marți, 17 ianuarie 2012
luni, 16 ianuarie 2012
Zamolxianismul geto-dac
Religia geto-dacicã avea un caracter de cunoastere (Iocdanes, Getica, XI, 69-70) si de formare a unor deprinderi de viatã morale. Din pãcate, lipsa, nu tocmai nevinovata cred, a izvoarelor scrise privitoare la religia si organizarea ei la daci, obligã sã cercetãm atent ceea ce a mai rãmas si chiar sã reconstituim, prin diverse mijloace ceea ce a mai rãmas necunoscut.
Din ceea ce s-a mai pãstrat, începând cu Herodot, literatura anticã, printr-un sir întreg de mãrturii onorabile pentru daci, relevã caracterul de popor de tãrani:asezati ‘destoinici, supusi statornici si cu fricã de Zeul lor ,amãrâti de vecini cu nesfârsite rãzboaie si prãdãciuni, si sãlbãticitii ei însãsi de multe ori de certurile dintre ei, totusi veseli si glumeti la vreme de pace, miniosi si cruzi doar la rãzboi, îndeosebi însã cu bun simt si mereu întorsi la strãvechea lor credintã optimistã în Zeu si în oameni.
Credinta lor în nemurire care îi desparte de ceilalti traci si de greci orânduirea lor socialã, cumintenia vietii lor, toate aratã un popor sedentar si linistit, care nu cere decât sã fie lãsat în pace. Spiritul de disciplinã, manifestat sub Dromithaites, Oroles, Burebista sau Scoryllo, cât si iubirea constientã si chibzuitã de patrie, alãturea de vitejia tenace arãtatã sub Decebal, îi ridicã mai presus de germanii din nord sau celtii din vest. Îndeosebi trebuie diferentiati de tracii sudici, decãzuti betivi, poligami, moravuri care au fost gresit extinse si asupra getilor, motiv reluat si prelungit pânã în vremea dacilor de istorici care s-au simtit datori sã prelungeascã în timp antipatia acestralã, simtitã pentru valahii contemporani, urmasi ai acelora.
La daco-geti sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire de aceea el nu are nici un pret la rãzboi el trebuia jertfit fãrã pãrere de rãu. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curãtindu-se de patimã: carnea, vinul, femeile. Mai ales vinul aduce ticãlosirea omului.
Nimic din nebunia thraco-dionysiacã nu e admis sau tolerat la geti. Oamenii sfinti vor fi la ei ascentii, care nu mai vor sã stie nici de lume nici de femei, ci în renuntarea la orice bucurie a trupului, se devoteazã gândului bun spre nemurirea sufletului. Zeul e în cer, iar nu pe pãmânt. El e cerul senin, tulburarea firii e adusã de demonii rãi ai ai furtunilor ai grindinii si a norilor, de acea getul ajutã Zeului la linistirea lumii, trãgând el însusi cu arcul în norii ce ascund si întunecã fata Zeului din cer si tot de acea Zeul e adorat pe muntii cei înalti în singurãtatea unde numai vulturii iar nu oamenii pot urca.
Acolo sus, pierdut de lume si cercetat numai de rege, ca sã-I afle sfatul la caz de nevoie, stã marele preot. Templul si locuinta lui e într-o pesterã, si el însusi nu se coboarã decât rar de tot în lumea oamenilor, când are a da vreo poruncã, pentru curãtirea de pãcate, sau când are a face vreo prevestire ori a da învãtãturi.
Regele însusi, ca stãpân al trupurilor numai, iar nu si al sufletelor supusilor sãi, ascultã cu respect sfaturile marelui preot. Asa stã de departe de lume si mai presus de ea, marele preot al daco-getilor încât el, profetul zeului, e sanctificat el însusi ca zeu. Cu atât mai mult, dacã e nevoie, poate fi si regele poporului sãu.
Dar îndeobste cele 2 puteri: cea politico-militarã si cea religioasã nu se amestecã împreunã, ci sunt pãstrate deosebite. ªi puterea religioasã nu se amestecã în viata de toate zilele decât la mare nevoie. De abia odatã la 4 ani, natiunea aduce Zeului – unul singur – jertfa supremã: un om cãruia I se ia viata de carne, spre a I se dãrui viata de spirit, întru marea misiune de a purta su în cer rugãciunile si dorintele neamului de a fi înaintea zeului.
Si aceastã jertfã e asa de sfântã încât dacã trimisul nu moare în lãnci, înseamnã nu cã zeul are milã si îl iarta ci dimpotrivã cã-l osândeste la moartea vesnicã a vietii trupului si îl socoteste nevrednic de a se arãta înaintea sa. Ferice de cel ce, aruncat în lãnci, pierde viata trupului, spre a de destepta în viata vesnicã la zeul din cer. Si tot asemenea, când altã scãpare nu mai este, regele si fruntasii se ucid, când sotul moare, sotia se ucide. Iar a murii în rãzboi e tot ce poate fi mai onorabil pentru un get. Cât priveste dependenta învãtãtura religoasã a getilor de cea phytogoreicã chiar grecii, începând cu Herodot si sfârsind cu Hermippus Callimachos rãstoarnã problema, spunând fie cã Zamolxe a trãit mult înainte de Pythagora fie chiar cã acesta a imitat învãtãturile tracilor (H.C. F.H.G. III.41).
Însusi orphismul avea rãdãcini tracice iar Pythagora era adânc influentat de osphism. Faptul cã oamenii ca Poseidomios si Flavius Iosephus citau pe cãlugãrii geti ca pilde general cunoscute pentru a putea explica alte organizatii mai putin cunoscute, dovedeste vechimea si seriozitatea acestor institutii social-religioase getice.
Ca o concluzie nu e demn sã renegãm pãrintii si strãbunii si din solidaritate si respect pentru strãmosi resping miturile biblice si evanghelice, ca fiind imorale si crude având o “moralã” plinã de lasitate, prostitutie, incest, crimã si genocid, violentã, înselãciune, formalism si lipsã de logicã. Vreau sã refac legãtura întreruptã de crestinism, cu strãmosii geto-daci. Informatiile pe care le avem despre Zamolxe, chiar putine, îl prezintã ca pe un mare initiat de la care ne vine credinta în nemurire, din toate astea decurgind cinstea, demnitatea cumpãtarea, încrederea în posibilitatea de a cunoaste lumea.
Tot ce avem avem de la strãbuni. Legenda lui Isus este neprobata în cel mai bun caz sau chiar deformatã grosolan. A produs multã suferintã si în plus nu oferã nici o posibilitate de pacificare a lumii. În contrast religia geto-dacã nu are idoli nici biserici iar cunostintele lor cât si experienta lor de viatã îndeamnã la respectul legilor vietii.
Credinta zamolxianã se bazeazã pe morala, geto-dacã, pe cultul strãmosilor, pe cunoasterea,practica a lumii pe nemurirea sufletului, pacificã zestrea noastrã psihicã eliminând zeii inventati de iudei si crestini. Esenta zamolxianismului este cunoasterea stiintificã a realitãtilor universale si credinta în nemurirea laturii spirituale din om.
