Eminescu – Un geniu asasinat

Poeziile sale remarcabile stârnesc şi astăzi admiraţia, mai ales în actualul context social şi politic sânt parcă mai autentice ca niciodată. În jurul personalităţii sale destul de complexe şi controversate datorită detractorilor săi, s-au ţesut în timp tot felul de variante referitoare la sănătatea sa psihică. A fost declarat nebun, dar de ce s-a întâmplat aşa? Se ştie că Eminescu a fost unul dintre cei mai mari şi mai vehemenţi patrioţi care au trăit în perioada 1800-1850, atitudinea sa spirituală – căci ăsta a fost motivul defăimării sale – ţintind pe fariseii acelor vremuri. Chiar dacă a făcut-o sub forma poeziilor sale, Eminescu a luptat până în ultima clipă a vieţii sale pentru apărarea tuturor valorilor strămoşeşti şi ale neamului nostru românesc. Vreţi să ştiţi adevărul despre cum a murit Eminescu? Veţi citi în continuare ceea ce s-a vrut să fie ţinut ascuns şi de către mulţi actuali oameni de cultură şi politicieni, care ştiu că dacă s-ar fi scris adevărul despre poetul nepereche, mulţi dintre asemenea oameni din poziţiile statului şi ale ministerelor ar fi trebuit să-şi facă băgăjelul şi să plece.
Caracterizarea lui Eminescu de către apropiaţii săi, unii dintre ei trădându-l în mod lamentabil, era aceea a unui om labil psihic, un neadaptabil incurabil, alcoolic şi în cele din urmă bolnav de sifilis. Aceasta era varianta impusă oficial. În realitate Eminescu era un om puternic şi ca spiritualitate, şi ca personalitate a vremii sale, cu un nivel de luciditate excepţional, bine informat despre realităţile timpului în care a trăit. El a militat activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi mai ales pentru conceptul de unitate naţională, atitudine care nu convenea deloc guvernanţilor români de atunci, care se pregăteau să încheie un acord cu Austro-Ungaria când oficial Eminescu a fost declarat nebun. Oare cei care luptă, chiar şi azi în această Românie aşa zis democratică, pentru unitatea ţării şi a valorilor neamului nostru, trebuie declaraţi nebuni şi marginalizaţi, aşa cum i-au „copt-o” lui Vadim Tudor? Trebuie să stăm cu fruntea sus şi să-i privim pe nemernici drept în ochi, să le arătăm că nu sântem pleava pe care cred ei că o pot vântura după cum le este cheful!
Puţină istorie nu strică… Haideţi să aflăm ce îi pregătiseră lui Eminescu pentru că poetul avusese curajul să-i înfrunte. În zilele în care guvernul de atunci se pregătea să încheie acel pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care se menţiona că Ardealul era cedat fără niciun fel de pretenţii, toţi cei care erau consideraţi „naţionalişti” urmau să fie îndepărtaţi sau chiar anihilaţi. Cum Eminescu era cel mai important promotor al valorilor româneşti, nu a acceptat niciun fel de compromis aşa cum au făcut mulţi din cei care susţineau cauza românească, de teamă să nu fie declaraţi proscrişi în propria ţară. Prin poziţia sa Eminescu era considerat cel mai periculos pentru guvernanţii de atunci. De ce era cel mai periculos? Pentru că Eminescu avea un scop măreţ, acela de a pune bazele unei organizaţii total independente, aflată în afara controlului masoneriei româneşti de atunci, organizaţie ce ar fi trebuit să trezească şi să promoveze spiritul românesc şi refacerea Daciei Mari.
Masonul şi junimistul P.P.Carp care se afla la Viena, reprezentând politic guvernul românesc de atunci, deranjat de atitudine a poetului, cerea imperativ: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Adresarea era trimisă cui credeţi? Unui alt mason şi junimist totodată, care este considerat în cultura românească drept un om eminent, fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice de atunci. Dacă Maiorescu a dat curs planului de asasinare a lui Eminescu, poate fi considerat un trădător al spiritualităţii româneşti. La data de 23 iunie 1883, când Eminescu avea exact 33 de ani, comanda de la Viena a fost executată întocmai. P.P. Carp aflat la Viena urma să încheie acel acord care era culmea! şi secret cu autorităţile din Tripla Alianţă – Germania, Italia şi Austro-Ungaria, şi care până la urmă a fost încheiat. Ar trebui să ne întrebăm, cine au fost trădătorii de ţară? Ce enunţa tratatul menţionat? Se prevedea clar că România acelor ani trebuia să se orienteze politic către Austro-Ungaria, în acest fel românii fiind în imposibilitatea de a mai revendica Ardealul. De altfel şi astăzi încă vedem în UDMR că sânt nişte politicieni smintiţi care vor din nou Ardealul, evident în prezent invocând alte criterii – autonomia locală din punct de vedere economic. Deci vâlvătaia de atunci încă nu s-a stins.
Tratatul acela ruşinos, împotriva căruia Emienscu a luptat de unul singur, muta lupta ardelenilor din Ardeal la Bucureşti, unde alţi ardeleni locuiau şi luptau din capitală pentru drepturile celor din Ardeal. Un deceniu întreg de lupte ideologice ale ardelenilor din Bucureşti, care militau cultural şi vocea lor era auzită răsunător, urma să fie oprit în mod brutal de către trădătorii de ţară.

Ovidiu si Getii cei mai salbatici chiar decat lupii cei cruzi

Publius Ovidius Naso (43 B.C- 17 A.D.) A scrie despre Ovidiu, astazi, ceva deosebit fata de ce se cunoaste, este aproape o imposibilitate. Si, totusi, fiecare persoana cand il citeste are o viziune personala despre el si despre perioada pe care a trait-o pe teritoriul nostru. Sa ne gandim numai ca in Roma antica viata medie pentru o femeie era de 30 de ani iar pentru un barbat - de 35 de ani. Nu inseamna ca nu existau si exceptii; dar, cum nu aveau niciun antibiotic, infectiile faceau ravagii, decimand, in cadrul unei epidemii, nu cu zecile, nici cu sutele sau miile, ci cu zecile de mii, daca nu chiar si cu mai mult. Ciuma, holera, dar si alte cauze virale nu puteau fi stapanite. In acelasi timp, o simpla infectie - ca amigdalita - putea fi mortala. Ei bine, intr-o astfel de perioada, soseste la Tomis ( Constanta de azi) , in anul 8 A.C. , la varsta de 51 de ani, Publius Ovidius Naso. Nu se stie precis care a fost cauza surghiunului, cu toate ca in „Tristele” (II. v. 179-218) gasim o explicatie: ” Dar mai ramane ceva: sunt invinuit de-o crima Vai! rusinoasa: c-am fost adulter profesor” Ceea ce stim este ca Ovidiu a trait in partile acestea, ale noastre, pana la varsta de 60 de ani cand a si murit. Exista unii cercetatori care considera ca Tomisul lui Ovidiu ar fi fost pe undeva pe la nordul Marii Negre, prin tinutul massagetilor. Pe ei ii invit sa revada, impreuna cu mine, informatiile cu privire la localizarea Tomisului, pe care le gasim chiar la Ovidiu. 1. „Tristele” (II, v. 179-218), scrisoare catre Augustus, traducere versificata de St.Bezdechi: „ Sufar dureri negraite aici, parasit intre dusmani; Nimeni n-a fost surghiunit in departari asa de mari. Eu numai fost-am trimis langa a Istrului guri inseptite, Unde de-a Polului Nord geruri cumplit rebegesc.” Deci, Tomisul nu poate fi la nordul Marii Negre ci undeva langa gurile de varsare ale Dunarii in Marea Neagra, acolo unde se gaseste si azi Tomis/Constanta. 2. „Tristele” (V,7) , „Moravurile tomitanilor”: „Cartea asta pe care o citesti, iti soseste din tara Unde Danubiu cel lat apele-si varsa in Pont.” 3. „Ponticele” (III, 5): „Te intrebi de unde iti vine scrisoarea pe care o citesti? De aci, unde Istrul se uneste cu apele azurii ale marii.” Cred ca informatiile primite de la Ovidiu elimina orice alta opinie cu privire la o alta localizare a Tomisului.

Despre orasul Tomis si locuitorii lui.
Orasul era inconjurat de ziduri nu prea inalte, „cu paza pe ziduri si zavor pe la porti, impiedicand astfel pe dusmanosii de geti”( Tristele, III,14,v.27) sa patrunda in ea.” Aici nu se gasesc carti de la care sa am un indemn si inspiratie „.....”in loc de carti, suiera sagetile si armele” prin aer. „ Cea mai mare nenorocire este sa traiesti intre bessi si intre geti! Cea mai mare nenorocire este sa-ti aperi viata prin porti si prin intarituri de cetate si de-abia sa ai siguranta in puterile locale”(Tristele, IV, 1, v. 67-106). „ Cat tanar am fost, am fugit de luptele cele aspre ale ostirii si cu mainile mele n-am atins decat armele placerii. Iar acum la o varsta inaintata ( de peste 50 de ani, n.a. ), pieptul mi-l apar cu sabia, coastele cu scutul si parul meu albit il var sub coif. Cand paznicul ne anunta , din locul de observatie, prind numaidecat armele cu mana mea timida. Dusmanul crud ( getul, n.a.), purtand arcul si sagetile sale imbibate in venin, se arata sub ziduri cu calul sau gafaind. Si, precum lupul lacom rapeste si duce cu sine prin samanaturi si prin padure oaia ce nu s-a retras in tarla, tot asa dusmanul barbar taraste pe cel ce l-a gasit pe camp neaparat de ingradeala portilor. Fiind prins, el sau il urmeaza ( pe get , n.a.) si primeste latul legat de gat sau cade de sageata lui( a getului, n.a.) otravita.” „Coasta aceasta, macar ca-ntre Geti si-ntre greci e-mpartita, Insa de Getii rebeli pare sa tina mai mult. Vezi intr-un numar mai mare pe Geti si sarmati, ce, calare, Vin si se duc tot foind prin a orasului strazi. Nu e niciunul din ei sa nu poarte in spate o tolba, Arc si sageti ce la varf unse-s cu fiere de sarpi. Chip fioros, glasul crunt, icoana lui Marte intreaga; Barba si pletele lor n-au fost taiate nicicand. Mana deprinsa le e sa-nfiga in dusmani cutitul, Care la orice barbar sta langa sold in chimir.” Cred ca nu este nevoie de prea multa imaginatie sa ne inchipuim ce s-a intamplat 100 de ani mai tarziu; aceiasi romani, dupa ocuparea a 14% din teritoriul Daciei, zavorati in cetati, inconjurati de dacii doritori de razbunare, tremurau pentru vietile lor, bestemandu-si „norocul” de a se gasi in mijlocul stramosilor nostri. In cei 152 de ani de nesemnificativa ocupatie ( pana la eliberarea Daciei de catre Regalion- stranepot al lui Decebal - 258 A.D.), au avut parte de mai mult de 100 de razboaie cu dacii locali cat si cu cei liberi. Vanatoarea de romani era pentru ei nu un sport, ci o datorie de onoare pe care si-o indeplineau cu tenacitate, brutalitate si succes.

Nationalismul dauneaza grav sclavagismului

„Ca urmare a aşezării geografice, a resurselor naturale,
şi, mai ales, a celei mai mici densităţi din
Europa, România n-a fost niciodată stat absolut independent.
Indiferent care a fost; puterea tutelară s-a comportat la fel:
agreând şi colaborând cu un anumit tip de Român şi ţinând la
distanţă sau ordonând represiune pe alt tip de Român.
Tipul de Român repudiat de toate puterile tutelare este
naţionalistul cu convingeri imposibil de corupt şi patriotul refractar
la operaţii transacţionale. Aceste însuşiri de intelect şi de caracter
sunt considerate a fi periculoase şi deci o vinovăţie cu care nu se
colaborează şi care se pedepseşte dacă iese din anonimat.
Exact invers, tipul de Român agreat de toate puterile
străine care au tutelat şi care au controlat România: fără convingeri
politice, căldicel în comportament şi adaptabil în colaborări,
cameleon în politică, tranzacţionist în afaceri, oportunist în relaţii
şi, întotdeauna, de partea Puterii şi cu utilitate pentru Putere”.
Şerban Milcoveanu

Ocultarea istoriei neamului

O serie impresionantă de artefacte a fost catalogată, fără să fie cercetată în prealabil, ca fiind falsuri fără valoare istorică. Astfel mintenaş au fost fabricaţi câţiva ţapi ispăşitori pentru a ascunde adevărul falsificării sau furtului acestor aşa zise… făcături. Mistificarea unor date s-a făcut în cazul tăbliţelor de la Sinaia şi în multe altele. Mai mult, acestea fiind catalogate drept falsuri, au fost vitregite de şansa de a fi văzute expuse la muzeu dar au fost depozitate/aruncate de-a valma în subsolul Muzeului Naţional de Arheologie din Bucureşti în nişte coşuri de nuiele timp îndelungat.
În momentul de faţă există două tabere: – Unii care încearcă să discrediteze piesele cum ar fi în Proiectul Limbilor Thraco-Daco-Moesiene – un site al lingvistului Sorin Olteanu în care acesta conchide că tăbliţele sunt falsuri fără să le studieze atent. - Un alt grup încearcă să dezgroape adevărul ascuns în întunericul istoriei. Aceştia sunt Dr.Săvescu, preşedintele „Societăţii Dacia Revival Internaţional”, Dan Romalo cu remarcabila carte „Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?”, Adrian Bucurescu în „Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, Dumitru Manolache cu „Tezaurul dacic de la Sinaia”.
Dacă vrem să găsim informaţii despre aceste piese le putem căuta pe site-ul lingvistei Aurora Petan – Bibliotheca Dacica, în care susţine autenticitatea artefactelor. Dintre contestatari s-au ridicat voci în decursul timpului care au afirmat că autorii „falsurilor” ar putea fi Bogdan Petriceicu Haşdeu sau Nicolae Densuşianu, etc. Regele Carol I, în 1875, a reuşit să schimbe un teren din Bucureşti pentru un teren din Poiana Văcăriei care aparţinea Mănăstirii Sinaia, teren unde aveau să apară Castelul Peleş şi Pelişorul. Se pare că la momentul începerii excavaţiilor pentru construirea Peleşului s-au descoperit numeroase piese din aur inscripţionate în relief. După ce i s-au făcut copii în plumb, tezaurul a fost topit de regele Carol I şi transformat în fonduri necesare construcţiei.
Pe replicile pieselor de tezaur există imagini în clar ale cetăţii dacice Sarmisegetuza Regia care la vremea respectivă (1879) nu fusese încă descoperită (templu dezvelit de arheologul I.H.Crişan la finele anilor ‘50) cât şi scrieri încifrate, în relief precum si Şarpele Tomitan nedescoperit în acele vremuri. Din motivele pe care vi le-am enumerat mai sus, tezaurul de la Sinaia nu numai că nu a fost studiat, înregistrat, inventariat timp de aproximativ o sută de ani, dar a mai fost şi prădat până când au mai rămas doar câteva piese. Mă întreb aşa, într-o doară, dacă tot sunt falsuri de ce acei muzeografi care trebuiau să protejeze artefactele „au avut grijă” să le valorifice prin toată lumea.
de Cosmin ŞTEFĂNESCU

