Benjamin H. Freedman
Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.
Despre sionisti – Istoria care nu se invata la „Istorie”
Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări.
Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-1 iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus: „Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”. La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: „Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”.
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”. Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.
Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-1 va distruge pe Ţar. Evreii nu-1 iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.
Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i. „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război.
După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”. Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: „Iată, într-adevăr, trădare!”.
vineri, 20 ianuarie 2012
joi, 19 ianuarie 2012
DEFINITII
FANATICUL este acea persoana care uitandu-si tinta îsi dubleaza eforturile.
CELEBRA e o persoana care munceste din greu toata viata pentru a ajunge faimosa si cunoscuta de toata lumea, pentru ca apoi sa umble cu ochelari fumurii pentru a nu fi recunoscut.
COMUNISTUL este ca un crocodil. Cand îsi deschide gura nu stii daca va zambi, sau te va înghiti.
EXPERIENTA este acel lucru care ne face sa ne recunoastem greselile atunci cand le repetam.
PROVERBUL este o propozitie scurta învatata dintr-o lunga experienta.
CELEBRA e o persoana care munceste din greu toata viata pentru a ajunge faimosa si cunoscuta de toata lumea, pentru ca apoi sa umble cu ochelari fumurii pentru a nu fi recunoscut.
COMUNISTUL este ca un crocodil. Cand îsi deschide gura nu stii daca va zambi, sau te va înghiti.
EXPERIENTA este acel lucru care ne face sa ne recunoastem greselile atunci cand le repetam.
PROVERBUL este o propozitie scurta învatata dintr-o lunga experienta.
miercuri, 18 ianuarie 2012
Tablitele cerate de la Rosia Montana, un tezaur al Europei
Rosia Montana constituie o comoara nu numai in aur si in alte elemente „top secret” din Tabelul lui Mendeleev, dar si pentru cultura Europei. Daca s-ar tine cont de acest nepretuit tezaur, nu s-ar da niciodata degrevare arheologica!
Atât de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intâmplator in galeriile de mine reprezinta o pagina de istorie care nu se potriveste cu teoriile ilogice ale celor care sustin ca romanii au venit in Dacia aducând germenii culturii latine din care a luat fiinta poporul român si ca dacii nu exploatau aurul in galerii si nu stiau sa-l prelucreze.
Concluzia „fireasca” de aici ar fi cea vehiculata de amar de vreme prin cartile de istorie, anume ca niciun tezaur gasit pe aceste meleaguri, nici faimoasele bratari de aur, nu pot fi dacice! Istoria tripticelelor (carti cu trei foi de lemn cerat legate intre ele) de la Rosia Montana a fost povestita in detalii in cartea ”Românica”, de G. Popa-Lisseanu, editata in 1926 la tipografia Ion C. Vacarescu.
S-au gasit 50 de piese, dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din nepricepere, ignoranta sau rea-credinta, pastrându-se intregi sau parti doar 25. Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin.
Prin continutul si destinatia lor, tripticele reprezinta contracte intre ”proprietari” de mine romani si ”arendasi”, baiesi priceputi, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate – o lista de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vânzare – cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii
unor ”gauri de mina”. Am pus in ghilimele ”proprietari”, pentru ca in tablite, formularea este deosebit de interesanta! Dam un exemplu: ”Ulpius Valerius, nestiutor de carte, inchiriaza o groapa de aur, despre care zice ca e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea nestiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa!
In 1875, tablite asemanatoare mai fusesera descoperite doar in Pompei, intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus, dar acestea erau doar chitante. Impreuna cu cele de la Rosia Montana, constituie singura dovada a vechimii si raspândirii scrierii cursive in latina prisca!
In anul 1873, cele 25 de tablite au fost publicate integral cu comentarii si ilustratie grafica de catre eruditul german Teodor Mommsen.
Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspândirea limbii latine vulgare in secolul II d. Chr., despre scrierea cursiva in aceasta limba, pâna la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana necunoscuta in lume. Tablitele cerate demonstreaza ca minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca si ”autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii in limba latina prisca sau ”vulgara”.In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni ” quia se litteras scire negavit” – ”nu stia a scrie literele” - ei se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta in anul 131 (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: când anume invatase neamul trac, in masa, limba latina prisca?
Aceste triptice au fost descoperite accidental, de aceea exista posibilitatea sa mai fie altele ascunse in galeriile dacice. Asta ar insemna sa nu se dea nicio degrevare arheologica pentru nicio exploatare invaziva, dar asa ceva nu se intâmpla decât in tarile cu guvernanti educati, care stiu ce inseamna cultura.
Tripticele au fost descoperite in mai multe mine. La Larnic, pe lânga tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a incondeia ouale de Pasti. In minele din Letea, lânga triptice, a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu vârsta apreciata la 40 de ani. Intr-o mina dacica din Carnicul Mare, au fost descoperite intr-o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, având si o vatra.
Lânga Rosia Abrudului, in mina Sf. Ecaterina, la o adâncime de 277 metri, au fost gasite cele mai multe triptice, impreuna cu obiecte casnice.
Textul fiecarui document se scria de doua ori. Scopul dublei transcrieri era sa se poata sti cuprinsul textului intern, fara a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar scopul contactului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala. Fiecare triptic este scris de aceeasi mâna de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece, este specificat in contracte, nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii ”quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele).
http://www.buletindecarei.ro/2012/01/tablitele-cerate-de-la-rosia-montana-un-tezaur-al-europei.html
http://www.enational.ro/romania-mea/tablitele-cerate-de-la-rosia-montana-un-tezaur-al-europei-49380.html/
Atât de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intâmplator in galeriile de mine reprezinta o pagina de istorie care nu se potriveste cu teoriile ilogice ale celor care sustin ca romanii au venit in Dacia aducând germenii culturii latine din care a luat fiinta poporul român si ca dacii nu exploatau aurul in galerii si nu stiau sa-l prelucreze.
Concluzia „fireasca” de aici ar fi cea vehiculata de amar de vreme prin cartile de istorie, anume ca niciun tezaur gasit pe aceste meleaguri, nici faimoasele bratari de aur, nu pot fi dacice! Istoria tripticelelor (carti cu trei foi de lemn cerat legate intre ele) de la Rosia Montana a fost povestita in detalii in cartea ”Românica”, de G. Popa-Lisseanu, editata in 1926 la tipografia Ion C. Vacarescu.
S-au gasit 50 de piese, dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din nepricepere, ignoranta sau rea-credinta, pastrându-se intregi sau parti doar 25. Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin.
Prin continutul si destinatia lor, tripticele reprezinta contracte intre ”proprietari” de mine romani si ”arendasi”, baiesi priceputi, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate – o lista de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vânzare – cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii
unor ”gauri de mina”. Am pus in ghilimele ”proprietari”, pentru ca in tablite, formularea este deosebit de interesanta! Dam un exemplu: ”Ulpius Valerius, nestiutor de carte, inchiriaza o groapa de aur, despre care zice ca e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea nestiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa!
In 1875, tablite asemanatoare mai fusesera descoperite doar in Pompei, intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus, dar acestea erau doar chitante. Impreuna cu cele de la Rosia Montana, constituie singura dovada a vechimii si raspândirii scrierii cursive in latina prisca!
In anul 1873, cele 25 de tablite au fost publicate integral cu comentarii si ilustratie grafica de catre eruditul german Teodor Mommsen.
Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspândirea limbii latine vulgare in secolul II d. Chr., despre scrierea cursiva in aceasta limba, pâna la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana necunoscuta in lume. Tablitele cerate demonstreaza ca minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca si ”autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii in limba latina prisca sau ”vulgara”.In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni ” quia se litteras scire negavit” – ”nu stia a scrie literele” - ei se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta in anul 131 (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: când anume invatase neamul trac, in masa, limba latina prisca?