Din ceea ce s-a mai pãstrat, începând cu Herodot, literatura anticã, printr-un sir întreg de mãrturii onorabile pentru daci, relevã caracterul de popor de tãrani:asezati ‘destoinici, supusi statornici si cu fricã de Zeul lor ,amãrâti de vecini cu nesfârsite rãzboaie si prãdãciuni, si sãlbãticitii ei însãsi de multe ori de certurile dintre ei, totusi veseli si glumeti la vreme de pace, miniosi si cruzi doar la rãzboi, îndeosebi însã cu bun simt si mereu întorsi la strãvechea lor credintã optimistã în Zeu si în oameni.
Credinta lor în nemurire care îi desparte de ceilalti traci si de greci orânduirea lor socialã, cumintenia vietii lor, toate aratã un popor sedentar si linistit, care nu cere decât sã fie lãsat în pace. Spiritul de disciplinã, manifestat sub Dromithaites, Oroles, Burebista sau Scoryllo, cât si iubirea constientã si chibzuitã de patrie, alãturea de vitejia tenace arãtatã sub Decebal, îi ridicã mai presus de germanii din nord sau celtii din vest. Îndeosebi trebuie diferentiati de tracii sudici, decãzuti betivi, poligami, moravuri care au fost gresit extinse si asupra getilor, motiv reluat si prelungit pânã în vremea dacilor de istorici care s-au simtit datori sã prelungeascã în timp antipatia acestralã, simtitã pentru valahii contemporani, urmasi ai acelora.
La daco-geti sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire de aceea el nu are nici un pret la rãzboi el trebuia jertfit fãrã pãrere de rãu. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curãtindu-se de patimã: carnea, vinul, femeile. Mai ales vinul aduce ticãlosirea omului.
Nimic din nebunia thraco-dionysiacã nu e admis sau tolerat la geti. Oamenii sfinti vor fi la ei ascentii, care nu mai vor sã stie nici de lume nici de femei, ci în renuntarea la orice bucurie a trupului, se devoteazã gândului bun spre nemurirea sufletului. Zeul e în cer, iar nu pe pãmânt. El e cerul senin, tulburarea firii e adusã de demonii rãi ai ai furtunilor ai grindinii si a norilor, de acea getul ajutã Zeului la linistirea lumii, trãgând el însusi cu arcul în norii ce ascund si întunecã fata Zeului din cer si tot de acea Zeul e adorat pe muntii cei înalti în singurãtatea unde numai vulturii iar nu oamenii pot urca.
Acolo sus, pierdut de lume si cercetat numai de rege, ca sã-I afle sfatul la caz de nevoie, stã marele preot. Templul si locuinta lui e într-o pesterã, si el însusi nu se coboarã decât rar de tot în lumea oamenilor, când are a da vreo poruncã, pentru curãtirea de pãcate, sau când are a face vreo prevestire ori a da învãtãturi.
Regele însusi, ca stãpân al trupurilor numai, iar nu si al sufletelor supusilor sãi, ascultã cu respect sfaturile marelui preot. Asa stã de departe de lume si mai presus de ea, marele preot al daco-getilor încât el, profetul zeului, e sanctificat el însusi ca zeu. Cu atât mai mult, dacã e nevoie, poate fi si regele poporului sãu.
Dar îndeobste cele 2 puteri: cea politico-militarã si cea religioasã nu se amestecã împreunã, ci sunt pãstrate deosebite. ªi puterea religioasã nu se amestecã în viata de toate zilele decât la mare nevoie. De abia odatã la 4 ani, natiunea aduce Zeului – unul singur – jertfa supremã: un om cãruia I se ia viata de carne, spre a I se dãrui viata de spirit, întru marea misiune de a purta su în cer rugãciunile si dorintele neamului de a fi înaintea zeului.
Si aceastã jertfã e asa de sfântã încât dacã trimisul nu moare în lãnci, înseamnã nu cã zeul are milã si îl iarta ci dimpotrivã cã-l osândeste la moartea vesnicã a vietii trupului si îl socoteste nevrednic de a se arãta înaintea sa. Ferice de cel ce, aruncat în lãnci, pierde viata trupului, spre a de destepta în viata vesnicã la zeul din cer. Si tot asemenea, când altã scãpare nu mai este, regele si fruntasii se ucid, când sotul moare, sotia se ucide. Iar a murii în rãzboi e tot ce poate fi mai onorabil pentru un get. Cât priveste dependenta învãtãtura religoasã a getilor de cea phytogoreicã chiar grecii, începând cu Herodot si sfârsind cu Hermippus Callimachos rãstoarnã problema, spunând fie cã Zamolxe a trãit mult înainte de Pythagora fie chiar cã acesta a imitat învãtãturile tracilor (H.C. F.H.G. III.41).
Însusi orphismul avea rãdãcini tracice iar Pythagora era adânc influentat de osphism. Faptul cã oamenii ca Poseidomios si Flavius Iosephus citau pe cãlugãrii geti ca pilde general cunoscute pentru a putea explica alte organizatii mai putin cunoscute, dovedeste vechimea si seriozitatea acestor institutii social-religioase getice.
Ca o concluzie nu e demn sã renegãm pãrintii si strãbunii si din solidaritate si respect pentru strãmosi resping miturile biblice si evanghelice, ca fiind imorale si crude având o “moralã” plinã de lasitate, prostitutie, incest, crimã si genocid, violentã, înselãciune, formalism si lipsã de logicã. Vreau sã refac legãtura întreruptã de crestinism, cu strãmosii geto-daci. Informatiile pe care le avem despre Zamolxe, chiar putine, îl prezintã ca pe un mare initiat de la care ne vine credinta în nemurire, din toate astea decurgind cinstea, demnitatea cumpãtarea, încrederea în posibilitatea de a cunoaste lumea.
Tot ce avem avem de la strãbuni. Legenda lui Isus este neprobata în cel mai bun caz sau chiar deformatã grosolan. A produs multã suferintã si în plus nu oferã nici o posibilitate de pacificare a lumii. În contrast religia geto-dacã nu are idoli nici biserici iar cunostintele lor cât si experienta lor de viatã îndeamnã la respectul legilor vietii.
Credinta zamolxianã se bazeazã pe morala, geto-dacã, pe cultul strãmosilor, pe cunoasterea,practica a lumii pe nemurirea sufletului, pacificã zestrea noastrã psihicã eliminând zeii inventati de iudei si crestini. Esenta zamolxianismului este cunoasterea stiintificã a realitãtilor universale si credinta în nemurirea laturii spirituale din om.
duminică, 15 ianuarie 2012
Despre Zei
Mircea Eliade scria despre zeii tracilor ca sint ”marii anonimi ai religiei vechi” si, pentru ca erau mai vechi decit ai popoarelor vecine, nu s-au mai pastrat informatii despre ei. In viata strabunilor nostri, religia ocupa un loc mult mai important decit in zilele noastre, iar crestinismul a cistigat un numar mare de adepti numai in secolul al IV-lea e.n
Mina dreapta a conducatorilor daci, viceregii, erau marii preoti care, pe linga faptul ca il sfatuiau pe rege in cele mai importante treburi de stat, uneori il urmau la conducere.