Cuvinte despre străbuni

La fel ca si o mana de alti romani adevarati, eu cred ca stramosii nostri sunt unul din cele mai vechi popoare ale Europei si faptul ca la ora actuala inca nu ne cunoastem originea si evolutia neamului este o rusine. Sa nu uitam ca deja din antichitate, de cind geto–dacii au fost cuceriti de romani, istoria noastra a fost ”manipulata” si falsificata de interesele veneticilor migratori, romanii la inceput, apoi slavii, germanii, maghiarii, turcii si acum, in final, englezii sau americanii. Din pacate si la ora actuala, in asa-zisa Romanie libera, interesele romanilor sunt secundare si cei care sunt alesi sa dirijeze, sa elucideze si sa coordoneze cultura si istoria romanilor, sunt urmasii “popoarelor conlocuitoare”, care ori fi ei; unguri, turci, evrei, nemti, dar nu romani si daca este si vreun roman, acesta este intimidat de agresivitatea celorlalti, in numele ”democratiei”. Apoi, luind in consideratie doar un fenomen simplu meteorologic, acum 15-20.000 de ani, Anglia si tot Nordul si Centrul Europei, erau acoperite de gheata si regiunea danuviana a reprezentat unul din cele mai optimale locuri de supravietuire si chiar prosperitate a fiintei umane de pe tot globul pamantesc. Noi nu trebuie sa cerem ingaduinta sau sa cersim acceptanta de la vreun ”savant” englez, francez, evreu sau american. Ei sunt niste ignoranti cu privire la mostenirea noastra ca neam si ei isi apara cu o gelozie feroce istoria neamului lor, pe care noi trebuie sa o acceptam asa cum ei doresc si sa le admiram trecutul primitiv si barbar! Nu, noi trebuie sa ne redescoperim, noi trebuie sa ne reindetificam si noi trebuie sa aratam lumii cine suntem. Strainii, atit cei din afara, cit si cei din tara (profitori care folosesc numele de roman, doar ca un camuflaj, o masca dupa care se ascund, sa ne fure totul, inclusiv istoria), nu au nici un interes in cautarea si dezvaluirea adevarului. Sa speram ca efortul unor oameni hotarati sa influenteze si sa insufleteasca tineretul roman inspre o noua atitudine de identitate nationala.
DIMITRIE GRAMA - director revista NEAMUL ROMANESC

Iisus, marele iniţiat zamolxian

Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Christos nu a existat ca personaj istoric, fiind doar o născocire evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte, susţin faptul ca inexistenţa unui Iisus istoric este susţinută de cvasi-totala lipsă a informaţiilor despre persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara Evangheliilor a căror existenţă nu o pot contesta). Noi spunem că nici unii nici ceilalţi nu au dreptate.
Avem anumite rezerve în a crede ca evreii se tem atât de mult de o „născocire” şi mai ales o născocire de-a lor, cu care ar trebui sa fie mândri. Avem rezerve în a crede si faptul că Isus lipseşte cu desăvârşire în literatura vremii, deoarece există o sumedenie de autori care-l menţionează foarte clar ca personaj istoric. Acest lucru îl menţionează până şi evreii, acuzându-l însă de vrăjitorie. O tradiţie din secolul I sau II menţionează pe „Yeshu” care „ practica vrăjitoria şi uimea Israelul” (B Sanhedrin, 43,a; cf Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II,p.305, ed1992). Apoi, avem mărturia lui Flavius Josephus, istoric roman de naţionalitate evreiască, care afirma că în acea epoca trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice ( cf. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas,1995, p245). Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului, romanii. Tacitus de exemplu, ne confirmă faptul ca Iisus a fost condamnat la moarte în vremea când guvernator al Palestinei era Pontius Pilat (Anale 15, 44). Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tânăr, (Scrisori, 10,96) si Suetonius (Viaţa lui Claudius, 25,4). Să nu mai punem la socoteală faptul ca o „născocire evreiască” nu putea beneficia de „acte în regulă” a condamnării sale la moarte. Acest document există, precum şi altele cum sunt Mărturia păgânului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împăratului roman Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în care se relatează despre ultimele evenimente din viaţa lui Iisus şi alte patru epistole ale lui Pilat către împăratul Romei. Atâta zarvă pentru o „născocire evreiască” ?… ne îndoim în mod serios.
Urmărind atât relatările istorice despre Isus, cât şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a crede că Iisus ar fi fost evreu aşa cum afirma M. Eliade şi ca divinitatea căreia i se închina el şi o numea Tată, era Yahwe al evreilor.
Sa purcedem şi să vedem dovezile…..!

Caracterele tipologico- raseologice ale lui Iisus

Beneficiem de doua descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus , funcţionar roman în regiunea Tyr si Sydon şi alta a guvernatorului Iudeii, Pontius Pillat, ambele adresate împăratului de la Roma. Să dăm cuvântul lui Lentullus care ne spune: „(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade până la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată si de aceeaşi culoare cu părul său, este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sunt albaştrii vineţi, blânzi şi senini.” (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).
De altfel, în majoritatea icoanelor creştine mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu acelaşi păr şaten, ochi albaştri, piele deschisă la culoare… prin urmare, nimic din caracterele tipologico-rasiale ale evreilor. “
Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Pontiu Pilat: „Trecând într-o zi pe lângă lacul ce se cheamă Siloam am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr…Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să vad, atât de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui… El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast mai izbitor decât între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate” (ibidem, p. 121)
Urmărind cele relatate de cele două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui neam putea aparţine el?
Ne lămureşte în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu care vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din „Ţara Soarelui Răsare” (Dacia) spun că, sumerienii, „în acord cu prezumţiile sumerologilor”, aveau ochii mari, buzele subţiri, nasul drept sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto dacic. La acesta se adaugă portul bărbii lungi şi a pletelor ( Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, ed. Obiectiv, Craiova, vol I, p. 63). Iar I. I. Russu completează: ”…dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român, iar brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n.n) cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decât cu părul castaniu” (ibidem, p. 64)
Prin urmare ca şi caracteristici tipologice, Isus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!


Zamolxe în predicile lui Iisus

Urmărind cu atenţie textele creştine, putem observa ca epitetele pe care le da Iisus lui Dumnezeu nu sunt caracteristice credinţei yahviste. Trei dintre epitetele pe care le atribuie Iisus părintelui său divin, atrag atenţia în mod deosebit: Dumnezeu, Tatăl şi Omul.
Ioan ne spune în Evanghelia sa: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan,1:33). Cine este această divinitate căreia i se închina Iisus ştiută fiind diferenţa flagrantă dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament ? Ne lămureşte arheologia şi scrierea genială a lui N. Densuşianu „Dacia Preistorică”. Iată ce spune Densuşianu:” Cuvântul arhaic de „deu” sau „deul” îl aflăm întrebuinţat, ca un termen naţional, în ţinuturile pelasge ale Traciei şi Mesiei, şi în timpurile Imperiului Roman. …În Munţii Rhodopului un veteran ridică la anul 76 d. Chr., un altar lui DEO MHDYZEI (MHDVZEI Desj., MHDIZEI Ren.), unde ultimul cuvânt ne prezintă numai o forma alterată a lui Domnudzei sau Domnidzei, rom. Dumnedeu (Dumnezău – n.n). ( N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002, p. 214). Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată „Deu – Dumnedeu” care ne duce cu gândul la formularea evanghelică Domnul Dumnezeu o aflăm şi azi în tradiţiile populare romaneşti (loc. cit. nota 2)
Observăm că Dumnezeu într-o forma sau alta este o denumire naţională a divinităţii supreme pelasge traco-dace Zamolxe, singurul zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri până azi. Spunem aceasta cu atât mai mult cu cât Isus în Evanghelii apare şi cu denumirea de Mesia, iar zona din sudul Dunării locuită de asemenea de daci se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus ca Iisus era de origine dacică iar formarea s-a spirituală s-a desavârşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al moesilor ar putea fi Messios.
Cel mai des întâlnit epitet al lui Dumnezeu în predicile lui Iisus, este “Tatăl „ care, aflăm tot de la Densuşianu, era un alt nume al lui Zamolxe. (op.cit, p.208-210). De notat în acest sens este şi faptul că lui Zamolxe îi erau dedicate ca locuri de cult şi închinăciune vârfurile munţilor, pe teritoriul actualei Românii existând numeroase înălţimi ce poarta denumirea de tartar, tatăl sau tătar (op. cit. p. 209-210, nota 6). Atragem din nou atenţia asupra unui fapt şi anume acela că Iisus în toate momentele principale ale vieţii sale pământeşti a fost legat de munte: Schimbarea la faţă se petrece pe munte, moartea sa se petrece pe munte, naşterea lasă de bănuit ca s-ar fi petrecut tot pe munte, într-o peşteră.
Una dintre cele mai fregvente denumiri pe care şi le dădea sieşi Iisus, era ceea de Fiu al Omului. Poate că acestă denumire e cea mai misterioasă din tot cuprinsul Noului testament, cu referire la Iisus. Cine era acest om ? în nici un caz denumirea nu se referă la Iosif – logodnicul Mariei, ci mai degrabă la aceea fiinţă celestă la care face referire Daniel: „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Pentru a ne lămuri mai bine, este cazul să amintim încă un nume sub care Isus apare în Evanghelii: ”Fiul lui David” ca şi precizarea lui Marcu referitoare la acesta titulatura: ” Şi învăţând în Templu, Iisus zicea: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”. Deci, însuşi David îl numeşte pe el Domn; de unde dar este Fiul lui” (Marcu 12:35-37). Ciudat nu?
Permiteţi-ne să facem o mică divagaţie pentru a afla cine este acest David despre care vorbeşte Isus. Urmărind puţin mersul istoriei vedem ca aceasta nu a confirmat niciodată existenţa regelui David ! Ba mai mult, cartea Psalmilor atribuită lui David în Vechiul Testament, face notă discordantă cu întreg conţinutul Vechiului Testament având mai degrabă un caracter esenian. Numai ca…. Esenienii erau discipolii dacilor fiind singurii dintre evrei care s-au „încăpăţânat” să rămână la tradiţia primordială din Carpaţi, ai dacilor care în calitate de locuitori ai davelor se numeau “davi”. Şi iată cum o singura literă poate schimba o întreagă istorie!
Acum să revenim şi să vedem de ce însuşi Iisus îşi spunea “Fiul Omului”. Densuşianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă: „cuvântul Om reprezenta în antichitate o înaltă putere divină” (op. cit. p. 255, nota 2). Şi mai departe tot el ne lamureste spunând: „ Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman si altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus si altul lui Saturn numit Omul” (op. Cit. p. 226). Numai că Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că cele doua zeităţi sunt una si aceeaşi mare divinitate a preistoriei Zamolxe, careia i se închina si Iisus.
Concluzia care se impune alăturând cele două atribute ale lui Iisus, Fiul Omului si Fiul lui David ar fi o dublă legitimare a acestuia: Iisus Fiul Daviei (Daciei) (care) se închină lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-ar putea indica şi ce anume a facut Iisus în perioada aşa numită ”albă” a vieţii sale, perioada dintre 12 si 30 de ani în care nu se ştie nimic despre el. Urmărind cele spuse pană acum precum şi alte informaţii ale istoriei sacre vom vedea că cel mai probabil, în această perioadă, Iisus şi-a desăvârşit formarea spirituală de Fiu a lui Dumnezeu /Zamolxe în Dacia, mai exact pe Vârful Omu şi în peştera Ialomicioara, peştera marelui preot al lui Zamolxe. De ce? Pentru că … geografia sacră a antichităţii se reduce la…Dacia, iar momentele naşterii lui Christos şi a morţii lui Iisus sunt legate de o peşteră… peşteră care peste tot este legată de iniţierile misterice. Mai mult moartea lui se petrece pe cruce şi are o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade devine Axis Mundi – axa lumii. Numai că pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe.