Aceste triptice au fost descoperite accidental, de aceea exista posibilitatea sa mai fie altele ascunse in galeriile dacice. Asta ar insemna sa nu se dea nicio degrevare arheologica pentru nicio exploatare invaziva, dar asa ceva nu se intâmpla decât in tarile cu guvernanti educati, care stiu ce inseamna cultura.
Tripticele au fost descoperite in mai multe mine. La Larnic, pe lânga tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a incondeia ouale de Pasti. In minele din Letea, lânga triptice, a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu vârsta apreciata la 40 de ani. Intr-o mina dacica din Carnicul Mare, au fost descoperite intr-o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, având si o vatra.
Lânga Rosia Abrudului, in mina Sf. Ecaterina, la o adâncime de 277 metri, au fost gasite cele mai multe triptice, impreuna cu obiecte casnice.
Textul fiecarui document se scria de doua ori. Scopul dublei transcrieri era sa se poata sti cuprinsul textului intern, fara a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar scopul contactului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala. Fiecare triptic este scris de aceeasi mâna de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece, este specificat in contracte, nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii ”quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele).
http://www.buletindecarei.ro/2012/01/tablitele-cerate-de-la-rosia-montana-un-tezaur-al-europei.html
http://www.enational.ro/romania-mea/tablitele-cerate-de-la-rosia-montana-un-tezaur-al-europei-49380.html/
marți, 17 ianuarie 2012
Simbolul Urano-Solar al lui Zalmoxis
Zamolxis – Mitul
Controversele asupra calitatii de zeu sau de om a lui Zamolxis (in alte rostiri Zalmoxis) au inceput cam odata cu primele stiri despre el (Herodot) si nu s-au incheiat nici acum. Totusi, fluctuatia interpretarilor moderne, bizuite pe informatiile antice scrise (caci nimeni nu a cercetat inca intr-adevar stiintific urmele posibile ale mitologiei Daciei in folclorul si in ritualul unor datini din Romania – cu exceptia lui Adrian Bucurescu in Dacia Secreta), sugereaza figura complexa a zeului. Dar, in primul rand, se observa in aceasta figura, ca insusiri esentiale, doua ce sunt greu de separat in mitologie: zeul mesianic si eroul civilizator. O examinare mai atenta aminteste de o similitudine de la mari departari geografice ( cu atat mai mult, fiind exclusa orice comunicare prin circulatia tematica a miturilor): Quetzalcoatl.
Ca zeu, Zamolxis nu putea sa fi fost venerat in ritualurile htonice: din retragerea sa vremelnica in pestera (care, in lumina ipotezelor arheologice de azi, ar fi putut sa fie un palat subteran, poate cu iesire secreta) nu rezulta nici moartea mistica, nici inhumarea simbolica, iar intoarcerea sa nu este inviere osiriaca, ci a doua venire.
Tot ca zeu, Zamolxis nu a putut fi venerat in locul lui Gebeleizis, pe care l-ar fi absorbit prin sincretism, deoarece Gebelezis era zeul miscarilor atmosferice, in norii caruia se trageau salve de sageti, fapt lesne de inteles la un popor cultivand grane si vita de vie; era insa deci Zamolxis un zeu al cerului senin? pesemne ca nu, sau cel putin nu al cerului ca bolta imediata, ci al unui cer mistic, socotit sediul sau discret, unde erau trimisi cei mai buni tineri ca soli aruncati in suliti.
Comparatiile fonetice cu numele zeitei trace Zemelo, vadit htonica, sau cu al zeului htonic lituan Zjameluks nu par sa aiba temei (consonanta nefiind argument in comparatiile onomastice, cu atat mai putin aici, unde asemanarea intre radacini este foarte vaga).
Ca erou civilizator, Zamolxis vadeste cateva atribute de baza: comunicarea cel putin a doua stiinte fundamentale pentru antichitate, astonomia si medicina, propagate de el fara alura de miracol, deci nu pe cale divina (ca Apollo Medicus); educatia morala a populatiei si instruirea ei filososfica; organizarea unui sistem religios, cu doctrina teologica si cu investitura scaerdotala; contributia (dupa unii autori antici, directa) la organizarea politica a tarii pastorite, din care nu a lipsit si introducerea deprinderii ospetelr cu discutii intelectuale (ceea ce rezulta clar din textul lui Herodot).
