Primavara sperantelor zidite

In salonul unui spital se gaseau doi bolnavi. Unul din ei, care suferea cumplit din pricina plamanilor, era ridicat în fiecare zi de sora medicala la fereastra salonului, unde, sprijinit de perete, trebuia sa stea în picioare mai bine de o jumatate de ora. In acest timp încerca sa descrie cele vazute pe fereastra, colegului sau de suferinta, un barbat paralizat, tintuit la pat. Privea pe fereastra si-i descria plastic cum primavara punea stapanire peste parcul din apropiere. Zarzarii erau în floare, iar papadiile presarau galbenul lor regal peste verdele matasos al ierbii fragede. Un vant molatec unduia pletele unor îndragostiti care se zbenguiau prin parc. Pe oglinda albastra a lacului pluteau nuferii unor lebede maiestuoase...
Zilele treceau parca mai usor, si paralizatul astepta acum cu înfrigurare ziua urmatoare, cand va auzi din nou cat de minunata este lumea de afara. Incetul cu încetul, dorinta de a trai se trezea din nou în el. Simtea un nou freamat de viata în oasele lui imobile, cu fiecare noua descriere a frumusetii de afara.
Intr-o noapte îngrozitoare, ochii sai spre lume, omul boînav de plamani, a început sa tuseasca înfiorator. Mana sa imobila n-a putut apasa butonul de alarma.
Spre dimineata, au scos cadavrul din camera sa. Era acum singur. Nespus de singur si trist. Of, daca ar fi cineva sa-i mai spuna ce este dincolo! I-a venit o idee. A cerut sorei sa-l mute în patul de langa fereastra. Cu sfortari supraomenesti, dupa luni de zile de nemiscare a reusit sa se ridice într-un cot. S-a uitat pe fereastra sa vada un crampei macar din lumea de afara descrisa atat de minunat de colegul sau de suferinta.
In fata ferestrei era un perete mare si gol.

