Dacia maiastra

Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă până în vârf: limbă, haine, obiceiuri, până şi numele, nu mai suntem moldoveni, ci romani. (Alecu Russo) Limba lor [românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă. (Bonfini) Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi si dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai. (D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p 255-257, 1902) Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toţi câţi sunt istorici. (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor) Şi supt acel nume [Dacia] au trăit aceste ţări, până la al doilea descălecat cu Dragoş Vodă. Şi acum mulţi ne zic nouă, ţării noastre şi Ţării Munteneşti, streinii, Datzia, însă norodul, neamul locuitorilor nu şi-au schimbat numele său, că tot romanus, apoi cu vremea şi îndelungate veacuri romani, apoi români până astăzi. (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor) De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latinesti, adeca acei corecte, TOTUŞI DACĂ VOM AVEA A GRĂI OBLU, LIMBA ROMÂNEASCĂ E MUMA LIMBII CEI LATINEŞTI. (Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, p 316, 1812) Afundaţi în cărţile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea. (M. Kogălniceanu) Sunt dac, nu sunt roman / Pe romani îi dispreţuiesc. (B.P. Haşdeu) Oare trebuie neapărat să ne laudăm cu toţi care ne-au cucerit? (Oltea Predoiu, elevă în clasa a IV-a, ian.1980) Nevinovata nenorocire de a fi produs o şcoală [Ardeleană] destul de numeroasă de romani noi, care făr a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că-şi trag respectul lumii asupra-şi când strigă că se trag din romani, că sunt romani şi prin urmare cel întâiu popor din lume. (M. Kogălniceanu) Altminteri, norodul şi la noi în Moldova ca şi în alte ţări pe care ştiinţa nu le-a luminat încă, e foarte plecat spre eres şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece la nunţi, îngropăciuni şi alte întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor. (D. Cantemir, capitolul despre Religia moldovenilor) Acesti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane. (Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII) DACHII PREA VECHE A LOR LIMBĂ OSEBITĂ AVÂND, CUM O LĂSARĂ, CUM O LEPĂDARĂ AŞA DE TOT ŞI LUARĂ A ROMANILOR, ACEASTA NICI SĂ POATE SOCOTI NICI CREDE. (C.Cantacuzino) Nu ne putem mira îndeajuns care e pricina că voi ungurii ne-aţi apăsat pe noi într-atâta şi ne-aţi aruncat după cap şi jugul iobăgiei, când noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât ungurii şi ce e mai mult, suntem şi mai demult decât voi în această ţară, căci suntem rămăşitele încă a vechilor DACI. (Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae) Vom combate dar din toate puterile noastre direcţia falsă ce o parte din scriitorii de astăzi se încearcă a da limbii şi literaturii. (M. Kogălniceanu) La soldaţii români] Dogma nemuririi sufletului îi făcea curajoşi fără margini, dispreţuitori faţă de orice pericol, poftitori de moarte (apetitus morti) luptători cu hotărâre şi cu o întreprindere de speriat. (Metianus Capella) Descoperirea sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam. (Nicolae Iorga) Nu invidiaţi vechile popoare ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa. (Michelet, 1859) Din emoţie în emoţie, am simţit de câteva ori o lacrimă căzându-mi pe câte o filă. O să mă duc de m-ar lăsa puterile, la Orăştie să plâng la zidurile ei. Un nou univers mi s-a deschis fulgerător. Mi-aş permite să spui că sunt un om fericit, între constelaţii şi balsamuri. (Tudor Arghezi, 7.4.1966) Opreşte dacule, nu şti tu că adierea aceasta de viaţă care suflă de la munte a uscat lacrimile copilăriei mele, a dezmierdat visurile mele de tânăr şi mă găseşte iar după lungă despărtire, tânăr, îmbătrânit, cu fruntea brăzdată, cu inima sfărâmată, dezamăgit! (Alecu Russo) Da, am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, anteistoric. (Cezar Bolliac) Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceata este puterea noastră. (Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc în Enciclopedia României) (Zamolxen) era minunat de înţelept în filosofie. (Alfonso X El Sabio) (Cu ocazia intrării triumfale în Roma a lui Constantin cel Mare) s-au strâns în jurul draconilor, legaţi cu vârfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample. (Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17) Românii despre care am mai spus că sunt daci. (Bocignoli, 29.6.1524, la Ragusa) Este limpede că barbarii cinstesc cu deosebire pe legislatorii şi dascălii lor, numindu-i zei…aşa cum sunt toţi barbarii, odrisii, getii. (Clemens din Alexandria, Covoarele, 1,15) Zopyrion, comandantul Thraciei, în timp ce făcuse o expediţie împotriva geţilor, adunându-se pe neaşteptate furtuni şi vijelii, a fost copleşit împreună cu întreaga armată. (Curtius Rufus, Historia Alexandri,X,1,43) Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu. (Demostene, Discursuri) Atunci…de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri…De ce te-ai silit împotriva firii, să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber? (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XXI, 11-12) (Dacii au) pielea rece şi umedă şi din această pricină moale, albă şi fără păr. (Galenus) Când zicem azi că cineva vorbeşte limba barbară, aceea nu este altceva decât limba rustică. (Gellius) Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo, n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii…Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlnesti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei şi credinţa sotiei! (Horaţiu) (Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…), demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului, le-a arătat orbita lunii, şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus, spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc. (Iordanes, Getica, XI, 69-70) Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie. (posibil citat din Getica lui Traian) (Iulian, Cezarii,Traian,22) (Cato:) Feriţi-ne, zei ceresti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr… (Lucanus, Pharsalia, II, 295-297) “Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu. (Martial, Epigr., IX, 46) Ce să mai spunem de britani şi de germani, care locuiesc lângă ocean, sau, ca să trecem la barbari, de daci şi sarmaţi şi sciţi dintre care neamuri cele mai multe n-au auzit până acum cuvântul Evangheliei. (Origenes) Tracul Zamolxis, care învăţase pe druizi, printre altele şi divinaţia prin fise şi numere. (Origenes, Philosophumena, I, 2, 22) “Papa Nicolae I spune că grecii de la acea vreme numeau Latina şi Scita limbi barbare. (O scrisoare către Împăratul Bizanţului Mihail al III-lea, 865 en) (Decebal), un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea. (Plinius cel Tânăr, Epistole, VIII, 4,2) Într-un glas se roagă ţăranii romani să-i lase a trăi cu barbarii…Şi apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii (geţii) când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei decât cu noi. (Salvianus, De gubernitone, V,8) Geţia: este o lege a geţilor, să cânte din cythare când merg în solii. (Theopompos, 40) În toate Pannoniile există obiceiuri şi moravuri Romane, dar şi un fel de limbă Romană şi mulţi se ocupă şi cu literatura. (Veleius Paterculus) [Calgacus: Romanii] “Pustiesc, sacrifică, uzurpă sub titluri false, şi numesc acest lucru imperiu, transformă totul în deşert şi numesc acest lucru, pace” (Tacitus, Agricola, 30) Preluare dupa: http://www.dracones.ro/

Legendele Dacilor Liberi - Legenda Marelui Lup Alb

"Pana acum ati aflat povestile lui Omu, lui Muntean, doua dintre ajutoarele nepretuite ale lui Zamolxis si ale lui Mos Timp, Marele Duh al Pietrei Sacre. Va veni vremea sa cititi despre Leandru, Zane si Soimi, dar acum vom patrunde in lumea ce ne va duce pe urmele Marelui Lup Alb, strasnica fiara a Daciei, mana dreapta a Zeului in munti si paduri. Dar sa luam firul de la capat si sa pornim a-l depana.
Se povesteste cum in muntii ce-l adaposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea parul alb ca neaua. Preotul nu era batran, era chiar un barbat in floarea varstei si cu mare putere, dar care pur si simplu asa se stia de cand era pe lume, cu plete lungi si albe ca omatul. La inceput, el umblase din sat in sat si vorbise cu oamenii, convingandu-i de adevarata credinta, de puterea si bunatatea marelui Zamolxis. Aceasta ii era menirea de preot si o indeplinea cu sarg deosebit si bucurie, pentru ca era convins de ceea ce facea. Preumblarile sale intre hotarele tarii au durat pana in clipa in care Zeul a aflat ca are in el un slujitor puternic si demn de incredere, asa ca l-a chemat in munti, mai aproape de el. Acum, preotul cu parul alb ca neaua nu mai era nevoit sa ceara in fiecare noapte adapost si mancare taranilor.Avea propria sa coliba la intrarea intr-o pestera. Fructele padurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere ii dadea cea mai dulce apa din cate fusesera vreodata pe pamant.
Preotul nu statu degeaba in padure. Pentru ca nu avea aproape oameni carora sa le vorbeasca, incepu sa glasuiasca vietuitoarelor codrului. Mai mult: stand cat era ziulica de lunga singur, si avand ca tovarasie doar fiarele si pasarile padurii, le-a prins graiul. La inceput era mai greu, doar le intelegea, apoi, incetul cu incetul, a inceput sa le si vorbeasca pe limba lor, sa le ajute si sa le ceara sfaturi cateodata. Nu de putine ori a facut in asa fel incat animalele sa nu se mai ucida intre ele.
Preotul cu par alb ca neaua ajunsese in cativa ani un adevarat conducator al padurii, dar dintre toete vietuitoarele de acolo, mari si mici, cel mai bine se intelegea cu lupii, acestia fiind cel mai aproape de sufletul sau. Haitele veneau mereu la coliba din gura pesterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci cand foamea mistuitoare le cerea sa omoare vreo ciuta, omul nostru mergea chiar in fruntea lor la vanatoare, invatandu-i pe lupi sa aleaga pentru hrana animalele bolnave sau batrane. Le spunea:" Cu totii ne-am nascut pe acelasi pamant si traim pentru bunul nostru stapan, Zamolxis atotputernicul. Si eu, si voi, dar si bietele ciute. Fiecare lucru are cate un rost pe lume, asa ca sa nu ucideti decat caprioarele care, dintr-o pricina sau alta nu mai sunt de trebuinta."
Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale....
Zamolxis intelese cat de mare ajutor ii pot aduce lupii in vremurile de izbeliste ce se vesteau, asa ca se hotara asupra unui gand ce de multa vreme il framanta. Il chema la el pe preotul cu parul alb ca neaua. "Preotule, spuse Zeul, am urmarit pas cu pas tot ce ai facut de la venirea ta in munti si pana acum. Stiu cat de bine te intelegi cu salbaticiunile padurii si mai cunosc si faptul ca haitele de lupi te asculta orbeste. Sufletul ti-l stiu de mai demult pe de-a-ntregul. Iata acum de ce te-am chemat la mine si pentru ce ti-am spus mai intai aceste vorbe: se apropie vremuri grele si a sosit clipa ca sacrificiul tau sa ajute neamul Dacilor. Esti gata sa te supui, sa urmezi calea destinului tau?"