Oricat ar fi de regretabile lacunele produse de pierderea unor opere fundamentale (cel putin a presupusei carti scrise de imparatul Traian), nu putem spune nici ca penuria de documente e totala: cele care sunt ne ajuta in afirmatia ca, pana sa fi dobandit cultul de zeu, Zamolxis trebuie sa fi fost venerat mult vreme ca invatator si ca model arhetipal.
Orice incercare de a sintetiza figura cestei divinitati enigmatice si complexe va fi negresit intampinata de unicitatea lui Zamolxis in panteonul universal; rarele similitudini sunt aparente si sunt mai curand coincidente nemotivate structural. Socotit daimon de Herodot, erou zeificat de Strabon, mag si medic al sufletului de Platon, rege filosof de Iordanes, in antichitate, apoi zeu celest (V. Parvan, M. Eliade), uneori chiar saman arhetipal (E.R.Dodds), in cercetarile moderne – Zamolxis este mai presus de orice simbolul esential al modului de existenta a unui popor: retragerea vremelnica a zeului in pestera sa sugereaza practica unor mistere initiatice, dupa cum trimiterea periodica a solului aruncat in suliti si ales dintre cei mai buni confirma aparteneta integrala si vesnica a omului la substanta cosmica.
Material preluat din “Miturile Esentiale” a lui Victor Kernbach
Herodot – Istorii, IV – Despre Zamolxis
[...] Getii, care luasera o hotarare nesabuita, au fost robiti [de Darius] numaidecat, desi ei sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci.
Iata cum ajung ei nemuritori: dupa credinta lor, ei nu mor, ci acela ca piere se duce la Zamolxis, zeul lor, pe care unii il socotesc identic cu Gebelezis.
La fiecare al cincilea an ei arunca sortii si totdeauna il trimit cu solie la Zamolxis pe acela din ei pe care cade sortul, incredintandu-i de fiece data toate trebuintele lor.
Trimiterea solului se face in acest chip: unii din ei, stand in sir, tin trei suliti cu varfurile in sus, pe cand altii il apuca de maini si de picioare pe cel trimis la Zamolxis, il leagana de mai multe ori si dupa aceea ii fac vant aruncandu-l deasupra varfurilor de suliti. Daca omul acela, cazand, moare strapuns, ei sunt incredintati ca zeul le este binevoitor; daca solul nu moare, il hulesc invinuindu-l ca e om rau; dupa ce l-au invinuit, trimit alt [sol].
Ei ii spun solului, cat acesta mai e in viata, tot ce vor sa ceara [de la zeu]. Cand tuna si fulgera, tracii de care e vorba trag sageti in sus, catre cer, amenintandu-si zeul, deoarece ei nu recunosc alt zeu in afara de al lor.
Dupa ceea ce am aflat de la helenii ce locuiesc in Hellespont si in Pont, fiind un om, acest Zamolxis ar fi trait la Samos, ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Dobandind dupa aceea libertate, ar fi strans multa bogatie, si astfel, cu averea castigata, s-ar fi intors printre ai sai bogat.
Deoarece tracii traiau in cumplita saracie si erau lipsiti de invatatura, acest Zamolxis, intrucat traise printre heleni, indeosebi in preajma lui Pythagoras, omul cel mai intelept al Heladei, cunoscand astfel modul de viata ionian si niste moravuri mai de soi decat cele din Tracia, a cerut sa i se cladeasca o sala de primire unde le oferea ospete cetatenilor de vaza; in timpul ospetelor ii invata ca nici el, nici oaspetii lui, nici urmasii lor nu vor muri vreodata, ci numai se vor muta in alt loc unde, traind pururi, vor avea parte de toate bunurile. In tot acel rastimp cat isi gazduia oaspetii, vorbindu-le astfel, el daduse porunca sa i se faca o locuinta subterana. Cand a fost gata locuinta, a disparut si el din mijlocul tracilor, coborand in adancimea incaperilor subpamantene, unde a stat ascuns trei ani.