EDGAR CAYCE SI SPIRITELE NATURII

FOTOGRAFIILE DIN COTTINGLEY

Aceasta carte despre care vorbeste corespondenta lui Cayce, ce a facut mare vilva cind a aparut in Anglia. A stirnit polemici enorme: incredibilele fotografii cu zane care apareau acolo erau trucate? Acele siluete transparente, care apareau peste frunzele copacilor, erau "adevarate" sau numai rezultatul unui trucaj iscusit? Sir Arthur Conan Doyle, cea mai inalta autoritate engleza din epoca in materie de parapsihologie, a cercetat la fata locului. Si ajunsese la concluzia ca totul era adevarat. Publicase deci aceste fotografii insotite de comentariile sale si rezultatul anchetei intreprinse. Aceasta este cartea - extraordinara! - despre care vorbeste corespondenta lui Cayce.
Am vazut si eu cu uimire pozele. Imediat am avut "socul", convingerea ca aceste fotografii erau autentice. Cele doua fetite, care pretindeau ca vazusera zanele si s-au jucat cu ele, nu minteau! Se poate vedea pe fotografiile alb-negru ca aceste fetite aveau o aura foarte frumoasa... nicidecum “aura minciunii”.
Ele se numeau Elsie si Frances, erau verisoare si locuiau in Cottingley, in satul Yorkshire, in nordul Angliei. De ani de zile povesteau parintilor ca se jucau cu zanele intr-o vale îngustă și puțin adâncă din spatele casei. Pina aici, nimic anormal pentru niste fetitele englezoaice: in Anglia, copiii sunt lasati sa creada in zane, considerindu-se ca este bine... Si, urcind spre Scotia si Tara Galilor, gasim tot mai multi oameni mari care-si marturisesc, fara falsa rusine, credinta in zane! Acolo, toata lumea cunoaste pe cineva care a vazut una (cel putin)!
In civilizatia engleza, interesul pentru zane nu dispare nicicum odata cu copilaria: intre cititorii cartii Stapanul Inelelor (The Lord of the Rings), se numara o majoritate de adulti increzatori...
Intr-o zi, domnul Wright, tatal lui Elsie, una din "adolescentele" istoriei noastre, aduce acasa un aparat de fotografiat! Elsie, incapatanata ca un magarus, il cicaleste in fiecare zi pe taticul iubit: "Da-ne aparatul sa le fotografiem pe prietenele noastre, zanele!" Taticul este sceptic, dar, baiat bun, sfirseste prin a incredinta pretiosul aparat celor doua fete, impreuna cu o placa (inca nu existau pelicule pe atunci). Fetele au plecat incitate si s-au intors seara, sarind de bucurie: zanele venisera la intilnire! Li s-a facut o fotografie! Taticul cel iubit, putin sceptic, nu se grabeste; trec zece luni pina la developarea placii. Apoi, intr-o zi, se hotaraste. Si iata socul: pe fotografie, apar siluetele zanelor dansind in jurul lui Frances. Siderat, domnul Wright arata fotografia rudelor si vecinilor. Unii cred ca este trucata. Vorbeste cu fotograful local care este categoric: "Aceasta fotografie, domnule, este autentica: va imaginati ca nu dispunem la ora actuala de mijloacele tehnice pentru a face un asemenea trucaj!" Tatal se intoarce acasa din ce in ce mai perplex - si da din nou aparatul fetelor, cu un teanc de placi de aceasta data. Noi fotografii de zane, reusite... Si in acest moment a intervenit Sir Arthur Conan Doyle. El afla, de la o prietena a verisoarei tatalui, de existenta acestor fotografii. Face cercetari... Face expertiza fotografiilor in cele mai bune laboratoare din Londra - care, in unanimitate, il instiinteaza ca nu este nici urma de trucaj. Atunci isi publica ancheta si este un succes imens in toata Anglia. In vremea aceea, Sir Arthur Conan Doyle era extrem de celebru ca scriitor si, totodata, ca fondator al faimoasei Societati de studii spiritualiste. Dar nu este numai aceasta celebritate, este si primul reportaj despre zanele care au consimtit, in fine, sa se lase fotografiate, negru pe alb!
Apoi anii trec, fetitele cresc si, ca intotdeauna, sunt persecutate. Ele si familiile lor nu mai doresc decit un singur lucru: sa fie uitate! Cartea cunoaste un numar imens de reeditari, din ce in ce mai insipide, curatate putin cite putin de cea mai mare parte a detaliilor "traite".
Unii critica vehement fotografiile aducand ca argument faptul ca zanele pe care le vedem acolo au "o infatisare moderna". Si este adevarat, ele sunt foarte elegante, in stilul parizian al anilor douazeci! (Pe cind Elsie si Frances sunt incotosmanate in haine fara forma si stil, ca doua adolescente provinciale din vremea lor).
Chiar este imposibil ca zanele sa apara ca un miracol de eleganta moderna? Este aceasta dovada unei imposturi? De ce ar fi avut ele o costumatie din alta epoca? Maurice Magre, care a studiat mult aceasta chestiune, raspunde:
"Spiritele Naturii (...) iau infatisarea oamenilor pe care obisnuiesc sa-i vada. Legendele ii reprezinta pe spiridusi (kobold, spiridusi din Germania) imbracati intr-un vesmint maron cu gluga, asemanator hainelor purtate de tarani in Evul Mediu. Zanele apar ca tinara fata din sat sau de la castel. Daca sufletul unui copac, invingindu-si firea sfielnica, ar indrazni sa iasa astazi din invelisul scoartei sale, ar avea desigur manusi si ochelari de automobilist!”
Cayce va spune mai tirziu:
Si ma veti intreba cum erau imbracati. Pai, erau baietei si fetite. Sunt incapabil sa va descriu in detaliu imbracamintea lor (...) Nici nu-mi dadea prin minte ca nu erau la fel ca mine (...)
Alte marturii merg exact in acelasi sens. De exemplu, cea a lui Anne Denieul, scriitoare si socioloaga:
"Nu credeam mai ales in existenta zanelor (...). Auzisem vorbindu-se de ele ca despre o realitate indiscutabila, in cercurile engleze de vrajitorie rituala si intr-un grup de samanisti pe care-l frecventam atunci. Dar cind, in padure, insotitorii mei exclama, la cel mai mic zgomot, ca vad un gnom, un deva sau o pagoda chinezeasca, eu nu reuseam, in ceea ce ma priveste, sa discern decit un nor, o ceata, nimic mai mult. Ma gindeam ca aceasta lume marunta din planul eteric era dovada imaginatiei si ca-si gasea locul, intr-un mod sau altul, printre arhetipurile inconstientului colectiv occidental care este, asa cum se stie, un veritabil talcioc.
Dar, intr-o buna zi, am inceput sa "vad" (...). Vedeam ca in filigran, nu neaparat alb-negru, o entitate in doua dimensiuni, fara grosime - chiar numai o idee din acea entitate, pe care am exprimat-o imediat cu o rapiditate fulgeratoare. Recunosteam, denumeam, imaginea se destrama (...).
Iata asadar ce mi s-a intimplat intr-o dimineata de primavara, inainte de Sfintul loan din vara. Ma dusesem sa samanizez in ajun, intr-o padure din apropierea Parisului si ma pregateam sa ajung la casa unde locuiam atunci (...). Ma gaseam foarte prozaic in bucatarie, unde imi pregateam micul dejun, cind am vazut la inaltimea fetei mele, o fiinta mititica de-o palma, imbracata cu un corsetel si o fustita incintatoare, cu par lung si aripi transparente, ca de fluture dupa forma si de libelula, dupa structura. Asezata intr-un jilt invizibil, cu picioarele gingas indoite si genunchii lipiti, cu incaltari fine, plingea in hohote..."
Zana pe care ne-o descrie aici Anne Denieul nu ramine datoare elegantei pariziene: "o fustita incintatoare", spune socioloaga noastra. Nu i-a aparut asadar in costum de pastorita de pe vremea lui Ludovic al XV-lea, nici de nimfa greco-romana cu manta scurta, ci in tinuta contemporana! Aceasta marturie mi se pare cu atit mai interesanta cu cit autoarea ei este o universitara cultivata, din secolul douazeci. Sunt sigur ca este vorba de o experienta autentica:
"A disparut destul de repede, dar am zarit-o de mai multe ori pe drum, apoi in casa, in decursul citorva zile, ca si cum m-ar fi urmat. Totusi nu mai plingea. O vedeam usoara, aeriana, minuscula, conturata cu linii luminoase ca niste fire de borangic, miscindu-se intr-un spatiu ce imi parea a tine de vis. Dar, tot sceptica, nu indrazneam s-o recunosc drept ceea ce era.
N-am mai vazut-o. Ma gindeam la ea. Prezenta ei fusese atit de precisa, repetata, incat merita sa vorbesc despre ea unui om de arta. l-am povestit aceasta aventura. Mi-a confirmat cu o siguranta fireasca, frizind banalul, ceea ce de fapt stiam: fara sa-mi dau seama, adusesem o zana din padure si ea plingea pentru ca era departe de casa. Ar fi trebuit doar sa-i arat mai multa grija, s-o hranesc, sa las pe fereastra camerei mici daruri pentru ea: lapte, miere, fructe de sezon, care ar fi fost o dovada de prietenie si, poate, ar fi retinut-o - in orice caz, ar fi consolat-o. M-am purtat prosteste, lasind-o sa plece si era pacat: n-am stiut sa profit de aceasta sansa.
Eram doar pe jumatate convinsa cind, cautind printre cartile unei librarii, am descoperit cartea lui Th. Gardner despre acest subiect" (Este vorba de cartea amintita mai sus, The Coming of the Fairies, prima versiune, unde Sir Arthur Conan Doyle a semnat impreuna cu Th. Gardner drept coautor). Tot aceasta carticica si efectul ei socant asupra tuturor celor care o citesc! Carte care: "aducea dovada existentei acestor fiinte de legenda, publicind fotografii autentice cu zane, primele de acest gen. Nu mi-a fost greu sa-mi recunosc mica musafira de ieri. Deci nu visasem, nici nu delirasem, nici nu proiectasem vreo imagine din inconstientul meu, inmagazanata fara stirea mea. Ceea ce vazusem si mi-era confirmat de pelicula era atit de precis, atit de asemanator, incit nu se putea sa fi inventat. Nu avea nimic in comun cu ilustratiile povestilor din copilaria mea, oricit de incintatoare erau - in cel mai rau caz, ele ar fi putut alimenta cliseele care imi parvenisera. Mica entitate pe care avusesem privilegiul sa o zaresc era, deci, chiar una din aceste regine ale lumii elementale. N-o pot uita!"
Roger de Lafforest continua cu o alta marturie (opere citate, pag. 154). Este vorba de Maguerite de Limbourg-Stirum, pictorita si autoarea unor portrete care infrumuseteaza coperta citorva carti.Prietena acesteia, Catherine de Limbourg-Stirum, si ea pictorita, l-a primit pe acesta in atelierul ei din Bruxelles. Roger de Lafforest povesteste astfel intrevederea:
"Vizitindu-i atelierul, am ramas in asteptare in fata unei pinze la care tocmai lucra (...) si pe care se distinge "o faptura mititica, din Natura", care desface degetele, lasind sa cada picuri de lumina. Stupefiat de asemanarea (...) cu fotografiile publicate de Dr. Gardner, am intrebat-o pe Catherine daca vazuse aceasta carte - "N-am auzit niciodata de acest doctor si nu i-am vazut niciodata cartea", mi-a raspuns ea. Este sigur, prin urmare, ca in acel tablou naiv nu este vorba de o reminiscenta, ci de o marturie. Zana din tablou este chiar aceea pe care pictorita a intilnit-o. Exista in Natura si a fost descrisa de martori, exact sub aceeasi infatisare (...). Am tras concluzia ca ea, Catherine, se bucura de privilegiul destul de rar de a poseda vedere eterica. Marturia pe care mi-a adus-o in cursul conversatiilor noastre le confirma pe toate cele primite din multe alte parti: "Cind aveam Intre patru si sase ani, mi-a explicat ea, vedeam Zanele in mod obisnuit. Aparitiile lor erau frecvente, dar scurte, fugitive, in orice caz foarte precise. Fratele meu si cu mine ardeam de dorinta de a le intilni. Vorbeam adeseori despre ele si le chemam cu glas tare, rugindu-le sa nu se ascunda. In fapt, nu stiam daca acestea erau Zane; noi nu le numeam asa. Erau "fapturi mici, din Natura", a caror marime nu depasea 20-30 de centimetri, foarte bine proportionate, cu miscari vioaie si gratioase, cu aripi transparente ca libelulele. Intre noi, le spuneam "piticutii". Deodata, pe neasteptate, aparea unul pe care il vedeam foarte aproape de mine, adevarat, in carne si oase, apoi disparea la fel de brusc".
Asa cum ati putut constata, referinta de baza in privinta zanelor este intr-adevar aceasta carte despre care vorbeam mai sus, The Corning of the Fairies: nu s-a realizat inca altceva mai bun pina in prezent.
Elsie si Frances, in ziua cind au facut acele faimoase fotografii, nu banuiau evenimentul pe care-l fabricau! Totusi, una dintre ele, care este o doamna foarte in virsta, va ceda presiunilor anturajului si va declara public ca "unele dintre aceste fotografii fusesera trucate" -repliindu-se imediat, ca sa adauge: "dar nu toate!". (Chiar daca ramine numai una autentica, tot este prea mult pentru rationalisti. (...)