In timp ce graia, Zamolxis se uita in ochii si in sufletul preotului cu parul alb ca neaua. Isi dadu seama, inca o data, ca are in fata un supus ce s-ar fi aruncat si in flacari pentru fericirea tarii sale...
"Stapane, nu cunosc nimic sa-mi fie mai drag decat meleagurile acestea, libertatea si fericirea neamului meu. Vointa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar daca sacrificiul meu poate fi de ajutor nu pot decat sa-ti multumesc ca m-ai ales. Porunceste sa mor si asa voi face, daca asta trebuie.Sunt la picioarele Zeului meu si ma supun."
"Nu, preotule cu parul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar in inimile dusmanilor tarii ar aduce o usurare, pentru ca soarta gliei noastre va depinde, de aici inainte, si de tine. Asa sa stii!...Te voi transforma prin puterea mea si a Pietrei Sacre, intru gloria vesnica a Dacilor Liberi, intr-un lup, dar nu intr-unul obisnuit. Parul ti-e alb ca neaua si asta iti arata gandirea ta adanca. Bratul ti-e puternic, iar asta dovedeste forta ta. Iti voi darui nemurirea si vei deveni Marele Lup Alb, conducatorul in lupta si pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca si pana acum, supusul meu."
Preotul cu parul alb ca neaua avea lacrimi in ochi atunci cand vorbi din nou:" Stapane, nu sunt demn de aceasta cinste!"
"Asta nu tu o hotarasti, raspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotararea mea este luata...prima ta menire este aceea sa unesti toti lupii sub cuvantul si porunca ta, astfel incat sa fie gata de lupta, iar la cel mai mic semn al tau sa se adune pentru a-mi asculta poruncile. Cand acest lucru va fi bine dus la indeplinire, vei veni alaturi de mine, in Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai parasi, afara doar de cazurile de primejdie grava pentru tara."
Dupa ce termina ce avea de spus, Zamolxis se ridica de pe tronul sau de granit si se indrepta spre Piatra, o ridica de la locul ei si o inalta spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto- Dacilor porni o raza de lumina ce il invalui dintr-o data pe preot intr-o ceata orbitoare. Orice muritor de rand si-ar fi pierdut vederea in fata acelui fantastic spectacol. Ca prin minune preotul cu parul alb ca neaua se transforma in lup, dar nu intr-unul ca toti ceilalti, ci intr-unul asa cum nimeni nu a mai vazut nici pana atunci si nici dupa aceea. Lupul nou ivit era unic in toata semintia sa. Mare de statura cat un urs, avea ochii precum jaratecul, labe puternice, gherele si coltii lungi si ascutiti ca sabiile, iar blana sa era alba, alba, mai alba decat laptele.
Prin vrerea si puterea bunului Zamolxis, se nascuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipa, destinul patriei avea inca un aparator de temut.
Misiunea Marelui Lup Alb incepu imediat si nu a fost nevoie de vreme prea indelungata pentru ca toate haitele de lupi din tara, de la catelandri abia nascuti si pana la cei mai batrani si neputinciosi, sa se afle sub conducerea sa...Marele Lup Alb a avut grija sa invete haitele sa nu mai atace casele si gospodariile oamenilor pentru a le prada, iar la strigatul sau trebuiau sa se adune cu totii pentru a porni la lupta. In acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor sa-si ajute fratii de sange, cum erau considerati lupii, sa le ofere hrana si adapost ori de cate ori era nevoie. Acestia din urma, la randul lor, aveau datoria invatata de la conducatorul lor si trebuiau sa-i ajute pe Geto-Daci in lupta si in apararea Muntelui Sacru
................................................................

Toate bune si frumoase, numai ca oamenii sunt nestatornici, iar cand este asa, fericirea si intelegerea nu pot dura la nesfarsit. Marea invazie era din ce in ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supusii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, incepusera sa se indoiasca de puterea Marelui Zeu , indreptandu-si rugaciunile si ofrandele spre alte zeitati. Se vede treaba ca frica roade sufletul omului, sau poate ca acei tradatori sperau la avutii mai mari.Miseii nu s-au multumit numai cu tradarea si, de teama care nu cumva sa ajunga in fata Marelui Lup Alb, incepura sa omoare in nestire orice lup care le iesea in cale. Pacea Dacilor incepea sa se clatine datorita fricii si pierderii credintei stramosesti.
Cu toata vitejia de care au dat dovada cei care mai credeau in Zamolxis, fara ajutorul Zeului si al Marelui Lup Alb, acesti ultimi bravi Daci au fost in cele din urma invinsi, iar cei care au scapat cu viata s-au refugiat in adapostul oferit de marea cetate a Muntilor Apuseni.
Din cand in cand, in toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zarit pe cate vreo colina indepartata cum privea la moartea fratilor sai. Nimeni insa nu l-a mai auzit, iar daca cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el incat sa-i poata citi sufletul prin ochii inlacrimati, si-ar fi dat seama ca marele conducator cu blana alba ca neaua plange cu durere. In fata sa se desfasura infrangerea pas cu pas a poporului sau drag, iar el nu putea decat sa priveasca neputincios. O data cu biruirea definitiva a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fara cale de intoarcere langa stapanul sau, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rand nu s-a mai aratat decat rar, foarte rar.
Cand o facea, insemna ca erau vremuri de mare izbeliste pentru urmasii Dacilor Liberi. Nu intra in lupta, nu aduna haitele, doar privea cu jale, dupa care revenea langa Zeu, povestindu-i ceea ce se intampla afara.
Desi s-au scurs de atunci multime de secole, Marele Lup Alb si astazi mai vegheaza si asteapta indurarea Zeului intru iertarea Dacilor Liberi, in randul carora el insusi se nascuse. Inca mai spera sa vina clipa in care Zamolxis ii va cere sa stranga iarasi haitele pentru a alunga dusmanii, pentru a recladi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credinciosilor si a inspaimanta pe tradatori prin urletu-i de lupta, cantul atat de dulce al Marelui Lup Alb.
In codrii batrani ai muntilor, sub bolta instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si il cunosc prea bine. Voi il auziti?"

Dîrele morţii, adevăr şi ficţiune

Autor: Ionel Grama
Frica de... „frică”
Discuţii despre dîrele lăsate de avioane pe cer se poartă nu numai în România, ci pe tot globul. Explicaţiile contradictorii, de cele mai multe ori fără o bază ştiinţifică, au creat în rîndul oamenilor o frică teribilă, alimentată permanent de aceia cărora le este teamă de frica lor sau de anumite fapte reale, bune sau rele, despre care oamenii simpli nu ştiu absolut nimic. Şi asta trebuie să ne îngrijoreze.

Diferenţe de formă
Prin „chemtrail(s)” se înţelege acea operaţiune de pulverizare din avioane a unor substanţe, în anumite scopuri. Atenţie însă, cuvîntul nu se referă la pulverizările de substanţe împotriva dăunătorilor agricoli, pentru stîrpirea ţînţarilor ori a lăcustelor sau pentru stingerea incendiilor. Chemtrail are un înţeles specific, de „traseu chimic”, de împrăştiere a unor substanţe otrăvitoare, menite să ucidă oameni. Astfel de operaţiuni s-au practicat în diferite războaie, cînd STL – substanţe toxice de luptă – au fost folosite pe scară largă. Alte scopuri ale chemtrails ar fi pentru controlul climei şi transformarea acesteia în armă de luptă, pentru controlul natalităţii populaţiei globului ori pentru folosirea energiei solare în scopuri distructive. Există o multitudine de acuzaţii prin care se susţine că aceste „dîre chimice” fac parte dintr-un program pus la cale de o conspiraţie mondială. Frica şi manifestările anti-chemtrails s-au amplificat din 1996, cînd s-a aflat de un aşa-zis document al USAF, „Meteo, multiplicator de forţe. Controlul vremii în anul 2025”. Deşi autorităţile Statelor Unite au precizat că aviaţia americană nu are astfel de preocupări, discuţiile au luat totuşi amploare. In Marea Britanie, secretarul de stat pentru mediu, alimentaţie şi afaceri rurale a fost întrebat de ce departamentul de cercetare s-a angajat în „studierea efectelor chemtrails”. Răspunsul: „Departamentul de cercetare nu se ocupă de studiul chemtrails”. Canadienii şi-au acuzat şi ei guvernanţii, pentru că au trecut sub tăcere astfel de experimente, dar şi aici răspunsul a fost: „Nu există probe ştiinţifice pentru a susţine că la mare altitudine au fost pulverizate substanţe în spaţiul canadian”. In ţara noastră, aceste discuţii au fost preluate de pe internet, amplificate şi răspîndite, ajungîndu-se pînă la a declara o „zi anti-chemtrails” (se pare că la o activitate ţinută pe 10 octombrie 2010, la Braşov), deşi cei mai mulţi adepţi habar nu au de-spre ce este vorba.