Tracii l-au regretat si l-au bocit ca pe un mort. Dar in anul al patrulea el s-a ivit iarasi dinaintea tracilor, facandu-i astfel sa creada tot ceea ce le spunea. Iata ce istorisesc helenii ca ar fi savarsit el.
Intrucat il priveste pe Zamolxis, ca si locuinta lui de sub pamant, eu nici nu tagaduiesc toate cate s-au spus, nici nu le cred insa prea mult. Cred totusi ca acesta a trait cu multi ani inainte de Pythagoras.”
Strabon – Geografia, VII – Despre Zamolxis
Astfel se spune ca un oarecare get, numit Zamolxis, a fost sclavul lui Pythagoras. De la filosof a obtinut oarecari informatii despre fenomenele ceresti, iar altele de la egipteni, deoarece in peregrinarile sale ajunsese chiar si in Egipt.
Intors in patrie, Zamolxis a dobandit respectul carmuitorilor si al poporului, ca talmacitor al fenomenelor ceresti. In cele din urma, a izbutit sa-l convinga pe rege sa si-l faca asociat la carmuire, ca pe un om avand insusirea de a dezvlaui vointa zeilor. La inceput i s-a incredintat doar functia de sacerdot al celui mai venerat dintre zeii lor, iar apoi l-au proclamat zeu pe el insusi. Zamolxis si-a ales o anume pestera, inaccesibila tuturor celorlalti oameni, si acolo isi petrecea viata, intalnindu-se rar cu oamenii, afara de rege si de dregatorii lui. Regele il sustinea, vazand ca acum poporul i se supune mult mai bucuros decat pana atunci, in credinta ca el isi da poruncile dupa povata zeilor.
Acest obicei s-a pastrat chiar pana in vremea noastra, intrucat ei au totdeauna un om de atare alcatuire, care de fapt nu este decat un sfetnic al regelui, insa la geti este venerat ca zeu. Tot astfel si muntele acesta a fost recunoscut sfant, si getii asa il numesc; numele lui, Kogaion, era acelasi cu numele raului care curgea in preajma. Cand peste geti a domnit Burebista, impotriva caruia se pregatise sa porneasca razboi divinul Caesar, functia aceasta inalta o ocupa Deceneu. Asa sau altminteri, obiceiul pitagoreic de abtinere de la folosirea animalelor ca hrana, introdus de Zamolxis, s-a mai pastrat.
Platon – Harmides – Despre Zamolxis
“(Vorbeste Socrate) – Bine, Harmides, am zis, la fel este acum si cu descantecul nostru. L-am invatat acolo, in armata, de la unul din medicii traci ai lui Zamolxis, despre care se spune ca ii face pe oameni nemuritori. Iar acel trac ma incredinta ca au dreptate confratii sai din Helada sa sprijine ceea ce ziceam adineauri. Dar, a adaugat el, Zamolxis, care-i regele nostru, dovedeste, ca zeu ce este, ca tot asa cum nu se cuvine sa incercam a vindeca ochii fara sa fi vindecat capul, nici sa tamaduim capul fara sa tinem seama de trup, cu atat mai mult nu trebuie sa incercam a vindeca trupul fara a cauta sa tamaduim sufletul; pricina pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Heladei este ca ei nesocotesc intregul pe care s-ar cuveni sa-l ingrijeasca, iar daca acestui intreg nu-i merge bine, nu poate sa-i mearga bine nici partii. Asadar, zicea tracul meu, de la suflet pornesc cele rele si cele bune pentru corp, ca si pentru omul intreg; de acolo purced acestea, asa cum din cap purced cele privitoare la vaz. [...]
Sa presupunem ca, asa cum ne incredinteaza Kritias, care este aici de fata, ai si avea intelepciune in tine si ai fi atat cat se cuvine de intelept, tu nu mai ai nevoie nici de descantecele lui Zamolxis, nici de acelea ale lui Abaris Hyperboreul; voi fi insa nevoit sa-ti dau numaidecat remediul impotriva durerii de cap.”