LeMUria = Mu

Mu sau LeMUria, continent scufundat, presupus leagan al omenirii… Trecutul este la fel de fascinant ca şi viitorul. Este bine de stiut ca toate perioadele sunt simultane, trecutul si viitorul fiind doar chestiuni ce tin de frecventa perceptiei, ce urmeaza spirala evolutiva a constiintei prin spatiu timp si dincolo de el, dar, cu toate acestea pentru o mai buna intelegere vom folosi perioadele de timp.
Multe lucruri despre istoria îndepărtată a planetei noastre s-au descoperit şi multe îşi aşteaptă descoperitorii. Existenţa continentului Mu, care este deopotrivă acceptată şi contestată, reprezintă încă o enigmă ce aşteaptă să fie dezlegată. Perioada Lemuriei a fost din punct de vedere al timpului secvential inainte de perioada Atlantidei.
Sa citim cele scrise de catre Rudolf Steiner, care ii inglobeaza in teoria atlantilor pe lemurieni ca stramosi ai acestora: "Strămoşii atlanteenilor, la rândul lor, locuiau un continent care este astăzi de mult dispărut; partea sa principală ocupa sudul Asiei de astăzi. Literatura teosofică îi numeşte lemurieni. După ce au străbătut, la rândul lor, diferite etape de evoluţie, cei mai mulţi dintre ei au decăzut. Dar, în anumite zone ale globului, descendenţii acestei populaţii degenerate au supravieţuit sub formă de populaţii sălbatice. Numai o mică parte dintre lemurieni a fost capabilă să continue evoluţia. Din aceştia s-a născut apoi omenirea atlanteeană.(…..) Un lemurian era apt să-şi formeze reprezentări ale stărilor pe care le vieţuia, dar era incapabil să le păstreze în memorie. El uita imediat tot ceea ce îşi reprezentase. Să notăm că, dacă aceşti oameni trăiau totuşi într-o anumită formă de cultură, putând, de exemplu, să confecţioneze unelte de lucru, să construiască locuinţe etc., toate acestea le făceau nu prin capacitatea lor proprie de reprezentare, ci cu ajutorul unei forţe spirituale care acţiona în ei, forţa pentru care cuvântul potrivit ar fi acela de forţă instinctuală." Steiner ne spune ca din lemurieni au aparut rmoahalii, prima subrasa de atlanti, subrasa care a evoluat pana la aparitia atlantilor, contemporani cu lemurienii care deja invadasera omenirea si colonizasera Pamantul.
Se sugerează că acesta ar fi fost continentul-mamă, leagănul omenirii. O cruntă tragedie avea să lovească aceasta civilizaţie, astfel că, într-o singură noapte continentul s-a scufundat. Au fost şi supravieţuitori, care s-au refugiat pe continentul sud-american...
Dovezile pe care se sprijină această teorie sunt: texte ale civilizaţiei maya care făceau referire la acest continent, legendele locuitorilor din Hawaii, inscripţiile de pe nişte tablete din piatră găsite în India şi care se presupune că provin din continentul Mu, Epopeea indiană Ramayana, în care se fac referiri la existenţa unui pământ străvechi, scufundat, diverse inscripţii găsite pe insule din Pacific.
Doctorul francez Augustus Le Longeon care a facut sapaturi in ruinele mayase din Yucatan a tradus una din cartile mayase "codecs troana". Acolo era o extraordinara relatare despre asa zisul continent Mu, un teritoriu infloritor, paradisiac distrus de un cutremur. Le Longeon sustinea ca are dovezi dupa care locuitorii din Mu ar fi fost stramosii mayasilor dar si ai egiptenilor.
Structuri de piatra au fost identificate ca fiind ramasite din continentul Mu langa insula Yonaguni, Japonia. Astfel de plăci cu inscripţii care i-au dus cu gândul la continentul Mu pe cercetători, s-au găsit şi în Mexic, ele descriau pe larg geneza lumii. Tablitele mexicane afirma ca omul a aparut pe continentul Mu si ca resturi ale acelei limbi exista inca in vocabularul fiecarei rase, de aici si simbolul pomului cu sarpele ( pomul inseamna continentul mama"imbratisat" de reptilieni??? ), iar simboluri care apar in Biblie si care impanzeau epoca antica apartin tot lemuriei( cruce, sarpele, piramida si ochiul, etc). În legende se vorbea despre Grădina Edenului, ca simbol al bogăţiei continentului scufundat. Se crede că acest străvechi continent avea dimensiunile de 8 000 şi respectiv 4 800 km, se întindea în nord începând de la insulele Hawaii iar în sud până la linia făcută de insulele Paştelui şi Fiji. Era format din trei zone de uscat, separate de lacuri şi râuri. Era un ţinut binecuvântat, cu o climă tropicală, cu vegetaţie bogată, cu câmpii roditoare şi coline domoale. Avea şi o faună bogată, formată din animale care astăzi nu mai există. Lemurienii aveau un singur conducător. Exista o singură religie, ce se referea la cultul Soarelui, care reprezenta divinitatea şi era reprezentat printr-o stea cu 8 colţuri, cu un cerc în mijloc. Nu exista un sistem monetar. Fireste, nici impozite;D. Munca: 4-6 ore/zi, 5 zile pe saptamana. Scolile ii aveau ca profesori pe preotii Melchizedek(Melchizedek fiind si peronaj biblic si este numit “Preotul Preainaltului Dumnezeu”-oare Biblia este o "poveste" ce ne vorbeste despre continentul pierdut?). Informatiile se pastreaza nu in carti, ci in cristale(ceea ce ar explica si elucida o parte din“legendele ramanilor cu dar”- Radu Cinamar-citit invers).
Distrugerea continentului a început brusc şi s-a datorat unei cantităţi imense de gaze care s-au acumulat în caverne uriaşe, aflate pe fundul oceanului. Au avut loc mai multe cutremure şi erupţii vulcanice, atât de puternice, încât au fisurat scoarţa terestră. Continentul s-a scufundat, fiind înghiţit de ape, din el a mai rămas doar Australia şi insulele Hawaii, Tonga si Insula Paştelui.
Studiile arheologice nu au confirmat dar nici nu au infirmat existenţa continentului Mu. Dar, pentru oamenii de stiinta gasire unui continent de legatura intre India si America este necesar, altfel nu s-ar fi putut explica distributia faunei si florei din zona oceanului Indian cum ar fi de exemplu prezenta lemurului, creatura ce traieste in insula Madagascar, dar mai putin in Africa, chiar si in India sau arhipelagul Malaieziei. Alte animale si plante au ridicat aceeasi problema. Cum ar fi putut lemurul sa treaca peste oceanul Indian? Naturalistul german Ernst Haikel credea ca un continent s-ar fi intins candva din Madagascar pana in Malaiezia si ar fi putut explica arealul de distributie al lemurilor si al altor specii. In apropierea Insulei Paştelui, adâncimea apei nu depăşeşte 150 m, iar pe fundul oceanului, in acea zonă, se poate observa un lanţ muntos de origine vulcanică. Pe de altă parte, Insula Paştelui deţine multe enigme care nu au fost elucidate şi care ar susţine teoriile existentei continentului Mu.
Dupa aflarea opiniei lui R. Steiner sa purcedem si la cea a celebrul ocultist Helena Blavatski. In peregrinarile sale prin Tibet ar fi gasit in manastirile sacre ale Tibetului la asa zisi Mahatmas (suflete mari,iluminate) un manuscris intitulat "Cartea Dzyan". Despre acesta inteleptii spuneau ca este un vechi text din Atlantida in care se pomenea de evolutia umanitatii prin mai multe rase (7 rase) intre care lemurienii ar fi fost a treia. Dupa cartea Helenei Blavatski acestia ar fi trait pe un continent ce acoperea cea mai mare parte din emisfera sudica. Ei erau creature gigantice, unii aveau patru brate in timp ce altii aveau un al treilea ochi in ceafa. Nu vorbeau nici o limba, comunicau doar telepathic si detineau uimitoare puteri paranormale. In timp, Lemuria s-a fragmentat descinzand din ea continental Atlantida si lumea actuala.
Aflat într-o vizită în India, în 1868, colonelului englez James Churchward i s-a permis accesul la anumite documente antice religioase secrete, o "bibliotecă" de tăbliţe de piatră scrise în limba Naacal, care dezvăluiau existenţa a unui vast continent în mijlocul Oceanului Pacific. El a scris o lucrare partial stiintifica, partial metafizica, in care demonstreaza ca leaganul primilor oameni a fost un continent localizat candva in Pacific care a disparut in urma unui urias cataclism. Interesat de istorie si antropologie, colonelul Churchward, care a servit in armata Indiilor britanice timp de 30 de ani, s-a aflat in Tibet in 1883, cand a luat parte la mai multe expeditii in Mongolia si Siberia.
Dupa pensionare, s-a stabilit la New York unde, pe baza descifrarii unor foarte vechi documente din bibliotecile americane, pe care le-a coroborat cu altele la care a avut acces in India, a formulat o ipoteza convingatoare asupra evenimentelor petrecute in Pacific in urma cu circa 22.000 de ani. Valabilitatea teoriilor colonelului Churchward a fost contestata din punctul de vedere al stiintei oficiale. Interpretarile sale privind destinul civilizatiei Mu prezinta insa si azi o tulburatoare atractie.
Dar ce sustine el de fapt? Conform ipotezei sale, este foarte posibil ca asa-numita Gradina a Raiului sau Edenul biblic sa nu fi fost situata geografic in Mesopotamia, pe malurile Eufratului, cum se crede, ci pe acest continent scufundat in apele Pacificului. El devine astfel adevarata Patrie-mama a omului.

