67.7: πρὸς τὸν Δεκέβαλον τὸν Δακῶν βασιλέα [la Dekebalos, regele Dacilor]; 67.10: μετὰ Δεκέβαλον [după Dekebalos].
•Ioannes Lydos (contemporan cu Iustinian), spune în De Magistribus...2.28: σὺν Δεκεβάλῳ τῶν Γετῶν ἡγησαμένῳ împreună cu Dekebalos, conducătorul Geţilor
•Iordanes, Romana, 217: Decebalo eorum rege devicto după ce Decebalus, rege lor (=al Dacilor), a fost învins
•Aurelius Victor (sec. IV, prob. în a doua jum.) De Caesaribus 13,3: Decibalo regi [rege (fiindu-le)Decebalus]
•Historia Augusta (încep.sec.IV) 24, 10, 8: vir gentis Daciae, Decibali ipsius ut fertur adfinis un bărbat din neamul dac, rudă, se zice, cu însuşi Decebalus.
•Paulus Diaconus (sec.VIII), Historia Romana 8.2: Daciam, Decibalo uicto, subegit, prouincia trans Danubium facta in his agris quos Taifali nunc, Victoali et Teruingi habent. Învingându-l pe Decebal, a cucerit Dacia, şi a făcut provincie în ţinuturile ei, dincolo de Danubius, pe care acum le stăpânesc Taifalii, Victoalii şi Teruingii.
•Lexiconul Suda, :
▪delta.189: Δεκέβαλος: ὁ τῶν Δακῶν βασιλεύς. ζήτει ἐν τῷ δεινός Dekebalus: regele Dacilor. Caută la 'deinos'.
▪delta.344 (la cuv. δεινός teribil): ὅτι Δεκέβαλος, ὁ τῶν Δακῶν βασιλεύς, δεινὸς μὲν ἦν συνεῖναι τὰ πολέμια că Dekebalos, regele Dacilor, era teribil în a împleti planurile de război
▪epsilon.1864: Ἐξυβρίζοντα: παρασπονδοῦντα, παραβαίνοντα τὰς συνθήκας, ἀδικοῦντα. τὰ ἐκδικήματα τοῦ Δεκεβάλου ἐς τοσόνδε προσεληλύθει, ὥστε ἀναγκαῖον εἶναι πολέμῳ καταπαῦσαι ἐξυβρίζοντα. Obraznic: care calcă învoielile, ocoleşte tratatele, face ilegalităţi; Decebal şi-a făcut de cap într-atâta, încât a fost nevoie ca obraznicul să fie potolit printr-un război.
▪epsilon.2038: Ἐπεκηρυκεύετο: διὰ κήρυκος ἔλεγεν. ἐπεὶ μηδὲ εἷς ἐπεκηρυκεύετο ὑπὲρ τοῦ Λευκίου, διελέγετο αὐτῷ ὁ Δεκέβαλος. A negociat prin sol: după ce nici unul nu a negiciat pentru Leukios (Lucius?), Decebal a vorbit cu el.
▪upsilon.483:Υπόδικοι: κατάκριτοι. στρατιῶται ὑπόδικοι ἐπὶ κακουργίᾳ, δρασμὸν βουλεύοντες παρὰ Δεκέβαλον θανάτῳ κολάζονται. Pârâţi: acuzaţi; soldaţii acuzaţi de rea purtare fiindcă au vrut să fugă, sunt pdepsiţi de Decebal cu moartea.
2. În inscripţii (am omis pe cele în care numele era doar presupus, ori mutilat, lipsindu-i tocmai centrul, cam 2 sau 3 în total ). În toate cele 21 de inscripţii -- deloc puţine, comparativ cu alte nume tracice, mult mai slab atestate -- acest nume are doar două variante: Decibalus şi Decebalus.
Forma Decibalus (în 8 inscripţii) :
-CIL 3, 7477 (Durostorum=Silistria, Moesia Inf.): Valerio Marco militi...Aurelia Faustina coniux et heres una cum Valeriis Decibalm et Seicipere et Mamutzim et Macaria et Matidia filiis suis Lui Valerius Marcus (au pus monumentul)...Aurelia Faustina, soţie şi moştenitoare, împreună cu Valerii Decibal(us), Seiciperis, Mamutzis, Macaria şi Matidia, copiii săi etc. Pe baza acestei inscripţii, prof. Poghirc a crezut că -m-ul final din Decibalm şi Mamutzim este desinenţa dacică de instrumental (instrumentalul [ablativ] latinesc corect al acestor nume fiind Decibalo şi Mamutzi]. Fără să fie teoretic imposibilă, această ipoteză este însă improbabilă.