Confuzii curente
Un termen folosit în aeronautică, „contrail(s)”, este deseori confundat cu acela descris mai sus. Contrails sînt dîrele albe formate de aeronave în zbor, la mare altitudine, provocate de condensarea vaporilor de apă evacuaţi de motoarele avioanelor ori ale rachetelor. Gazele fierbinţi, azvîrlite în spaţiul înconjurător, la contactul cu aerul extrem de rece (temperatura scade cu 6,7 grade Celsius la fiecare mie de metri înălţime) formează picături microscopice de apă sau chiar cristale de gheaţă. Fenomenul este mai frecvent la peste 7.000 de metri înălţime. Există însă şi dîre ce se formează la joasă înălţime, aşa-numitele „vîrtejuri de aripă”, care pot apărea nu numai la aeronave, ci şi la zborul unor păsări, atunci cînd atmosfera este încărcată cu apă. Paradoxal, dar contrails au un efect pozitiv, ele constituindu-se într-un ecran protector împotriva radiaţiilor nocive venite de la soare sau de la alte corpuri cosmice. In fine, mai există un al treilea termen, despre care, cu siguranţă, foarte puţini oameni au auzit, şi anume „distrails”. Acesta este un „tunel” care se formează printr-un nor foarte subţire, la mare înălţime, cînd un avion trece prin el. Departe de a fi terminate, discuţiile despre chemtrails au luat amploare. Adepţii teoriei despre conspiraţia mondială susţin că se urmăreşte reducerea populaţiei globului prin otrăvire, aducînd ca argumente moartea a mii de păsări şi peşti, dar şi extinderea unor maladii (gripa porcină, cea aviară ş.a.). La polul opus, cei care susţin că aceste contrails reprezintă un fenomen normal, fără efecte negative majore asupra omului, plantelor şi animaleler, au convingerea că, dacă din avioane s-ar pulveriza STL, acestea ar fi purtate de vînt şi peste ţările celor care le-au împrăştiat, riscînd astfel să-şi omoare propria populaţie.
S-ar părea că această logică are cîştig de cauză. Realitatea ne demonstrează însă că, în diferite războaie, din Coreea, Vietnam, Irak, Afganistan, au fost folosite STL, dar şi că s-au desfăşurat o serie de experimente secrete, ce au avut ca scop tocmai determinarea suprafeţelor şi direcţiilor pe care ar ajunge eventual substanţe pulverizate din avioane de la diferite înălţimi.

Haarp Cord - Dragoste sau frica

Iisus Hristos, Zamolxe şi dacii - I

Autor: Ionel Grama

Afirmatiile domnului prof. dr. Constantin Miu, din lucrarea Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus au trezit un mare interes, am luat legătura cu autorul şi am obţinut acordul Domniei Sale pentru a prezenta întregul studiu. Dată fiind însă întinderea materialului, acesta va fi publicat fragmentat.

Scurtă prezentare a autorului
Dl. prof. dr. Constantin Miu s-a născut la data de 7 ianuarie 1957, în Medgidia, este absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava (1982), profesor titular de limba şi literatura română la Liceul Teoretic din oraşul natal. A obţinut masteratul în Teologie – „Ecole du Maître” – Geneva (între 1992 şi 1994), cu teza Les Dons du Saint Espirit, titlul de doctor în filologie la Universitatea „Al. I Cuza” din Iaşi, în 2001, cu teza Poezia religioasă a lui V. Voiculescu. Dl prof. dr. Constantin Miu a ţinut peste 28 de conferinţe pe diferite teme, fiind autorul a
650 de eseuri, poezii, cronici literare, comentarii şi sinteze, publicate în peste 23 de reviste. A scris 31 de cărţi, publicate la diferite edituri, este colaborator al unor emisiuni de radio şi televiziune şi a primit 18 premii şi recunoaşteri naţionale şi internaţionale.

A existat Iisus Hristos?
Pornind de la un articol publicat pe internet (http://www.razboiulnevazut.com/iisus-marele-initiat-din-dacia.html), unde se acreditează ideea (susţinută pe baza unei documentaţii riguroase) că Iisus ar fi „Marele Iniţiat din Dacia”, vom aduce şi noi alte argumente, „teza” noastră fiind centrată pe doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus.
Mai întîi, se cuvine să amintim consideraţiile în legătură cu atestarea documentară a existenţei lui Iisus: „Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Hristos nu a existat ca personaj istoric, fiind doar o născocire evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte susţin faptul că inexistenţa unui Iisus istoric este susţinută de cvasitotala lipsă a informaţiilor despre persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara Evangheliilor, a căror existenţă nu o pot contesta). Noi spunem că nici unii, nici ceilalţi nu au dreptate. Avem anumite rezerve în a crede că evreii se tem atît de mult de o «născocire» şi mai ales o născocire de-a lor, cu care ar trebui sa fie mîndri. Avem rezerve în a crede şi faptul că Iisus lipseşte cu desăvîrşire din literatura vremii, deoarece există o sumedenie de autori care-l menţionează foarte clar ca personaj istoric. Acest lucru îl fac pînă şi evreii, acuzîndu-l însă de vrăjitorie. O tradiţie din secolul I sau II îl menţionează pe «Yeshu», care «practica vrăjitoria şi uimea Israelul» (cf. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. II, p. 305, ediţia 1992). Apoi, avem mărturia lui Flavius Josephus, istoric roman de naţionalitate evreiască. El afirma că în acea epocă trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice. (cf. J. Duquesne, Iisus, Editura Humanitas, 1995, p. 245). Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului, romanii. Tacitus, de exemplu, ne confirmă faptul că Iisus a fost condamnat la moarte în vremea cînd guvernator al Palestinei era Pontius Pilat (Anale, 15, 44). Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tînăr (Scrisori, 10, 96) şi Suetonius (Viaţa lui Claudius, 25,4). Să nu mai punem la socoteală faptul că o «născocire evreiască» nu putea beneficia de «acte în regulă» ale condamnării sale la moarte. Acest document există, dar şi altele, precum Mărturia păgînului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împăratului roman Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în care se relatează despre ultimele evenimente din viaţa lui Iisus, şi alte patru epistole ale lui Pilat către împăratul Romei. Atîta zarvă pentru o «născocire evreiască»?… Ne îndoim în mod serios. Urmărind atît relatările istorice despre Iisus, cît şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a crede că Iisus ar fi fost evreu, aşa cum afirma M. Eliade, şi că divinitatea căreia i se închina el şi o numea Tată era Yahwe al evreilor.”

Cărui neam i-a aparţinut Iisus?
In subcapitolul Caracterele tipologico-raseologice ale lui Iisus, cel care semnează, din păcate, cu pseudonimul „Zamolxe” încearcă să demonstreze ideea că Iisus ar încarna tipul uman carpato-danubian. Iată care sînt argumentele: „Beneficiem de două descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus, funcţionar roman în regiunea Tyr şi Sydon, şi cealaltă a guvernatorului Iudeii, Pontius Pillat, ambele adresate împăratului de la Roma. Să-i dăm cuvîntul lui Lentullus, care ne spune: «(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade pînă la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimînd inocenţă şi linişte. Nicio pată sau zbîrcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă nu arată niciun argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată şi de aceeaşi culoare cu părul este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sînt albaştri-vineţii, blînzi şi senini» (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Hristos, Documente istorice, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).
De altfel, în majoritatea icoanelor creştine, mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu acelaşi păr şaten, ochi albaştri, piele deschisă la culoare… Prin urmare, nimic din caracterele tipologico-rasiale ale evreilor. Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Pontiu Pilat: «Trecînd într-o zi pe lîngă lacul ce se cheamă Siloam, am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tînăr… Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să văd, atît de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui… El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atît de senină şi de dulce, un contrast mai izbitor decît între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate» (ibidem, p. 121). Urmărind relatările celor două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui neam putea aparţine el? Ne lămuresc în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, care, vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din «Ţara Soarelui Răsare» (Dacia), spun că, sumerienii, «în acord cu prezumţiile sumerologilor», aveau ochii mari, buzele subţiri, nasul drept sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto-dacic. La acesta se adaugă portul bărbii lungi şi al pletelor (Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Editura Obiectiv, Craiova, vol. I, p. 63). Iar I. I. Russu completează: «…Dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român, iar brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n.n.), cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decît cu părul castaniu» (ibidem, p. 64). Prin urmare, după caracteristicile tipologice, Iisus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!”

Asemănări bizare
In cartea sa Piramida ocultă, Cristian Crăiţă rezumă legenda Gemenilor Divini Zamolxis. Intre aceasta şi „istoria” lui Iisus Cristos pot fi sesizate cu uşurinţă numeroase similitudini. Iată care sînt acestea:
- Mama Gemenilor Divini, Zamolxis, se numea (Fecioara) Maria, ca şi mama lui Hristos. La naşterea Copiilor Cereşti au venit, dinspre Marea Neagră, adică de la Răsărit, trei magi cu daruri, aşa cum au venit, tot de la Răsărit, la naşterea lui Iisus;
- Regele scit Erete a vrut să-i ucidă pe pruncii Apollon şi Artemis, întocmai cum regele Irod a vrut să-l omoare pe pruncul Iisus. Ca să scape de persecuţiile lui Erete, Aisepios (tatăl adoptiv al Copiilor Cereşti), şi soţia lui, împreună cu pruncii, au fugit la Cabesos, iar Iosif, mama şi copilul, în Egipt;
- Tinerii zei traco-daci au participat la Canonia („nunta”, conform românescului cununie), iar Hristos a fost invitat la nunta de la Cana;
- In graiul traco-dac, conducătorului unui ţinut i se spunea
PILEAT („nobil”, „stăpîn”), iar guvernatorul roman în timpul căruia a fost răstignit Hristos a fost Pilat din Pont;
- Inainte de a fi ucis, Apollon s-a retras în crîngul AKES-SAMENOS („Grădina Sfîntă”), iar Iisus în grădina Ghetsimani;
- Cea care l-a uns cu mir pe Apollon se numea Modula, iar cea care l-a miruit pe Iisus a fost Maria din Magdala;
- Pe o gemă tracică, Apollon (cu supranumele de OR-PHEOS – „Cel Jelit”) apare crucificat ca şi Hristos, în iconografia creştină;
- Iisus a fost crucificat pe dealul Golgota, care înseamnă „Locul Căpăţînii” iar zeul trac a fost ucis pe colina ARGE-DAVA (jud. Giurgiu), „Locul Capului”, „Căpăţîna”. Cel care l-a adus acasă pe Apollon ucis a fost tatăl adoptiv, AISEPIOS, nobil din ţinutul AURUMETTI (Ialomiţa); cel care a luat trupul lui Iisus de pe cruce şi l-a pus în mormînt a fost un om bogat din Arimateea, cu numele de Iosif;
- Naşterea Gemenilor Divini a fost prorocită de Orpheus, căruia i s-a mai spus şi Ion „Magnificul”; profetul care i-a pregătit Calea lui Iisus a fost Ioan Botezătorul. Lui Orpheus i-au tăiat capul MANAIDES („Dansatoarele”), pe timpul marii preotese SALONAI, iar Sfîntului Ioan Botezătorul i s-a tăiat capul în urma unui dans al Salomeei;
- Primii patru apostoli ai lui Iisus au fost: Simon, zis Petru, Andrei, Iacov şi Ioan, iar primii patru „ucenici/apostoli” ai lui Apollon au fost Asanum, zis Petrae, Andar, Iacchus şi Ion, care erau fraţi de lapte ai zeului. Ultimul apostol al lui Hristos a fost Pavel din Tars, iar cel care a reabilitat cultul zamolxian a fost Boerebuistas, căruia poporul i-a zis şi PAVEL TER („Cel mai mare împărat de pe pămînt);
- Ca şi zeul trac, Hristos a înviat şi s-a înălţat la cer.