Dacia, mai ales dupa cucerirea romana, era un mozaic religios, plin de credinte si divinitati pagine, caci fiecare colonist din imperiu si-a adus zeitatile de acasa. Fastuoasele manifestari religioase au contribuit si ele la procesul de romanizare al Daciei.
Mai mult, dr. arhitect Florea Costea, cel mai cunoscut specialist in istoria dacilor din Brasov, spune ca, din cauza importantei deosebite a religiei, romanii au avut grija ca, dupa cucerire, sa transforme vechile sanctuare.
Dacii credeau in nemurirea sufletului, deoarece pentru ei viata trupeasca era doar trecatoare, iar cea vesnica, a sufletului, ii astepta pe cei viteji si vrednici in imparatia zeului suprem Zamolxis.
Herodot spunea ca ”dacii stiu sa se faca nemuritori”. Ca o dovada a glorificarii vietii de dupa moarte, dacii faceau banchete si chefuiau la inmormintari, iar la nasteri jeleau copilul abia venit pe lume. Acest obicei s-a mai pastrat in unele sate din tara.Cultele orientale invadeaza provincia daca spre finele sec. al II-lea e.n., dar mai ales sub dinastia Severinilor. Procesiunile fastuoase, ritualurile exotice promiteau mintuirea adeptilor in lumea de dincolo.
Cel mai important zeu adus din Orient, din Persia, este Mithras, care a fost adoptat de o buna parte a populatiei dacice. Acesta era zeul luminii, al dreptatii si victoriei impotriva raului.
Pe teritoriul vechii Dacii s-au descoperit circa 300 de inscriptii si reprezentari sculpturale ale lui Mithras. Cultul zeului persan se desfasura in temple subterane, unde participau credinciosi din toate straturile sociale.
Multe divinitati s-au contopit cu Mithras si au imprumutat din teologia lui elemente de dogma.
Istoricul Tudor Dumitru precizeaza, in aceeasi carte, ca in prima jumatate a secolului al III-lea e.n., Mithras se afla in fruntea tuturor cultelor din Dacia, adorate atit de soldati, cit si de populatia civila.
Alti zei orientali care au fost adorati de daci au fost Cybele (Marea mama a zeilor), Isis si Dea Syria. Dea Syria s-a bucurat de protectia imparateselor siriene. Multi baali orientali s-au contopit cu tatal zeilor de la romani, luindu-si numele acestuia, alaturi de ale lor. In tainele misterelor orientale erau admisi numai cei initiati, organizati pe grade.
Dacii adorau si notiuni abstracte ca Virtutea, Victoria, Speranta, Sanatatea etc.
Pe unele piese de parada sint reprezentate scene amoroase
O alta zeitate importanta pentru daci era Cavalerul trac, ce stapinea cimpurile, padurile, ogoarele si fiarele salbatice. Este prezent in Dacia in aproape 50 de reliefuri sculptate de mici dimensiuni si in mai multe monumente mari. Acesta era venerat de populatiile tracice din regiunea balcano-dunareana, iar in inscriptile grecesti apare sub numele de Heros si in cele latine sub acela de Heron. Pentru adeptii lui, Cavalerul trac era ”protectorul casei si al familiei, intemeietorul de colonii sau neamuri, stapinul celor vii si celor morti, invincibil, plin de forta si vesnic”. In reliefurile din piatra este reprezentat ca un tinar calaret in galop sau la pas, la vinatoare ori in diferite ipostaze rituale. Uneori, imaginea lui este insotita de cea a altor trei divinitati : Cybele, Hermes si Dionysos. Majoritatea sculpturilor Cavalerului trac provin din Dobrogea (Histria, Tomis si Callatis), iar restul din Transilvania si Oltenia.
Arheologul brasovean Florea Costea afirma ca, in aceeasi zona balcano-dunareana,s-au descoperit piese de parada, din argint si argint aurit, in care sint reprezentate scene amoroase, dintre un barbat si o femeie. Cei doi, care simbolizeaza probabil zeii fecunditatii, apar goi in cele mai ”fierbinti” si variate pozitii, care se repeta in mai multe scene ce impodobesc coifuri si alte obicete de parada folosite de nobili. Se pare, cultul falic, adorat de vechii greci, se trage tot de la traci.Fara indoiala ca zeitatea suprema a dacilor a fost Zamolxis, numit si Zalmoxis, zeul vegetatiei, al reinnoirii, al dualitatii fiintei umane si stapinul lumii mortilor.
Zeul Gebeleizis este mentionat o singura data in texte, de catre Herodot, care spunea despre el ca era divinitatea ce stapinea fulgerele si tunetele.
Cei mai multi istorici sint de acord cu varianta ca Zamolxis si Gebeleizis sint una si aceeasi divinitate. Faptul ca dacii trageau cu sagetile in cer, in anumite ritualuri, i-a facut pe unii cercetatori sa se indoiasca de faptul ca Gebeleizis era zeitatea cerului, caci este greu de crezut ca un popor superstitios ar putea sa se razvrateasca impotriva unei zeitati, printr-un gest simbolic de agresiune.
Despre Zamolxis s-au nascut tot felul de legende, inca inainte de cucerirea romana. Textele antice spun despre el ca, la inceput, a fost un muritor de rind, un fel de profet sfint al zilelor noastre, care apoi a fost zeificat de geto-daci. Mentiuni depsre el s-au descoperit de 30 de ori in texte scrise pina in Evul Mediu Dezvoltat.
Prima mentiune despre Zamolxis o face Herodot. Strabon si Hellanicos spuneau despre zeul dacilor ca a fost intii sclavul lui Pitagora, de la care a invatat tainele stiintelor, ca astronomia, matematica si filosofia. Dupa ce a fost eliberat, ar fi fost si prin Egipt, unde si-a insusit si mai multe cunostinte, devenind un erudit de seama. Asa s-ar explica faptul ca a preluat unele precepte ale religiei si spiritualitatii grecesti, egiptene, si ale marelui filosof.
Dupa ce a strins avere, s-a intors acasa, unde a inceput sa ii invete pe preoti marile taine. Arheologul Florea Costea este convins ca aceasta teorie nu poate fi adevarata, caci Zamolxis nu a fost contemporan cu Pitagora, cei doi traind la distante mari de timp si spatiu.