Dacii. Poporul model din predicile lui Isus

Iisus Christos, iniţiatul dac desăvarşit se delimita foarte clar de evrei, carora li se adresa numindu-i „Voi evreii” . Să ne oprim acum puţin asupra Predicii de pe Munte şi a Fericirilor pe care Iisus le-a enunţat atunci şi să vedem dacă există vre-un model viu pentru acestea.
Mai întâi sa încercăm să punem unul lângă altul, doua texte sacre: Evanghelia după Matei si Herto Valus a antichitatii pelasge. Iata ce spune Iisus în Predica de pe Munte:
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
Ferice de cei blanzi, căci ei vor moşteni pământul!
Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi saturaţi!
Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!
(Evanghelia după Matei, 5:3-10)

Să privim acum comparativ, un text antic numit Herto Valus, care cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni catre norod. Textul este versificat:
„Fericiţi cei ce-s cutezători
Că a lor este victoria
În plaiurile cele sfinte
Fericiţi cei ce plâng, că aceia
În dalbe ceruri s-or mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia
Vor moşteni întreg pământul.
Fericiţi cei care flămâzesc
Şi însetează după ştiinţă,
Că aceia se vor sătura
Şi niciodată n-or mai răbda.
Fericiţi aceia care muncesc,
Pământul făcându-l gradină,
Că ei vor culege roadele
În Grădinile Cerurilor

Fericiţi vor fi şi cei milostivi
Că aceia se vor mântui
Fericiţi cei curaţi în suflet
Că s-or hrăni doar cu lumină

Fericiţi făcătorii de pace,
Că Fii cerului s-or chema
Fericiţi cei prigoniţi pentru
Dreptate, că a lor este Raiul.
(Herto Valus, Cartea Secretă; cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică, Ed. Arhetip, 1999, p. 95 – 96)
...şi textul continuă mai departe în acelaşi ton cu fericirile Noului Testament. Acestea erau Legile Belagine, scrise versificat, aceleaşi pe care Iisus, le-a învăţat pe muntele sacru al geţilor, Omul, în peştera marelui preot Zamolxe şi pe care apoi le-a transmis iudeilor pentru ai readuce la tradiţia primordială, hiperboreană.
Se mai impune o precizare: prima dintre fericirile lui Iisus chiar dacă nu-şi găseşte paralela în textul Belaginelor, are o paralelă în lucrarea lui Herodot, care vorbind despre daci ne lamureşte şi asupra provenienţei acestor legi înălţătoare : ”Zamolxe (marele preot- n.n)…a cladit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care îi primea şi îi punea să benchetuiasca pe fruntaşii ţării, învaţându-i că nici el, nici oaspeţii lui şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc (Împăratia cerurilor, Preidis, Pleroma -n.n), unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bogaţiile”…” (Herodot, Istorii, IV, 95; cf. Trad. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, ed. Obiectiv, Craiova, 1997, p. 50)
Am scris acest articol, poate destul de întortocheat şi misterios, în speranţa că măcar unii dintre urmaşii ramanilor( fii lui Ra(m), Rama, si Râm), a tracilor şi dacilor liberi să se trezească, iar ei la randul lor să trezească şi pe alţii facând cunoscută adevărata istorie a acestui neam străvechi şi măreţ, dar oropsit de la începuturile sale şi până în prezent.
Vor veni vremuri şi mai bune, după vechile profeţii! Să fiţi siguri de asta! Doamne ajută!

Bibliografie:
1. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II, 1992 ;
2. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas, 1995;
3. diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993;
4. Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, vol I;
5. N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002;
6. Adrian Bucurescu, Dacia Magica, Ed. Arhetip,1999;
7. Cornel Barsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv, Craiova, 1997.
quadratus.wordpress.com

Adevărul nu cunoaşte graniţe – Noi nu suntem urmasii Romei

În viaţa fiecărui om există un moment unic, de o importanţă majoră în evoluţia multilaterală a persoanei respective.
Pentru mine, acel moment a început în copilărie şi s-a dezvoltat pe parcursul mai multor ani. Rolul hotărâtor în formaţia mea culturală şi profesională l-a avut familia, părinţii mei. Tatăl meu a fost un om de ştiinţă. Corectitudinea şi interesul lui constant pentru cunoaştere mi-au fost un permanent îndemn de a cerceta, de a afla lucruri noi. Mama m-a încurajat să citesc, să-mi lărgesc cunoştinţele în domeniul artei şi, în mod deosebit, în sfera literaturii române şi universale. Dintre scriitorii care au avut un rol deosebit de important în formarea personalităţii mele de mai târziu trebuie să-l menţionez pe Jules Verne, ale cărui cărţi mi-au dezvoltat imaginaţia şi mi-au bucurat copilăria.
În ultimul an de liceu, datorită pregătirii mele de excepţie la matematică, eram hotărât să urmez Politehnica. Am avut, însă, şansa să citesc cartea „Omul-amfibie” a scriitorului rus Beleaev. Autorul relatează, cu mijloace specifice beletristicii, succesul unui chirurg care a transplantat un plămân de delfin unui copil, salvându-i, astfel, viaţa. Copilul a devenit amfibie. Cartea m-a impresionat atât de mult, încât am realizat că direcţia mea în viaţă este medicina. Ceea ce am şi făcut.
Trăind de mulţi ani în America, am avut ocazia, ca doctor, să întâlnesc oameni de pe tot mapamondul, oameni care erau mândri de ţara în care s-au născut. Spre neplăcuta mea surpriză, am constatat că multor români le era jenă de originea lor şi sufereau un fel de înstrăinare etnică, o depersonalizare stranie. Deşi născuţi în România, ei spuneau că sunt, ca origine, italieni, germani, francezi… numai români – nu! Intrigat de acest ciudat fenomen, am încercat să-i aflu cauza. După o muncă asiduă de cercetare a multor documente din ţară şi din străinătate, mi-am dat seama că istoria noastră, istoria adevărată a poporului nostru, este fundamental diferită de cea învăţată în şcoală. Descoperirea m-a incitat şi m-a determinat să continui studiile, cu preponderenţă asupra istoriei Daciei şi a locuitorilor ei. Neadevărurile oficiale m-au revoltat şi, din această revoltă a spiritului care nu acceptă falsitatea – indiferent de unde vine şi indiferent de cauzele care o generează şi o perpetuează – s-a născut în mine neobosita dorinţă de a cunoaşte în profunzime istoria neamului meu, neam pe nedrept vitregit de-a lungul istoriei. Am descoperit că noi, românii, avem o istorie cu care trebuie să ne mândrim. Dorinţa de a spune lumii întregi – şi, în primul rând, românilor – că istoria noastră este demnă de marile enciclopedii ale istoriei universale, am finalizat-o în cartea „Noi nu suntem urmaşii Romei”. În ceea ce-i priveşte pe romani, am ajuns la nezdruncinata concluzie că ei, romanii, nu sunt înaintaşii noştri, ci nepoţii noştri târzii.
Documente ale unor istorici de prestigiu, inclusiv de sorginte latină, atestă fără drept de tăgadă faptul că armata invadatoare a împăratului Traian din anul 106 d.H. nu a cucerit decât aproximativ 14% din teritoriul Daciei, iar ocupaţia romană a fost temporară – doar 165 de ani. În alte ţări care au suferit o ocupaţie cu sute de ani mai lungă decât teritoriul geto-dacic, populaţia nu s-a „mixat cu invadatorii” şi nici nu şi-a înlocuit limba originară. Este suficient să amintim doar câteva dintre aceste ţări: Britania – 400 de ani sub ocupaţie romană, Grecia – 641 de ani, Egiptul – 425 de ani, Palestina – 325 de ani. Romanii nu numai că nu au reuşit să elimine limba acestor popoare, dar nu au fost capabili să creeze o limbă unitară nici măcar în ţara lor, Italia, unde sunt şi astăzi peste 150 de dialecte. Concluzia se impune de la sine: romanii nu şi-au transplantat limba în Dacia, tot aşa cum nu au putut s-o facă în propria lor ţară şi nici în celelalte ţări cu ocupaţie mult mai îndelungată.
Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă „romanistică”, intervenţii la radio şi, apoi, la televiziune.
Pentru cine este familiar cu ideologia şi psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus şi scris în repetate rânduri : „Pentru lichidarea unui popor se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria: îi distrugi cultura, cărţile, religia, istoria şi apoi vine altcineva care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origine latină ori slavă, după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita şi mai repede: limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie, care le vor îndepărta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenţa şi funcţiile «noului popor», aşa cum s-a întâmplat cu noi”.
Bazându-mă pe descoperirile arheologice şi pe logica de comparaţie cu ţările numite anterior, descopeream că ceea ce afirmase Ion Alexandru Brătescu-Voineşti în anul 1942 este purul adevăr:
„ N-a pierit nici o limbă a Dacilor, pentru că n-au avut altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că Dacii vorbeau latineşte. Limba Dacilor nu a pierit. Ea a devenit , în Italia, întâi, limba Romanilor, care era o formă literară a limbii Daciei, iar mai târziu, limba italiană. Aceeaşi limbă a Dacilor, dusă în Franţa, a ajuns, întâi, limba Galilor, iar cu timpul, limba franceză; în Spania, ea a devenit, întâi, limba Iberilor, iar cu timpul, limba spaniolă, iar aici (pe teritoriul Daciei, N.A.), a devenit, cu vremea, limba noastră românească.”
Bucuria de a descoperi o magistrală istorie daco-geta a strămoşilor noştri precum şi dorinţa firească de a face cunoscută această istorie m-au determinat să înfiinţez, în anul 1999 Societatea „DACIA REVIVAL” („Reînvierea Daciei”), cu sediul în New York. Societatea îşi propune să aprofundeze studiile privind istoria veche a României. Am constatat cu mare satisfacţie că din ce în ce mai mulţi români din ţară şi de peste hotare împărtăşesc aceleaşi puncte de vedere la care ajunsesem eu însumi. Imi face o mare plăcere să constat creşterea continuă a calităţii studiilor dacologice din ultimii ani datorata înspecial unor membrii şi a unor simpatizanţi prestigioşi şi activi ai societăţii „Dacia Revival”: zeci de profesori universitari, cercetători pluridisciplinari, arheologi, istorici, , filologi, preoţi, sute de cadre didactice din învăţământul mediu, studenţi ai universităţilor din România, Statele Unite, Canada, Germania, Spania, Franţa, Macedonia, Australia. Un public românesc tot mai larg apreciază din ce în ce mai mult eforturile noastre de a repune adevărul dacic pe masa diversificată – şi uneori eronată – a istoriei omenirii.
Realizările societăţii noastre ne umplu sufletele de mândrie şi de satisfacţie, căci nimic nu este mai înălţător decât să ştii că aparţii unui neam de eroi şi că ai pus o temelie solidă la rescrierea onestă, în parametrii adevărului, a istoriei neamului tău.
În prezent, „Dacia Revival” are şase filiale în România şi cinci în alte ţări ale lumii, ţări cu o semnificativă imigraţie românească. La adresa de internet – www.dacia.org – se află informaţii ştiinţifice şi culturale despre daci şi despre istoria lor milenară, se pot asculta cântece de o mare vibraţie patriotică despre strămoşii noştri şi inspirate de ei, se poate citi publicaţia societăţii, „DACIA magazin”, iar cititorii au posibilitatea să-şi exprime propriile opinii şi sugestii pe FORUMUL acesteia. Menţionez faptul că revista lunară „DACIA magazin” are o largă difuzare atât în România, cât şi în alte ţări care au o mare concentraţie de români. Societatea noastră este, de asemenea, proprietara staţiei de televiziune „Dacia TV” din New York, prin care se transmit emisiuni culturale de mare interes.
Până în prezent, am organizat şi desfăşurat cu succes şapte ediţii anuale ale „Congresului Internaţional de Dacologie”, la Bucureşti. Patru congrese au avut loc în Statele Unite ale Americii, sub patronajul Institutului de Teologie Ortodoxă din New York.
Cu o nestinsă dragoste de adevăr şi de afirmare a lui, am ridicat trei monumente pe teritoriul Vechii Dacii: statuia regelui Burebista – la Orăştie , în judeţul Hunedoara – , monumentul lui Niculae Densuşianu – la Densuş, în Ţara Haţegului din judeţul Hunedoara – şi monumentul „Primul mesaj scris din istoria omenirii” – la Tărtăria, în judeţul Alba.
Munca societăţii „Dacia Revival” este doar la început. Sunt pe deplin conştient de marile obstacole cu care mă confrunt, dar nimic şi nimeni nu mă va împiedica să caut adevărul şi să-l spun românilor şi întregii lumi.
Personal, voi continua să studiez documente, să-mi menţin viu interesul pentru săpături şi descoperiri arheologice şi să adresez forurilor competente din ţară îndemnul de a sprijini cercetările istorice asupra istoriei Daciei. Adevărul este unul singur: noi suntem urmaşii daco-geţilor atât din punct de vedere biologic, cât şi din punct de vedere lingvistic. Acest adevăr trebuie spus răspicat şi trebuie cunoscut ca atare de către fiecare român, indiferent unde s-ar afla. Căci adevărul nu cunoaşte graniţe.
Existenţa mea gravitează în jurul a trei mari pasiuni cu care mă mândresc şi care mă susţin pe verticalitatea vieţii: familia, profesia de doctor şi continua muncă de reînviere a spiritului dacic pe plan naţional. Familia şi profesia sunt coordonate întregi, definitive şi revelatorii. Propagarea importantelor rezultate ale muncii mele şi a colaboratorilor mei în domeniul cercetării istoriei vechi a României este, încă, dificilă, cu multe obstacole. Ceea ce ştiu şi, de aceea, afirm cu tărie este că, mai devreme sau mai târziu, adevărul va triumfa. Căci adevărul nu are nevoie de argumente. El există şi se va face cunoscut tuturor. Aceasta este confesiunea mea de credinţă.
Îndemnul meu adresat, în special, celor tineri este de a continua munca fascinantă şi atât de recompensatoare a cercetării, descoperirii şi afirmării valorilor istorice perene ale înaintaşilor noştri, dacii.
Dr. Napoleon SĂVESCU, Preşedintele societăţii „Dacia Revival”

Cuvinte despre străbuni - dac = lup!