Texte vechi indiene, scrise in limba originara a primilor oameni

Cum a ajuns James Churchward la formularea teoriei sale despre Mu -leaganul omenirii? In India, el a cunoscut un Maharishi (Mare preot) care l-a apreciat pentru interesul sau fata de istoria veche. De la el, englezul a invatat o limba moarta, naga-maya, cvasinecunoscuta. El a reusit apoi sa descifreze niste texte vechi indiene, scrise pe niste tablite de teracota, la care nimeni nu mai avusese acces de cateva generatii. Considerata limba originara a omenirii, naga-maya este limba naacali-lor (sau Fratii sacri), care - dupa cum reiese din texte - alcatuiau fraternitatea preotilor trimisi din Patria-mama (Mu) in colonii ca sa faca cunoscute textele sacre, sa predea religia si stiintele. Plecat in cautarea misterioasei civilizatii pierdute, pentru Churchward a devenit clar ca-i daduse de urma: tablitele erau chiar relicvele ei. Este vorba de prima civilizatie disparuta, necunoscuta in Occident si nici chiar in India. Churchward a descoperit ca tablitele contineau o descriere detaliata a creatiei Pamantului si a omului, precum si a locului unde au trait primii oameni: continentul Mu. Civilizatia Mu a precedat cronologic toate vechile civilizatii - pelasco-daca,greaca, caldeeana, babiloniana, persana, egipteana si hindusa.
Din informatiile tablitelor de teracota, Churchward a calculat ca acest continent a disparut in urma cu 22.000 de ani. El se intindea din nordul Insulelor Hawaii pana la Insulele Fiji si Pastelui. Poporul sau popoarele care traiau pe continent au colonizat apoi intreg Pamantul. Mu a disparut sub valuri in cursul unor mari cataclisme geologice care au zdruncinat planeta acum 22.000 de ani. Sudul Indiei, Insulele Ceylon, Sumatra, Madagascar, Tasmania, Australia si, bineinteles, enigmatica Insula a Pastelui pot fi considerate "resturile" lui. Oamenii care-l populau si care au supravietuit calamitatilor au colonizat Egiptul antic si India antica. Textele contin descrieri asimilabile Genezei din Biblia crestina, desi sunt mult mai incifrate. Se fac referiri inclusiv la cele sapte perioade ale creatiei, corespunzatoare celor sapte "zile" din Biblie. Churchward a urmarit istoria continentului Mu pana in momentul stabilirii in India a colonilor de pe continentul disparut, apoi din India in Egipt, din Egipt pana la muntele Sinai, unde Moise a transcris-o (in cele cinci carti ale Vechiului Testament), si de la Moise la ceea ce numim traducerile eronate ale lui Ezdra (text necanonic), scrise opt secole mai tarziu.

Gradina Raiului din Imperiul Soarelui
Cum arata continentul Mu? Era un tinut cu o magnifica natura tropicala, cu campii intinse, pasuni grase si o vegetatie luxurianta. In acest veritabil paradis nu existau munti, deoarece ei inca nu se formasera. Tinutul era in schimb brazdat de fluvii si rauri, ale caror maluri erau marginite de ferigi uriase si palmieri. Lacurile limpezi erau acoperite de lotusi. In acest paradis traiau aproximativ 60 de milioane de oameni, organizati in zece triburi sau popoare, dar cu o conducere unica.
Naacalii erau creationisti, credeau intr-o zeitate unica, simbolizata prin Ra sau Soarele, de unde si denumirea de Imperiul Soarelui. Una din coloniile lui Mu se numea Maya. Descrierile tablitelor indiene sunt confirmate de alte documente vechi din arhivele indiene si mayase, de o tablita gasita in Insula Pastelui, de un document din Lhassa (Tibet), de Manuscrisul Troano si de Codex Cortesianus (maya), aflate la Muzeul national din Madrid. Cum aratau oamenii de pe Mu? Rasa dominanta era alba, dar erau si exemplare umane cu pielea maslinie, galbena sau neagra. Erau buni marinari si navigatori, buni arhitecti care construiau temple uriase, palate, monumente. Existau sapte orase mari - centre ale religiei si stiintei, dar si cetati mai mici. Templele lor n-aveau acoperis pentru ca razele Soarelui-Ra sa patrunda in ele. Erau creationisti si aveau o religie monoteista.

Iisus a petrecut 12 ani in manastiri din Himalaia?

Churchward crede ca politeismul si idolatria din antichitatea post-Mu au fost o inventie exclusiva a preotilor. Toti marii profeti si initiati care au purificat religia de erezii si idoli - Osiris, Isis, Horus si Toth la egipteni, Moise la israeliti si, mai tarziu, Iisus - au propovaduit aceeasi religie monoteista, a unui Dumnezeu unic. Dupa Churchward, aceasta se explica prin faptul ca toti au fost instruiti pe baza textelor sacre aduse de naacali din Patria-mama Mu.
In relatarea din Biblie a vietii lui Iisus exista un vid intre anii copilariei si maturitatii, timp in care nu stim ce a facut. Potrivit lui Churchward, in manastirile si templele budiste din Himalaia si Tibet exista documente care povestesc tocmai ce a facut Iisus in acest interval.
Din ele se poate afla ca tanarul Iisus si-a parasit tara natala si s-a dus mai intai in Egipt, unde a studiat religia osiriana, si apoi in India, unde a studiat invataturile lui Gautama (Buddha) si as adauga eu, "vizita" in locul de provenienta al parintilor in scop initiatic-cultural, adica in mareata Dacie, acolo unde, se pare, ca a asimilat cea mai mare parte din informatii( vz. art. Iisus, marele iniţiat zamolxian: http://coltul-adevarului.blogspot.com/2010/06/iisus-marele-initiat-zamolxian.html). Intr-o manastire din Himalaia, el a studiat timp de 12 ani cartile sacre de pe Mu, devenind Mare Maestru. Aceste texte vorbesc si despre preocuparile lui Iisus legate de fenomenul reincarnarii.
Mu şi Poseidonis (Atlantida lui Plato, situată dincolo de coloanele lui Heracles, azi strâmtoarea Gibraltar, scufundată în 9564 Î.Ch.) poartă cheile misterului originilor civilizaţiei, cu zece-douăzeci de milenii înainte de Christos, după cum spun scriitorii antici: Plato, Homer, Sanchuniathon, Elien, Proclus, Theofrast, Theopomp, Marcellus, Apollodor, Diodor, ... Lemuro-Atlanţii, fii ai lui Mu, îşi întindeau civilizaţia asupra lumii, ale cărei vestigii se găsesc în America de Sud ca şi în Creta, în India ca şi în Mesopotamia, în Africa de Nord ca şi în Britania. Rolul arheologilor de pretutindeni ar fi să restituie complet marile civilizaţii dispărute, să reînvie Oraşele moarte şi să lumineze din nou Occidentul cu acea lumină primordială pură pe care veacurile de tenebre n-au reuşit a o întuneca.
Europa a primit diferite curente de înaltă civilizaţie: curentul thulean, venind din Atlantida septentrională; curentul occidental, venind din Poseidonis şi curentul oriental, venind din Mu.
Bascii, etruscii, cretanii şi noi constituim enigme pentru istorie. Care au fost relaţiile între aceste popoare în vechime nu se poate şti. De unde veneau sabinii, etruscii? Roma era nume etrusc. Deci român ar avea o vechime de necontrolat. De la ei au rămas zece mii de inscripţii, o enigmă pentru savanţii întregii lumi. Dar, de curând, specialistul bulgar V. Gheorghiev a stabilit că limba etruscă era apropiată de cea a geţilor (pelasgii fiind conform unor documente” poporul primordial” din care s-au format inclusiv etruscii). Folosindu-se de ceea ce se ştia din limba traco-daco-geţilor a izbutit să traducă texte etrusce. Ce spune aceasta celor ce nu se înduplecă să asculte vocea trecutului? În ţinutul basc, un popor tot atât de vechi, se vede chiar localitatea Deva, ca la noi. Acesta e un cuvânt pur sanscrit, deva, un dieu. În Spania se află denumirea de Posada, han, cuvânt absolut românesc. Păstrăm încă vie amintirea luptei de la Posada, unde făceau popas (han) domnii noştri înainte de a trece în Ardealul aflat demult în stăpânirea aceluiaşi popor. Cineva, reproşa că multe cuvinte se pot asemăna. Chiar cu acelaşi sens?
Deci, cucerirea ignoranţei omului modern se face prin revelarea cunoştinţei spirituale arhaice. Straniile arhive ale erelor preistorice constituie un limbaj simbolic pe care va trebui să-l descifrăm spre a-i cunoaşte nu numai datele, ci şi înţelesul pentru care a fost pictat. De nu era aici o Revelaţie Universală primară, de unde toată această identitate de idei?
Trecutul nu e mort. Nu există nimic mort în Natură. "Totul e organic şi viu; întreaga lume pare a fi un organism viu," zice Paracelsus. Iată cum citirea şi înţelegerea unei probleme istorice ne integrează total şi conştient în Natura vie, Firea. Acesta este scopul mersului istoric.
De aceea, credinţa noastră că Raţiunea guvernează Lumea şi, în consecinţă, a guvernat istoria este pe deplin justificată.
Dar sa revenim la “oile noastre” ,cu un surplus de informatii(sau o complectare) pentru cei ce s-au pierdut in detaliile “legendei” de mai sus si ce pot sa fie revelatoare pentru cei ce asteptau ca in disparitia acestui continent(LeMUria), sa-si faca aparitia si teoria conspiratiei, dar, surprinzator si celebrii reptilieni/anunaki.Sa trecem la o istorie mult mai exacta si dintr-un alt punct de vedere a ceea ce a fost LeMUria.
Prima perioada semnificativa a Lemuriei a inceput in jurul anului 200.000 i.Hr., la putin timp dupa un ciclu de 25.920 de ani. Acel ciclu a determinat disparitia a mai mult de jumatate din populatia Pamantului, datorita cutremurelor masive si a schimbarilor climatice. Perturbatiile electromagnetice au determinat fragmentarea si desprinderea unor suprafete de uscat, creand terenuri fertile pentru etape incipiente de dezvoltare a unor noi civilizatii. Sufletele atrase de taramul Lemuriei erau in general oameni pasnici, unii originari din Pleiade si unii din Sirius sau Orion. Continentul Lemuriei a devenit de o suprafata aproximativ echivalenta cu a Australiei, fiind localizat la aproximativ aceeasi longitudine dar ceva mai la nord. Ceea ce multi istorici nu realizeaza este faptul ca diverse civilizatii au continuat sa existe pe celelalte continente in aceasta prima perioada a Lemuriei, chiar daca vibratia lor nu era asa de elevata ca a civilizatiei Lemuriei.