O data la patru ani, dacii sacrificau un om pentru Zamolxis, aruncindu-l in virfurile lancilor. Ce se stie cu certitudine este ca Zamolxis statea intr-o pestera din muntele sfint Kogaionon,de unde iesea o data la patru ani. Atunci vorbea numai cu cei initiati, probabil preoti, si carora le dezvaluia intelepciunea sa. Porphyrius scria ”unii spun ca el mai este numit Thales”, un nume similar cu cel al filosofului ionian din sec. al VI-lea i.e.n. Acest nume ar putea sa faca legatura zeului cu lumea plantelor si inflorirea lor, caci in greaca ”thaleo” inseamna a inflori.
Intr-un alt pasaj al lui Porphyrius se mentioneaza faptul ca Zamolxis a cazut odata in miinile tilharilor, care l-au legat la fata si l-au tatuat. Tatuarea era o practica cunoscuta la nobilii traci.
Grecii credeau ca Zamolxis i-ar fi invatat pe druizii celtilor toate tainele. O data la patru ani, geto-dacii aduceau zeului jertfa cea mai inalta, un om, caruia i se lua viata de carne spre a i se darui cea de spirit.
Celui sortit jertfirii i se spuneau toate pasurile si dorintele care urmau sa fie transmise dupa moarte zeului, dupa care era aruncat in lanci. Istoricul Vasile Pirvan scria :
”Si aceasta jertfa e asa de sfintita incit, daca cel aruncat in virf de lanci nu moare, inseamna nu ca zeul are mila de el, ci dimpotriva, ca-l osindeste la moartea eterna a vietii trupului, si-l socoate nevrednic de a se arata inaintea sa. Ferice de cel ce, aruncat in lanci, pierde viata trupului spre a se destepta in viata cea vesnica, la zeul din cer.”
Mina dreapta a conducatorilor daci, viceregii, erau marii preoti care, pe linga faptul ca il sfatuiau pe rege in cele mai importante treburi de stat, uneori il urmau la conducere.
Dacia, mai ales dupa cucerirea romana, era un mozaic religios, plin de credinte si divinitati pagine, caci fiecare colonist din imperiu si-a adus zeitatile de acasa. Fastuoasele manifestari religioase au contribuit si ele la procesul de romanizare al Daciei.
Mai mult, dr. arhitect Florea Costea, cel mai cunoscut specialist in istoria dacilor din Brasov, spune ca, din cauza importantei deosebite a religiei, romanii au avut grija ca, dupa cucerire, sa transforme vechile sanctuare.
Dacii credeau in nemurirea sufletului, deoarece pentru ei viata trupeasca era doar trecatoare, iar cea vesnica, a sufletului, ii astepta pe cei viteji si vrednici in imparatia zeului suprem Zamolxis.
Herodot spunea ca ”dacii stiu sa se faca nemuritori”. Ca o dovada a glorificarii vietii de dupa moarte, dacii faceau banchete si chefuiau la inmormintari, iar la nasteri jeleau copilul abia venit pe lume. Acest obicei s-a mai pastrat in unele sate din tara.Cultele orientale invadeaza provincia daca spre finele sec. al II-lea e.n., dar mai ales sub dinastia Severinilor. Procesiunile fastuoase, ritualurile exotice promiteau mintuirea adeptilor in lumea de dincolo.
Cel mai important zeu adus din Orient, din Persia, este Mithras, care a fost adoptat de o buna parte a populatiei dacice. Acesta era zeul luminii, al dreptatii si victoriei impotriva raului.
Pe teritoriul vechii Dacii s-au descoperit circa 300 de inscriptii si reprezentari sculpturale ale lui Mithras. Cultul zeului persan se desfasura in temple subterane, unde participau credinciosi din toate straturile sociale.
Multe divinitati s-au contopit cu Mithras si au imprumutat din teologia lui elemente de dogma.
Istoricul Tudor Dumitru precizeaza, in aceeasi carte, ca in prima jumatate a secolului al III-lea e.n., Mithras se afla in fruntea tuturor cultelor din Dacia, adorate atit de soldati, cit si de populatia civila.
Alti zei orientali care au fost adorati de daci au fost Cybele (Marea mama a zeilor), Isis si Dea Syria. Dea Syria s-a bucurat de protectia imparateselor siriene. Multi baali orientali s-au contopit cu tatal zeilor de la romani, luindu-si numele acestuia, alaturi de ale lor. In tainele misterelor orientale erau admisi numai cei initiati, organizati pe grade.
Dacii adorau si notiuni abstracte ca Virtutea, Victoria, Speranta, Sanatatea etc.
Pe unele piese de parada sint reprezentate scene amoroase
O alta zeitate importanta pentru daci era Cavalerul trac, ce stapinea cimpurile, padurile, ogoarele si fiarele salbatice. Este prezent in Dacia in aproape 50 de reliefuri sculptate de mici dimensiuni si in mai multe monumente mari. Acesta era venerat de populatiile tracice din regiunea balcano-dunareana, iar in inscriptile grecesti apare sub numele de Heros si in cele latine sub acela de Heron. Pentru adeptii lui, Cavalerul trac era ”protectorul casei si al familiei, intemeietorul de colonii sau neamuri, stapinul celor vii si celor morti, invincibil, plin de forta si vesnic”. In reliefurile din piatra este reprezentat ca un tinar calaret in galop sau la pas, la vinatoare ori in diferite ipostaze rituale. Uneori, imaginea lui este insotita de cea a altor trei divinitati : Cybele, Hermes si Dionysos. Majoritatea sculpturilor Cavalerului trac provin din Dobrogea (Histria, Tomis si Callatis), iar restul din Transilvania si Oltenia.
Arheologul brasovean Florea Costea afirma ca, in aceeasi zona balcano-dunareana,s-au descoperit piese de parada, din argint si argint aurit, in care sint reprezentate scene amoroase, dintre un barbat si o femeie. Cei doi, care simbolizeaza probabil zeii fecunditatii, apar goi in cele mai ”fierbinti” si variate pozitii, care se repeta in mai multe scene ce impodobesc coifuri si alte obicete de parada folosite de nobili. Se pare, cultul falic, adorat de vechii greci, se trage tot de la traci.Fara indoiala ca zeitatea suprema a dacilor a fost Zamolxis, numit si Zalmoxis, zeul vegetatiei, al reinnoirii, al dualitatii fiintei umane si stapinul lumii mortilor.
Zeul Gebeleizis este mentionat o singura data in texte, de catre Herodot, care spunea despre el ca era divinitatea ce stapinea fulgerele si tunetele.
Cei mai multi istorici sint de acord cu varianta ca Zamolxis si Gebeleizis sint una si aceeasi divinitate. Faptul ca dacii trageau cu sagetile in cer, in anumite ritualuri, i-a facut pe unii cercetatori sa se indoiasca de faptul ca Gebeleizis era zeitatea cerului, caci este greu de crezut ca un popor superstitios ar putea sa se razvrateasca impotriva unei zeitati, printr-un gest simbolic de agresiune.