-CIL 6, 25572 (Roma): Sex(tus) Rufius Decibalus
-AE 1954, 83 (Roma), listă de nume, mai toate abreviate: Nigr(inius) Maximus Aur(elius) Heroul(anus) / Silvin(ius) Decibal(us) etc.
-AE 1964, 144f (Blain, Lugdunensis, Franţa): Decibal(us) IMP PART ori Decibali MP PART
-AE 1989, 299 (Asisium=Assisi, Umbria): T(ito) Vibatio Decibalo
-AE 1945, 35 (Ostia): [caput?] Decibali (capul?) lui Decibalus
-AE 1998, 01141: (Sacidava, Moes.Inf., înainte de sf. sec. III): Diurdano Decibali veteran(o) Q(uintus) Priscus filius lui Diurdanus Decibalus, veteran, Quintus Priscus, fiu, (i-a pus monumentul).
-CIL 3, 4150 (Savaria=Szombathely, Pannonia Sup.), listă de nume : Marc(ius) Vindex Iun(ior), Iul(ius) Decibalus, Ulp(ius) Nigrinus etc.
Forma Decebalus (tot în 8 inscripţii) :
-CIL 15, 2797 (Roma): Deceb[alus]
-CIL 3, 7437 (de la Lăžen, în Bulgaria, lângă Nicopole, pe Dunăre); este o listă de persoane, I 52: Cresce(n)s Decebali;
-CIL 06, 31654 (Roma): gentem Dacor(um) et regem Decebalum bello superavit (Traian) a învins în război neamul Dacilor şi pe regele Decebalus
-IDR 3,3,nr.272 (Sarmizegetusa): Decebalus per Scorilo. Inscripţie foarte discutată. Cei care susţin că este limbă dacă, traduc Decebal, fiul lui Scorilo. Cei care optează pentru limba latină populară, traduc Decebal, pentru Scorilo ori Decebal, prin (intermediul lui) Scorilo.
-IGLNovae nr.82 (Novae, Moesia Inf.=Svištov, Bulgaria): Fl(avio) Decebalo vet(erano) leg(ionis) I Ital(icae) Severianae lui Fl. Decebalus, veteran al legiunii I Italica.
-AE 1912, 264 (Heliopolis=Balabakk, Syria): adversus quos expeditionem fecit per regnum Decebali regis Dacorum împotriva cărora (sc. Marcomani, Quazi şi Sarmaţi) a făcut o expediţie prin regatul lui Decebalus, regele Dacilor
-AE 1985, nr.721 (Philippi=Grameni, Macedonia): quod cepisset Decebalu(m) et caput eius pertulisset ei Ranisstoro [(Ti(berius) Claudius Maximus... făcut decurion de către Traian) fiindcă l-a prins pe Decebalus şi capul i l-a adus lui (Traian) la Ranisstorum
-AE 1992, 01483 (Germisara=Geoagiu Băi): Nymfis Decebalus Luci posuit Decebalus al lui Lucius a pus (monumentul) nimfelor
Într-o inscripţie din sec. IV, publicată de Em.Popescu în IGLR, nr. 272 (de la Salsovia=Mahmudia), apare şi o formă Dicebalus într-o listă de exarhi, cu închiderea târzie a lui /e/ la /i/, dacă nu cumva scribul a inversat literele din greşeală, vrând de fapt să scrie Decibalus şi nu Dicebalus.