Lemuria a fost numita ulterior Tara Mu. Era locuita de aproximativ o jumatate de miliard de oameni, aproximativ jumatate din populatia planetei la acea vreme.
Dupa aproximativ 3 cicluri precesionale, fluctuatiile electromagnetice au fost iarasi foarte puternice, astfel incat, toate continentele exceptand Lemuria au fost inundate. Cele mai multe suflete care si-au parasit corpurile fizice in acea catastrofa s-au reincarnat in Lemuria, astfel incat, populatia acesteia s-a marit intr-un ritm ametitor. Aceasta a determinat inceputul celei de a doua perioade a Lemuriei, aproximativ intre anii 122.000-100.000 i.Hr. Lemurienii nu erau orientati tehnologic, avand o natura tribala, bucurandu-se de muzica si ritmuri, traind in orase mari pe linia coastei.
Aproximativ in anul 100.000 i.Hr. (anii sunt usor rotunjiti pentru a fi mai usor de retinut), cometa Annanhutak (mentionata in scrierile vechi sub diverse nume. Conform unor documente, aceasta cometa va trece din nou prin sistemul solar in jurul anului 2017. Va provoca fluctuatii EM puternice, folosibile in procesul ascensiunii. Nivelul de cataclisme geofizice si schimbari climatice depinde de liberul arbitru uman si a unor actori mai putin vizibili) a trecut foarte aproape de planeta, coada ei maturand atmosfera Pamantului, ceea ce a provocat o racire dramatica a climei. Oamenii din Lemuria erau obisnuiti cu climatul cald, tropical, cand, deodata, temperatura a scazut cu aproximativ 30 grade celsius in cateva ore. Cei mai multi au murit inghetati. Cei care au intuit ce urmeaza, au incercat sa fuga pe mare. Multi s-au inecat. Putini care au scapat au incercat sa construiasca orase submarine dar nu au reusit. Exista multe legende ale marii provenind din acea perioada. Continentul Lemurian s-a scufundat in cele din urma in mare datorita furtunilor electromagnetice ce au urmat trecerii cometei. Au fost foarte putini supravietuitori care au migrat spre ceea ce acum numim India, Indonezia, Australia si mai tarziu Hawai si Filipine.
La nivel de suflet, lectia Lemuriei a fost urmatoarea: aspectul emotional, foarte dezvoltat in Lemuria, trebuia echilibrat cu intelectul (care era unul scazut la majoritatea locuitorilor din Mu). Daca oamenii din Lemuria ar fi dezvoltat stiinta, logica si rationamentul, ar fi avut tehnologia necesara sa supravietuiasca racirii accentuate a climei.
Ceea ce nu a fost relevat inainte si a fost blocat ca informatie catre pamanteni, este faptul ca civilizatia Draco (originara din Alfa Draconis) a provocat traiectoria foarte apropiata de pamant a cometei. Printr-o serie de explozii nucleare in spatiu(explozii ce sunt consemnate in cateva documente antice, printre care se numara Ramayana si Mahabharata), ei au fortat trecerea cometei prin imediata vecinatate a planetei, urmarind distrugerea civilizatiilor pamantesti. Planul era sa puna stapanire pe Pamant ca fiind noua lor planeta (pe langa lacomie si temperament razboinic, alt factor al venirii lor aici a fost distrugerea lumilor din care ei isi trageau originea...).
Draco au avut un succes partial. Cu toate acestea, aterizarea pe planeta in corpurile lor native a fost o incercare deosebit de grea, mult mai grea decat daca s-ar fi incarnat ca si suflete in formele umane nascute aici. Este de ajuns sa stim ca gravitatia si compozitia atmosferei Pamantului le-a facut viata foarte grea in corpurile lor reptiliene. Astfel, au suferit mutatii si corpurile s-au marit, iar ei au ramas in numar mic. Aceasta a fost ultima perioada care a dat nastere la legendele noastre cu dragoni.. (Draco au mai incercat sa preia Pamantul cu cateva milioane de ani inainte dar nu au reusit din aceleasi motive evocate aici).
Draconienii, care nu se dau batuti cu una cu doua, au petrecut muti ani in laboratoarele din navele lor spatiale manipuland mostre de ADN pana cand au reusit sa creeze un hibrid draco-uman. Secretul hibridului consta in injectarea de ADN reptilian in cerebelul uman, ceea ce crea mutatii rapide in intregul corp.
Aceasta parte a anatomiei umane se numeste si astazi creier reptilian. Caracteristicile implantului au fost comportamentul agresiv si competitiv (suna cunoscut ? ...) precum si sindromul lupta sau fugi. Mutatia Draco impreuna cu combinatii de ADN din Orion au dat mare potenta caracteristicilor mentionate mai sus, dominand intregul organism.
Astazi, aproximativ 80% din ADN-ul uman este de origine din Orion, sau, sa spunem hibrid Draco/Orion. Ceea ce numesc unii "natura umana" este rezultatul manipularilor ADN-ului uman originar(pleiadean) de catre Draco si a incarnarilor subsecvente de suflete din Orion. ADN-ul Pleiadean, de care Sferele de Lumina erau atat de mandre (in termenii dimensiunilor inalte) a fost redus ca pondere in cele din urma la 20%. (cu toate acestea, exista o minoritate de oameni care a pastrat caracteristici ADN pleiadeene majoritare. Acei oameni nu agreeaza competitia si razboiul, ci cooperarea si buna intelegere).
Datorita ratei mici de supravietuire a Draco dupa distrugerea Lemuriei, procentajul de oameni ce au ADN pur reptilian majoritar a ramas foarte mic. Cele mai multe colonizari ce s-au facut dupa anul 100.000 i.Hr. si inainte de Atlantida au fost realizate de Consiliile din Rigel si Betelguese din constelatia Orion.
Mult timp dupa ce razboaiele din constelatia Orion au luat sfarsit (mai mult de 100.000 de ani in urma), majoritatea factiunilor ce au migrat spre Pamant au ramas in mentalitate razboinica (lumea de astazi). Daca ne uitam in jurul nostru, vedem nuantele acestui comportament in militarismul "civilizat", tendinta de ostilitate precum si in obiceiurile barbare.
Oamenii din Lemuria depindeau major de mari si oceane pentru a-si asigura hrana. Au fost si cateva suflete din acea perioada care au invatat sa traiasca numai cu lumina (asa cum exista si acum, dar au o viata foarte grea datorita poluarii fizice si energetice).
Existau informatii cum ca oamenii din Lemuria s-au incrucisat cu creaturi marine. Informatia este eronata. Oamenii din Mu procreau in modul pe care il cunoastem foarte bine. Legendele cu Sirene provin din perioada Pangeei (ulterior Pangeei, datorita rezultatelor dezastruase ale incrucisarilor intre specii, a fost dat un Pact Divin care interzicea acest fapt. Multe creaturi ciudate au luat nastere in Pangeea).
Sa trecem acum si la 3 dintre cele mai importante entitati, ce se pare ca au provenit din Lemuria.