Despre Zamolxis s-au nascut tot felul de legende, inca inainte de cucerirea romana. Textele antice spun despre el ca, la inceput, a fost un muritor de rind, un fel de profet sfint al zilelor noastre, care apoi a fost zeificat de geto-daci. Mentiuni depsre el s-au descoperit de 30 de ori in texte scrise pina in Evul Mediu Dezvoltat.
Prima mentiune despre Zamolxis o face Herodot. Strabon si Hellanicos spuneau despre zeul dacilor ca a fost intii sclavul lui Pitagora, de la care a invatat tainele stiintelor, ca astronomia, matematica si filosofia. Dupa ce a fost eliberat, ar fi fost si prin Egipt, unde si-a insusit si mai multe cunostinte, devenind un erudit de seama. Asa s-ar explica faptul ca a preluat unele precepte ale religiei si spiritualitatii grecesti, egiptene, si ale marelui filosof.
Dupa ce a strins avere, s-a intors acasa, unde a inceput sa ii invete pe preoti marile taine. Arheologul Florea Costea este convins ca aceasta teorie nu poate fi adevarata, caci Zamolxis nu a fost contemporan cu Pitagora, cei doi traind la distante mari de timp si spatiu.
O data la patru ani, dacii sacrificau un om pentru Zamolxis, aruncindu-l in virfurile lancilor. Ce se stie cu certitudine este ca Zamolxis statea intr-o pestera din muntele sfint Kogaionon,de unde iesea o data la patru ani. Atunci vorbea numai cu cei initiati, probabil preoti, si carora le dezvaluia intelepciunea sa. Porphyrius scria ”unii spun ca el mai este numit Thales”, un nume similar cu cel al filosofului ionian din sec. al VI-lea i.e.n. Acest nume ar putea sa faca legatura zeului cu lumea plantelor si inflorirea lor, caci in greaca ”thaleo” inseamna a inflori.
Intr-un alt pasaj al lui Porphyrius se mentioneaza faptul ca Zamolxis a cazut odata in miinile tilharilor, care l-au legat la fata si l-au tatuat. Tatuarea era o practica cunoscuta la nobilii traci.
Grecii credeau ca Zamolxis i-ar fi invatat pe druizii celtilor toate tainele. O data la patru ani, geto-dacii aduceau zeului jertfa cea mai inalta, un om, caruia i se lua viata de carne spre a i se darui cea de spirit.
Celui sortit jertfirii i se spuneau toate pasurile si dorintele care urmau sa fie transmise dupa moarte zeului, dupa care era aruncat in lanci. Istoricul Vasile Pirvan scria :
”Si aceasta jertfa e asa de sfintita incit, daca cel aruncat in virf de lanci nu moare, inseamna nu ca zeul are mila de el, ci dimpotriva, ca-l osindeste la moartea eterna a vietii trupului, si-l socoate nevrednic de a se arata inaintea sa. Ferice de cel ce, aruncat in lanci, pierde viata trupului spre a se destepta in viata cea vesnica, la zeul din cer.”
sâmbătă, 14 ianuarie 2012
Druizii celti si preotii geto-daci
Cel mai important lucru e că suntem liberi. Liberi în gânduri, trup şi suflet. Nu mai este sângele ci spiritul cel care ne face ceea ce suntem. Noi suntem Celţi. Galeain ip Alteim MacDunelmor
Asemenea societăţii geto-dace, societatea celtă era structurată pe clase ierarhice. Triburile erau conduse de regi dar organizarea politică era remarcabil de plastică. Din sursele romane şi irlandeze aflăm că societatea celtă se împărţea în trei grupe: o aristocraţie războinică, o clasă a intelectualilor care cuprindea druizii şi barzii (poeţii) şi o a treia clasă care cuprindea restul. Luptătorii celţi, temuţi şi puternici, erau stăpâni de cai şi neîntrecuţi mânuitori ai topoarelor, spadelor lungi şi arcurilor. Se antrenau să-şi apere poporul şi aplicau legea.
Cei mai buni dintre ei erau Lordul (uneori numit Rege sau Regină pentru că femeile erau egale barbaţilor, puteau fi războinice, druide) şi Campionul. Lordul era conducătorul tribului în timp de război iar Campionul exista pentru a rezolva divergenţele dintre triburi într-o singură luptă. Barzii erau judecători şi poeţi. Şeful Bard era cel care decidea dacă legile făcute sunt bune. Ei hotărau dacă o lege a fost încălcată. Barzilor le era încredinţată istoria tribului, care era păstrată sub formă de cântece şi versuri. Ei nu erau atinşi în luptă deoarece prezenţa lor era necesară pentru consemnarea luptei.
Druizii îndeplineau multe sarcini pe care le considerăm preoţeşti incluzând ritualuri şi sacrificii, dar şi sarcini ce ţin de educaţie şi lege.
La autorii antici, cuvântul druid avea două sensuri: în sens strict însemna învăţători de filozofie morală şi ştiinţe iar în sens mai larg include preoţi, ghicitori, judecători, învăţători, fizicieni, astronomi şi filosofi. Ei formau o clasă aparte şi ţineau poporul, care le era mult inferior, în supunere. Aveau, ca şi sacerdoţii geto-daci, anumite privilegii ca excluderea de la plata taxelor şi de la serviciul militar şi erau foarte respectaţi.
Datoria lor era să păstreze tribul în bună înţelegere cu Lumea Cealaltă şi cu Natura. Creau legile tribului şi găseau moduri prin care să îmbunătăţească viaţa acestuia. Erau vindecători şi profeţi. Instruirea lor era foarte variată şi vastă, era secretă şi avea loc în peşteri sau în păduri. Uneori erau necesari 20 de ani pentru a termina această instruire. Aveau o literatură considerabilă de cântece sacre, rugăciuni, reguli de divinaţie şi magie, legi. Când trebuia luată o decizie care afecta tot tribul se convoca un Consiliu.
În componenţa acestuia intrau trei din cei mai înţelepţi fermieri, Lordul, Campionul, Conducătorul Bard, Maestrul Bard (al doilea după Conducătorul Bard), Conducătorul Druid şi Maestrul Druid. Astfel se forma consiliul celor 9 care lua deciziile importante. Principalele paralele între celţi şi geto-daci se datorează în principal importanţei deosebite a Marelui Preot, credinţei în nemurirea sufletului şi ştiinţei sacre de tip iniţiatic.
Cunoştinţele comune ale geto-dacilor şi celţilor se explica, aşa cum spune Stuart Pigot în cartea sa Druids prin moştenirea comună din mileniul al II-lea îen. de la arieni, cuceritorii Indiei. Argumentele sale în ceea ce priveşte celţii sunt : în Irlanda se găsesc numeroase idei şi obiceiuri atestate în India antică. prozodia limbii galice este asemănătoare cu acelea ale limbilor hitită şi sanskrită. după Myles Dillon, druizii şi brahmanii şi-au conservat practicile şi credinţele indo-europene care au supravieţuit în lumea galică până în sec. XVIII şi în India până în zilele noastre. Hans Hartman care a studiat ritualurile vechilor irlandezi (celţi) consideră că structura mentalităţii irlandeze este mai apropiată de cea a vechii Indii decât de mentalitatea Angliei sau Germaniei.