INTRE LUPII DACIEI STIU CA MA FACUSEM OM. Si erau vremurile acelea, imi amintesc bine, cand muntii cei tineri pe spinarea carora aveau sa creasca padurile, erau inca in clocot in burta Terrei. Stiu ce zic, si nu pentru ca doar citim azi in istoria scrisa, despre acea istorie nescrisa, ci prin faptul ca eram de fata cu haita mea de lupi. Si nu-i totuna cand vezi cu ochii, sau numai auzi cu urechile, fiindca auzim multe in lume de care te poti indoi a fi si adevarate. Dar in cazul de fata, nu vad ce ar castiga cineva sa se indoiasca de vorba mea, ca dacul a fost un lup. Cinstiti sa fim, la alte popoare oamenii sustin ca se trag din elefanti, soimi, tigri, lei, maimute. Sunt eu gresit? Ba inca sa se fi auzit ce urlete scoteam cand ne razbea foamea. A ne sfasia intre noi, chiar lupi fiind toti, nu era ceva neobisnuit. Cum am simtit eu insa transformarea asta din lup in om, a fost o metamorfoza ceva mei inteligenta, nu numai chiar dupa vechiul basm, a te da de trei ori peste cap, si te vedea-i om in doua picioare. Nu, timpul nici nu-l masuram in acea vreme, asa ca zburasera cateva milenii pana a simti eu ca sub labele mele de lup, crapa coaja Terrei, si noii munti incepura sa-si arate limbile de foc. Te ardea nu altceva. Am rupt-o la fuga peste brazde si damburi, peste vai si pripoane si urland si rupandune unii pe altii cu coltii, dar mai ales cu ghearele. Lup sau om, de fapt tot fiinte sunt, iar setea si foamea trec deopotriva prin fiecare, si asta inca de pe vremea protozoarelor formara o lege pe care nimenea nu o poate schimba nici pana in ziua de azi, dar nici viitorul nu va incerca nici a visa macar s-o schimbe. Ce-i drept, e unica necesitate ce a ramas intacta, asa cum o zamislise Ziditorul vietii. Cea ce mi se parea mie insa un mare secret, desi inca lup eram, era un fel de a gandi, a mirosi spre un adevar greu de controlat si de stapanit deocamdata, si spre acest secret priveam in mintea mea, istoriceste vorbind, fiindca stapaneam doar noi, Lupii, spatiile carpato-euxene. Dar trebuia inca sa mai curga timp, gheturile topite la Nord sa se retraga spre Pontul Euxin, ca sa-mi pot croii insfarsit, drum spre Sarmisa. Aici la Sarmisa, era visul meu, deoarece padurile vechi azi, tocmai cresteau inalte si frumoase. Simteam ca exist, respiram, imi pipaiam labele paroase de lup, numai intre urechi, desigur foarte curios, simteam un impuls si sens cautarilor in spatiu. La Sarmisa valtoarea caldurilor se racise, desimea padurilor asigura linistea trecerii mele la starea de om. SI LUPUL DIN MINE SE FACU DAC. A ma transforma din nou in lup, e un secret ce nu-l divulg. Ce nu trebuie, oricum, uitat, e adevarul ca daco-roman inseamna o continuitate infinita, indiferent de transformarile prin care trece. Dacologia este deci istoria straveche a Romanului, in continua descoperire, si ceva in plus, tema versului asezat sub titlul "De-un milion de ani la Felix floarea "Drete", (Vol.I.Poezii alese - I.Miclau), tot despre istoria straveche a romanilor aminteste "La Sarmisa lui Decebal !"
IOAN MICLAU

Proorociri in curs de adeverire

Moscheea lui Omar se va derama dupa cum proorocirile spun tocmai pentru a lasa drumul liber reconstructiei celui de-al treilea templu.Proorocirile spun ca in acest templu va fi incoronat anticristul.
La scurt timp dupa Revelionul 2010, o stire plecata din Israel facea inconjurul lumii, generand un val de emotii si temeri, mai ales in randul crestinilor si musulmanilor: este vorba despre ridicarea unui jertfelnic iudaic in orasul Mitzpe Ierihon si rostirea, pentru prima data dupa 2000 de ani, a unei binecuvantari specifice. Acest act se adauga altora desfasurate in ultimile doua decenii, care urmaresc ridicarea Celui de-al III-lea Templu al evreilor. Daca pentru multi crestini evenimentul de la Mitz Ierihon si celelalte despre care vom vorbi inseamna adeverirea apropierii implinirii profetiei din Apocalipsa referitoare la venirea Antihristului, pentru musulmani toate acestea trezesc temerea distrugerii Moscheei Al-Aqsa, cel de-al treilea loc sfant al Islamului.
Stirea despre bulversantul eveniment petrecut la inceput de an in Israel a fost transmisa de doua site-uri rusesti :newsru.com si sedmitsa.ru, care citeaza NEWSru.Israel. Ce s-a intamplat de fapt? In mica asezare evreiasca Mitzpe Ierihon, situata pe drumul ce leaga Ierusalimul de anticul oras Ierihon, situat in teritoriile palestiniene, membrii “Institutului Templului”, infiintat in urma cu doua decenii in scopul ridicarii Celui de-al III-lea Templu al evreilor, au cladit un jertfelnic cu o inaltime de 4 metri, cu o lungime si o latime de cate 6 metri. Jertfelnicul a fost realizat din pietre adunate din desertul Iudeei, din locuri necalcate de om, conform prescriptiilor Iudaismului. Pietrele au fost prelucrate fara a fi folosit fierul si au fost incleiate cu un material special din nisip adus din craterul Ramon si un bitum din acelasi desert al Iudeei. Acest “clei” este rezistent la temperaturi ridicate, nu acumuleaza caldura, fapt ce permite mentinerea unui foc constant. Crearea jertfelnicului a coincis cu ziua in care, conform traditiei iudaice, a fost distrus primul Templu si Cel de-al II-lea Templu al evreilor.

Pasi evidenti pe drumul ridicarii Templului
“Institutul Templului” mentionat mai sus si colaboratorii sai au mai reconstituit pana in prezent in jur de 70 de elemente care vor fi folosite in viitorul Templu. Printre ele, harpa de aur a regelui David, cele doua vase de aur care vor fi puse pe masa de aur din altarul Kodesh al Templului, semisfesnicul cu trei brate din aur, jertfelnicul de aur pentru arderea tamaiei, chiuveta de arama, masa de aur si hainele marelui preot, iar de curand a inceput constructia pietrei de altar. Cand aceasta va fi finalizata, va fi transportata pe Muntele Templului din Ierusalim, urmand imediat reinoirea serviciului divin.
Mai trebuie spus ca pentru ridicarea Celui de-al III-lea Templu au fost colectate fonduri banesti importante, a inceput confectionarea a 120 de costume pentru preotii selectati din randul familiilor descendentilor vechilor preoti ai Templului, s-au strans meteriale de costructie in Israel si SUA si, bineinteles se fac incercari pentru reorganizarea Sinedriului, forul superior evreiesc in domeniul religios si legislativ, format din 23 de mebrii, care a fost dizolvat in anul 358 d.Hr. La toate acestea se adauga macheta la scara 1:60, replica a Templului lui Solomon, cu un sistem hidraulic care permite ridicarea cladirii-sanctuar plasata in mijlocul complexului muzeal Aish Ha Torah Yeshiva din Ierusalim, chiar langa Muntele Templului, in care vizitatorii pot vedea indeaproape replicile Menorei, Altarul Interior sau Chivotul Legii.

Temeri, apostazie, dileme smerenie si rugaciuni

Temerile crestinilor referitoare la ridicarea Celui de-al III-lea Templu au fost exprimate de Cuviosul Paisie Aghioritul, unul dintre cei mai iubiti parinti athoniti, trecut la Domnul in anul 1994, care inaintea chemarii la ceruri spunea: “Situatia este infricosatoare!...S-a inceput apostazia, a ramas doar sa vina fiul pierzarii...Crestinii vor indura o mare prigoana...Este evident ca oamenii nu inteleg ca acum traim semnele vremurilor de pe urma si ca peceatea Antihristului devine o realitate.
Semnul ca se apropie implinirea proorocirilor va fi daramarea Moscheei lui Omar din Ierusalim”. Cuvintele parintelui sunt reluate astazi si reproduse pe toate site-urile pe care se comenteaza problema Celui de-al III-lea Templu. Teama distrugerii Moscheei Al-Aqsa este impartasita si de Sheikh Raad Salah, liderul aripii de nord a Miscarii Islamice din Israel, care crede ca prim-ministrul in functie al Israelului, Binyamin Netanyahu, ar incerca sa reconstruiasca Templul pe ruinele moscheei amintite: “Netanyahu este pe cale sa construiasca falsul Templu...Pericolul asupra Ierusalimului si Moscheei Al-Aqsa este tangibil si imediat. Ne asteptam la surprize mortale care pot rani Ierusalimul si Moscheea Al-Aqsa in principal”, declara de curad acesta. Iata o situatie tulburatoare: religia evreilor le cere acestora sa reconstruiasca Templul, ca parte din planul divin pentru salvarea poporului evreu si a intregii lumii, crestinii se tem de sosirea vremii Antihristului, iar musulmanii plang deja posibila distrugere a celui de-al treilea lor loc sfant. Traim cu adevarat ceasurile de pe urma ? Cine si cum va rezolva problema ? Pana la raspunsul pe care il asteptam sa ne rugam cu smerenie la Domnul, Singurul care stie mersul vremii si al vremurilor. Amin.
Sursa : www.Gardianul.ro
Articol creeat de catre Doru Bem - http://carareauniversului.blogspot.com

Alchimia albinelor

"Lector al Asociaţiei Naţionale pentru Terapii Complementare din România şi profesor de istorie la Târgu Jiu, Vasile Andriţoiu a descoperit proprietăţile miraculoase ale mierii, căutând leacuri pentru a se trata pe sine şi pe cei apropiaţi lui. Astăzi este unul dintre cei mai vestiţi apiterapeuţi din România, cu participări constante la conferinţele internaţionale de apiterapie şi cu rezultate spectaculoase în vindecarea unor boli, cărora medicina alopată le oferă de obicei speranţe minime.
Domnule Andriţoiu, de ce este mierea, acest elixir auriu, un aliment atât de lăudat ?
Să facem mai întâi puţină istorie...E bine să ştiţi că albina a apărut pe pământ înaintea omului. Arăta ca o larvă şi se hrănea cu ferigi. Apoi treptat, când flora s-a dezvoltat, i-au crescut aripi şi a început să zboare pe flori, să adune nectar. Dar ea a funcţionat dintotdeauna ca un adevărat laborator zburător, care adună acest nectar şi polenul pentru a-şi hrăni urmaşii. Noi oamenii, o jefuim. S-au găsit desene pe pereţii peşterilor din Spania, datând din epoca de piatră, ce ilustrează modul în care oamenii preistorici culegeau fagurii de miere folosindu-se de fum. Albina a memorat în codul ei genetic că fumul reprezintă pericol. Când simt fum, albinele îşi umplu guşile cu miere de rezervă şi pleacă. Când guşile sunt pline, nu-şi mai pot îndoi abdomenul să înţepe. De aceea, unii apicultori, mai puţin experimentaţi, afumă când umblă în stup.
În Egipt şi în India antică mierea era considerată un dar al zeilor. Se pare că mana care a fost dată poporului în drum spre Ţara Canaanului era de fapt miere. Sf Ioan Botezătorul s-a hrănit în deşert cu miere. Soldaţii din India antică primeau înainte de luptă o punguţă de piele plină cu miere care se lega la brâu. S-au găsit papirusuri care îndeamnă la consumul de miere pentru că « este bună ». Elevii din Egiptul antic, ce primeau în raţia lor miere, erau mai sănătoşi şi puteau învăţa mai bine decât ceilalţi. Nu era doar un aliment extraordinar de hrănitor şi energizant, ci şi un antiseptic şi un conservant de excepţie. Trupul lui Alexandru Macedon a fost îmbălsămat într-un sicriu cu miere şi propolis. Mai târziu, în Evul Mediu, aproape toate mănăstirile aveau stupine, iar ţăranii ce aveau casă pe pământul mănăstiresc erau obligaţi să plătească o danie în miere şi mai ales ceară, pentru fabricarea lumânărilor. Documentele amintesc existenţa unei ceri verzui în Moldova, care nu scotea fum la ardere, din care se făceau lumănări ce ardeau în palatele dogilor din Veneţia. Dar să revin la întrebarea dumneavoastră. De ce toată această faimă? Ei bine, pentru că mierea conţine toate vitaminele, mineralele, enzimele cunoscute vreodată în lumea medicală. Are toţi aminoacizii esenţiali cunoscuţi, ceea ce o face o hrană proteică de excepţie, are glucide şi chiar hormoni. Sunt foarte multe asemănări între organismul uman şi produsele stupului. Dacă Dumnezeu ar vrea, ar putea crea un om din substanţele care se găsesc în stup, pentru că toate se regăsesc şi în corpul uman. Inclusiv hormonii, care sunt de o asemănare uluitoare cu cei umani şi care nu au nici o contraindicaţie sau efect negativ, faţă de cei de sinteză. Doar că, evident, consumarea produselor cu potenţial hormonal trebuie făcută numai sub îndrumarea unui specialist. În plus, mierea este perfect igienică, antiseptică şi un antibiotic de excepţie. Orice microb, inclusiv agentul patogen al ciumei bubonice, care în Evul Mediu a distrus oraşe intregi, dacă stă în miere, este ucis. În miere, bineînţeles într-una de calitate, nu rezistă nici un microb.
Ştim că petreceţi nenumărate ceasuri în stupină, pentru a studia viaţa albinelor. Povestiţi-ne şi nouă câte ceva din ceea ce aţi observat mai interesant la ele.
După ce a ieşit din celula ei, albina rămâne în stup ca albină tânără, ca mamoş, adică doică pentru larve, pe care le hrăneşte cu lăptişor de matcă secretat de nişte glande din cap. În primele trei zile hrăneşte toate larvele, apoi lăptişor de matcă, care este hiperestrogenic şi dezvoltă caracterele feminine, primeşte numai regina, iar albinele şi trântorii primesc altfel de hrană care duce la androgenizare, adică la dezvoltarea caracterelor masculine. Este o « castrare » determinată de hrana pe care o primesc, pentru ca fiecare albină să fie pregătită pentru rolul pe care îl are în cadrul coloniei. Albinele obişnuite trebuie să producă miere. La început, pleacă în căutarea nectarului albinele cercetaşe. Zboară în arii concentrice, largi de până la 6 km, apoi se întorc şi execută un dans deasupra urdinişului, un dans ce explică în ce direcţie se află sursa, cât de bogată e, cam care este distanţa şi alte repere. Cel care a descifrat dansul albinelor cercetaşe a primit premiul Nobel. Apoi pleacă celelalte albine, adună cu limba nectarul de pe flori şi când umplu guşile cu nectar se întorc spre casă. Încă de pe drum albina începe prelucrarea acestui nectar, secretă nişte enzime care dau valoare mierii şi care o deosebesc de zahăr. În stup, depune în ramă acest nectar care este foarte lichid. În cursul nopţii albinele lucrătoare se aşază într-o anumită ordine şi încep să bată din aripi în timp ce altele iau nectarul dintr-o celulă şi-l mută în alta şi iar şi iar, până ce acest aer încărcat cu vaporii din nectar iese prin urdiniş. Se numeşte vânturare. Mierea vânturată natural de albine este densă, ajunge la o consistenţă de maximum 18% apă şi conţine foarte multe enzime, căci la fiecare mutare în altă celulă i se mai adaugă enzime, mai ales inhibină, care este un antioxidant redutabil. Cu cât o miere este mai vânturată, cu atât este mai bogată în enzime. La final, albinuţele tinere depun pe fiecare celulă o peliculă de ceară, o căpăcesc. Atunci când fagurele este căpăcit 2/3 din suprafaţă, mierea e bună de recoltat. Ca să închei răspunsul la întrebarea pe care mi-aţi pus-o, pentru un kilogram de miere albina trebuie să aducă în stup 4 litri de nectar, din care jumătate este apă, ce va fi vânturată.