Nota: Pentru a confrunta juxtapunerea pe care o face Platon intre Zamolxis si Abaris ne lipsesc elemte esentiale, mitologic vorbind, cu privire la amandoi. Abaris era socotit un magician care traia fara a se hrani si cutreiera Grecia zburand pe o sageata de aur, daruita de zeul Apollon, ca sa vindece diferite molimi; singurul raport ar fi fost, deci, practicarea medicinei, care la Abaris, spre deosebire de Zamolxis, se efectua pe calea miracolelor.
Controversele asupra calitatii de zeu sau de om a lui Zamolxis (in alte rostiri Zalmoxis) au inceput cam odata cu primele stiri despre el (Herodot) si nu s-au incheiat nici acum. Totusi, fluctuatia interpretarilor moderne, bizuite pe informatiile antice scrise (caci nimeni nu a cercetat inca intr-adevar stiintific urmele posibile ale mitologiei Daciei in folclorul si in ritualul unor datini din Romania – cu exceptia lui Adrian Bucurescu in Dacia Secreta), sugereaza figura complexa a zeului. Dar, in primul rand, se observa in aceasta figura, ca insusiri esentiale, doua ce sunt greu de separat in mitologie: zeul mesianic si eroul civilizator. O examinare mai atenta aminteste de o similitudine de la mari departari geografice ( cu atat mai mult, fiind exclusa orice comunicare prin circulatia tematica a miturilor): Quetzalcoatl.
Ca zeu, Zamolxis nu putea sa fi fost venerat in ritualurile htonice: din retragerea sa vremelnica in pestera (care, in lumina ipotezelor arheologice de azi, ar fi putut sa fie un palat subteran, poate cu iesire secreta) nu rezulta nici moartea mistica, nici inhumarea simbolica, iar intoarcerea sa nu este inviere osiriaca, ci a doua venire.
Tot ca zeu, Zamolxis nu a putut fi venerat in locul lui Gebeleizis, pe care l-ar fi absorbit prin sincretism, deoarece Gebelezis era zeul miscarilor atmosferice, in norii caruia se trageau salve de sageti, fapt lesne de inteles la un popor cultivand grane si vita de vie; era insa deci Zamolxis un zeu al cerului senin? pesemne ca nu, sau cel putin nu al cerului ca bolta imediata, ci al unui cer mistic, socotit sediul sau discret, unde erau trimisi cei mai buni tineri ca soli aruncati in suliti.
Comparatiile fonetice cu numele zeitei trace Zemelo, vadit htonica, sau cu al zeului htonic lituan Zjameluks nu par sa aiba temei (consonanta nefiind argument in comparatiile onomastice, cu atat mai putin aici, unde asemanarea intre radacini este foarte vaga).
Ca erou civilizator, Zamolxis vadeste cateva atribute de baza: comunicarea cel putin a doua stiinte fundamentale pentru antichitate, astonomia si medicina, propagate de el fara alura de miracol, deci nu pe cale divina (ca Apollo Medicus); educatia morala a populatiei si instruirea ei filososfica; organizarea unui sistem religios, cu doctrina teologica si cu investitura scaerdotala; contributia (dupa unii autori antici, directa) la organizarea politica a tarii pastorite, din care nu a lipsit si introducerea deprinderii ospetelr cu discutii intelectuale (ceea ce rezulta clar din textul lui Herodot).
Oricat ar fi de regretabile lacunele produse de pierderea unor opere fundamentale (cel putin a presupusei carti scrise de imparatul Traian), nu putem spune nici ca penuria de documente e totala: cele care sunt ne ajuta in afirmatia ca, pana sa fi dobandit cultul de zeu, Zamolxis trebuie sa fi fost venerat mult vreme ca invatator si ca model arhetipal.