Primul om care a preferat sa injure decat sa dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizatiei.
Sigmund Freud

Crestinismul Miscarii Legionare – cadru de formare a viitorilor Sfinti din inchisorilor comuniste

Imnul biruintei

Chinuiti si-nfometati
infruntam urgii,
Stam crucificati,
Transformati in torte vii.

Se smulge neamul din suferinta,
Nadejdea si-o ridica la Cruce,
Mihai Arhanghelul azi il duce
Navalnic spre marea biruinta.

Din zbuciumul si suferinta noastra
Se-nalta-n zarea albastra
Ca o catapeteasma-n sarbatoare
Imnul biruintei legionare!
(V. Gafencu)

La 24 Iunie 1927, vineri, de Nasterea Sf. Ioan Botezatorul, a luat fiinta, din pronia divina, „Legiunea Arhanghelul Mihail”, denumita astfel dupa icoana Sf. Arhanghel Mihail, protectorul ei, icoana purtata in toate ceasurile de suferinta. Întemeietorul, tanarul Corneliu Zelea Codreanu, marturiseste:
Eram asa de putini si asa de saraci, incat nu numai ca am fost tinta sagetilor ironiei altora, dar ne-am ingrozit noi insine de saracia noastra. Credinta insa nu ne-am pierdut-o nici o clipa. N-am avut nici o secunda de indoiala. Pare ca Dumnezeu inadins ne-a adunat asa de saraci pentru ca sa arate ca in victoria legionara materia n-a avut nici un rol. Din primul moment am avut viziunea clara a victoriei finale si mi-am asumat intreaga raspundere a conducerii. De atunci am trecut prin greutati, primejdii si riscuri nenumarate, dar aceasta viziune a victoriei nu m-a parasit nici o secunda…
De atunci a intrat in viata sociala si in vesnicie miscarea romaneasca de revigorare moral-spirituala, comparata cu ceea ce, in monahismul ortodox, a fost miscarea isihasta a Sf. Grigorie Palama (secolul XIV). Fenomenul legionar poate fi patruns in esenta sa doar pe cale teologica. El nu se reduce la politica, nici la anticomunism, nici la eroism de bravura, nici la gesturi sau imbracaminte, cum fals considera chiar unii „apropiati” de fenomenul legionar. Legiunea este o parte a Bisericii, face parte din ea. Lupta impotriva comunismului ateist si a tuturor nedreptatilor; are un temei spiritual, crestin: lupta impotriva raului.
Sfantul Apostol Pavel ii dojeneste astfel pe crestini: „In lupta voastra cu pacatul, mi v-ati impotrivit inca pana la sange“ (Evrei 12,4). Lupta aceasta este nevazuta, cum arata acelasi apostol: Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului. Caci lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduh. Pentru aceea, luati toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti impotriva in ziua cea rea, si, toate biruindu-le, sa ramaneti in picioare”. (Efes. 6, 11-13). Deci o lupta interioara cu sine insusi, cu patimile si neputintele personale, si de aici rezultand formarea unui om nou, crestin, cat se poate de desavarsit, moral, integru, cinstit si constiincios in fiecare domeniu de activitate, inclusiv in politic si social. Acest lucru a fost realizat tocmai de Miscarea Legionara in membrii ei si, prin ei, in toata tara, dorind o „tara sfanta ca soarele de pe cer“, cum spunea Mota.
A fi un om moral si cinstit, iubitor de Dumnezeu si de Neam. Atat putea face Legiunea. Mantuirea se da prin mijloacele harice ale Bisericii. Nici o substituire asadar, nici un conflict, nici o competitie intre cele doua. Ci o completare: ce nu putea face Biserica prin cler, facea Legiunea pe planul moral, civic, social, cultural si politic. Iar desavarsirea acestui om integru, omul nou, avea loc in trupul Bisericii. O alaturare organica fericita, o fuziune intre cer si pamant, intre divin si uman, intre transcendent si imanent.
Ca n-a fost sa fie tara toata ca „soarele de pe cer”, nu e vina Miscarii, ci a dusmanilor vazuti si nevazuti. Dar cu atat mai mare e vina lor ca au impiedicat un lucru bun si frumos. Vesnic vor purta ocara cerului ca au impiedicat cele mai sfinte si nobile idealuri prin mijloace cu totul necinstite. „Cine va sminti pe unul dintr-acestia mici care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui sa i se atarne de gat o piatra de moara si sa fie afundat in adancul marii. Vai lumii, din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mat. 18, 6-7; Lc. 17, 2).
Iata asadar, unii au ales jertfa cu arma in mana, altii in inchisori, in chinuri inimaginabile. Virgil Maxim imagineaza un dialog intre Capitan si Dumnezeu:
- Luam asupra noastra pacatele acestui neam, a zis Capitanul, oferind Miscarea Legionara lui Dumnezeu, ca jertfa de ispasire pentru pacatele neamului. Iar Dumnezeu a acceptat:
- Luati-le!… Si Fiul Meu a luat asupra Lui de bunavoie pacatele lumii. Veti patimi si voi! Fratii vostri de sange si dusmanii Mei va vor ucide!
- Da, Doamne, raspundem noi, dar asa cum pe El L-ai inviat din morti, nadajduim sa fii si cu noi, ca la invierea Neamurilor, sa nu fim in afara dragostei Tale! Si credem ca aceasta nadejde ne va izbavi!
(Imn pentru crucea purtata)

Intreaga suferinta a fost mijloc de purificare, jertfa de ispasire a pacatelor neamului. Si atunci cand iti pui viata pentru ai tai, din dragostea lui Hristos Dumnezeu, cum sa nu fii cinstit dupa moarte ca un placut Lui! Ca un sfant!
Extras din cartea: Martiri si marturisitori romani din secolul XX, de Fabian Seiche

Deliric 1 - Deschide ochii

Constiinta

Felul in care un indian a definit constiinta pare nu numai amuzant, ci si foarte semnificativ:
"Constiinta este un obiect triunghiular ascutit care locuieste în interiorul meu. Cand fac ceva rau, se învarte si îmi produce mari dureri. Dar daca fac în continuare lucruri rele, obiectul se va rasuci atat de mult, încat colturile sale se vor toci si nu-mi vor mai produce nici o durere. “

Miron Chichişan - evocarea personalităţii mareşalului Ion Antonescu

Discurs comemorativ rostit de catre deputatul Miron Chichişan la Sedinta Camerei Deputatilor din 3 iunie 1997.

Domnule preşedinte de şedinţă,
Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Cu 115 ani în urmă, la 2 iunie 1882, vedea lumina zilei la Piteşti, cel destinat să intre în istorie, alături de marii martiri ai neamului, Ion Antonescu. Şi-a iubit pământul străbun ca nimeni altul şi a luptat pentru întregirea neamului în cele două războaie mondiale. A fost călăuzit de un singur crez: libertatea şi fericirea propriului popor, alipirea la patria mamă a teritoriilor româneşti rupte din trupul ţării de vecini lacomi în conjuncturi vitrege pentru ţară.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, colaboratorii nu l-au înţeles, iar naivul sau vicleanul Mihai de Hohenzolern l-a trădat. Arestat, din ordinul fostului suveran, de grupul condus de trădătorul ce-şi doarme somnul la Iaslovăţ, la 23 august 1944 a fost predat ruşilor, la 1 septembrie, acelaşi an. Pentru această faptă de bravură, Mihai de Hohenzolern a primit de la Stalin decoraţia "POBEDA" şi un avion, intrând în istoria eroicului nostru popor ca deschizător al drumului glorios spre comunism. Nu avea cum să ştie necoptul suveran - ( care coordonase arestarea a ceea ce avea ţara şi armata mai valoros în acea vreme - sau poate înţelegerea prusacului Mihai că nu se putea înălţa sub coroana falnicului stejar românesc a cărui umbră îl umilea. Pentru fapta sa nedemnă l-a iertat mareşalul, l-a iertat poate Dumnezeu, dar nu l-ar ierta istoria.
Judecat de un aşa-zis "tribunal al poporului", în a doua jumătate a lunii mai '46, mareşalul Antonescu a fost condamnat la moarte. Şi Hohenzolernul l-a trădat pentru a doua oară, neacceptând graţierea înaintată prin cerere de avocatul apărării.
Ultimele zile din viaţă şi le-a petrecut în închisoare, apoi, împreună cu alţi condamnaţi, a fost dus în Valea Piersicilor. Un pluton de execuţie, format din gardieni publici, avea misiunea să-l execute.O rafală de gloanţe şi condamnaţii s-au prăbuşit. A căzut mareşalul. Era 1 iunie 1946. Peste o zi, la 2 iunie 1946, mareşalul ar fi împlinit 64 de ani. Nu i-a mai împlinit şi nu a avut parte nici de mormânt. Se temeau asasinii că la mormântul mareşalului, poporul va face pelerinaj, dar duhul lui Ion, cel fără de mormânt, se află la mormântul Eroului necunoscut, în sufletul cald şi luminos al poporului român.
În timp ce mareşalului Antonescu nu i s-a dat un loc de mormânt, veneticului trădător Mihai i s-a permis să treacă pe sub Arcul de Triumf, pângărind demnitatea unui popor eroic, dar istoria va face dreptate şi mareşalul Antonescu va fi aşezat în gloria marilor luptători martiri ai neamului românesc. (Aplauze)