Cum ne putem da seama că mierea pe care o cumpărăm este de calitate ?
Cel mai sigur indiciu este greutatea. O sticlă de un litru ar trebui să aibă 1,450 kg miere. Cam asta e densitatea mierii faţă de apă. Apoi este gustul, dar gustul mai poate înşela. Există mieri drese cu zahăr fiert cu plante, din care lipseşte polenul. Urmele de polen din miere sunt un indicator categoric al plantelor din care provine mierea, dar numai specialiştii cu aparatele lor pot depista dacă mierea e falsificată. Apoi, important de ştiut, mierea cristalizează. Dacă sunt cristale mari, ca sarea grunjoasă, mierea e bună, dar a avut cam prea multă apă, deci albinele n-au mutat-o de suficiente ori din celulă în celulă, prin urmare, nu i-au adăugat suficiente enzime. Mierile bine vânturate sunt mai onctuoase, au cristale mai mici, mai finuţe. Nu ar trebui cumpărată mierea care stă pe tarabe în plin soare. Aceea are cu 40%mai puţine calităţi. Mierea este creată de albine la întuneric, ea nu trebuie expusă luminii solare, ci doar la lumina încăperii şi la o temperatură constantă, ce nu depăşeşte sub nici o formă 40 de grade. Unii stupari ştiu că oamenii se feresc de mierea zaharisită, fiindcă suspectează că e făcută cu zahăr. Nimic mai fals. Totusi, ca să-şi vândă mai bine marfa, ei o fierb la 90 de grade, ca să nu mai cristalizeze. Ca gust, devine un pic mai bună, dar pierde enorm în calitate. La acea temperatură toate enzimele sunt distruse, mierea rămâne doar un zahăr lichid. De aceea, mierea nu se pune nici în ceaiul fierbinte. Toate mierile bune zaharisesc după câteva luni, deci dacă vreţi să fiţi sigur că luaţi o miere naturală, cumpăraţi una zaharisită. O altă metodă de a testa mierea este întoarcerea borcanului cu fundul în sus. Înăuntru trebuie să se creeze o bulă de aer în formă de pară. Dacă bula urcă repede spre fundul borcanului, înseamnă că este o miere cu multă apă în ea, deci nevânturată suficient. Bula trebuie să urce lent, ceea ce arată că mierea este coaptă, maturată, bună de consum şi vânturată natural, de către albine, deci culeasă când fagurii au fost căpăciţi pe trei sferturi. Uneori, stuparii, pentru a grăbi producţia, recoltează mierea înainte să fie căpăciţi şi o scot la soare în butoaie să mai evapore din apă, pentru a elibera fagurii mai repede, pentru o nouă miere. Mierea obţinută astfel este mai lichidă şi foarte săracă în enzime.

Ce alte produse ale stupului folosiţi în cadrul tratamentelor pe care le recomandaţi ?
O colonie produce, desigur, mult mai multe lucruri decât miere. Lăptişorul de matcă este un fel de vitamină naturală, cel mai energizant aliment care a fost creat vreoată de lumea vie. Nu există ceva mai energizant. Se administrează cu prudenţă, în functie de afecţiune şi niciodată la voia întâmplării. Polenul, elementul mascul al florii, este un rezervor de acizi ribo şi dezoxiribonucleici. Are o valoare colosală în alimentaţia şi medicaţia umană. Este un aliment impresionant de complet, conţine toţi aminoacizii esenţiali şi neesenţiali, care îl transformă într-o hrană proteică absolut completă. Polenul este adus pe picioruşe, descărcat de alte albine, aşezat în faguri, îmbunătăţit cu enzime, frământat cu puţină miere şi apoi bătut şi lipit în celulă cu capul, cu mişcările berbecului. Masa proteică ce se creează se numeşte păstură. Viitorii trântori primesc ca hrană şi păstură. Are o valoare biologică mai mare decât polenul simplu, pentru că este suplimentată cu enzime. Un grăunte de polen are 2 învelisuri, exină şi intină, şi nucleul care este cel mai valoros. Unii oameni mănâncă polen degeaba pentru că, datorită unor deficienţe, sucurile gastrice nu pătrund intina şi nu pot dizolva nucleul, ca atare substanţele nu se asimilează. Păstura este un polen care, în condiţiile de umiditate şi căldură din stup, suferă un proces controlat de fermentare care face ca nucleul să iasă din intină, devenind sută la sută asimilabil. Căpăceala de pe faguri are şi ea o importanţă medicală mare, căci conţine un antibiotic extrem de important în bolile aparatului respirator, care este însă distrus imediat de soare. Căpăceala trebuie extrasă într-o încăpere unde nu intră soarele şi depozitată în vase cu pereti opaci.
Propolisul este o răşină pe care albinele o recoltează de pe mugurii unor arbori. O depozitează pe picioarele din spate, o aduc în stup, unde este descărcată de către alte albine. Uneori procesul durează şi două zile. Rolul major al propolisului este de a fi principalul medicament cu care se menţine sănătatea coloniei. Cu el se lipesc ramele între ele, se astupă crăpăturile stupului. Substanţele volatile care se evaporă din propolis menţin sănătatea coloniei. Apilarnilul, este un triturat larvar din larvele de trântori, recoltate în a noua zi de stadiu larvar. Bătrânii din Ardeal îl numeau lapte de taur. Este practic un concentrat de hormoni steroidieni, substanţa care stă la baza tratamentului făcut de cabinetul nostru în bolile autoimune. Mai există ceara, care este folosită în cosmetică, are aplicaţii medicale şi multe aplicaţii industriale. Dar şi veninul, arma de apărare a albinei, din care s-au obţinut extracte standardizate, cu efecte pozitive în tratarea artritelor, poliglobuliilor, a reumatismelor şi bolilor autoimune.

Câtă miere avem voie să mâncăm?

Ar trebui consumate zilnic1-3 grame pe kilogram corp, ceea ce înseamnă cam 120 de grame la o persoană de 60 de kg. O linguriţă de miere aşa cum o scoatem din borcan are cam 12 grame. În timpul copilăriei este însă indicată o doză mai mare. Copiii au un consum mai ridicat de energie, ard mai multe calorii. Din păcate, deseori medicii spun că consumul de miere de către copii produce botulism. În România sunt mii şi mii de stupari, n-am văzut niciodată copilul unui stupar bolnav de botulism. Neînţelegerea provine din faptul că produsele apicole au fost asimilate produselor animale, iar produsele de origine animală pot provoca botulism copiilor.

Ce tipuri de boli pot fi vindecate cu produse apicole ?
Absolut toate. Produsele apicole intervin inclusiv în cancere. Am avut markeri tumorali negativaţi prin apiterapie. Mierea şi derivatele au capacităţi antitumorale, antivirale, combat toate tipurile de anemie şi, în anumite dozări, ajută imens în leucemii.
Hepatitele virale sau autoimune, cele toxice, cirozele pot fi vindecate apiterapeutic. Avem cazuri unice în lume în care hepatita virală C a fost negativată. Este un caz pe care, de altfel, l-am prezentat într-o conferinţă internaţională de apiterapie. Efecte foarte importante au şi în tratarea bolilor autoimune. Avem singurele cazuri de vindecare din lume. Apiterapia, prin corticosteroizii pe care îi conţine, înlocuieşte perfect corticoterapia de sinteză, însă fără dezavantajele şi efectele secundare ale acesteia. Produsele apicole ajută la fixarea calciului, care nu are nevoie doar de vitamina D2, ci de încă 22 de elemente, minerale, vitamine, enzime şi hormoni pentru a deveni bioactiv. Multe fete tinere care au ovare polichistice sunt de fapt hipocalcemice. Multe mămici hipocalcemice dau naştere unor copii ce fac bronşite astmatiforme de mici. Bolile autoimune nu se vindecă până ce calciul nu ajunge la valori normale or corticoterapiile de sinteză spală calciul. Apiterapia vindecă infertilitatea, fibroamele, chisturile ovariene, dar şi endometrioza (noi avem singurele cazuri din Europa vindecate fără operaţie).

Unde puteţi fi găsit de cei care vor să încerce produsele dvs ?
Mă găsesc în comuna Bălăneşti nr 336 din Jud Gorj, aproape de Târgu Jiu. Centrul medical se numeşte Apiregia Imunostim, cuprinde mai multe laboratoare, în care creăm produsele. Dintre ele, 48 sunt deja autorizate ca suplimente alimentare. În curând vom avea şi laborator propriu de analize medicale, căci nu oferim nici un tratament până nu vedem diagnosticul clar. Iar stupina noastră se află pe un deal cu un nume predestinat, Dealul Prisăcii. Este un deal cu o floră spontană completă. De primăvara, de când înfloreşte alunul, salcia, cornul, până toamna tarziu, cu tot felul de floricele. Mai mult decât atât, în apropierea stupinei creşte o orhidee foarte rară, care seamănă perfect cu o tijă pe care s-a aşezat o albină. Oamenii din zonă îi spun albinuţă. Vedeţi, aşadar, că nimic nu este întâmplător pe lumea aceasta! " Sonia Pantazi

Coloana Infinitului şi Pasărea Măiastră

Cu toţii îl recunoaştem pe Constantin Brâncuşi ca fiind cel mai mare sculptor român al tuturor timpurilor. De asemenea, îi cunoaştem bine şi operele reprezentative, în speţă “Coloana Infinitului”, “Măiastra”
, etc. Chiar şi un necunoscător în ale artei fiind, nu ai cum să nu apreciezi geniul artistic al acestui om şi modul în care el a reuşit să expună în artă elementele mişcării şi trancendenţei seculare. Probabil elementele mişcării le identificăm cu toţii în operele “Măiastra”, “Cocoşul”
sau “Pasăre în spaţiu”. De unde şi până unde transcendenţa seculară în operele lui Brâncuşi? Ehhh, de aici începem altă poveste şi ne legăm de alte detalii ce depăşesc un pic sfera artei contemporane.
Până la conlcuzii, hai să trecem un pic printr-o localitate din România contemporană, care se zbate să supravieţuiască în anomimatul liniştit al vechilor vetre săteşti originate în negura vremilor de mult apuse . . . Graţie Romaniei Libere, am ajuns printr-un reportaj în satul Loman din judeţul Alba, un cătun de ciobani, pierdut prin Munţii Sebeşului, în care se păstrează obiceiuri vechi de mii de ani.
Cimitirul acestui sat pastrează tradiţii nu de mult apuse şi care la începutul secolului XX se regăseau pe arii extinse şi în alte zone ale României. Ce ne sare imediat în ochi? Mormintele bărbaţilor trecuţi în Lumea Cealaltă înainte de însurătoare sunt decorate cu monumente funerare individuale (făurite de meşteri locali şi răsplătite cu o oaie!), reprezentând coloane de lemn asemănătoarea cu mult mediatizata operă a lui Brâncuşi, Coloana Infinitului. De asemenea, din loc în loc se regăsesc în vărful acestor coloane păsări imortalizate cu aripile deschise , pregătite de zbor, îndreptate spre răsărit, simbolizand sufletul celui dus, care s-a întruchipat în pasăre măiastră şi astfel trăieşte veşnic. În plus, coloanele sunt împodobite cu motive populare vechi reprezentând Soarele, Luna sau Stelele.
Oamenii acestor locuri păstrează credinţa că sufletul omului e luat de Gaia şi dus din lumea viilor în cea a morţilor. (Gaea, Ga, Gaia, Baba Caia reprezintă în istoria antică Zeiţa Pământ; aceste nume se regăsesc şi la alte popoare vechi - Varro / De Lingua Latina V.64 ne spune că la Romani, Caius şi Caia sunt acelaşi lucru cu Gaius şi Gaia – urmare a faptului că o parte din divinităţile locale au fost preluate şi apreciate şi de alte popoare ale vremi; aş accepta şi varianta inversă în cazul în care ar mai exista alte obiceiuri similare în alte locuri europene). Avem astfel o explicaţie logică a originii blestemului “înghiţi-te-ar pământul” sau “luate-ar Gaia”!
Tot timpul copilariei mele, am trăit cu ideea că această Gaia este o pasăre, făcând aceiaşi confuzie cu majoritatea românilor. Nu, Gaia este de fapt Pământul şi expresia face aluzie la moartea celui asupra căruia este aruncat acest “blestem”.
De unde confuzia cu o pasăre? Ma gândesc că explicaţia rezidă tot în credinţele vechilor locuitori care au fost oarecum alterate în decursul trecerii timpului. Dacă vă amintiţi, tot în credinţa strămoşilor noştri apare Pasărea Phoenix (Phoenica ulterior Păunica) simbolizând imortalitatea şi transcendenţa!
În zona de sud a Carpaţilor Meridionali unde de altfel s-a născut Brâncuşi, se regăseau obiceiuri funerare similare. Influenţat de aceste vechi tradiţii, Brâncuşi a intenţionat să ridice la Târgu Jiu o Coloană Infinită, după modelul acestor stâlpi funerari, iar în vârful acesteia să aşeze un Phoenix, o pasăre a sufletului. Până la urmă a triumfat varianta în care stâlpul funerar (Coloana Infinitului) şi Pasărea (Măiastră) au fost concepute şi expuse separat.
Preluat de pe bogdane.ro

Primii colonizatori ai Terrei au revenit...Nu suntem singuri.