O altă asemănare o găsim în De bello galico a lui Cezar. El spune despre druizi că sunt de părere că religia interzice ca această învăţătură să fie destinată scrisului pentru că nu vor ca doctrina lor să se răspândească printre oamenii de rând şi mai ales pentru că, dacă ar folosi scrisul, tinerii novici ar neglija memoria. În timpul trecerii celţilor pe teritoriul Daciei şi în timpul cât au rămas aici a fost un transfer firesc de cunoştinţe între aceştia şi daci.
Cercetările arheologice probează că civilizaţia adusă de celţi în partea de vest a teritoriului actualei Românii era superioară din punct de vedere tehnic. Evident, şi celţii au preluat de la daci anumite cunoştinţe. O confirmare a acestui lucru apare la Origene care spune despre tracul Zamolxis care învăţase pe druizi, printre altele, divinaţia prin fişe şi numere…”. Socrate spune într-unul din dialogurile lui Platon Eu am învăţat această incantaţie acolo, în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori.
Dar Zamolxis, adăugă el, regele nostru, care este şi un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a trata ochii fără a ţine seama de cap, nici capul nu poate fi tratat neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând, să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului.
Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu incantaţii (descântece). Aceste incantaţii sunt vorbe frumoase, care fac să se nască în suflete înţelepciunea. Când mă învăţa leacul şi incantaţia spunea: să nu te înduplece nimeni să-i tămăduieşti capul cu acest leac dacă nu-ţi încredinţează mai întâi sufletul ca să i-l tămăduieşti cu ajutorul incantaţiei. Şi dacă vrei – potrivit poveţelor străinului să-mi încredinţezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu incantaţiile tracului îţi voi da şi leacul pentru cap. dacă nu, nu-ţi pot ajuta cu nimic, scumpe Charmide.
Reţinem deci că medicii traci erau superiori celor greci şi că predau ucenicilor lor leacurile odată cu incantaţiile sub jurământ. Denumirile geto-dace de plante medicinale citate în lucrarea lui Discorides ca şi trusele medicale descoperite la Tomis, Drobeta, Grădiştea de Munte, Piatra Roşie, Poiana şi Ocniţa, instrumentele chirurgicale ingenioase, craniile cu trepanaţii reuşite oamenii respectivi supravieţuind acelor operaţii – cât şi oasele de membre perfect sudate în urma unor intervenţii chirurgicale confirmă aceste constatări.
Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine şi se numea Marcellus Empiricus. În scrierea sa De medicamentis liber sunt prezentate şi incantaţii magice, unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele româneşti, ca de exemplu: Pastores te invenerunt, / Sine manibus colligerunt, / Sine foco coxerunt, / Sine dentibus comederunt. Descântecul românesc: Ciobănaşii te aflară, / Fără mâini te prinseră, / Fără foc te fripseră, / Fără gură te mâncară. Atât la celţi cât şi la daci există interdicţia de a scrie descântecele şi alte procedee magice, deoarece ele se transmiteau numai din tată în fiu sau către cei iniţiaţi. Druizii îşi începeau iniţierea devreme, în jurul vârstei de 5 ani. Această iniţiere putea continua cel puţin 15 ani şi cel mult 20.
Natura iniţierii era severă deopotrivă asupra trupului cât şi minţii, pentru că unul din factorii cheie în Natură e supravieţuirea şi abilitatea de a folosi puterile ei. De obicei un elev nu avea un singur învăţător. Toţi druizii comunităţii îi împărtăşeau cunoştinţele. Chiar elevii dădeau lecţii celor mai noi. În acest mod elevii puteau avansa in funcţie doar de abilităţile lor. Druizii şi barzii începeau iniţierea în acelaşi mod.
Ambii învăţau istoria poporului lor şi legile pe care tribul le urma curent şi ambii învăţau principiile de bază ale celeilalte clase. Astfel, un druid avea cunoştinţele de bază ale unui bard şi invers. Asta pentru a se asigura că ambele clase îşi înţeleg gândirea, având în vedere că de multe ori lucrau împreună. O persoană care studia druidismul poseda cunoştinţe în cât mai multe domenii posibile. Ei învăţau informaţii, le absorbeau oricât de neimportante li se păreau pe moment. Ei foloseau fiecare bucăţică din cunoştinţele lor pentru a înţelege universul şi lumea din jurul lor, văzută şi nevăzută. Avansarea în societatea druidică era dublă. În primul rând elevul trebuia să demonstreze o înţelegere temeinică a cunoştinţelor acumulate.
În al doilea rând, elevul primea un semn de la Natură că este pregătit să avanseze. Druizii de multe ori căutau îndrumare în Lumea Cealaltă, pentru că aceste suflete sunt experimentate în cunoştinţele lumii noastre şi unele sunt aproape să avanseze la următorul nivel al realităţii. Multe tehnici de meditaţie druidice erau concentrate pe accentuarea legăturilor cu Lumea Cealaltă şi cu sufletele ce se odihnesc aici. Nu se cunosc multe lucruri despre iniţierea sacerdoţilor geto-daci, însa se poate încerca aflarea lor din mitologie, tradiţii populare, poveşti… Zeul Orfeu, de origine tracă, a fost primul personaj care a coborât pe tărâmul celălalt. Această coborâre are, conform unui poem orfic, rolul unei iniţieri în tainele lumii de dincolo.
De asemenea, Zamolxis coborâse sub pământ pentru 3 ani. Eliade consideră că „este ceva adevărat în clişeele atât de populare în Grecia ulterioară lui Herodot, care-l plasau pe Zamolxis alături de Pitagora, Orfeu şi mai târziu de Zoroastru, de înţelepţii egipteni sau de druizi. Toate aceste personaje erau cunoscute ca având experienţe extatice şi capabile să reveleze mistere privind sufletul omenesc şi supravieţuirea lui.
Lumea subterană a celuilalt tărâm apare des în tradiţiile populare şi în poveştile românilor. În aceste legende şi poveşti putem găsi urma sacerdoţilor geto-daci transformaţi în sacerdoţi populari, deşi ei aparţineau unei lumi apuse, identitatea lor oscilând între personajul mitologic şi vrăjitorul popular:
În vremurile nu tare de demult, umbla nişte oameni zdrenţăroşi din casă în casă şi din sat în sat, neavând cu ei decât o desagă în spate şi sunt tare bine primiţi, oriunde se prezintă. Aceştia sunt solomonarii. Românii cred despre ei că sunt oameni tare evlavioşi şi mai ales cu multă ştiinţă de carte şi foarte deschişi la minte.
Pe calea norilor, aşa se-ntorc solomonarii înapoi în ţara noastră, şi-n satul de unde au plecat. Şi-i conduc pe nori aşa cum vor ei. În Pravila lui Matei Basarab, datând din 1652 se face referire la sacerdoţii populari cu puteri meteorologice, fiind numiţi gonitori de nori.