Invata

Invata de la apa sa ai statornic drum
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum
Invata de la umbra sa treci si sa veghezi
Invata de la stanca cum neclintit sa sezi
Invata de la soare cum trebuie s-apui
Invata de la vantul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de linistit sa treci
Invata de la toate caci toate-ti sunt surori
Cum treci frumos prin viata
Cum poti frumos sa mori!
Invata de la vierme ca nimeni nu-I uitat
Invata de la nufar sa fii mereu curat.
Invata de la flacari ce-avem de ars in noi
Invata de la ape sa nu dai inapoi
Ivata de la umbra sa fii smerit ca ea.
Invata de la stanca sa-nduri furtuna grea.
Invata de la soare ca vremea sa-ti cunosti
Invata de la stele ca-n cer sunt multe osti
Invata de la greier cand singur esti sa canti
Invata de la luna sa nu te inspaimanti
Invata de la vulturi cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica si vezi povara ei
Invata de la floare sa fii gingas ca ea.
Invata de la miel sa ai blandetea sa.
Invata de la pasari sa fii mereu in zbor.
Invata de la toate ca totu-I trecator.
Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care treci
Sa-nveti din tot ce piere cum sa traiesti in veci!

Valea regilor traci si comorile lor

De la Giurgiu la Russe e o aruncatura de bat. Un pod ce separa doua tari, peste o Dunare-granita care in trecut lega, si nu despartea, ca acum, malurile. Si care era o adevarata coloana vertebrala a Europei.

Sunt pentru prima oara in Bulgaria. Pentru mine e o tara straina, cu o limba straina. Si totusi, acum doua mii de ani, de o parte si de alta a apei, traia acelasi neam si se vorbea aceeasi limba. Asa cum de o parte si de alta a Muresului sau pe un mal si altul al Oltului traieste acelasi popor. Oamenii se strigau de pe un mal pe celalalt al Dunarii in acelasi grai. Flacaii mergeau la petit cu barcile, iar pescarii de pe ambele tarmuri se intalneau in mijlocul apei la povesti despre stime si balauri cu sapte capete. Dar ce s-a intamplat? Unde a disparut bucata aceasta de istorie comuna?
Din vremurile indepartate ale neoliticului, Dunarea a fost o singura casa pentru cei de pe ambele sale maluri: aceeasi cultura, aceleasi manifestari artistice, aceleasi traditii si stil de viata. Au intrat apoi in istorie daco-getii, numiti asa la nordul Danubiului si numiti "moesi" la sud. In campia sudica marelui fluviu, pe fasia ce se intinde de la tarmul Dunarii, pana la sirul de munti Stara Planina, numiti odinioara Haemus (Balcani), ce strabat Bulgaria de la vest la est, locuiau acesti moesi sau mysi, de la numele carora teritoriul acesta se va numi Moesia. Aceasta este tara dacilor de la sud de Dunare, o tara orientata spre fluviu si continent, spre spatii inchise, pamanturi roditoare si clima temperata. In sud, dincolo de muntii Balcani, se aflau insa tracii, inruditi cu dacii, dar puternic influentati de lumea grecilor: o lume orientata catre mare, catre spatii deschise si clima calda, mediteraneana. Bulgarii vorbesc doar despre acei traci. Pe ei ii considera stramosii lor si se mandresc cu mostenirea lor tracica. Cel mai numeros neam dupa inzi, cum spune Herodot despre traci, au lasat in urma lor constructii si tezaure fabuloase, pe care bulgarii au stiut sa le scoata la lumina, sa le conserve si sa le arate intregii lumi. Ceea ce noi, romanii, nu am stiut sa facem cu dacii nostri.
Neam razboinic si mandru, tracii au avut perioade de mare glorie. Homer insusi ii aminteste ca fiind aliati ai troienilor, in razboiul impotriva grecilor. De fapt, insisi troienii se pare ca erau de neam tracic. Negurile istoriei sunt cu atat mai dense, cu cat ne indepartam mai mult in timp, iar peisajul de azi al campiilor bulgare nu mai evoca cu nimic vremurile de altadata. Tracii, care traiau divizati in multe triburi, au reusit in secolul al VI-lea inaintea erei noastre sa se adune sub coroana regelui Teres, formand un mare regat, cel al odrisilor. Apogeul acestuia a fost atins in timpul dinastiei Cotizonilor si a regelui Sitalces, in secolul al IV-lea inaintea erei noastre. Dar romanii si-au intins stapanirea si peste Tracia, transformand-o in provincie, in secolul I i.e.n. Cercetatorii considera ca la venirea slavilor, care s-a petrecut in secolul al VI-lea dupa era noastra, tracii isi pierdusera deja identitatea si fusesera romanizati sau grecizati. Asa incat slavii s-ar fi asezat probabil pe un substrat romanic.
Totusi, ceva nu e clar in aceasta poveste: exista asemanari mari de structura intre bulgara si romana, care nu au nimic a face cu latina si, ca urmare, sunt socotite de unii lingvisti "coincidente". Mai mult, trebuie facuta o distinctie intre daco-moesiana vorbita intre Dunare si Balcani si traca vorbita dincolo de Balcani. Cat despre romanizarea moeso-dacilor sau a tracilor, in absenta probelor e greu de sustinut acest proces. E usor de spus: tracii au fost romanizati, dar apoi au venit slavii care i-au asimilat si nu au mai ramas urme ale romanizarii. Dar nu e argumentabil stiintific. In schimb, nu s-au sters cu totul urmele substratului dacic al limbii bulgare. Iar bulgarii nu se straduiesc sa studieze acest aspect.

Valea Regilor Traci
Am pornit in cautarea dacilor si a tracilor de la sud de Dunare, intr-o zi de vara, strabatand Bulgaria de la Russe spre inima tarii, prin paduri nesfarsite si sate marunte ce par pustii. Russe, Byala, Gorna, Veliko Tarnovo, Dryanovo, Gabrovo, pasul Shipka, Kazanlak - acesta e traseul care duce de la Dunare in renumita Vale a Regilor Traci. Un traseu initiatic, ce urca brusc dupa Gabrovo, din campie in inima muntelui, unde temperatura scade instantaneu cu 20 de grade, ceturile sunt atat de dense, incat nu se mai vede nici marcajul pe sosea, iar serpentinele ametitoare sunt strajuite de paduri neguroase. Un drum prin pacla, frig si intuneric, bajbaind la limita, care dupa o ora de infern coboara triumfator in lumina, in valea vestitilor trandafiri de Damasc si a mormintelor regale, pictate cu cai si printese. Ca si acum, in antichitate, acesti munti trebuie sa fi fost o pavaza teribila in fata dusmanilor, o granita de piatra. Nu e o intamplare ca regii traci si-au construit mormintele, dar si capitala, la poalele acestor munti. Iar faptul ca s-au asezat la sud arata ca dominatia lor se intindea spre Grecia, in vreme ce la nord de Balcani e posibil ca neamul daco-moesilor sa-si fi creat o lume oarecum diferita, mai putin influentata de civilizatia grecilor si mai aproape de cea a Carpatilor.
Ca si la noi, nici in Bulgaria nu au existat, dupa 1990, prea multi bani pentru sapaturi arheologice. Fusesera descoperite vestigii tracice imediat dupa al doilea razboi mondial, existau sute de tumuli funerari despre care se banuia ca adaposteau morminte si tainuiau comori, dar nu se facusera investigatii sistematice la scara mai larga. In 1992, arheologul bulgar Georgi Kitov a planuit o campanie de sapaturi cu vise mari, dar a obtinut bani putini, doar pentru o saptamana de lucru. Si a avut de ales: sa sape la intamplare, intr-unul din tumuli, sperand ca ceea ce gaseste acolo sa convinga autoritatile sa-i dea mai multi bani, sau sa renunte pe moment, incercand sa obtina fonduri mai mari in viitor. A ales prima varianta. A sapat in tumulul Malkata, unde primele trei zile au fost dezamagitoare. Apoi a inceput sa apara aurul: mormantul fusese dezvelit. Dar si pacea celui adormit fusese tulburata. Ploi teribile si vanturi puternice s-au starnit dintr-o data, spulberand tabara arheologilor. Kitov a mers inainte. A obtinut fonduri si a condus expeditia timp de sapte ani. In acei ani a descoperit comori fabuloase, constructii funerare incredibile, picturi murale impresionante, simboluri si taine de nedescifrat. Intr-un cuvant, o lume intreaga ce parea sa fi fost pierduta pentru totdeauna. Asa a iesit la lumina Valea Regilor Traci.
Cele mai multe dintre mormintele regale ale tracilor se afla la mica departare de Kazanlak. Tumuli exista in Bulgaria cca 1500. Cercetati sunt cateva zeci. Astazi, mormintele sunt incluse in patrimoniul mondial UNESCO si sunt extrem de bine conservate. Mormantul de la Kazanlak are chiar o replica la scara, pe care o pot vizita turistii, pentru ca originalul sa fie cat mai putin expus. Exista drumuri de acces in stare perfecta pana la aceste morminte, iluminare, ventilare, conditii de conservare, exista indicatoare si ghizi. Autocarele cu turisti se revarsa ritmic, iar blitzurile aparatelor de fotografiat clipesc in mainile japonezilor veniti de peste mari si tari sa viziteze lumea tracilor. (Dar nu si pe cea a dacilor!) Bulgarii au dezvoltat un infloritor turism cultural, bazat pe mostenirea tracica. Vorbesc mereu de traci, se mandresc cu ei, motivul tracic a devenit un fel de amprenta a civilizatiei de azi a bulgarilor.