Ay si Tiya au fost un cuplu din Lemuria ce au infiintat o scoala ezoterica - Scoala de Mistere de la Nacal - pentru a invata imortalitatea si desavarsirea spirituala. La aceasta scoala au primit initierere foarte multi aspiranti spirituali, pana cand Lemuria s-a scufundat. La scoala de mistere Nacal din Lemuria au absolvit aproximativ 1000 de maestri care au atins nemurirea fizica si desavarsirea spirituala. Odata cu scufundarea Lemuriei, cei 1000 de maestrii s-au indreptat catre Atlantida, mai precis catre insula Undal. Se spune ca au proiectat pe aceasta insula 10 tipare ale Copacului Vietii sub forma de vortexuri energetice prin care au adus locuitorii Lemuriei in Atlantida.
Binecunoscutul Thoth se afla printre cei initiati in scolile de Mistere Nacal si a atins desavarsirea spirituala in urma cu 52.000 ani, ceea ce este contrar informatiilor carora Thoth era de origine atlanta, dar Atlantida a reprezentat o parte din existenta lui milenara. A fost regele Atlantidei timp de 16.000 de ani. Numele lui era Chiquetet Arlich Vomalites. A ramas in acelasi corp fizic pana la data de 4 mai, 1991. Ar fi putut sa paraseasca Pamantul mai devreme, dar s-a aflat in cadrul unui grup de nemuritori care au decis sa ramana.
Se spune ca a parasit Pamantul timp de 2000 de ani, timp in care a calatorit si pe alte planete unde a observat si a invatat obiceiurile locuitorilor lor. Cea mai faimoasa actiune pe care a svarsit-o Thoth dupa caderea Atlantidei a fost introducerea scrisului pe planeta. El a fost denumit "scribul" in Egipt.

Am corelat informatiile privitoare la continentul lemurienilor de pe unsprezece site-uri, sintetizand totul cat mai logic si mai coerent(cred:D). Imi cer scuze pentru eventualele greseli. Sa speram ca in perioada urmatoare, cea a revelatiei, sa aflam cu exactitate modul in care traiau, dar si cum au disparut o parte dintre "stramosii" umanitatii.
Sfarsit.

Mihai Viteazul, dacul cel rau

Mihai Viteazul sau "Malus Dacus", Dacul cel Rău, cum îl numeau pe domnitor duşmanii săi, simbolul de veacuri al ideii de Unire a Provinciilor locuite de cei de-un neam. În comunicarea sa, "Mihai Viteazul: recorduri, premiere, realizări", Prof. Ion C. Petrescu a spus: "Mihai Viteazul este singurul român comparat cu 16 personalităţi ale istoriei universale: Moise, Ahile, Hector, Hanibal, Epaminonda, Alcibiade, Temistocle, Alexandru Macedon, Caius Iulius Caesar, Belizarie, Walenstein, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, George Washington, Napoleon Bonaparte. Este singurul cruciat care nu a fost învins niciodată de turci şi nici de tătari. Primul domn al tuturor românilor, singurul român care a plănuit o alianţă cu Persia, alungarea turcilor din Europa, refacerea Daciei, refacerea Imperiului Bizantin, cucerirea Poloniei, eliberarea "locurilor sfinte", eliberarea teritoriilor de la Nipru până la Buda, unirea celor două biserici creştine despărţite în 1054. Lui îi sunt consacrate cele mai multe pagini în manualele şcolare, în tratatele de istorie, în documentele vremii. Cel care a trecut Dunărea de mai multe ori decât orice alt domnitor român şi a ajuns victorios până aproape de Constantinopol, a avut cele mai multe bătălii, cele mai multe victorii şi cele mai multe ctitorii pe unitate de timp. Restitutor Daciae este singurul român căruia grecii i-au dedicat două poeme, iar sârbii şi bulgarii mai multe creaţii populare decât românii. Singurul român care a reuşit să spargă încercuirea şi să învingă "monstruoasa coaliţie" formată din creştini şi musulmani, este realizatorul celei mai valoroase medalii româneşti, al celei mai frumoase peceţi (sigiliul Daciei româneşti, Iaşi, 3 iulie 1600). Este primul român a cărui faimă a ajuns încă din timpul vieţii până în centrul Asiei, nordul Africii, Europei şi dincolo de Oceanul Atlantic. Cel supranumit "Regele Daciei", "sabia creştinătăţii", "Steaua Răsăritului", are 234 de recorduri, premiere, realizări, şi a fost singurul român care a reuşit să schimbe planurile unui împărat german. Este singurul român care a purtat tratative directe de trei ori cu un împărat german; în timpul "glorioasei pribegii" s-au realizat cele mai multe tablouri cu chipul unui domnitor român şi cele mai multe tipărituri în limba germană. A refuzat cea mai mare sumă de bani oferită unui român pentru a trece la catolicism şi e singurul om din lume care i-a cerut unui împărat catolic să treacă la ortodoxism. "Cel mai mare erou al creştinătăţii" este singurul român a cărui stăpânire nu a fost întrecută niciodată în vest, nord-vest şi nord. De numele lui se leagă cele mai multe documente emise în ţările Europei. Singurul român care a fost numit "Dacul cel rău"; este primul român căruia un suveran spaniol i-a trimis o sabie şi care a reuşit să obţină sprijin militar de la italieni şi germani. E singurul român care a fost supranumit Viteazul încă din timpul vieţii sale şi chiar de către duşmani; este cel care a avut cea mai strălucită intrare în oraşul bimilenar Alba Iulia.

Adrian Bucurescu: Un voievod cum nu se iveşte prea des în istoria unui popor

Într-o abordare foarte curajoasă, lingvistul şi publicistul Adrian Bucurescu a precizat în comunicarea sa, "Lumea magică a lui Mihai Viteazul": "Un voievod ca Mihai Viteazul nu se iveşte prea des în istoria unui popor. De aceea, încă din timpul vieţii sale, el pare a se fi aflat sub o stea aparte, cu un destin magic. Ce altceva ar însemna dezvăluirea misiunii celei mai înalte a unui neam, aceea de a reîntregi străvechea şi măreaţa lui ţară? Niciun conducător român de până atunci nu îndrăznise să treacă de la vise la fapte; şi ce fapte!". Şi totuşi, a continuat Bucurescu, "nu e de mirare că străinii i-au zis lui Mihai Viteazul "Malus Dacus", întrucât nici noi nu îi alintam vreodată pe duşmani. Uimire stârneşte caracterizarea marelui voievod făcută de un istoric din România, ce s-a răspândit nu doar printre străini, ci şi printre "specialiştii" români, preocupaţi după anul 1989, de "demitizarea istoriei". Caracterizarea cu pricina îi aparţine lui A.D. Xenopol, care îl numeşte pe Mihai Viteazul " condotier valah". Iată, după dicţionare actuale, definiţia substantivului condotier: "căpetenie de mercenari, care se angaja în serviciul unui oraş, al unui principe sau al papii, în Italia" sau " om venal, gata a se pune în slujba oricărei cauze". A mai lungi vorba despre blasfemia lui Xenopol şi a altora ca el este pierdere de vreme", conchidea Bucurescu.

Conf. univ. dr. Gheorghe Iscru: "Naţiunea traco-geto-dacă nu a dispărut niciodată din istorie"
Au răsunat, pentru a câta oară, afirmaţii argumentate, potrivit cărora naţiunea traco-geto-dacă nu a dispărut niciodată din istorie. "După o existenţă milenară într-un spaţiu vast etno-naţional şi cu o vitalitate puternic dovedită, este firesc şi logic ca naţiunea traco- geto- dacă să nu fi dispărut din istorie. Iar izvoarele istrice, analizate profesional, nu confirmă exterminarea aestei mari naţiuni a Antichităţii în urma cuceririi unei părţi a Daciei de către Roma imperială".

Prof. Mariana Terra, New York: Malus Dacus e cu noi - recunoştinţă şi omagiu
... Şi apoi, cu peste 400 de ani în urmă, a fost Mihai Viteazul, acel superb dac-oltean care, prin vitejia lui nepereche ce a măturat duşmanii cum scuturi neghina de grâu, a speriat cancelariile Europei câştigându-şi numele de "Malus Dacus", căci rău a fost cu duşmanii şi bun cu cei de-o limbă şi de-o credinţă. Mihai a reunit cele trei ţări-surori într-o unică inimă de pământ şi de speranţă, într-o diademă de limbă şi de imn adus gliei străbune. (...) Noi suntem copii din copiii copiilor lui Burebista, Decebal, Mihai Viteazul. Suntem copiii "Reînvierii Daciei". Suntem o parte din magnificul colier de diamante umane pe care Dacia aşteaptă cu încredere să-l vadă strălucind peste întregul ei pământ multimilenar.