Acest fapt dovedeşte că numele vechi al acestor sacerdoţi populari nu era cel de solomonar. Solomonarii sunt recrutaţi de când sunt copii şi iniţiaţi într-un loc ascuns, inaccesibil profanilor. Aceşti copii sunt furaţi de mici de către solomonari bătrâni şi duşi la şcoala din Crugul Pământului pe Celălalt Tărâm. Ei sunt iniţiaţi timp de 7 ani.
În această şcoală învaţă toate limbile fiinţelor vii, toate misterele naturii precum şi toate solomoniile”, farmecele, vrăjile şi descântecele. După ce îşi însuşesc iniţierea magică ei devin protectorii drumurilor de munte, stăpâni ai secretelor naturii. Interesantă este şi informaţia conform căreia solomonarii ar cunoaşte tainele unui scris iniţiatic, în care scriu tezaurul magic în cartea pe care o poartă cu ei. Figura solomonarului este strâns legată de vechile practici de iniţiere ale preoţilor daci, elementele similare fiind de-a dreptul abundente: călătoria prin nori, practicile ascetice, cunoaşterea unei practici iniţiatice, dobândite în adâncul peşterii.
Deşi în general se susţine că dacii nu au cunoscut scrisul, nu se poate exclude ipoteza, amintită şi de Iordanes, conform căreia sacerdoţii daci cunoşteau o formă de scriere iniţiatică similar druizilor, cu funcţia de păstrare a tezaurului spiritual.
Asemenea societăţii geto-dace, societatea celtă era structurată pe clase ierarhice. Triburile erau conduse de regi dar organizarea politică era remarcabil de plastică. Din sursele romane şi irlandeze aflăm că societatea celtă se împărţea în trei grupe: o aristocraţie războinică, o clasă a intelectualilor care cuprindea druizii şi barzii (poeţii) şi o a treia clasă care cuprindea restul. Luptătorii celţi, temuţi şi puternici, erau stăpâni de cai şi neîntrecuţi mânuitori ai topoarelor, spadelor lungi şi arcurilor. Se antrenau să-şi apere poporul şi aplicau legea.
Cei mai buni dintre ei erau Lordul (uneori numit Rege sau Regină pentru că femeile erau egale barbaţilor, puteau fi războinice, druide) şi Campionul. Lordul era conducătorul tribului în timp de război iar Campionul exista pentru a rezolva divergenţele dintre triburi într-o singură luptă. Barzii erau judecători şi poeţi. Şeful Bard era cel care decidea dacă legile făcute sunt bune. Ei hotărau dacă o lege a fost încălcată. Barzilor le era încredinţată istoria tribului, care era păstrată sub formă de cântece şi versuri. Ei nu erau atinşi în luptă deoarece prezenţa lor era necesară pentru consemnarea luptei.
Druizii îndeplineau multe sarcini pe care le considerăm preoţeşti incluzând ritualuri şi sacrificii, dar şi sarcini ce ţin de educaţie şi lege.
La autorii antici, cuvântul druid avea două sensuri: în sens strict însemna învăţători de filozofie morală şi ştiinţe iar în sens mai larg include preoţi, ghicitori, judecători, învăţători, fizicieni, astronomi şi filosofi. Ei formau o clasă aparte şi ţineau poporul, care le era mult inferior, în supunere. Aveau, ca şi sacerdoţii geto-daci, anumite privilegii ca excluderea de la plata taxelor şi de la serviciul militar şi erau foarte respectaţi.
Datoria lor era să păstreze tribul în bună înţelegere cu Lumea Cealaltă şi cu Natura. Creau legile tribului şi găseau moduri prin care să îmbunătăţească viaţa acestuia. Erau vindecători şi profeţi. Instruirea lor era foarte variată şi vastă, era secretă şi avea loc în peşteri sau în păduri. Uneori erau necesari 20 de ani pentru a termina această instruire. Aveau o literatură considerabilă de cântece sacre, rugăciuni, reguli de divinaţie şi magie, legi. Când trebuia luată o decizie care afecta tot tribul se convoca un Consiliu.
În componenţa acestuia intrau trei din cei mai înţelepţi fermieri, Lordul, Campionul, Conducătorul Bard, Maestrul Bard (al doilea după Conducătorul Bard), Conducătorul Druid şi Maestrul Druid. Astfel se forma consiliul celor 9 care lua deciziile importante. Principalele paralele între celţi şi geto-daci se datorează în principal importanţei deosebite a Marelui Preot, credinţei în nemurirea sufletului şi ştiinţei sacre de tip iniţiatic.
Cunoştinţele comune ale geto-dacilor şi celţilor se explica, aşa cum spune Stuart Pigot în cartea sa Druids prin moştenirea comună din mileniul al II-lea îen. de la arieni, cuceritorii Indiei. Argumentele sale în ceea ce priveşte celţii sunt : în Irlanda se găsesc numeroase idei şi obiceiuri atestate în India antică. prozodia limbii galice este asemănătoare cu acelea ale limbilor hitită şi sanskrită. după Myles Dillon, druizii şi brahmanii şi-au conservat practicile şi credinţele indo-europene care au supravieţuit în lumea galică până în sec. XVIII şi în India până în zilele noastre. Hans Hartman care a studiat ritualurile vechilor irlandezi (celţi) consideră că structura mentalităţii irlandeze este mai apropiată de cea a vechii Indii decât de mentalitatea Angliei sau Germaniei.
O altă asemănare o găsim în De bello galico a lui Cezar. El spune despre druizi că sunt de părere că religia interzice ca această învăţătură să fie destinată scrisului pentru că nu vor ca doctrina lor să se răspândească printre oamenii de rând şi mai ales pentru că, dacă ar folosi scrisul, tinerii novici ar neglija memoria. În timpul trecerii celţilor pe teritoriul Daciei şi în timpul cât au rămas aici a fost un transfer firesc de cunoştinţe între aceştia şi daci.
Cercetările arheologice probează că civilizaţia adusă de celţi în partea de vest a teritoriului actualei Românii era superioară din punct de vedere tehnic. Evident, şi celţii au preluat de la daci anumite cunoştinţe. O confirmare a acestui lucru apare la Origene care spune despre tracul Zamolxis care învăţase pe druizi, printre altele, divinaţia prin fişe şi numere…”. Socrate spune într-unul din dialogurile lui Platon Eu am învăţat această incantaţie acolo, în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori.
Dar Zamolxis, adăugă el, regele nostru, care este şi un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a trata ochii fără a ţine seama de cap, nici capul nu poate fi tratat neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând, să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului.
Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu incantaţii (descântece). Aceste incantaţii sunt vorbe frumoase, care fac să se nască în suflete înţelepciunea. Când mă învăţa leacul şi incantaţia spunea: să nu te înduplece nimeni să-i tămăduieşti capul cu acest leac dacă nu-ţi încredinţează mai întâi sufletul ca să i-l tămăduieşti cu ajutorul incantaţiei. Şi dacă vrei – potrivit poveţelor străinului să-mi încredinţezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu incantaţiile tracului îţi voi da şi leacul pentru cap. dacă nu, nu-ţi pot ajuta cu nimic, scumpe Charmide.
Reţinem deci că medicii traci erau superiori celor greci şi că predau ucenicilor lor leacurile odată cu incantaţiile sub jurământ. Denumirile geto-dace de plante medicinale citate în lucrarea lui Discorides ca şi trusele medicale descoperite la Tomis, Drobeta, Grădiştea de Munte, Piatra Roşie, Poiana şi Ocniţa, instrumentele chirurgicale ingenioase, craniile cu trepanaţii reuşite oamenii respectivi supravieţuind acelor operaţii – cât şi oasele de membre perfect sudate în urma unor intervenţii chirurgicale confirmă aceste constatări.
Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine şi se numea Marcellus Empiricus. În scrierea sa De medicamentis liber sunt prezentate şi incantaţii magice, unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele româneşti, ca de exemplu: Pastores te invenerunt, / Sine manibus colligerunt, / Sine foco coxerunt, / Sine dentibus comederunt. Descântecul românesc: Ciobănaşii te aflară, / Fără mâini te prinseră, / Fără foc te fripseră, / Fără gură te mâncară. Atât la celţi cât şi la daci există interdicţia de a scrie descântecele şi alte procedee magice, deoarece ele se transmiteau numai din tată în fiu sau către cei iniţiaţi. Druizii îşi începeau iniţierea devreme, în jurul vârstei de 5 ani. Această iniţiere putea continua cel puţin 15 ani şi cel mult 20.
Natura iniţierii era severă deopotrivă asupra trupului cât şi minţii, pentru că unul din factorii cheie în Natură e supravieţuirea şi abilitatea de a folosi puterile ei. De obicei un elev nu avea un singur învăţător. Toţi druizii comunităţii îi împărtăşeau cunoştinţele. Chiar elevii dădeau lecţii celor mai noi. În acest mod elevii puteau avansa in funcţie doar de abilităţile lor. Druizii şi barzii începeau iniţierea în acelaşi mod.
Ambii învăţau istoria poporului lor şi legile pe care tribul le urma curent şi ambii învăţau principiile de bază ale celeilalte clase. Astfel, un druid avea cunoştinţele de bază ale unui bard şi invers. Asta pentru a se asigura că ambele clase îşi înţeleg gândirea, având în vedere că de multe ori lucrau împreună. O persoană care studia druidismul poseda cunoştinţe în cât mai multe domenii posibile. Ei învăţau informaţii, le absorbeau oricât de neimportante li se păreau pe moment. Ei foloseau fiecare bucăţică din cunoştinţele lor pentru a înţelege universul şi lumea din jurul lor, văzută şi nevăzută. Avansarea în societatea druidică era dublă. În primul rând elevul trebuia să demonstreze o înţelegere temeinică a cunoştinţelor acumulate.
În al doilea rând, elevul primea un semn de la Natură că este pregătit să avanseze. Druizii de multe ori căutau îndrumare în Lumea Cealaltă, pentru că aceste suflete sunt experimentate în cunoştinţele lumii noastre şi unele sunt aproape să avanseze la următorul nivel al realităţii. Multe tehnici de meditaţie druidice erau concentrate pe accentuarea legăturilor cu Lumea Cealaltă şi cu sufletele ce se odihnesc aici. Nu se cunosc multe lucruri despre iniţierea sacerdoţilor geto-daci, însa se poate încerca aflarea lor din mitologie, tradiţii populare, poveşti… Zeul Orfeu, de origine tracă, a fost primul personaj care a coborât pe tărâmul celălalt. Această coborâre are, conform unui poem orfic, rolul unei iniţieri în tainele lumii de dincolo.
De asemenea, Zamolxis coborâse sub pământ pentru 3 ani. Eliade consideră că „este ceva adevărat în clişeele atât de populare în Grecia ulterioară lui Herodot, care-l plasau pe Zamolxis alături de Pitagora, Orfeu şi mai târziu de Zoroastru, de înţelepţii egipteni sau de druizi. Toate aceste personaje erau cunoscute ca având experienţe extatice şi capabile să reveleze mistere privind sufletul omenesc şi supravieţuirea lui.
Lumea subterană a celuilalt tărâm apare des în tradiţiile populare şi în poveştile românilor. În aceste legende şi poveşti putem găsi urma sacerdoţilor geto-daci transformaţi în sacerdoţi populari, deşi ei aparţineau unei lumi apuse, identitatea lor oscilând între personajul mitologic şi vrăjitorul popular:
În vremurile nu tare de demult, umbla nişte oameni zdrenţăroşi din casă în casă şi din sat în sat, neavând cu ei decât o desagă în spate şi sunt tare bine primiţi, oriunde se prezintă. Aceştia sunt solomonarii. Românii cred despre ei că sunt oameni tare evlavioşi şi mai ales cu multă ştiinţă de carte şi foarte deschişi la minte.
Pe calea norilor, aşa se-ntorc solomonarii înapoi în ţara noastră, şi-n satul de unde au plecat. Şi-i conduc pe nori aşa cum vor ei. În Pravila lui Matei Basarab, datând din 1652 se face referire la sacerdoţii populari cu puteri meteorologice, fiind numiţi gonitori de nori.
Acest fapt dovedeşte că numele vechi al acestor sacerdoţi populari nu era cel de solomonar. Solomonarii sunt recrutaţi de când sunt copii şi iniţiaţi într-un loc ascuns, inaccesibil profanilor. Aceşti copii sunt furaţi de mici de către solomonari bătrâni şi duşi la şcoala din Crugul Pământului pe Celălalt Tărâm. Ei sunt iniţiaţi timp de 7 ani.
În această şcoală învaţă toate limbile fiinţelor vii, toate misterele naturii precum şi toate solomoniile”, farmecele, vrăjile şi descântecele. După ce îşi însuşesc iniţierea magică ei devin protectorii drumurilor de munte, stăpâni ai secretelor naturii. Interesantă este şi informaţia conform căreia solomonarii ar cunoaşte tainele unui scris iniţiatic, în care scriu tezaurul magic în cartea pe care o poartă cu ei. Figura solomonarului este strâns legată de vechile practici de iniţiere ale preoţilor daci, elementele similare fiind de-a dreptul abundente: călătoria prin nori, practicile ascetice, cunoaşterea unei practici iniţiatice, dobândite în adâncul peşterii.
Deşi în general se susţine că dacii nu au cunoscut scrisul, nu se poate exclude ipoteza, amintită şi de Iordanes, conform căreia sacerdoţii daci cunoşteau o formă de scriere iniţiatică similar druizilor, cu funcţia de păstrare a tezaurului spiritual.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)