Acestea sunt toate atestările antice ale numelui regelui dac. Ele prezintă o singură alternanţă, şi aceea minoră: vocala din finalul primului element este scrisă când 'i', când 'e'. Cele două variante nu pot fi distribuite nici în spaţii diferite (ca să le considerăm variante dialectale) şi nici în epoci diferite (ca să le luăm ca variante evolutive), ele fiind uniform răspândite şi sincronic şi diacronic. Explicaţia constă în timbrul acestei vocale, care era la origine un /i/ scurt, pronunţat în latina dunăreană foarte deschis, în unele locuri chiar ca /e/. Ştim acest lucru din multe surse, fie din reconstrucţiile fonetice (pe care le găsim în istoriile limbii române), fie chiar din documentele istorice, de pildă de la Procopius, care ne transmite mai multe toponime din aceste locuri în care se produce acelaşi fenomen: Μέδεκα [Medeka] < medĭca, Βέτζας [Vetzas] < vĭteas, Τρεδετετιλίους [Tredetetilius] < tredecĭm tilios etc.
Decebalus (+var.) este un nume compus, de tip indo-european, ca şi pers. Vištāspa ("cu cai pregătiţi": višta "gata" + aspa "cal"), got. Þiudareik ("regele neamului": þiud "popor, neam" + reik "rege, conducător, putere") , sl. Svjętoslav ("slava sfântă" ori "slava lumii": svjęt "sfânt, lume" + slava "slavă"), vechi ind. Yajnapati ("stăpânul sacrificiilor": yajna "sacrificiu"+pati "domn, stăpân"), grec Θεόδωρος[Theo-dōros] ("darul zeului": theos "zeu" + dōros "dar") etc. Cele două părţi ale lui sunt lesne de separat, Deke-balos, dar nu şi de explicat. Fiecare din cei doi componenţi are paralele în onomastica TDM:
-dek(e)-(unde radicalul este dek, vocala finală fiind vocală cu rol gramatical, cu diverse variante). Ca prim formant el apare cu siguranţă în Δεκαίνεος [Dekaineos] la Strabon 12.2.39 (la Iordanes Get. 39: Dicineus). Nu este imposibil ca acelaşi radical să se afle şi în numele geografice Οὐσ-δικησική (Ptol. 3.11.6) = Us-dicensis (CIL 6, 32582 Roma), una din strategiile nordice al Thraciei, şi A-us-decensis (civitas) în CIL 3, 14437 (2), la Tropaeum Traiani. Etimologiile date până acum acestui component sunt neconvingătoare.
-bal(os) (radicalul fiind bal-) este mult mai răspândit, apărând în mai multe nume TDM, dar şi în în frigiană şi în nume iranice: Βαζο-βαλις[Bazo-balis] (IGB IV, 2173 la Caristorum=Kopilovci, lângă Kjustendil, Bulgaria), Dini-balis (CIL 4, 1397, la Pompei), Δρει-βαλος[Drei-balos] (în ISM 2, 125 la Tomis), Δρει-βαλις[Drei-balis] (IPE 1,50 la Olbia) şi Dri-balus (CIL 3, 3888 la Less), Σαρ-βαλος[Sar-balos] (IG 7, 585 la Tanagra, la 426 a.Chr !!), poate şi Γί-βαλος[Gi-balos] în papirul SB 6796, 150; apare de asemenea în numele scitice Ουαρζ-βαλος[Uarz-balos] (IPE 1,54 la Olbia) şi Ουαστο-βαλος[Uasto-balos] (2,451 la Tanais), v. I.I.Russu, Limba traco-dacilor. Sensul lui -bal(os) are toate şansele să fie acelaşi cu al cuvântului frigian βάλην [balēn] "rege" (cu etimologie indo-europeană), caz în care trebuie să adăugăm acestei serii şi supranumele Βαληος[Balēos] (Zeus), ca rege al zeilor, şi Βάλις[Balis] care, după Etym.Magn., este numele trac al lui Apollon.
Nu ştim care este înţelesul exact al numelui întreg, dar plecând de la sensul, foarte probabil - cum am spus -, al componentului secund, el poate să fi însemnat "rege" + un anumit epitet (deke-). Acest epitet poate fi explicat în mai multe feluri, însă niciunul mai probabil ca altul, aşa încât -- vorba lui Ţuţea! -- "mai multe adevăruri, nici un adevăr". El aparţinea însă cu siguranţă unei palete limitate de sensuri, moştenită din indo-europeană, şi nu este deloc imposibil ca înţelesul întregului nume să existe în vreuna din celelaltre limbi indo-europene vechi (chiar dacă numele în acea limbă sună cu totul altfel). Aici ne interesează însă mai mult forma decât înţelesul acestui nume.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)