Orice incercare de a sintetiza figura cestei divinitati enigmatice si complexe va fi negresit intampinata de unicitatea lui Zamolxis in panteonul universal; rarele similitudini sunt aparente si sunt mai curand coincidente nemotivate structural. Socotit daimon de Herodot, erou zeificat de Strabon, mag si medic al sufletului de Platon, rege filosof de Iordanes, in antichitate, apoi zeu celest (V. Parvan, M. Eliade), uneori chiar saman arhetipal (E.R.Dodds), in cercetarile moderne – Zamolxis este mai presus de orice simbolul esential al modului de existenta a unui popor: retragerea vremelnica a zeului in pestera sa sugereaza practica unor mistere initiatice, dupa cum trimiterea periodica a solului aruncat in suliti si ales dintre cei mai buni confirma aparteneta integrala si vesnica a omului la substanta cosmica.
Material preluat din “Miturile Esentiale” a lui Victor Kernbach
Herodot – Istorii, IV – Despre Zamolxis
[...] Getii, care luasera o hotarare nesabuita, au fost robiti [de Darius] numaidecat, desi ei sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci.
Iata cum ajung ei nemuritori: dupa credinta lor, ei nu mor, ci acela ca piere se duce la Zamolxis, zeul lor, pe care unii il socotesc identic cu Gebelezis.
La fiecare al cincilea an ei arunca sortii si totdeauna il trimit cu solie la Zamolxis pe acela din ei pe care cade sortul, incredintandu-i de fiece data toate trebuintele lor.
Trimiterea solului se face in acest chip: unii din ei, stand in sir, tin trei suliti cu varfurile in sus, pe cand altii il apuca de maini si de picioare pe cel trimis la Zamolxis, il leagana de mai multe ori si dupa aceea ii fac vant aruncandu-l deasupra varfurilor de suliti. Daca omul acela, cazand, moare strapuns, ei sunt incredintati ca zeul le este binevoitor; daca solul nu moare, il hulesc invinuindu-l ca e om rau; dupa ce l-au invinuit, trimit alt [sol].
Ei ii spun solului, cat acesta mai e in viata, tot ce vor sa ceara [de la zeu]. Cand tuna si fulgera, tracii de care e vorba trag sageti in sus, catre cer, amenintandu-si zeul, deoarece ei nu recunosc alt zeu in afara de al lor.
Dupa ceea ce am aflat de la helenii ce locuiesc in Hellespont si in Pont, fiind un om, acest Zamolxis ar fi trait la Samos, ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Dobandind dupa aceea libertate, ar fi strans multa bogatie, si astfel, cu averea castigata, s-ar fi intors printre ai sai bogat.
Deoarece tracii traiau in cumplita saracie si erau lipsiti de invatatura, acest Zamolxis, intrucat traise printre heleni, indeosebi in preajma lui Pythagoras, omul cel mai intelept al Heladei, cunoscand astfel modul de viata ionian si niste moravuri mai de soi decat cele din Tracia, a cerut sa i se cladeasca o sala de primire unde le oferea ospete cetatenilor de vaza; in timpul ospetelor ii invata ca nici el, nici oaspetii lui, nici urmasii lor nu vor muri vreodata, ci numai se vor muta in alt loc unde, traind pururi, vor avea parte de toate bunurile. In tot acel rastimp cat isi gazduia oaspetii, vorbindu-le astfel, el daduse porunca sa i se faca o locuinta subterana. Cand a fost gata locuinta, a disparut si el din mijlocul tracilor, coborand in adancimea incaperilor subpamantene, unde a stat ascuns trei ani.
Tracii l-au regretat si l-au bocit ca pe un mort. Dar in anul al patrulea el s-a ivit iarasi dinaintea tracilor, facandu-i astfel sa creada tot ceea ce le spunea. Iata ce istorisesc helenii ca ar fi savarsit el.
Intrucat il priveste pe Zamolxis, ca si locuinta lui de sub pamant, eu nici nu tagaduiesc toate cate s-au spus, nici nu le cred insa prea mult. Cred totusi ca acesta a trait cu multi ani inainte de Pythagoras.”