In conditiile in care Terra isi continua vertiginos drumul spre autodistrugere si intr-un moment in care nu se intrezareau sanse de a stopa cineva din interior alunecarea rapida spre acest moment, ajutorul a sosit din afara, de la aceia care au mai vizitat cu lung timp in urma planeta nostra. Multe dintre misiunile extraterestre prezente pe Terra de-a lungul istoriei sale au revenit si sunt inca aici, in incercarea de a salva omenirea de la un dezastru iminent.
Nivelul de vibratii al actualei umanitati este scazut, motiv din care vibratia Terrei este joasa, campul magnetic global este si el slab, magnetosfera s-a diminuat, deci planeta nu mai are o protectie corespunzatoare in fata pericolelor prezentate de corpurile ceresti care ajung in apropierea sa, comete, ateroizi si alte obiecte. Acesta este unul dintre motivele pentru care am primit sprijinul unor misiuni extraterestre.
Traim un momet special in prezent: mometul in care se incheie un ciclu cosmic de 26 000de ani si planeta trece prin ceea ce unii oameni de stiinta au numit punctul zero. Terra, care evolueaza pe o traiectorie in forma de spirala, a ajuns in punctul din care a pornit la inceputul ciclului, dar pe un nivel superior din punct de vedere energetic celui de plecare, cu un nivel vibrational de aproximativ 49 de ori mai mare decat cel actual. Omenirea nu a atins in prezent aceasta performanta si nu vibreaza la o asemenea frecventa, dar a inceput sa urce usor, cu ajutorul celor prezenti pentru a ne ajuta.
Perioada in care se va realiza trecerea critica prin punctul zero a inceput in anul 1982 si se va sfarsi in anul 2017 si se numeste Apocaliptica. Observam ca este vorba de 36 de ani, repatizati simetric fata de anul 2000, 17 ani inainte si 17 ani dupa. In perioadele de Apocalips (in cazul Terrei cu o ciclicitate de 26 000 de ani, perioada ai carei parametri fizici corespund miscarii de precesie) este vorba de acumulari de vibratii care se insumeaza, rezultanta lor reprezentand bilantul respectivului ciclu. De rezultanta aceasta depinde directia pe care urmeaza sa o ia civilizatia de pe planeta respectiva. Principiul este acelasi pentu orice sistem si planeta, manifestarile fiind insa diferite, in functie de conditiile specifice fiecareia.
De asemenea, chiar si perioadele apocaliptice ale Terrei difera, dar ceea ce este imprtant este faptul ca acest moment ofera omului posibilitatea de a avea acces la o alta vibratie, la alti parametrii ai trairii, ai existentei universale. Catastrofele prezentate in Scriptura pot fi evitate daca omenirea se trezeste si se straduieste mai mult, mai ales ca nu suntem singuri...Multe dintre ele au si fost evitate...
Sa revenim insa la misiunile extraterestre prezente pe Geea. Acestea sunt mai multe si isi au cartierele generale pe teritoriul diferitor tari, in functie de zona in care au mai aterizat in trecut, pe care au locuit-o si pe care o cunosc mai bine.
In urmatoarele randuri ma voi referi la acele misiuni care se desfasoara in zona spatiului romanesc, pentru ca eu de acestea am cunostinta.
Nu voi reveni asupra amanuntului foarte impotant conform caruia civilizatia sumeriana a aterizat prima data si s-a dezvoltat in spatiul Carpato-Danubiano- Pontic, ci voi considera acest fapt deja cunoscut si acceptat. Am dezvoltat subiectul, aducand dovezile aferente, in alte doua articole, deci nu voi mai reveni. Voi face insa precizarea ca civilizatia sumeriana este cea dintai sosita in acest spatiu. Pe Terra au mai sosit apoi si alte civilizatii extraterestre, una condusa de Iehova, alta de Samiaza ...
Civilizatia care a intemeiat viitorul Imperiu Sumerian a aterizat in aceasta zona si a fost condusa de un mare lider numit Remus. Tot in aceasta zona a locuit pentru o perioada si viitoarea populatie a Egiptului, care a pastrat in memorie existenta acestui mare conducator al lor. El apare in mitologia egipteana sub forma unui de soim si se numeste Seker-Remus.
Se poate observa cu usurinta ca numele viitoarei tari pe care civilizatia extraterestra din spatiul carpatic a intemeiat-o dupa Potop, este Sumer si reprezinta insusi numele conducatorului lor Remus, citit invers.
Tara in care Remus a aterizat cand a sosit pe Terra, avea o alta forma... Era mult mai mare decat zona romaneasca, cuprinzand nordul Bulgariei, Republica Moldova, Serbia, Croatia, Bosnia si Hertegovina si Muntenegru. Trec insa peste aceste aspecte istorico-geografice, precizand ca ele vor face obiectul altor articole si revin asupra a ceea ce civilizatia sumeriana a creat pe teritoriul romanesc, pe timpul perioadei indelungate in care l-a locuit.
Terra detine sisteme pe care extraterestrii le-au construit in epoca in care locuiau la propriu pe planeta, rolul lor fiind acela al conectarii cu informatia, cu vibratia universla. Spatiul ramanesc nu este singurul loc in care a fost creata si lasata o astfel de tehnologie care nu poate fi pusa in functiune decat cand oamenii se vor trezi, totul tinand de vibratie, asa cum voi arata in continuare.
Numaroase masuratori realizate de catre oamenii de stiinta americani si nu numai, au confirmat faptul ca zona de maxim magnetic si energetic se afla in spatiul romanesc si acest lucru devine clar si credibil nu numai datorita masuratorilor dar si a celor ce urmaeaza sa le aflati.
Civilizatia sumeriana a creat in zona in care locuia un sistem unitar de comunicare cu Universul, planeta noastra fiind pe atunci in legatura cu toate celelalte planete ale Sistemului Solar si nu numai.
In zona muntilor Bucegi (estul Carpatilor Meridionali), mai toate varfurile muntoase ascund emitatoare, punctul central fiind Masivul Caraiman, care joaca rolul de amplificator. In interiorul acestor munti sunt ingropate aceste elemente de tehnologie bazate pe cristale, posibilitatea lor de folosire fiind numai mentala.
Emitatoarele sunt coloane de cristal de circa 1000 de metri inaltime si 70 de metri in diametru, imbracate cu un manson format din stancile muntilor. In jurul acestora se afla diverse sali, arhive si laboratoare populate in prezent de membrii acestor expeditii.
Am afirmat anterior ca tehnologia extraterestra lasata de catre civilizatia sumeriana nu poate fi utilizata decat mental. Nimic mai logic si mai inteligent din partea constructorilor, acestia eliminand riscul de a fi folosita de catre persoane nepregatite, in scopuri distructive. O protectie mai buna a lor nici ca se putea.
Fiinta umana poseda un camp biomagnetic propriu si o vibratie proprie. La un anumit nivel vivrational, bineinteles inalt, cristalele lichide din emisfera dreapta a creierului se activeaza, omul devenind atat emitator cat si un excelent receptor al energiei. Pentru a se activa insa aceste cristale lichide este necesar ca persoana sa aiba o viata spirituala si sa traiasca curat. Este singurul mod in care vibratia poate creste si omul se poate trezi. Din nefericire numarul celor care s-au trezit este foarte mic si din acest motiv, vibratia cumulata a tuturor pamantenilor este inca la un nivel nemultumitor.
Exista deci o conexiune interrelationala intre cristalele lichide din creierul uman si cristalele uriase din munti. Inaltarea nivelului vibrational al omului activeaza aceste cristale si ele emitand pe o frcventa intra in concordanta cu frecventa de emisie a cristalelor uriase, oferind accesul la tehnologia respectiva.
Oricum, nu suntem capabili sa punem in functiune aceste emitatoare enorme. Daca vom reusi sa o facem, efectul benefic al campurilor de virbratie emise s-ar face simtit pe o raza de 630 de kilometri, folosindu-ne tuturor. In prezent, vibratiile joase sunt dominante la nivelul civilizatiei umane si declansarea brusca a unui astfel de vulcan de lumina ar duce la inlaturarea tuturor acestor zone cu vibratie scazuta, deci orase intregi ar disparea cu desavarsire.
Sfinxul si Babele sunt doua stanci din muntii Bucegi, cu venerabila varsta de 26 000 de ani, care au fost construite de catre oameni, dar nu cu mana ci prin puterea lui mentala. Sfinxul din Muntii Carpati are aceiasi provenienta si tehnica de constructie ca piramida lui Kheops. El ascunde in interior un cristal si impreuna cu Babele, cele doua stanci alcatuiesc instalatii extraterestre. Sfinxul, atat cel din Bucegi cat si cel din Egipt confera accesul la adevarate arhive subterane, dar acesta este un alt subiect...
De asemenea, au ramas din perioada civilizatiei sumeriene sapte orase, ascunse privirii noastre si o retea de canale de legatura intre aceste orase, folosite de catre daci in vremuri de restriste. Ei se refugiau prin aceste canale ori de cate ori situatia o cerea, fiind condusi de catre un initiat care cunostea reteaua. O parte dintre aceste canale au o inclinare verticala, coborand pana in anumite sali, arhive si laboratoare subterane. Dovada prezentei acestei retele o constituie galeria subterana de o lungime de aproape 100 de kilometri care impanzeste zona Moldovei si a Republicii Moldova, unde tunelele descoperite au primit o intrebuintare practica: au devenit depozite pentru pastrarea vinurilor.
Nu putini au fost cei care au incercat sa “forteze” descoperirea acestor taine, cautand prin pesteri intrarile in orase, dar au simtit pe propria piele ce inseamna sa-ti doresti a obtine ceva fara sa meriti, fara sa atingi nivelul de intelepciune necesar accesului la aceasta tehnologie.
O alta zona deosebita este cea a Muntelui Rarau (Carpatii Orientali), in care se afla locul de maxima vibratiei a Terrei in prezent. Misiunea extraterestra din acest spatiu isi are sediul sus, deasupra piscurilor numite Pietrele Doamnei si de aici se transmit mesaje celor de pe Marte, prin intermediul unei piramide invizibile cu ochiul liber, dar perceptibila anumitor aparate speciale.
Masivul din partea stanga a stancilor este hangar pentru vehiculele extraterestre ale misiunii extraterestre prezente acolo, afirma scriitoarea mai multor lucrari pe aceasta tema, care semneaza sub pseudonimul Melfior-Ra. Daca oamenii interesati ar face inregistrari pe pelicula, ar vedea multe care nu le sunt date sa le vada; de asemenea, cu aparate foarte fine, s-ar putea inregistra semnale auditive.
In ceea ce priveste zona Muntelui Retezat (masiv muntos situat la 45007'-45026' lat.N / 22006'-23014' lg.E, cu o suprafata de 750-800 km2), existenta unei misiuni extraterestre acolo a fost semnalata prin aparitia unei serii de fenomene ciudate.
Din descrierile turistilor aflam ca, in plina zi - pe la orele 11 - din luna iulie 1994, in zona lacului Stevia - Poiana Gemenilor (5-6 km N-E de Vf.Radesu Mare), a tâsnit dintr-o data din spatele unui perete stâncos destul de abrupt, nenumarate raze de lumini de diferite culori, care se invârteau precum spitele unei roti (30 de minute), timp in care un vuiet ca acela produs de furtuna rasuna in intreaga vale (vezi Vf. Papusa, situat la 4 km S-E). Doua luni mai târziu, turistii care si-au asezat cortul in Poiana Gemenilor, in timp ce mâncau de prânz, au fost infasurati intr-o perdea de raze colorate. Se spune ca in Retezat pluteste o atmosfera stranie; toti locuitorii se prefac nestiutori, dar privirile ii tradeaza - se tem.
De asemenea, tot la semnalarea turistilor despre existenta unor energii stranii absolut inexplicabile in zona Vârfului Gugu care, in anumite ore din noapte "dispare" cu desavârsire, un numar de 7 specialisti s-au deplasat in acea zona, stabilindu-si tabara - in noaptea de 4 august 1991 - in apropiere de Vf.Gugu. Cu acea ocazie, membrii comisiei au consemnat aparitia unei "explozii luminoase" care parea ca iese chiar din munte, in apropierea cabanei si lacului Bucura din Muntii Retezat. Culmea este ca "explozia luminoasa" care a tâsnit spre cer, a luat cu ea Vârful Gugu! Intreaga noapte, membrii comisiei nu au putut atipi din pricina unor "apasari atmosferice", care le provocau o acuta surescitare.
Dupa "pulverizarea" avionului IL-14 care se indrepta in directia Vf.Gugu - noaptea de 13-14 august 1991 - in Curmatura Bucurii (Retezat), in aceeasi zona, la poalele Vf. Gugu, s-a deplasat cea de-a doua comisie constituita din 10 specialisti care, in cele doua zile de observatii 17-18 august 1991, au consemnat spaime fara motiv, acute senzatii de sufocare, in special noaptea, asociate exploziilor luminoase, linistea unui peisaj devenit brusc "martian" si impresia ca sunt supravegheati de "ceva", "cineva" cu staruinta.?
Acestea sunt doar cateva dintre dovezile prezentei misiunilor extraterestre in zona romaneasca. Fapul ca se afla aici in prezent nu este cel mai important lucru. Ceea ce este cu adevarat important este implicarea nostra in lucrarea desfasurata pentru a putea depasi aceasta perioada dificila, fara probleme. Ramane de vazut daca uriaselor eforturi depuse de ei le vom raspunde cu un minim de bunavointa si lupta pentru viata nostra si a intregii planete si mai ales cum vom depasi ca umanitate actuala perioada apocaliptica.


Am primit acest articol pe mail fara a-mi fi date mai multe informatii cu privire la sursa acestuia,privandu-va si pe voi de mai multe informatii ce var fi folositoare, fapt pentru care imi cer scuze. Veridicitatea celor scrise in articol se pare ca nu poate fi dovedita, dar, reiese din cele scrise de catre “autorul anonim” ca vom fi martorii schimbarilo si evenimentelor ce vor schimba lumea si perceptiei noastre asupra lucrurilor ce ne inconjoara. Multumesc pentru intelegere.

Uriaşii

         Uriaşii în tradiţiile populare

Uriaşii, acest popor fantastic al tradiţiilor româneşti, ne este prezentat ca aparţinând primelor timpuri ale antropogenezei. Ei sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume precum: urieşi, jidovi, tătâni, tartori sau tătari. Ei ar fi locuit pământul înaintea oamenilor obişnuiţi iar legendele povestesc multe lucruri ciudate despre neamul lor.



