Eminescu – Un geniu asasinat

Poeziile sale remarcabile stârnesc şi astăzi admiraţia, mai ales în actualul context social şi politic sânt parcă mai autentice ca niciodată. În jurul personalităţii sale destul de complexe şi controversate datorită detractorilor săi, s-au ţesut în timp tot felul de variante referitoare la sănătatea sa psihică. A fost declarat nebun, dar de ce s-a întâmplat aşa? Se ştie că Eminescu a fost unul dintre cei mai mari şi mai vehemenţi patrioţi care au trăit în perioada 1800-1850, atitudinea sa spirituală – căci ăsta a fost motivul defăimării sale – ţintind pe fariseii acelor vremuri. Chiar dacă a făcut-o sub forma poeziilor sale, Eminescu a luptat până în ultima clipă a vieţii sale pentru apărarea tuturor valorilor strămoşeşti şi ale neamului nostru românesc. Vreţi să ştiţi adevărul despre cum a murit Eminescu? Veţi citi în continuare ceea ce s-a vrut să fie ţinut ascuns şi de către mulţi actuali oameni de cultură şi politicieni, care ştiu că dacă s-ar fi scris adevărul despre poetul nepereche, mulţi dintre asemenea oameni din poziţiile statului şi ale ministerelor ar fi trebuit să-şi facă băgăjelul şi să plece.
Caracterizarea lui Eminescu de către apropiaţii săi, unii dintre ei trădându-l în mod lamentabil, era aceea a unui om labil psihic, un neadaptabil incurabil, alcoolic şi în cele din urmă bolnav de sifilis. Aceasta era varianta impusă oficial. În realitate Eminescu era un om puternic şi ca spiritualitate, şi ca personalitate a vremii sale, cu un nivel de luciditate excepţional, bine informat despre realităţile timpului în care a trăit. El a militat activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi mai ales pentru conceptul de unitate naţională, atitudine care nu convenea deloc guvernanţilor români de atunci, care se pregăteau să încheie un acord cu Austro-Ungaria când oficial Eminescu a fost declarat nebun. Oare cei care luptă, chiar şi azi în această Românie aşa zis democratică, pentru unitatea ţării şi a valorilor neamului nostru, trebuie declaraţi nebuni şi marginalizaţi, aşa cum i-au „copt-o” lui Vadim Tudor? Trebuie să stăm cu fruntea sus şi să-i privim pe nemernici drept în ochi, să le arătăm că nu sântem pleava pe care cred ei că o pot vântura după cum le este cheful!
Puţină istorie nu strică… Haideţi să aflăm ce îi pregătiseră lui Eminescu pentru că poetul avusese curajul să-i înfrunte. În zilele în care guvernul de atunci se pregătea să încheie acel pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care se menţiona că Ardealul era cedat fără niciun fel de pretenţii, toţi cei care erau consideraţi „naţionalişti” urmau să fie îndepărtaţi sau chiar anihilaţi. Cum Eminescu era cel mai important promotor al valorilor româneşti, nu a acceptat niciun fel de compromis aşa cum au făcut mulţi din cei care susţineau cauza românească, de teamă să nu fie declaraţi proscrişi în propria ţară. Prin poziţia sa Eminescu era considerat cel mai periculos pentru guvernanţii de atunci. De ce era cel mai periculos? Pentru că Eminescu avea un scop măreţ, acela de a pune bazele unei organizaţii total independente, aflată în afara controlului masoneriei româneşti de atunci, organizaţie ce ar fi trebuit să trezească şi să promoveze spiritul românesc şi refacerea Daciei Mari.
Masonul şi junimistul P.P.Carp care se afla la Viena, reprezentând politic guvernul românesc de atunci, deranjat de atitudine a poetului, cerea imperativ: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Adresarea era trimisă cui credeţi? Unui alt mason şi junimist totodată, care este considerat în cultura românească drept un om eminent, fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice de atunci. Dacă Maiorescu a dat curs planului de asasinare a lui Eminescu, poate fi considerat un trădător al spiritualităţii româneşti. La data de 23 iunie 1883, când Eminescu avea exact 33 de ani, comanda de la Viena a fost executată întocmai. P.P. Carp aflat la Viena urma să încheie acel acord care era culmea! şi secret cu autorităţile din Tripla Alianţă – Germania, Italia şi Austro-Ungaria, şi care până la urmă a fost încheiat. Ar trebui să ne întrebăm, cine au fost trădătorii de ţară? Ce enunţa tratatul menţionat? Se prevedea clar că România acelor ani trebuia să se orienteze politic către Austro-Ungaria, în acest fel românii fiind în imposibilitatea de a mai revendica Ardealul. De altfel şi astăzi încă vedem în UDMR că sânt nişte politicieni smintiţi care vor din nou Ardealul, evident în prezent invocând alte criterii – autonomia locală din punct de vedere economic. Deci vâlvătaia de atunci încă nu s-a stins.
Tratatul acela ruşinos, împotriva căruia Emienscu a luptat de unul singur, muta lupta ardelenilor din Ardeal la Bucureşti, unde alţi ardeleni locuiau şi luptau din capitală pentru drepturile celor din Ardeal. Un deceniu întreg de lupte ideologice ale ardelenilor din Bucureşti, care militau cultural şi vocea lor era auzită răsunător, urma să fie oprit în mod brutal de către trădătorii de ţară.