Dr. Grigore Ungureanu: Malus Dacus Maximus
Viaţa noastră de astăzi este îngândurată : "România nu mai ştie prea bine ce mai e şi a cui e. Ea a fost trădată şi vândută de mercenari nemernici, blestemaţi să fie în veci! Suntem sub ocupaţie, dar ocupantul se ascunde după gunoaiele naţionale. Suntem colonizaţi de o populaţie mizerabilă, invadatoare, venită de nicăieri şi urlând agresiv: "am avere, am valoareee..." . E ca şi cum undeva, cineva din umbră a pus în funcţiune o maşină de mocirlă umană care acoperă încet-încet naţiunea lui Eminescu, Sadoveanu, Caragiale, Eliade, Nichita Stănescu... Miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o prezenţă grea şi absurdă s-ar fi aşezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam că e bine şi, mai ales, peste ce credeam că e frumos. (...) Marginea lumii s-a răzbunat dând buzna în centru, pusă pe jaful identităţii naţionale, întocmai ca barbarii care năvăleau în Roma, surprinşi că localnicii trădaţi nu mai aveau putere să lupte...".

EDGAR CAYCE SI SPIRITELE NATURII

PRIETENII NEVAZUTI AI MICULUI EDGAR

Iata raspunsul lui Cayce la intrebarea consultantei sale, “doamna 464”, sau mai degraba "confesiunea" sa despre prieteniile ciudate din copilarie. Scrisoarea este datata 31.01.1933 (avea atunci cincizeci de ani):
Aceasta problema ma intereseaza enorm si merita sa vorbesc despre ea. Trebuie sa spun ca am fost intotdeauna o persoana prozaica, cu picioarele pe pamint. Si totusi acesti tovarasi de joaca din copilaria mea erau tot ce poate fi mai real. Dar experientele pe care le-am avut cind eram mic, si care imi sunt foarte dragi, mi se par acum departe. M-am departat mult de ele. imi spun ca erau doar etape in dezvoltarea mea. Poate, daca as fi fost mai atent, astazi lucrurile ar fi altfel.
Nu stiu cum trebuie sa va spun ca sa fac lucrurile bine si daca ceea ce va povestesc poate fi valabil - si daca pot sa va descriu exact ceea ce se petrecea in aceste experiente din prima copilarie, cind ma jucam cu acei tovarasi nevazuti; caci, intr-adevar, n-am incercat niciodata pina acum sa vorbesc sau sa scriu despre ei - doar, foarte vag, atunci cind am facut un rezumat global al vietii mele. Deci, daca scrisoarea mea vi se pare incoerenta sau lipsita de logica, aflati ca-i numai pentru ca incerc la maturitate - si in toate facultatile mintale, sa speram! - sa descriu ceva, raminind in limitele rezonabilului...
Cu exceptia povestilor lui Grimm sau Andersen, n-am citit vreodata marturii ale altor persoane in aceasta privinta. Desi am purtat corespondenta cu Sir Arthur Conan Doyle si am una sau doua din cartile sale, nu am citit-o inca pe aceea de care vorbiti. Mi-ar placea sa o citesc si-l voi ruga pe fiul meu, daca poate, s-o caute la biblioteca din Norfolk.
Deci sa ne intoarcem la experientele mele, cel putin la unele dinte ele. Nu stiu cind a inceput totul. Prima data, mi se pare, aveam cam 18 sau 20 de luni. Aveam o casuta unde sa ma joc, in spatele unei gradini vechi, si era plin de caprifoi si alte flori, in anotimpul acela gradina era impinzita de trestii care cresteau foarte inalte, imi amintesc de ele. Facusem un cuib peste trestii; un prieten invizibil fusese cel care ma ajutase sa fac manunchiuri de trestie si sa le leg in snopuri, ca sa fac un adapost. Cind era vreme frumoasa, ma duceam sa ma joc acolo. Dupa-amiaza, mama cobora in gradina sa ma cheme. Micul meu prieten (care mi se parea ca este de inaltimea mea) era acolo cu mine. Niciodata nu m-am gindit ca putea fi "ireal" sau ca nu era unul din copiii vecinilor. Numai cind m-a intrebat mama cum il cheama pe acel prieten, m-am dus sa-l intreb cum se numeste. Atunci a disparut. Un timp, mama a fost tulburata de acest lucru si mi-a pus mereu intrebari. imi amintesc ca am plins pentru ca, de mai multe ori, a venit sa ma spioneze - ceea ce-l facea pe prietenul meu sa dispara de fiecare data.
Cam peste un an sau un an si jumatate, schimbare mare: n-am mai avut un singur prieten, ci mai multi. Ne mutaseram in alta parte, tot la tara, si acolo aveam doua terenuri de joaca preferate, unde sa zburd cu acesti prieteni invizibili. Unul din locuri - cu totul aparte! - era un vechi cimitir unde cresteau cedri inalti. Unul dintre ei avea crengile pina aproape de pamint si, sub acest copac, mi-am facut un adapost. Era vizuina in care, cu ajutorul acelor prieteni mititei, imi adunam comorile - bucati de sticla colorata, frunze multicolore si alte lucruri frumoase din Natura. Dar ceea ce ma deranja este ca nu stiam niciodata de unde apareau: imediat ce se apropia unul din membrii familiei mele, o luau din loc!
Cealalta vizuina a mea era o capita veche de fin, din virful careia imi dadeam drumul la vale. Era peste drumul mare la marginea caruia locuiam, in fata casei. Amintirea mea cea mai grozava, si este cu siguranta aceea care a a tulburat-o cel mai mult pe mama, a fost atunci cind, privind pe fereastra, a vazut mai multi copii dindu-si drumul de pe capita, impreuna cu mine! Bineinteles ca aveam o mica ascunzatoare sub fin, un loc in care ne asezam adeseori ca sa discutam serios probleme importante pe care le ai la trei sau patru ani. Deci, uitindu-se pe fereastra, mama m-a chemat sa ma intrebe cine erau copiii care se jucau cu mine. Atunci mi-am dat seama ca nu le stiam numele. Si o sa ma intrebati cum erau imbracati. Pai, erau baietei si fetite. Sunt incapabil sa va descriu in detaliu hainele lor, silueta, chipul. Nici macar nu ma gindeam ca erau altfel decit mine (si erau oare?). Singura deosebire era ca puteau sa apara sau sa dispara dupa voie. O data, doar o singura data, privind pe fereastra, am vazut zane care ma chemau afara, sa ma joc cu ele. De data aceea mama Ie-a vazut foarte bine, dar nu m-a oprit sa ies la ele. Ceea ce s-a repetat un anotimp intreg, adica o vara intreaga.
Cativa ani mai tirziu - trebuie ca aveam atunci sase sau sapte ani - locuiam intr-o padurice. Acolo am invatat sa vorbesc cu copacii sau mai degraba, se pare, ei vorbeau cu mine. Eram sigur ca oricine putea auzi vocile care pareau ca pot iesi dintr-un copac. Era suficient sa-ti alegi unul (un copac viu, nu unul mort!) sa stai in fata lui cincisprezece sau douazeci de minute in fiecare zi la aceeasi ora, timp de douazeci de zile. Si, dupa experienta mea, functional Alegeam un copac foarte frumos si ma jucam in jurul lui cu prietenii, cei care veneau sa mi se alature (care in vremea aceea mi se pareau mult mai mici decit mine). Construiam o cabanuta minunata, cu ramuri de sequoia, de alun, de corn sau de gherghin. Foloseam si violete, cale salbatice si toate felurile de muschi care pareau sa iubeasca in mod deosebit acest coltisor, unde ma intilneam cu prietenii mei ca sa stam la sfat. Prietenii mei erau micii elfi ai copacilor. O faceam des? Nu stiu. Am petrecut mai multi ani in acel loc.
Acolo am inceput sa citesc Biblia pentru prima data, de la un cap la altul, acolo am invatat sa ma rog, acolo am avut multe viziuni si experiente spirituale. Si am vazut nu numai elfi, dar si personaje care mi-au parut a apartine lumii celor vechi, mai ales cei despre care vorbeste Geneza. in acea ascunzatoare, nu eram niciodata deranjat de cineva din exterior. Acolo am citit prima scrisoare de dragoste, de la o fetita. Acolo m-am refugiat ca sa ma rog atunci cind a murit bunica - ea, pe care o iubeam atit si care jucase un rol atit de important in copilaria mea.
Sa descriu elfii din copaci, zanele din paduri sau ceea ce mi se parea a fi ingeri, prezente, in frumusetea si minunile care le insoteau, n-as putea sa o fac, mi s-ar parea un sacrilegiu. Acestea sunt experiente care au fost esentiale pentru mine - si asa ramin mereu.
Ele au un caracter prea sacru ca sa pot vorbi de ele. Este ca primul sarut si restul...! De ce fac aceasta comparatie ? Pentru ca exista, bineinteles, manifestari fizice care insotesc aceste manifestari ale tuturor energiilor invizibile in mijlocul carora existam. Si in ciuda tuturor acestora, ne inchidem ochii si urechile, refuzam sa ascultam muzica sferelor celestei lata de ce suntem incapabili sa auzim aceste voci, sa vedem aceste forme care prind contur sub ochii nostri! Totusi, toate acestea sunt facute pentru a ne da forta, zi de zi!
Bineinteles ca veti dori sa-mi puneti alte intrebari, de exemplu "Ce jocuri jucati?"
Erau diverse jocuri: sub copacul din cimitir sau in gradina sau in fin, jocurile nu erau aceleasi. Mi se pare ca jocurile erau adaptate punctelor mele de interes din acel moment si nevoilor dezvoltarii mele. Daca v-as spune ca prietenii mei plantau flori, alegeau hatisul sau coltisorul bine ascuns in care imi faceam o vizuina - n-ar ajuta prea mult. Toate acestea ma ajutau sa vad frumusetea lor, mi se vorbea despre aceasta frumusete.
Acolo am invatat sa citesc pentru prima oara. Se poate ca acele prezente sa ma fi invatat pentru prima oara sa interpretez ceea ce numim "cartea cea buna". Nu cred ca, povestindu-va aceasta, imi fortez imaginatia, nu.
Ne jucam ca toti copiii: de-a indragostitii, de-a mama si tata, de-a fratii si surorile, de-a hotii si vardistii, ne jucam de-a enoriasii si predicatorii... Ne jucam de-a tot ceea ce vedeam in jurul nostru.
Acum nu mai am nici una din aceste viziuni sau le am greu si foarte rar.
Se pare ca odata, cind dadeam o lectura pentru cautatorii de terenuri petrolifere, am vorbit incontinuu de acele experiente cu spiritele Naturii (cind de fapt intrebarea pusa privea cautarea nu stiu carui mineral sau teren petrolifer, in tinutul copilariei mele; caci, desi am locuit in locuri diferite, diversele noastre case n-au fost niciodata situate la o distanta mai mare de un kilometru una de alta!).
Pe scurt, in cursul acestei sedinte, cele doua secretare carora le revenea stenografierea lecturii au fost, se pare, ingrozite: erau ca paralizate de o prezenta care le impiedica sa faca cea mai mica miscare, nu mai puteau decit sa zimbeasca sau sa plinga de bucurie. Si, de cum am inceput sa cobor in inconstient, se pare ca am inceput sa vorbesc cu o multime de oameni - dar nu se auzea decit vocea mea!
Persoana care conducea lectura atunci a pus multe intrebari. Dar nu se otinea decit un singur lucru: amintirile de altadata ale zilelor pe care le petreceam impreuna, eu si spiritele Naturii - si nostalgia lor de a ma regasi cit mai repede cu putinta, pentru a continua ceea ce faceam cu atita bucurie pe atunci.
Cele sapte persoane care asistau la aceasta lectura mi-au povestit ca acea conversatie neobisnuita a durat aproape trei ore si, cind m-am trezit in fine, erau atit de impresionate, ca abia indrazneau sa se apropie de mine! Persoana care statea cel mai aproape de mine a fost atit de ingrozita incit n-a mai vrut sa doarma in aceeasi camera cu mine in noaptea aceea.
Dar ca intotdeauna in aceste cazuri, superbul nostru materialism gaseste intotdeauna o explicatie, spunind ca este numai un efect al imaginatiei...
N-as putea sa afirm ca stiu sau ca inteleg in totalitate ce inseamna toate acestea. Cum v-am spus deja, toate aceste manifestari trebuie ca vin de la aceasta Energie Divina pe care o numim Dumnezeu. Toate formele de viata vizibila si invizibila emana din aceasta Sursa unica din care isi trag esenta. El ne va aduna, cum spunea invatatorul lisus: "Am vrut de atitea ori sa va adun, ca o closca adunind puisorii sub aripa, dar n-ati vrut". Suntem orgoliosi ca niste cocosi, vrem sa raminem fiecare in coltul nostru!
In fine, sper ca aceste citeva amintiri pe care vi le trimit va vor fi utile. Este doar experienta mea personala, nu oblig pe nimeni sa ma creada. Nu poti trai o experienta in locul altcuiva.
Poti doar sa constati efectele asupra comportamentului persoanei care a trait-o. Si dupa aceea, vedeti care sunt principiile dupa care isi modeleaza viata. (Lectura 464-12, supliment, 31 ianuarie 1933)
In cursul tuturor acestor ani de adolescenta si in viata de adult, Edgar a fost lipsit de bucuria revederii micilor prieteni nevazuti, dar cu putin inainte de moartea sa, au venit sa i se arate din nou, lucru pe care el l-a interpretat drept un anunt al plecarii sale apropiate. A murit la Virginia Beach, pe 13 ianuarie 1944, la ora sapte seara, in momentul cind soarele apunea. Atunci s-a intimplat ceva neobisnuit:
"La Virginia Beach, la Norfolk si in tot lungul coastei, se mai vorbeste si acum cu stupefactie despre fenomenul care a insotit acel admirabil apus de soare. Brusc, o raza de foc rosu-aprins s-a ridicat ca un obelisc, tisnind din discul soarelui. Aproape ca a atins zenitul si a ramas ca un monument de lumina in cer, pina aproape de caderea noptii" (Joseph Miliard, L'Homme du mystare, Edgar Cayce I Omul misterului, Edgar Cayce - a aparut in versiune romana la Ed. Rotary, Bucuresti, 1992, n. tr.)