Uriaşii făceau parte din categoria oamenilor giganţi, un singur uriaş fiind echivalentul a douăzeci şi cinci de oameni obişnuiţi[1] Datorită puterilor lor extraordinare sunt numiţi cu epitetele de „pozniţi” şi „voinici fără pereche”. Dimensiunile lor erau colosale. Capul lor era cât o bute mare, părul lung şi încâlcit, ochii extrem de mari, trupul planturos, mâinile şi picioarele lungi şi mersul şleampăd. Când se deplasau călcau din deal în deal[2], puteau duce o vacă în spate fără vreun efort, puteau transporta copaci imenşi din care îşi construiau case iar când se delasau prin pădure, prăvăleau în urma lor copacii făcând pârtii largi prin pădure. Când beau secau pâraiele şi râurile, revărsau lacurile când se scăldau, cu ciocanele lor erau în stare să prăvălească stânci enorme, iar paloşele lor erau în stare să reteze vârfurile munţilor.[3]

Femeile uriaşilor erau voinice, muncitoare, guralive şi posedau un caracter mult mai blând decât al soţilor lor.

Deşi deseori amintiţi în legende şi basme ca luptători, uriaşii erau paşnici de felul lor, devenind periculoşi numai când erau agresaţi sau înfuriaţi. Deşi există menţiuni mitico-folclorice despre uriaşi antropofagi (posibil căpcăunii cunoscuţi şi sub denumirea de cap-câni) aceştia nu mâncau carne de om ci mai degrabă trăiau în bună înţelegere cu oamenii. Se spune că stirpea uriaşilor a dispărut în urma potopului.

De altfel, unul dintre cele mai cunoscute motive în poveştile despre uriaşi este tocmai acela al luării oamenilor în poală de către fata de uriaş dimpreună cu boii şi cu plugul cu care aceştia lucrau pămantul. Motivul semnifică, aşa cum vom vedea, o acţiune civilizatoare a uriaşilor asupra oamenilor obişnuiţi, aceşti uriaşi nefiind chiar atât de fantastici pe cât par. Revelatoare în acest sens este o legendă din satul Căpâlna (jud Sălaj) : Familia de uriaşi de la Podu Gogoronii, unde se află Casa Uriaşului, avea trei copii, doi feciori şi o frumuseţe de fată pe nume Nimilica, care este descrisă ca fiind foarte prietenoasă cu oamenii ”mici” pe care-i ocrotea şi îngrijea. Nimilica cea frumoasă (Nimilica in limba traco-daca ar fi însemnat Nimicuţa, Micuţa), culegând hribe prin pădure, ajunse la marginea unei poeniţe unde vede nişte făpturi mici – de acolo de sus le vede ca pe nişte furnici – scormonind pamântul cu un cârlig tras de boi, şi aceştia mici, după măsura lor. Şi-a zis frumoasa Nimilica: Ce bine m-aş juca cu acele mici jucării, hai să le iau acasă… Se coborî în vale, luă jucăriile în zadie, şi le duse acasa şi se jucă cu ele. Soseşte tatăl şi vede acele mici făpturi cu care se juca frumoasa Nimilica şi o întrebă: De unde le ai fetica mea?… De jos de lângă râul mare, acolo scormonesc pamântul cu un cârlig. Şi mai sunt şi altele, toate scormonesc pamântul şi şesul de lângă râu… Fetica mea, nu ai făcut bine că le-ai luat de la rostul lor, du-le-n grabă şi le aşează frumuşel de unde le-ai luat. Aceste mici făpturi sunt urmaşii noştri pe aceste plaiuri. Noi suntem trecători pe aici dar ei vor moşteni dealurile, pădurile, văile şi râurile care acum sunt ale noastre… du-le fiica mea acolo de unde le-ai luat… Nimilica adânc s-a întristat, a ascultat însă povaţa tatălui şi le-a pus din nou în zadie şi le-a dus la locul lor. Frumoasa Nimilica ieşea deseori pe culmea dealului şi privea spre valea râului cel mare şi admira micile făpturi. A trecut vremea zi de zi… Dar într-o zi uriaşii şi-au strâns lucrurile şi au plecat..[4]

Toponimia românească, de asemenea, cuprinde numeroase denumiri ce derivă din numele uriaşilor. Există o seamă de peşteri cu nume ciudat precum : Peştera Uriaşilor, Pivniţa Uriaşului; o seamă de dealuri sau denivelări ale terenului, posibili tumului ce poartă nume ca : Movila Uriaşului, Mormântul Uriaşului; şi construcţii megalitice, aparţinând artei construcţiilor ciclopice ce poartă denumiri ca Cetatea Uriaşului sau Jgheabul Uriaşilor[5]; nume de localităţi precum :Novaci, un alt nume sub care sunt cunoscuţi uriaşii în legendele româneşti, Zidina,Jidova, Jidovina . Uriaşii conform mai multor relatări locuiau şi în cetăţile istorice pe care nu se stie când le-au părăsit, existând numeroase mărturii orale despre rămăşiţele pământeşti ale uriaşilor6. O asemenea mărturie ne aduce Ioniţă Florea, un locuitor al comunei Popeşti ( jud Giurgiu) în vârstă de 80 de ani , care a participat la săpăturile efectuate de Dinu V. Rosetti la Argedava, o cetate dacică ieşită din comun prin mărimea ei şi care în opinia lui V. Pârvan a fost prima cetate de scaun a lui Burebista. “Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat vreo 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie la acea vreme. Odată, după ce am săpat la o adâncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu – n.r.) foarte mare, cam de vreo două sau trei ori cât al unui om. Le-am spus arheologilor. Şeful era atunci Rosetti (Dinu V. Rosetti – n.r.). Ne-a trimis imediat acasă pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu. Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime. Când găseam oasele, arheologii ne tri­miteau acasă, să nu vedem noi ce e acolo. Dar noi vedeam, că nu eram orbi. Şi uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâna mea în 1950″, [7]. La aceasta se adaugă mărturiile orale ale tăranilor din Orlat şi Sibiel, localităţi situate în Mărginimea Sibiului. Aceste mărturii vin să întărească relatările mitico- fabuliste cum că oamenii obişnuiţi au convieţuit în buna înţelegere cu uriaşii în primele timpuri ale istoriei.

Cercetările asupra miturilor despre uriaşi, destul de abundente pe teritoriul românesc şi cu o tipologie variată, ne arată că ele au la origine surse foarte vechi , arhaice, ce nu sunt influenţate de înrâuriri biblice[8]Unele dintre legendele despre uriaşi se pare totuşi că au suferit un minim proces de încreştinare dar există oarecare reticenţe privind acest proces având în vedere că biblia, atât în Noul cât şi în Vechiul Testament vorbeste despre Uriaşii Gog şi Magog venite din miazănoaptea cea îndepărtată. Asupra acestui subiect vom reveni în detaliu când vom vorbi despre Giganţi.O asemenea legendă ne spune că oamenii obişuiţi au dorit pentru ei Ţara de Lapte şi Ţara de Miere dar când au ajuns la ea au găsit-o ocupată de uriaşi. Plângându-se lui Dumnezeu oamenii, Preaputernicul le-a zis că i-ar fi făcut şi pe ei la fel de mari dacă erau la fel de credincioşi[9] dar aşa vor trebui să se înapoieze.

Legendele despre uriaşi abundă în teritoriul românesc ele extinzându-se pe întreg spaţiul carpato-daubiano-pontic. Ceea ce este si mai ciudat însă în aceste legende este faptul că în conştiinţa celor care mai stiu aceste poveşti uriaşii sunt implicaţi direct în filiaţia pelasgi-daci-români excluzând aproape în totalitate elementul roman. Un ţăran din Sibiel, loc din Mărginimea Sibiului unde legendele despre uriaşi se îmbină cu cele despre daci şi Decebal, ne spune cu mult prea multă convingere : „Traian nu i-o putut birui pe daci!”…”Da’ nu-i bai că i-o bătut ( Traian pe daci –n.n) că noi tot din daci ne tragem”…” …noi, românii, am fost mereu ăi mai viteji din Europa. Noi şi sârbii şi grecii. De zece ori mai viteji decât italienii, care se trag din Traian. Asta înseamnă că noi ne tragem din daci, pentru că şi ei erau ăi mai viteji din Europa şi nu se temeau de nimica. Noi nu ne putem trage din romani. Aşe simt io”[10].

De neamul urieşilor: Titanii

Cei mai vechi şi mai renumiţi dintre neamurile uriaşilor au fost Titanii care în miturile arhaice erau numiţi „genul antic pământean” şi „Fii Terrei” [11. Hesiod ne spune că primii copii ai Geei din împreunarea cu Uranus au fost tocmai aceşti titani, în număr de doisprezece, şase bărbaţi şi şase fete[12]. Faptul că Hesiod aduce vorba despre prima formă de religiozitate întâlnită în lume, anume credinţa în Cer (Uranus) şi Pământ (Geea) precum şi denumirile acestor copii ai Geei (a se înţelege cu sensul de autohtoni) ne fac să credem că patria de origine a Titanilor se afla la Dunărea de Jos iar grecii înţelegeau prin acestă numire o denumire etnică. Cu atât mai mult cu cât vechii greci numeau autohtonii din Dacia, pe daci, cu numele de geţi ce ar însemna „născuţi din Geea” iar pelasgii, înainte mergătorii dacilor, erau „născuţi din pământul negru” fapt ştiut tot din izvoarele mitico-istorice greceşti. Mai mult, numele acestor titani se pot reduce la numiri geografice din zona Dunării de Jos.. Unul dintre aceşti titani purta numele de Hyperion, nu ce poartă înţelesul de Ţara de Dincolo denumire ce face referire la Dacia întregă percepută ca Hiperboreea mitică în imaginarul grecesc sau , reducând la scară, dar rămânând în acelaşi teritoriu , numai la Transilvania care în cronicile maghiare era numită Ţara de dincolo (de păduri). Că Hyperion înseamnă ( din) Ţara de Dincolo ne stă mărturie şi Odiseea (VI.4) care aminteşte de Hyperia, regiunea aflată în apropiere de locurile ciclopilor de unde au emigrat pheacii, un alt nume al pelasgilor în izvoarele greceşti[13]. Ceilalţi unsprezece titani îşi reduc de asemenea numele la râuri sau munţi din Dacia[14]. Deducem de aici că patria neamului urieşesc al titanilor era langă Okeanos Potamos, Okeanos fiind chiar numele unuia dintre titani şi care nu este altul decât fluviul cel sfânt al antichităţii dacice Istrul sau Dunărea.

După cum patria titanilor nu era Grecia, la fel nici numele lor nu este grecesc. Homer făcând referire la aceştia îi numeşte pe titani cu epitete precum „protopărinţii oamenilor distinşi”[15]. Prin urmare, grecii îi percepeau pe titani ca părinţi ai oamenilor după cum arată şi rădăcina „tata” la care se reduce în cele din urmă cuvântul titan. Forma grecizată titanes, prin radicalul „tata” la care poate fi redusă, este identică în fond şi formă cu forma românească a cuvântului „tătâni”, nume sub care mai sunt cunoscuţi uriaşii în tradiţia populară românească, tătâni însemnând în limba română taţi, părinţi.

Pe langă denumirea de tătâni, uriaşii mai sunt cunoscuţi în tradiţiile româneşti sub numele de tătari. Despre acesti tătari tradiţia culeasă de Nicolae Densuşianu ne spune că odată formau un popor puternic, care locuise înainte vreme pe teritoriul provinciei româneşti Valahia, înaintea românilor iar dacii nu erau decât un fel de tătari[16]. Imediat ne putem da seama că nu este vorba despre triburile tătarilor care au tranzitat şi ţara noastra la 1241, mai ales că este vorba şi de filiaţia tătari- daci-români de care vorbeam ceva mai devreme. Acestora li se atribuie unele resturi de ceramica descoperite în acestă provincie şi unele menhire care erau considerate a marca mormintele uriaşilor, unele chilii săpate în stânci asemenea acelor din zona Întorsurii Buzăului sau de la Corbii de Piatră, unele dintre cetăţile cu ziduri sau din pământ cum este Argedava, prima cetate de scaun a lui Burebista şi nu în ultimul rând mormintele tumulare sau toponimia unor sate părăsite, unde s-au descoperit şi resturi de construcţii antice, sate denumite cu termenul generic de sălişti tătăreşti.

Această numire de tătari atribuită uriaşilor în tradiţiile populare româneşti nu este în fond decât o altă formă a numirii tătâni cu care Homer şi ţăranii români îi investiseră pe titani. Procesul lingvistic care a dat naştere acestei denumiri de tătari pentru a desemna neamul uriaşilor este tranformarea literei „n” din tătâni în „r” rezultând astfel termenul de tătari[17, caci rădăcina acestui nume etnic se reduce defapt tot la radicalul „tata”. Această particularitate lingvistică se va păstra în ţările române până la mijlocul Evului Mediu.

Dealtfel, forma tătân cu sensul de titan, în care se văd oglindiţi uriaşii tradiţiei româneşti este consfinţită de Codicele Voroneţian ce păstrează în paginile sale formulări precum: „Dumeneca a saptea a sfinţilor tătari (a se înţelege a sfinţilor părinţi), legea tătărească (legea părintească), obicnitelor tătăreşti ( obiceiuri tătăreşti, părinteşti. Iar o baladă populară din Brasov ne spune astfel:

Frumoasă masă e-ntinsă

De mulţi boieri e cuprinsă

Da’ la masă cine şede?

Tăţi bunii Braşovului

Şi tartorii târgului

Denumirea tartor, în sensul bun al cuvântului, adică acela de „cap, sef, părinte” păstrată în popor se reduce la timpurile pelasgo-dace şi se fundamentează pe unul dintre epitetele lui Zamolxe.

De la unii autori antici cum este Mnaseas din Petrae aflăm că dacii adorau pe Zamolxe ca pe Cronos iar Cronos în mitologia romană este echivalentul lui Saturn şi de aici putem deduce echivalenţa Saturn-Cronos-Zamolxe. Această identitate a divinităţilor în discuţie se datorează faptului că vechii pelasgi porniţi din Dacia, care era patria lor după toate izvoarele greceşti şi romane, au colonizat la un moment dat atât Grecia , cât şi Italia. Odată dedusă identitatea dintre aceste divinităţi, în fond una şi aceeaşi, dar cu numiri etnice diferite observăm că unul dintre epitetele de care se bucura Saturn/Cronos în teogoniile greceşti este acela de Tartaros identic ca formă şi sens cu românescul „tartor”. Mai mult, pentru greci, forma Tartar reprezenta lumea de dincolo iar prin inversiune fonetică obţinem Tătar. Ceea ce este de-a dreptul ciudat este că în Transilvania, Tara de Dincolo, se află o localitate cu numele de Tărtăria, locul unde a părut scrisul pentru prima dată, mai vechi cu o mie de ani decât cel sumerian.