Strabon – Geografia, VII – Despre Zamolxis
Astfel se spune ca un oarecare get, numit Zamolxis, a fost sclavul lui Pythagoras. De la filosof a obtinut oarecari informatii despre fenomenele ceresti, iar altele de la egipteni, deoarece in peregrinarile sale ajunsese chiar si in Egipt.
Intors in patrie, Zamolxis a dobandit respectul carmuitorilor si al poporului, ca talmacitor al fenomenelor ceresti. In cele din urma, a izbutit sa-l convinga pe rege sa si-l faca asociat la carmuire, ca pe un om avand insusirea de a dezvlaui vointa zeilor. La inceput i s-a incredintat doar functia de sacerdot al celui mai venerat dintre zeii lor, iar apoi l-au proclamat zeu pe el insusi. Zamolxis si-a ales o anume pestera, inaccesibila tuturor celorlalti oameni, si acolo isi petrecea viata, intalnindu-se rar cu oamenii, afara de rege si de dregatorii lui. Regele il sustinea, vazand ca acum poporul i se supune mult mai bucuros decat pana atunci, in credinta ca el isi da poruncile dupa povata zeilor.
Acest obicei s-a pastrat chiar pana in vremea noastra, intrucat ei au totdeauna un om de atare alcatuire, care de fapt nu este decat un sfetnic al regelui, insa la geti este venerat ca zeu. Tot astfel si muntele acesta a fost recunoscut sfant, si getii asa il numesc; numele lui, Kogaion, era acelasi cu numele raului care curgea in preajma. Cand peste geti a domnit Burebista, impotriva caruia se pregatise sa porneasca razboi divinul Caesar, functia aceasta inalta o ocupa Deceneu. Asa sau altminteri, obiceiul pitagoreic de abtinere de la folosirea animalelor ca hrana, introdus de Zamolxis, s-a mai pastrat.
Platon – Harmides – Despre Zamolxis
“(Vorbeste Socrate) – Bine, Harmides, am zis, la fel este acum si cu descantecul nostru. L-am invatat acolo, in armata, de la unul din medicii traci ai lui Zamolxis, despre care se spune ca ii face pe oameni nemuritori. Iar acel trac ma incredinta ca au dreptate confratii sai din Helada sa sprijine ceea ce ziceam adineauri. Dar, a adaugat el, Zamolxis, care-i regele nostru, dovedeste, ca zeu ce este, ca tot asa cum nu se cuvine sa incercam a vindeca ochii fara sa fi vindecat capul, nici sa tamaduim capul fara sa tinem seama de trup, cu atat mai mult nu trebuie sa incercam a vindeca trupul fara a cauta sa tamaduim sufletul; pricina pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Heladei este ca ei nesocotesc intregul pe care s-ar cuveni sa-l ingrijeasca, iar daca acestui intreg nu-i merge bine, nu poate sa-i mearga bine nici partii. Asadar, zicea tracul meu, de la suflet pornesc cele rele si cele bune pentru corp, ca si pentru omul intreg; de acolo purced acestea, asa cum din cap purced cele privitoare la vaz. [...]
Sa presupunem ca, asa cum ne incredinteaza Kritias, care este aici de fata, ai si avea intelepciune in tine si ai fi atat cat se cuvine de intelept, tu nu mai ai nevoie nici de descantecele lui Zamolxis, nici de acelea ale lui Abaris Hyperboreul; voi fi insa nevoit sa-ti dau numaidecat remediul impotriva durerii de cap.”
Nota: Pentru a confrunta juxtapunerea pe care o face Platon intre Zamolxis si Abaris ne lipsesc elemte esentiale, mitologic vorbind, cu privire la amandoi. Abaris era socotit un magician care traia fara a se hrani si cutreiera Grecia zburand pe o sageata de aur, daruita de zeul Apollon, ca sa vindece diferite molimi; singurul raport ar fi fost, deci, practicarea medicinei, care la Abaris, spre deosebire de Zamolxis, se efectua pe calea miracolelor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)