Mormantul regelui Seuthes
Muzeul din Kazanlak adaposteste multe dintre minunatiile descoperite in Valea Regilor, chiar daca unele sunt replici, caci originalele se afla la Sofia. Dar e minunat sa poti vedea laolalta, chiar la fata locului, obiectele care alcatuiau lumea tracilor. Cel mai incredibil obiect din muzeu il constituie, cu siguranta, coroana regelui Seuthes al III-lea, descoperita in mormantul acestuia din movila Golyama Kosmatka: o cununa din ramuri, frunze de stejar si ghinde din aur, delicata si impunatoare in acelasi timp, o opera de arta fara egal. Alaturi se afla bustul de bronz al regelui Seuthes. Cu parul suvite, barba bogata, nasul puternic, coroiat, si privirea usor incruntata, dar patrunzatoare, regele Seuthes pare sa scruteze viitorul cumva asemenea dacilor de pe arcul lui Constantin. Alaturi, splendide vase de aur si argint, amfore, arme, si toate cele trebuitoare sa-l insoteasca pe cel plecat.
Mormantul regelui, aflat la 15 minute distanta de Kazanlak, se afla in plin camp. Strajuita de ciresi incarcati de rod si de pajisti cu flori multicolore, movila rasare domol din campie, ca un animal garbov. Asfaltul negru duce pana la intrarea in "grobnita", cum le spun bulgarii acestor morminte. La intrare vorbesc cu ghidul, care imi spune cate in luna si in stele despre traci si Seuthes, dar nu a auzit nici de daci, nici de Decebal. Intru in pantecele cocoasei de pamant, unde ma asteapta lumea celor plecati dincolo. Dupa un coridor de piatra lung de 13 metri, si doua incaperi boltite, urmeaza o a treia, sapata toata intr-un singur bloc de piatra, ce a fost transformata in incapere-sarcofag. Aici a fost inmormantat marele rege Seuthes al III-lea, a carui capitala, Seuthopolis, se afla astazi sub apele lacului de acumulare Koprinka. Totusi, mormantul acesta nu mi se pare cu mult mai impresionant decat cel din movila Documaci, de langa Mangalia. Cele doua se aseamana foarte mult ca arhitectura si chiar si nuantele de vopsea conservate pe pereti par a fi identice. Dupa mormantul lui Seuthes, mai vizitez movilele Helvetsia si Ostrushka. Acum incep sa inteleg rostul acestor morminte-temple. La Helvetsia, mormantul reprezenta matricea, uterul, iar cel decedat se intorcea inapoi de unde venise, prin tainele si riturile care se practicau asupra lui. Acest mormant chiar are forma si neregularitatile unui uter si multe alte indicii trimit spre aceasta interpretare. La Ostrushka, s-au conservat cateva picturi splendide, intre care chipul indurerat al unei nobile, probabil sotia decedatului, o femeie frumoasa, distinsa, cu parul roscat. Dar cele mai uluitoare picturi murale se gasesc in mormantul de la Kazanlak. Aici arta tracilor este prezenta in plin apogeul sau, prefigurand arta Europei de mult mai tarziu. Cupola ametitoare e acoperita de cercuri concentrice, cu scene diverse, asemenea unui templu pagan. Culorile si formele pastrate aievea evoca o lume serena, cu cai frumosi, femei gratioase si mese imbelsugate, un fel de paradis in ocru si albastru, ce converge spre personajul regal ce-si tine soata de mana cu tandrete.
Mormintele tracilor nu par simple morminte. Sunt constructii impresionante, cu coridoare si incaperi boltite, cu usi de marmura strajuite de capete de zei si cu sisteme de inchidere a usilor care si astazi functioneaza. Sunt lumi in sine la scara mai mica, in care se petrec lucruri tainice, la hotarul dintre viata si moarte, lucruri care pentru universul profan in care traim nu mai au nici inteles, nici importanta. Epoca pe care o acopera este cea a secolelor VI-II inainte de Hristos. Spre deosebire de traci, dacii aveau o alta viziune asupra lumii de dincolo. Exceptand influentele tracice din Dobrogea, lumea dacilor nu cunoaste astfel de "pregatiri" pentru lumea de dincolo, ci trupurile celor decedati erau incinerate. Cenusa era depusa intr-o urna, iar in epoca de varf a regalitatii (sec. II i.Hr. - I d.Hr.), nici urnele nu mai sunt de gasit. Probabil cenusa era imprastiata in patru vanturi sau pe ape, iar spiritul era eliberat de povara trupului.
Cat de mult din lumea aceasta a tracilor ne apartine? Nu stim prea bine. Imi vin in minte unele similitudini, fara sa le pot lega intr-un fir prea solid, din lipsa de alte informatii: o coroana asemanatoare cu cea a lui Seuthes, dar mai putin elaborata, s-a gasit in mormantul cu papirus de la Mangalia, un inel de aur cu broasca testoasa, asemanator cu cel descoperit de bulgari in movila Sineva, s-a descoperit in movila de la Documaci, iar aceasta din urma este extrem de asemanatoare cu mormintele tracice pe care le-am vizitat. Insa la noi nu se accepta ca cele doua morminte - de la Callatis si de la Documaci - sunt tracice. "Nu se stie", mi s-a spus: pot fi grecesti, scitice, tracice mai putin. Sa vina bulgarii sa ne lamureasca.

Drumul prin Valea Regilor este un drum luminos, chiar daca trece printre morminte. Un drum curat, ce respecta trecutul. Si nu pot sa nu ma gandesc la dacii nostri, la drumurile, muzeele, indicatoarele noastre. La gunoaiele din cetatile dacice, la dezinteresul oficialitatilor, la furturile din situri, la infinitele gropi facute de cautatori, la nepasarea ucigatoare a celor ce ar fi in drept sa faca ceva. Ceva, orice, cat de putin, pentru noi, romanii.
Aurora Petan

Omul milostiv

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă, ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim:
- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie ? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa ...
- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila ? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.
“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul.
Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire.
Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!”
Sfântul Ioan Gură de Aur

Imbracamintea dacilor

In multe zone din Romania, Republica Moldova, precum si in Ucraina, Serbia unde rominii locuiesc compact, mai poarta si azi aceeasi imbracaminte ca dacii de pe columna lui Traian (itari, camasa lucrata cu flori pe poale si maneci, cojocele lucrate cu flori, caciula - pe care romanii nu le aveau) si ca femeile dace erau net superioare celor romane ca stil si arta in toalete (camase cu decolteu, ie, fusta cu clos, fote, bazma etc, pe care - de asemenea - femeile romane nu le cunosteau).
De asemenea, insusi cuvantul imbracaminte este de origine dacica, fiind grefat pe cuvantul dac braca "pantaloni", cuvant care a evoluat in limba romina sub forma de bracinari "itari" si bracinar "curea, sfoara, cingatoare pentru strans pantalonii". Primul care foloseste brava este Ovidius, apoi Tacitus. Amandoi se refera la estul Europei: Ovidius descriind pe geti, Tacitus folosind litere elene. Deci cuvantul braca nu este celtic, ci dac.
Dimpotriva, romanii, veniti in Dacia au adoptat portul dac, astfel cum ne informeaza D. Protase. Pana in prezent nu s-a gasit nici un monument in care sa fie reprezentat un dac in toga romana. De fapt, colonistii erau nevoiti sa adopte portul dac pentru a nu ingheta iarna de frig, asa cum ne demonstreaza monumentul sculptural de la Casei (Jud. Cluj, Rominia) al lui Iulius Crescens imbracat intr-un cojoc mitos, ca si cel de la Apulon. Ca element de permanenta a elementelor de port de-a lungul mileniilor, in afara closului si decolteului, avem originala caciula dacica pe care o mai poarta inca taranii romini, ca mostenire din timpurile imemoriale ale pelsagilor dunareni si carpatici si ale lui "Mithras genitor luminis" reprezentat ca un tanar imbracat in costum traditional dac: camasa lunga, cingatoare peste mijloc, mantie ce-i ajunge pana mai jos de genunchi si caciula traditionala daca pe cap. E o costumatie identica cu cea a dacilor sculptati pe columna lui Traian.
Imbracamintea ca si infatisarea, era aceeasi la marea majoritate a populatiei, indiferent de clasa sociala sau regiunea teritoriala. Barbatii aveau camasa pana la genunchi, crapata pe margini in dreptul coapselor, prinsa la mijloc cel mai adesea cu un brau subtire, rareori cu brau lat de piele sau stofa groasa. Itarii erau de doua tipuri: cei largi din material mai subtire strinsi in jurul gleznelor, si cei stransi pe picior din lana mai groasa.
Multi daci mai ales nobili purtau o manta prinsa cu o fibula pe umar, avand pentru vreme rea o gluga. Arareori purtau o haina cu maneci si creturi. Iarna sumanele nu prea lungi, de lana mitoasa de oaie, cum poarta ciobanii din ziua de azi, ii aparau de frig.
Incaltarile erau alcatuite exclusiv din opinci majoritatea din piele, putine din pasla, iarna cu cioareci grosi de lana. Pentru inaintarea usoara pe gheata, li se adaugau "ghearele de pisica" iar la calareti pinteni de fier. Dar vara, mai ales la campie cei mai multi daci se poate sa fi umblat desculti.
Exclusiv pentru nobili erau caciulitele care le indica rangul, cele pentru vara erau facute din panza de in iar cele pentru iarna din lana, uneori din blana de oaie intoarsa cu parul in interior.
Femeile, purtau o camasa incretita la gat, cu maneci scurte, si o fusta, uneori o catrinta. Unele femei purtau si basma.
Marea enciclopedie geto-daca

Daca ar trebui sa ne gandim la tot norocul pe care l-am avut fara sa-l meritam, n-am indrazni sa ne plangem de nenoroc.
Jules Renard

Mihai Margineanu - Inger

Misterul lui Mesia

Controversa legata de publicarea postmortem a ceea ce respectatul rabin sephardic, Yitzchak Kaduri, sustinea ca fiind numele lui Mesia, incinge de mai multi ani, spiritele in Israel, in cercurile crestine si cabalistice din intreaga lume.