EDGAR CAYCE SI SPIRITELE NATURII

UN POPOR MARUNT, PRECIS SI ORGANIZAT

Pentru cei care nu le cunosc, totul e foarte vag: spiridusi, elfi, zane, intra toti in aceeasi oala. Lamuriti-va: nu oricine face orice in aceasta lume marunta care, pentru ca este invizibila, nu este mai putin organizata.
Mai intii, se stie - Traditia spune! - ca aceste spirite au domenii de actiune foarte diferite; formele lor sunt adaptate elementului in care traiesc:
- zanele si elfii, ca si silfii, traiesc in elementul Aer,
- gnomii, spiridusii in elementul Pamint,
- ondinele, nimfele in elementul Apa,
- salamandrele in elementul Foc.
Cum spune Cayce:
Gnomii, spiridusii, zanele, vircolacii nu sunt "elementali". Sunt entitati facute din elemente care sunt, ca entitati, la fel de exact definite ca si fiintele umane care traiesc in lumea materiala.
Elementalii de care vorbeste Cayce desemneaza curenti vibratorii, "emanatii" de vibratii nepersonalizate.In anumite locuri, "emanatiile astralului inferior" sunt acumulari de unde grele, cu vibratii foarte joase, provenite din emotiile si actele distrugatoare. De exemplu, intr-o casa patata de o crima, aerul respirat, peretii, mobilele sunt impregnate de negativism. Nu este vorba de fiinte propriu-zise, de "entitati", cum spune Cayce, ci de acumulari vibratorii. Roger de Lafforest a contribuit mult la cunoasterea acestor fenomene si a dat astfel de exemple in cartile sale (cea mai buna, un best-seller care isi merita acest nume, a aparut la Laffont, cu titlul Casele care ucid).
El dezvaluie tehnici care curata aceste emanatii si pe care Louis Viei le foloseste in geobiologie pentru a alina viata cotidiana a celor vii, perturbata de astfel de case negative. A nu se confunda cu cele patru elemente, Apa, Pamint, Foc, Aer, forme sub care se prezinta moleculele de materie din care este facuta viata terestra.
Cayce afirma deci ca "Spiritele Naturii" sunt facute din aceeasi materie ca si noi, adica din cele patru elemente, fiind insa structurate dupa un mod vibratoriu diferit. Va urma.

Sfaturile lui Dalai Lama

Cand pierzi sa-ti fie invatatura.
Urmeaza cele 3 R : respect pentru tine, respect pentru altii, responsabilitatea pentru toate actiunile tale.
Nu lasa o disputa nesemnificativa sa rupa o mare prietenie.
Atunci cand realizezi ca ai gresit, imediat ia masuri sa le corectezi.
Deschide bratele spre schimbare, dar nu-ti pierde din valorile tale.
Tine minte ca tacerea este uneori cel mai bun raspuns.
Traieste o viata onorabila. Atunci cand imbatranesti si te gandesti in urma, vei putea sa te bucuri a doua oara de ea.
O atmosfera placuta in casa este baza vietii tale.
Impartaseste stiinta ta. Este o cale de a atinge imortalitatea.
Fii gentil cu pamantul.
O data pe an, pleaca undeva unde nu ai fost niciodata.
Judeca succesul tau prin ceea ce trebuie sa renunti ca sa poti obtine.