sâmbătă, 19 martie 2011

„Cartea românească a morţilor”

Cei pasionaţi de religie, ezoterism, spiritualitate probabil au auzit despre Cartea egipteană a morţilor - o colecţie de texte scrise pe papirus care dau indicaţii defunctului privind comportamentul în „lumea de dincolo”. Alţii, care au aprofundat subiectul în cauză, probabil au citit sau au auzit şi de Cartea tibetană a morţilor, care la fel descrie drumul parcus de sufletul defunctului în lumea de dincolo. Vă veţi întreba „Cum de n-am auzit încă de această carte românească a morţilor?”. Foarte simplu, aceasta nu a cunoscut forma scrisă şi de aia n-aţi auzit de ea. Pentru că Dacii puneau accent mai mare pe memorie decât pe scris (deşi scrisul a apărut în Dacia) întocmai ca şi druizii, amerindienii şi alţii. De fapt aceasta este caracteristica oricărei culturi tradiţionale solide, anume: memoria şi nu textul scris! Iar a păstra ceva neşters, viu, în memorie, înseamnă în cazul nostru, a lega lumile între ele, lumi care independent de voinţa noastră se împletesc de-a lungul Columnei Cerului ce le leagă ca Osie a Lumii!
Ce am putea spune despre această „carte a morţilor” a tradiţiei româneşti? Ea este o creaţie de excepţie a spiritualităţii româneşti moştenită din generaţie în generaţie pe durata a mai bine de 6000 de ani, pe când strămoşii românilor se numeau pelasgi. Ea cuprinde formule de iniţiere a sufletului pentru marea călătorie de aici spre dincolo, un „dincolo” care în fapt, nu desparte ci leagă prin memorie, prin vieţuirea dincolo de moarte.
Această „carte” românească „a morţilor” cuprinde cântecele funerare cântate în satele româneşti de către un cor feminin format îndeobşte din trei femei, fiind catalogate greşit ca bocete. Aceaste „nestemate” poartă în sine mesaje adresate mortului, Zorilor, soţului sau soţiei, postume închipuite de bradul de înmormântare, de „suliţă” sau de steagul de înmormântare. Marea diferenţă între aceste cântece funerare şi bocetele propriu-zise este tocmai lipsa deznădejdii prezente în mesajul bocetelor. Cântecele funerare, prin sonorităţile lor arhaice, contrastează cu bocetele propriu-zise tocmai prin faptul că ele descriu începutul unei noi vieţi, într-o nouă formă, a celui plecat în lumea drepţilor, subliniind trecerea „dintr-o ţară în altă ţară” sau „dintr-o lume în altă lume”.
Aceste cântece funerare ce, subliniez încă o dată, nu aparţin categoriei bocetelor propriu-zise, nu se găsesc în tradiţia altor popoare europene, în contrast cu bocetele atestate atât la romani cât şi la greci. Ele ne prezintă uneori, o zeiţă a morţii în ipostază de pasăre de pradă (gaia, corboaică, vultur) atestată şi în limbajul popular prin expresia „lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”. Alteori aceeaşi zeiţă, deloc lugrubră, cum este cazul lui Hekate greacă, apare sub infăţişare antropomorfă purtând nume ca Măicuţa Bătrână (Mioriţa) sau Maica Precistă.
Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice este lipsa tărâmului suferinţelor de dincolo de moarte. Iadul sau purgatoriul, predicat de religiile creştine, tibetane şi chiar egipteană, lipseşte cu desăvârşire în aceste creaţii ale tradiţiei româneşti, locul lui fiind luat de un peisaj edenic, peisajul „vârstei de aur” peste care stăpâni absoluţi sunt Saturn şi Geea, cei doi Zamolxe în calitate de stapâni ai „lumii de dincolo”.
Ca o ciudăţenie a istoriei, extrapolând cumva dar menţinând paralela făcută la inceput, Cartea egipteană a morţilor deşi scrisă pe papirus şi pe sarcofage, a dispărut; Cartea românească a morţilor, deşi nescrisă vreodată, dar cântată la fiecare înmormântare ţărănească s-a păstrat şi a supravieţuit integral sau aproape, de-a lungul a 6 milenii de istorie.
Un crâmpei de sacralitate românească: Cântecul Zorilor
„Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează ca în urmă cu mii de ani. În gospodăriile lor bogate şi răsfăţate, ţăranii de azi cred la fel ca strămoşii lor, dacii, că sufletul omului este nemuritor”.
Cântătoarele „Zorilor” sunt învăluite de mister. Ele apăreau doar odată cu moartea, în zori după ce cocoşii au cântat de 3 ori, pe neaşteptate, cântând la fereastra mortului. Ele sunt, de cele mai multe ori, în număr de trei, întocmai ca ursitoarele care „ursesc” destinul noului născut la venirea lui în lume. Şi oare nu este cel plecat dintre noi în marea călătorie spre „dincolo”, un nou născut în cealaltă lume? Sufletul este diafan, asemenea momentului zorilor care încep ziua, motiv pentru care „ursitoarele ţării de dincolo” se numesc Zori. Iar trecerea „pragului” între o lume si alta, nu inseamnă oare o nouă zi într-un alt loc numit plastic „tărâmul de dincolo”?
Uneori lumea le şi uita, de bătrâne şi singure ce erau, iar când oamenii le vedeau din nou cântând la fereastra vreunui mort, nu simteau spaimă în faţa morţii ci un fel de ocrotire plăcută. Ele conduc mortul pe ultimul drum, neamestecându-se cu bocitoarele, stând de o parte şi privind tăcut şi cu ochii secaţi de lacrimi. Atunci când nu mai puteau „cânta din piept”, chemau femeile mai tinere pentru a le învaţa „datu” ritualului numai că… măicuţa Solomia Turnea din satul Bolvaşniţa, care stie a cânta Zorile ne zice: „Cum să-ţi spun eu dumitale, domnule, nu mai poate să-nveţe după noi, fiindcă s-or întors lejile lumii ăsteia. Căci cântecu’ ăsta nu se poate cânta fără o ţâră de credinţă. Dacă s-ar alege trei de-alea tinere să cânte zorile, lumea s-ar uita la ele chior[...].O şi zis una: – aaaa, ce să cântăm? C’apăi râd alelalte de noi… – nişte proaste la cap!….”. Hm… şi-atunci ce facem, lăsăm un lucru unicat în lume, de o arhaicitate extremă, şi, nu în ultimul rând, care ne legitimează ca români, să dispară?
Să ne aruncăm puţin ochii şi să vedem mesajul „Cântecului Zorilor” în 3 variante întâlnite în Banat:


Dă-le dalbe zori Şi te-o îndirepta
Dă-le zori surori La ciopor de miei
Zori de n-ar grăbi Ai azi nepoţei
Pân’mi te-am găti Să rămâi cu ei
Pân’mi te-am spăla La ciopor de miele
Pe mâni pân’la coate Alea-s nemurele
De sudori de moarte Să rămâi cu ele
Sama să mi-ţi iaiu Şi noi ne-om ruga
La mânuţa stângă Să-nvii la Rusale
Cătai calea strâmbă Că ni-i zâua mare.
Cu pluguri-i arată Noi te-om aştepta
Cu spini sămănată Cu mese întinse
Cu sânje-i picată Cu făclii aprinse
La mânuţa dreaptă Cu pahare pline
Că-i calea direaptă Cum o fi mai bine.
Cu pluguri-i arată Unu-i cu zahar
Cu flori sămănată Într-unu-i dor şi amar
Cu lacrimi picată Într-unu-s viorele
Sama să mi-ţi iaiu Într-unu-i dor şi jele
Sfântu Pătru vine …………………….
Să-ţi dea cheili Şi noi ne-om ruga
Şi-i dăscuni porţâli Să fii iertătoriu
Să-ţi vezi călili. Cum eşti ducătoriu
La mijloc de cale Dintr-o lume-ntr-alta
Maica Precista Dintr-o lume-ntr-alta….
Ea te-o astepta

O altă variantă cântată în duet, unele femei întreabă Zorile, iar celelalte spun răspunsul Zorilor:
– Zorilor, surorilor,
Mândrelor voi zânelor! Toate pe el mi-l petrec,
Ian grăbiţi voi de ziliţi - – Zorilor,surorilor
Şi pe Ion îl întâlniţi Mândrelor voi zânelor!
Şi-l întoarceţi înapoi Ian grăbiţi voi de ziliţi.
Să vină el iar cu voi Apoi bine voi să faceţi
L-astă lume luminată Pe el înapoi să-ntoarceţi
De Dumnezeu bun lăsată. L-astă lume minunată
La vânt, ploaie şi la soare De bun Dumnezeu lăsată.
Şi la apă curgătoare. La vănt ploaie şi la soare
– Noi, acum vezi că grăbim Şi la apă curgătoare;
Iacă deloc că zilim La fraţi,surori şi la mamă
Dar nu-ntoarcem înapoi Care pe ea cu dor o cheamă.
Pe Ion a veni cu noi - – Bine,că noi o vom grăbi
Ci că vremea ne-a venit Şi de loc că vom zili
De pornit la răsărit Dar cine-n lume că poate
Unde-un măr mândru-nflorit Să-mplinească doruri toate?
De tot că s-a veştejit. Ce ursita a ursit
– Zorilor, surorilor, Şi-n lume s-a împlinit
Mândrelor voi zânelor! Rămâne nestrămutat,
Ce grăbiţi voi de ziliţi Chiar şi pentru împărat.
Şi pe Ion îl despărţiţi A plânge putem şi noi
De jocuri nejucate Dimpreună şi cu voi
De lucruri nejucate Plângeţi şi voi codrilor
De flori mirositoare? Mândrelor pădurilor.
D-albe şi rumenioare Plângeţi şi voi munţilor
–Noi grăbim, vezi de zilim Şi voi mândre văilor.
Nu pe Ion să-l despărţim Plângeţi şi voi apelor,
De jocuri nejucate Dimpreună pietrelor.
De lucruri nelucrate Plângeţi dobitoacelor,
De flori mirositoare Dimpreună lemnelor.
D-albe şi rumenioare Plângi tu lună şi tu soare
Ci că vremea ne-a venit Când omul din lume moare
Acum iară de pornit Plângeţi şi voi patru vânturi
Căci, câte flori împipesc, Din toate patru pământuri.
Toate pe una jălesc. Plângi o lume şi alină
Toate lui se-nchin` cu dor. Clipa cu suspinuri plină
Şi câte din lume trec, Că o stea iar a căzut
Şi din lume a trecut

3 comentarii:

  1. Mea culpa! acest gen nu e punctul meu forte! ghizela

    RăspundețiȘtergere
  2. Promit sa citesc articolul maine,pentru ca acum nu ma simt in stare(sunt f obosita,acum ajuns acasa). O seara buna!Alina

    RăspundețiȘtergere
  3. Aduce o perspectiva mult mai "roza" asupra mortii fata de ceea ce ne propavaduiesc religiile.

    RăspundețiȘtergere