Povestea stimatului rabin incepe in Bagdad, orasul sau natal, si devine cunoscut in lumea intreaga nu numai ca unul dintre cei mai mari lideri religiosi ai Israelului, dar si datorita avertismentelor apocaliptice. Inainte de moartea sa (februarie 2006), Kaduri se presupune ca ar fi scris numele lui Mesia pe o bucata de hartie, cerand ca aceasta sa ramana sigilata un an dupa moartea sa.

Nota, scrisa in ebraica si semnata cu numele rabinului, spune: “In ceea ce priveste prescurtarea numelui lui Mesia, El va ridica oamenii si va demonstra ca legea si cuvantul sau sunt adevarate. Aceasta semnez in luna binecuvantarii.”
Propozitia in ebraica este compusa din sase cuvinte iar prima litera a fiecaruia dintre cele sase cuvinte formeaza numele ebraic Yehoshua sau Yeshua.

Insa lucrurile incep sa se complice cand fiul sau , rabinul David Kaduri, sustine ca aceasta nota ar fi un fals, desi confirma faptul ca in ultimii ani de viata, tatal sau vorbea aproape exclusiv despre Mesia, spunand adesea ca acesta va sosi curand .

“Este greu pentru multi oameni de bine din societate sa înteleaga persoana lui Mesia,” a scris Y.Kaduri înainte de a muri.”Conducerea si ordinea unui Mesia in carne si oase este dificil de acceptat pentru multi din tara. Ca lider, Mesia nu va detine nicio functie de stat dar va fi printre oameni si va folosi media ca sa comunice. Domnia lui va fi pura si fara dorinte personale sau politice. In timpul dominionului sau, doar dreptatea si adevarul vor stapani.”

Aviel Schneider, autorul articolului din publicatia Israel Today, spunea ca la vremea respectiva reactia mondiala la stirea despre nota lui Kaduri a fost “o nebunie” si ca in intrega sa cariera nu a mai primit atatea emailuri si telefoane din intrega lume. El spune chiar ca a fost somat de organizatia yeshiva a rabinului, sa nu publice stirea, sustinand ca este “imposibil” ca nota sa fie scrisa cu adevarat de Kaduri.

Controversele si speculatiile continua chiar si acum, iar profetia rabinului cum ca : “Mesia va fi recunoscut si ar aparea in Israel dupa moartea primului-ministru Ariel Sharon”, suscita imaginatia multora. Acesta sa fie oare motivul tinerii in viata a fostului prim-ministru?... Doar timpul va confirma, sau nu, aceasta presupusa profetie... si timpul este aproape.

"Nu suntem fiinte umane care avem o experienta spirituala, ci fiinte spirituale care avem o experienta umana."
Pierre Teilhard de Chardin

Mihai Margineanu - Sa nu uiti niciodata

Legendele Dacilor Liberi – Legenda Sihastrului Leandru

" Odata, demult, se spune ca Salile Sacre ale Muntelui Ascuns erau direct luminate de soare si de stele. Sfanta credinta in puterea si dreptatea bunului Zamolxis era in inimile tuturor, si nu era nevoie ca lacasul sa fie ascuns de privirile muritorilor de rand care traiau sub obladuirea Marelui Zeu si a Pietrei Sacre. Dacia acelor vremuri era sub carmuirea viteazului Burebista, om mandru si drept care, indrumat de Zamolxis si Deceneu, ducea poporul spre un viitor stralucit. Chiar si in zilele noastre se mai stie cate ceva despre faptele eroice savarsite de dacii lui Burebista.
Oamenii erau simpli si buni, darnici si bogati, iar pamantul manos al Daciei oferea mai multe daruri decat orice alt meleag de pretutindeni. Agricultorii, pastorii si stuparii faceau schimb de produse, iar aurul si painea calda existau in fiecare casa. In acele dulci timpuri toti se inchinau marelui zeu Zamolxis, pentru ca el aducea linistea si belsugul supusilor sai, avand grija ca tara sa fie libera si drept condusa.

Dupa cum v-am povestit, insa, timpul aducea o data cu trecerea sa schimbari si necazuri,iar o parte din Daci au inceput sa-si indrepte gandurile si rugaciunile spre alte zeitati. In momentul in care ne aflam noi cu povestirea, o buna parte a oamenilor isi pastrasera credinta vie. Totusi Zamolxis era din ce in ce mai trist, pentru ca el nu avusese decat bunatate pentru supusi, si nu putea gandi ca Dacii sa-si piarda credinta. Tot mai des, Zeul era nevoit sa-si poarte pasiispre Triunghiul Sacru in care se gasea Piatra, pentru a incerca sa mentina cu ajutorul ei adevarata credinta vie. Se pare ca incercarile sale au fost zadarnice, asa ca, intr-un tarziu, dupa atatea secole de fericire si bunastarae, Zeul se hotara sa se retraga definitiv in Hotarul Sacru, dupa care sa-l inchida pentru a putea veghea in liniste de acolo, lasand destinele Daciei in mainile lui Deceneu si ale lui Burebista.
Dis de dimineata...Zeul il chema la el pe Leandru. Citindu-i privirile uimite, Zamolxis spuse:"Da, Leandru, sunt Zamolxis, nu te inseli. Si iti multumesc inca o data pentru odihna si hrana ce mi-ai oferit....Candva, va veni vremea in care voi avea nevoie de ajutorul tau....De aici inainte, in fiecare iarna, cand vei cobora cu oile din munte, va trebui sa le lasi in grija cuiva, iar tu sa mergi la Deceneu.Ii vei spune ca eu te-am trimis si ca trebuie sa te tina pe langa el iarna de iarna, pentru a invata toate cele trebuincioase, pentru a fi pregatit in clipa in care te voi chema...Te intrebi cum te va recunoaste Deceneu...Este foarte simplu, Leandru. Cand te vei duce la el, in iarna care va veni, ii vei da acest inel, iar Deceneu te va recunoaste fara de greseala...Acum ne vom desparti, si sa nu uiti ca va veni vremea in care te voi chema langa mine", dupa care il lasa pe Leandru ingenuncheat si pleca......
De atunci, ani de zile, in fiecare iarna, Leandru mergea la Deceneu, unde statea pana in primavara si invata tot ce ii spunea Preotul. Niciodata nu scapa vreo ocazie de a pune intrebari, dorind sa afle cat mai multe. Stia ca Marele Preot este unul dintre cei mai invatati oameni, si mai intelesese ca foarte putini muritori de rand aveau ocazia de a sta atat de aproape si atat de mult timp alaturi de Deceneu...
Deceneu se convinsese iute ca nu vorbeste in vant atunci cand era cu eroul nostru, asa ca, in scurt timp, acesta afla, incetul cu incetul, despre credinta si despre stele, despre oameni si despre felul lor de a fi, despre bunatate si iubire, despre dusmani si rautate, despre pace si despre timp. An de an, invata tot mai multe lucruri si mai adanci, iar Leandru n-ar fi crezut niciodata pana atunci ca pe pamant pot exista atatea, daramite sa le mai si afle....In serile lungi de iarna stateau si vorbeau cate-n luna si-n stele, cautand sa descopere cat mai multe din ascunzisurile intotocheate ale spiritului omenesc, patrundeau in tainele sorilor si ale lumilor ascunse, rosteau adevaruri care astazi nu ne mai sunt cunoscute.
Vremea se scurgea peste Dacia si oamenii ei frumosi, dar anii treceau pe langa Leandru, caci el ramanea la fel ca in vara in care Zamolxis se oprise la stana sa pentru a-i cere adapost. Fara a-i spune, ca rasplata pentru sufletul si bunatatea sa, Zeul il rasplatise daruindu-i nemurirea.
De-acum, pe taramul sacru al Daciei, ajunsese Decebal conducator. Deceneu era de mult retras in muntii Orastiei si nimeni parea ca-l mai cunoaste pe Marele Preot, afara doar de cativa batrani, care si ei, rar de tot isi mai aduceau aminte de el in rugaciuni sau in momente grele. Credinta Dacilor se ducea din ce in ce mai mult pe apa Sambetei, si doar o mana de oameni din cei care fusesera candva mandrii osteni Geto-Daci mai pastrau in inimi pe Zamolxis si mai credeau in puterea Pietrei Sacre.
Zeul s-a hotarat sa inchida definitiv Muntele Sacru cu un perete de stanca, astfel incat nici un muritor de rand sa nu mai vada Piatra Muntelui stralucind sub cerul liber, pana in momentul in care nu se vor inturna cu totii la vechea credinta. O data cu acoperirea Muntelui Ascuns, soarta Daciei nu mai era aparata de Piatra Sacra...Romanii au atacat din nou si au reusit sa cucereasca Dacia......Zeul...a privit spre Piatra, apoi spre bolta, si in cele din urma se uita spre Leandru:" Atunci cand Dacii sau ai lor urmasi vor sti sa reanvie credinta in Piatra Sacra si se vor intoarce la cele sfinte...doar atunci durerea si nesiguranta vor fi pe veci starpite. Acele clipe sunt departe insa, iar Piatra va sta pururi in acest lacas, pana cand va fi asa cum am spus. Cand bolta Triunghiului Sacru se va deschide din nou, iar lumina soarelui se va contopi cu cea a Pietrei intru fericirea oamenilor, ei bine, abia atunci tu si Deceneu va veti gasi linistea pe care o tot cautati, alt chip nu este. Acele vremuri vor veni candva...poate intr-o mie, poate in doua mii de ani, dar vor veni cu siguranta!"
Zamolxis tacu o clipa si Leandru crezu ca vede cum durerea cuprinde sufletul Zeului, dar chipul ii ramasese impietrit....
Se spune ca, in timp,multi au incercat sa ajunga la Zeu, dar putini sunt cei care au reusit...Totusi, spune legenda, un tanar va reusi sa reanvie intr-una din zile dragostea lui Zamolxis pentru poporul Geto-Dac, iar acesta va redeschide Poarta Sacra si-l va aduce pe Deceneu la Zeu, punand astfel capat durerii neamului sau.
Potecile sunt in vazul lumii, dar numai cei alesi le stiu rostul ascuns.Soimii pot fi priviti de oricine in straiele lor de piatra, dar cugetul necurat ar putea atrage pierirea oricui ar incerca sa intre in Hotarul Sacru. Poate chiar acum, cineva ingenuncheaza pe Gavane pentru a le implora mila intru libertatea poporului..."