Prin urmare Saturn/Cronos/Zamolxe se legitima prin epitetul tartaros acordat lui de lumea grecească drept zeul tătarilor, a tătânilor, a neamului uriaşilor. Deasemenea, Egiptul îl cunoaste pe saturn cu epitetul de tatunen, denumire foarte apropiată de românescul tătâne, fiind invocat sub titlul de „ părinte al părinţilor”. Conform istoricului roman Suetonius, Apollo a cărui patrie se afla în părţile Dunării de jos, după cum arată epitetul său de Hiperborean şi după tradiţiile greceşti care plasa Hiperboreea în aceste ţinuturi, şi care pare a fi doar o formă, aceea a luminii solare, a zeului suprem pelasgo-dac Zamolxe, era adorat în unele părţi ale Romei cu epitetul de Tortor, foarte asemănător cu românescul tartor şi care pare a deriva, în acestă lumină, cuvântul tătar.

Cel mai cunoscut reprezentat al nemului titanilor este Prometheu, despre care întreaga antichitate avea imaginea unui erou civilizator, cel mai înţelept dintre titani.



După cum putem observa, titanii, vechii uriaşi, nu erau altceva decât un neam pelasg, mai ales că în genealogiile străvechi, Titan, părintele titanilor ar fi fost nepot al lui Pelasg. Gradul de rudenie al acestor genealogii antice arată de cele mai multe ori filiaţia anumitor triburi sau neamuri întregi la o anumită tulpină genealogica adică la un neam mama.

...şi iar de neamul uriaşilor. Giganţii

Conform teogoniilor greceşti giganţii erau unul şi acelaşi neam cu titanii. Statura lor era de o mărime colosală şi erau deosebit de puternici. Aveau faţa teribilă, purtau plete iar pe picioare aveau solzi asemenea balaurilor şi aruncau asupra cerului cu pietre şi lemne aprinse[18]. Oare, nu este aceasta o referire, încă o dată la filiaţia pelasgo-dacă, având în vedere ritualul tragerii cu săgeţi, menţionat în legătură cu dacii, în norii aducători de furtună?

Giganţii, conform aceloraşi izvoare, erau un popor de munteni, or despre dacii care încă în antichitatea clasică erau consideraţi urmaşi ai pelasgilor şi hiperboreilor, se spunea că „ dacii triesc nedezlipiţi de munţi”, iar în epoca romană dacii erau consideraţi încă urmaşi ai vechilor titani şi giganţi. La fel cum ne spun şi legendele din Mărginimea Sibiului, de la Orlat şi Sibiel.

Autorii greci ne spun că patria giganţilor se afla în regiunea muntelui Phlegra unde se întâmplase în fapt şi gigantomahia sau războiul zeilor greci cu giganţii. Or urmarind scrierile antice, acest munte numit Phlegra era situat pe teritoriul Daciei fiind localizată de către N. Densuşianu în clisura Dunării, în zona Porţile de Fier.

Toponimia Banatului păstrează oronimul Pregleda. Acesta este un munte lipsit de pădure, suprafaţa sa fiind acoperită numai de stâncărie arsă iar în vecinătatea sa se află peştera Avernus, unde miturile greceşti spun că au fost închişi giganţii acoperiţi fiind mai apoi cu munţi şi cu stânci.<[19 Or pe teritoriul comunei Izverna se află o peşteră imensă în muntele Pregleda. În coastele acestui munte există şi o surpătură imensă , care conform cu legendele locului, a fost făcută de un uriaş[20]. Prin urmare şi în conformitate cu informaţia oferită de miturile Greciei antehomerice ne aflăm, odată ce pătrundem în Clisura Dunării, pe teritoriul giganţilor. De la Pregleda spre nord încep culmile muntelui Retezat în a cărui parte de sud-vest se află culmea Gugu care pentru disertaţia noastră are o însemnătate aparte deoarece aici trăieşte o populaţie de păstori, robuşti , înalţi având un port şi nişte tradiţii cu totul şi cu totul interesante. Aceştia sunt guganii sau gugulanii. Ei trăiesc încă din antichitate pe culmile munţilor din judeţele Mehedinţi şi Gorj, trăind într-o comunitate izolată iar originea lor este plasată în regiunea de peste munte, în „ţara gugănească”. Acest nume de gugani se pierde în negura timpurilor pelasge deoarece variaţii ale acestui nume le întâlnim în scrierile istorice ale antichităţii cu referire directă la giganţi. Avem bunăoară o localitate cu numele Gigonus, unde se spune că a avut loc titanomahia; Gigon epitet sub care era cunoscut Hercules în antichitatea clasică grecească şi care identificat în tradiţia românească sub numele de Iovan Iorgovan poartă epitetul de „ fecior de mocan ( păstor)”. Rădăcina „gug” sub forma „Gog” o aflam atât în Vechiul Testament , cât şi în Noul Testament sub forma a două etnonime: Gog şi Magog.[21]Vorbind despre aceste două popoare, Sfântul Augustin ne spune că trebuie să înţelegem prin aceste nume pomenite în Apocalipsă pe geţi şi masageţi[22] care au caracterul unor popoare mame. Având în vedere aceste menţiuni despre Gog şi Magog precum şi povestea lui David , ucigătoaul uriaşului Goliath, corelate cu legenda română menţionată la începutul acestei expuneri, putem spune că tradiţia biblică are la bază tradiţiile antice despre giganţi şi ţara lor de la Dunărea de Jos şi nu invers. Dacă până acum ne-am referit doar la titani şi giganţi şi la tradiţiile româneşti legate de acestia , în tradiţiile antichităţii mai apare o denumire pentru neamul uriaşilor şi anume aceea de ciclopi deveniţi faimoşi prin arta lor de a construi, realizările lor constructive aparţinând artei megalitice sau construcţiilor ciclopice. Ciclopii, uriaşii constructori Menţiunile istorico- mitizate lasate nouă de către autorii greci amintesc despre ciclopi ca un alt nume al uriaşilor de la Dunărea de Jos. Istoricii greci amintesc de cetatea ciclopică de la Micene, de zidurile ciclopice ale Troiei ridicate de Apollo, ajutat de Poseidon şi Aea. Numai că Troia era o cetate tracă iar Apollo este zeul Hiperboreilor, patria sa fiind la Istru ( Dunăre). Nu ne vom opri aici asupra tuturor menţiunilor autorilor antici despre arhitectura ciclopică şi răspândirea ei, ci vom încerca să stabilim patria lor de origine în concordanţă cu mărturiile antice şi cu tradiţia mitică românească. Cele mai vechi notiţe cu referire la ciclopi le aflăm la poetul epic grec Homer. Acesta ne spune că ciclopii erau un popor prin excelenţă pastoral, locuind pe munţii cei înalţi din nordul Thraciei ( Daciei) distingându-se prin statura lor uriaşă. Prin urmare şi aceşti ciclopi erau uriaşi. Când trebuie să-i localizeze pe aceşti ciclopi, Homer ne spune că trăiau în vecinătatea lui Pontos (Illiada,IX.39) prin care grecii întelegeau Pontul Euxin ( Marea Neagră)[23. Ciclopul Polyphem cu care se va întâlni Ulise este descris ca un uriaş enorm ce părea că este un pisc înalt de munte cu creştetul acoperit de păduri (Odiseea,I.70). În limbaj demitizat aceasta însemnând că avea o statură extrem de mare şi puternică, iar locul în care se vor întâlni va fi de fapt o construcţie ciclopică, în speţă, un staul (Odiseea,IX.237) situat lângă Polovragi, săpată de mana omului în stâncile naturale, având dimensiuni colosale. Ceea ce vine să confirme ipoteza noastră că ciclopii aparţineau de fapt clasei uriaşilor sau Titanilor numiţi si giganţi, este faptul că poporul numeşte acest loc Oborul Jidovilor sau al urieşilor[24] La acesti ciclopi fac referire si următoare versuri dintr-o colindă românească: Ciobani mândri şi voinici Care nu sunt de aici Ci veniţi din lumea mare Pe gorgane şi pe vale[25] Am spus ceva mai devreme că uriaşii în tradiţia poporului român apar şi ca voinici fără pereche. Cu această colindă ajungem la un alt gen de construcţii ciclopice, anume gorganele sau tumulii funerari de forma unei cupole, sau conici, însă de dimensiuni mari şi neacoperiţi de pădure. Cunoscuţi sub diferite nume în tradiţia populară românească (morminte, movile, culmi, holumpuri, silistre, popine, gruie sau grunie, gruieţe) ei sunt asimilaţi de cele mai multe ori cu uriaşii. Ori după dimensiunile lor mari, aceste morminte aparţin artei construcţiilor funerare ciclopice. Un asemenea tumul este cel de langă Popeşti (Argedava) despre care localnicii spun că a fost ridicat de uriaşi sau de jidovi şi că asemenea movile sau măguri se găsesc până dincolo de Teleorman[26]. Aceşti tumuli erau marcaţi întru amintirea mortului de câte o stană sau columnă de piatră. Despre acest obicei de a ridica menhire pentru a marca mormintele celor mai însemnaţi dintre ei ne vorbeşte un bocet din Transilvania unde bradul urma a fi pus : La un cap de fată La un stan de piatră La fel, în pădurea Rica aflată în regiunea secuiască din Transilvania avem un menhir de 3 stânjeni înălţime numit „ Piatra Ricei”. Despre acest menhir şi despre destinaţia sa ne spun localnicii care cred că aici ar fi fost îngropată o regină a cărei cetate se afla pe dealul de desupra văii[27]. Trebuie menţionat că în multe regiuni de pe teritoriul României au existat cimitire preistorice întregi care în popor aveau numele de Mormintele uriaşilor, ale Jidovilor, ale Dacilor sau Lazilor, mormintele lor fiind marcate prin bolovani mari şi nescrişi, adică prin menhire. În acest sens menţionăm necropola de la Argedava unde s-au descoperit mormintele a 80 de uriaşi cu o înalţime medie de patru metri şi Hudeştii Mici (Moldova). Tot din categoria monumentelor ciclopice fac parte şi sculpturile megalitice ce împânzesc Carpaţii, dintre care cele mai importante sunt Sfinxul şi Babele din Munţii Bucegi. În munţii României există încă o seamă de Sfincşi precum si alte figuri megalitice ce amintesc de cultul pelasg al celor doi Zamolxe cunoscuţi vechilor greci sub numele de Saturn şi Geea, simbolizaţi prin cei doi şerpi ai caduceului hermetic. Pliniu cel Bătrân[28] ne spune că primii care au construit turnuri sau fortificaţii pe înălţimi au fost ciclopii. Ori este interesant aici de specificat legenda uriaşilor de pe muntele Ceahlău. Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune. Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit, curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n stânjen se săltase Ceahlăul… După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi. Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor..[29] În urma coroborării izvoarelor mitico-istorice şi a tradiţiilor româneşti vedem un fapt cel puţin ieşit din comun, acest popor, pe care l-am numit la început fantastic, a devenit pe parcursul studiului, cât se poate de real, cu existenţă în plan fizic şi cu o patrie cât se poate de reală. Iar acest neam în plan istoric sunt pelasgo-dacii iar patria lor este Dunărea de Jos. Şi pentru a încheia acest capitol al lucrării de faţă vom termina pe tonul cu care am început. Vasile Lovinescu ne relatează despre un domn învăţat care explica unui tăran român că svastica este un semn oriental. Tăranul îl ascultă ia rla finalul discuţiei afirma convins: „ Nu! E a nost! Îl avem de pe vremea urieşilor”. Ciudată acestă memorie ancestrală a românilor care face posibilă o continuitate etnică şi mitologică de mai bine de 7000 de ani, descinzând din imemorialele timpuri pelasge, trecând prin perioada Daciei clasice, făcând faţă cu succes „romanizării”, travesând toate vicisitudinile Evului mediu pentru a se transmite nealterată ţăranului român din epoca moderna.

Bibliografie:

1. Pamfil Bilţiu/ Maria Bilţiu, op cit, p27
2. Ibidem,p.27
3. R. Vulcănescu, op cit, p 255
4. http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83p%C3%A2lna,_S%C4%83laj
5. Lazăr Seineanu,Influienţa orientală asupra limbii şi culturii române,Buc.,1900,p.280
6. Pamfil Bilţiu / Maria Bilţiu, op cit, p.27
7. http://www.libertatea.ro/stire/am-dezgropat-uriasi-cu-mana-mea-in-1950-217782.html
8. V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed.Albatros, Buc., 1995, p.584
9. P. Bilţiu/Maria Bilţiu,op cit, p28
10. http://www.formula-as.ro/2008/811/acasa-1/in-tara-dacilor-la-sibiel-9364
11. Vergilius, Aeneida,VI.v.580
12. Hesiod, Theogonia,v.133-136
13. N.Densuşianu, Dacia Preistorică, ed. Herald, buc., 2001, p861-862
14. Ibidem, p 708-709,nota 3
15. Iliada,XIV.v.201
16. N.Densuşianu, op cit, p.713
17. Ibidem,p 567
18. Ibidem,p.715
19. Strabon, Geographia,VI.3.5
20. N. Densuşianu, op cit, p717
21. Biblia,Vechiul Testament, Iezechiel 38:39;Ieremia cap. 4-6; Noul Testament, Apocalipsa,20:7-10
22. Cf. N. Densuşianu, op cit,p723
23. Strabon, Geographia,I.2.10
24. N.Densuşianu, op cit, p467, nota2
25. Ibidem, p.469, nota4
26. http://www.libertatea.ro/stire/am-dezgropat-uriasi-cu-mana-mea-in-1950-217782.html
27. N.Densuşianu, op cit, p166, nota1
28. Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, VII.57
29. http://www.gk.ro/sarmizegetusa/grup2/ceahlaul.htm

Multumiri speciale  quadratus.wordpress.com