Cristi Ionita - Muntele ascuns

Digital Orchestra Input feat. Conil - Avem si Noi Super Eroi

Caldura focului

In timpul Sfintei Spovedanii, un tanar l-a intrebat pe duhovnicul sau:
- Parinte, imi simt sufletul greu de pacate. Cum pot sa fiu iarasi linistit, cand stiu ca am gresit?
- Fiule, omul nu trebuie sa-si piarda niciodata speranta. Chiar daca am pacatuit, Dumnezeu ne va ierta greselile, dar cu o conditie: sa ne caim. Sa ne caim cu sinceritate, din suflet. O sa-ti dau un exemplu. Afara este iarna grea, gerul este mare. Du-te si adu-mi un turture de gheata.
Cand tanarul s-a intors tinand bucata de gheata in mana, parintele a luat-o si a aruncat-o in soba, unde turturele a inceput imediat sa se topeasca la caldura focului.
- Ai vazut gheata pe care ai luat-o de afara?! Era asa de la inceputul iernii si tot asa ar mai fi ramas, oricat ar fi stat in frig. Dar acum, ca ai adus-o inauntru, vezi cum a inceput sa se topeasca? Devine iarasi apa curata si folositoare. Cat era inghetata nu era buna de nimic.
La fel este si sufletul, atunci cand ingheata de atatea pacate. Dar daca te caiesti sincer, caldura rugaciunii tale si harul Domnului topesc tot ce-i rau si-ti aduc viata si liniste in suflet.
- Priveste pomii de afara, i-a mai spus parintele. Sunt inghetati de ger, dar, la primavara, soarele ii va incalzi si iarasi se vor trezi la viata.
La fel sa ai si tu rabdare si incredere in bunatatea si mila lui Dumnezeu si sa te caiesti din suflet, fiindca asa cum caldura focului topeste gheata, la fel cainta sincera vindeca sufletul bolnav de pacate.
"Marturisirea faptelor rele este inceputul faptelor bune."

Proclamatia Maresalului ION ANTONESCU catre romanii basarabeni

Basarabeni,
Cu vrerea Domnului, prin sângele Eroilor noştri am izgonit de pe pământul strămoşesc pe duşmanii Neamului, redându-vă libertatea şi credinţa, onoarea şi drepturile.
Am prăvplit stăpânirea întunericului care a pustiit bisericile, casele, avutul nostru.
Am spulberat cu vitejia ostaşilor, cotropirea sălbatică a celor ce v-au ţinut în robie şi au răspândit, pe pământul nostru, moartea şi focul.
Ne întoarcem răzbunători în glia moldovenească a lui Ştefan cel Mare reaşezând de a pururi temeliile Neamului românesc.
Basarabeni,
Anul zbuciumat de umilire şi nedreptate, de cotropire şi vrajbă a luat sfârşit.
Aţi simţit prin propria voastră suferinţă, prin sărăcia şi umilirea în care aţi trăit ce înseamnă comunismul.
Aţi putut judeca singuri că viaţa fără libertate şi proprietate, fără dreptate şi familie, fără biserică şi lumină este mai cumplită decât moartea.
Eroii şi bravii ostaşi ai armatei noastre v-au eliberat!
Cinstiţi-le jertfa şi lupta prin fapta voastră!
Din încercarea şi jertfa noastră, să luăm învăţătură.
Un neam trăieşte şi se înalţă prin fapta de credinţă şi luptă, prin munca şi zbuciumul fiecăruia din fiii lui.
Din cenuşa robiei şi din rănile încercării, să ridicăm azi noi temeiuri de viaţă.
Trecutul s-a stins , să întemeiem viitorul.
Trebuie să ştergem toate urmele prădătorilor şi să distrugem toate uneltele lor.
Voi conduce eu însumi organizarea Basarabiei şi Bucovinei şi voi reface toate aşezările.
În popasul acestui an de prăbuşire, Ţara noastră, vechea voastră Patrie, s-a schimbat.
O domnie nouă şi curată, o nouă ordine întemeiată pe cinste şi muncă, pe dreptate şi adevăr, stă chezăşie a viitorului.
Vom duce lupta şi înnoirea mai departe, prăvălind în ţăndări tot ce a împiedicat Neamul nostru să se înalţe.
Românii vor fi cu adevărat stăpâni în Ţara lor, iar ţăranii vor simţi cu adevărat bucuria muncii şi rodul pământului lor.
Voi veghea până la moarte ca drepturile voastre să fie sfinţite, ca viaţa nouă ce întemeiem să şteargă toate amintirile păcatelor noastre din trecut.
Prindeţi-vă, dar, cu încredere în roiul de muncă pe care îl începem astăzi.
Basarabeni,
Prin disciplină, prin ordine, prin muncă, păşiţi în marşul învierii naţionale.
Sub scutul armatei dezrobitoare, porniţi la faptă nouă.
Am plătit scump blestemul greşelilor trecutului.
Să răzbunăm, prin vrednicia noastră de azi, uitarea de ieri.
Meritaţi-vă morţii, meritaţi-vă Patria!
Trăiască România!

7 iulie 1941
Ion Antonescu

Zeno - Iti Multumesc

Incendiul

O brigada de pompieri din New York a fost chemata de urgenta pentm stingerea unui incendiu. In lipsa lor, sediul brigazii a luat foc. Vecinii au alertat o alta brigada de pompieri care a venit la stingerea focului si care de abia au reusit s-o faca pana la întoarcerea proprietarilor-
Adeseori, pastorii, preotii si lucratorii crestini de azi, ocupati cu "incendiile" altora, îsi uita familiile si propriile vieti prada focului ispitelor. Cat adevar graiesc cuvintele din Cantarea Cantarilor 1:6 "...m-au pus pazitoare la vii, dar via frumusetii mele n-am pazit-o"!

Si daca suntem cu totii un gand in marea minte univesala?

„Gandesc, deci exist!”
Renee Decartes

Poate ca, raspunsul care destrama tainele miracolului, supranaturalului, magicului din vietile noastre se afla undeva, discret asezat in procentul urias de peste 85 la suta din capacitatea noastra cerebrala pe care nu o folosim in mod constient. Cercetatorii moderni ai creierului, confirma astazi ceea ce esoteristii, maestrii spirituali, shamanii sau practicantii inaltei magii spuneau cu convingere: „ capul este locul de intalnire dintre ego si sine” (P.Culianu – „Calatorii in lumea de dincolo”), dintre om si Dumnezeu, este locul de tranzit dintre viata si moarte, poarta care separa lumea iluziei de cea a Adevarului Suprem si anume acela ca suntem facuti dupa chipul si asemanarea Domnului. Iar tot ceea ce omenirea a creat pana acum material, cu siguranta a proiectat mai intai mental. Si aici se muleaza perfect pe idee curiozitatea lui Einstein: „Nu cred ca ma intereseaza cum a facut Dumnezeu universul, ci sunt mult mai tentat sa aflu ce gandeste...Dumnezeu!” Azi, cand informatia circula liber aproape in toata lumea, cand omenirea pare mai pregatita ca oricand sa accepte realitatea spirituala, cand lucrari precum „The Secret” sau „What the bleep do we know?” sunt tiparite in milioane de exemplare si citite in peste 80 de limbi, cand oamenii de stiinta afirma, si ei mirati ca spirele noastre de ADN, intainse au o lungime aproape infinita si ca detinem in propria noastra structura informatia tuturor regnurilor vii, ca functionam intr-o dimensiune a frecventelor si ca ne comportam in parametrii unor softuri deja create, ca la computere, ne este mult mai usor sa intelegem povestea oculta care se ascunde in parabolele fiecarei mari religii. Si daca am accepta ca profetii erau inainte de toate niste invatatori despre lumea noastra primordiala si despre relatia noastra cu Tatal Ceresc, Mama Pamanteasca si cu fratii nostrii mai mari, ingerii sau mai mici, semenii nostrii am intelege ca religiile sunt cai de acces spre originea noastra divina si nu scopul final al cautarilor noastre. Inainte de toate, si noi am fost un cuvant rostit de Creatorul aflat intr-un intens si infinit proces de gandire: „ Ma gandesc sa facem omul dupa chipul si asemanarea noastra, parte barbateasca si parte femeiasca” spune El in Cartea Genezei. Daca adaugam aici si definitia pe care Hermes Trismegistul i-o da Marelui Arhitect: „Supremul Zeu al Mintii Universale”, incepem sa intelegem cum functioneaza intreaga creatie la care participam neincetat prin tot ceea ce gandim si infaptuim. Eram cu mii de ani in urma niste familii, triburi, ginte ratacite prin locuri ostile, dar ideile unora dintre noi, odata puse in practica au generat civilizatia umana. Atata timp cat masa critica a inteligentelor planetare au functionat in programul iubirii si al tolerantei, umanitatea s-a dezvoltat pe orizontala intr-o continua alchimie economica si sociala, dar si pe verticala intr-o ascensiune catre Divin pe cai ale dialogului si ale intelegerii. „La inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu si Cuvantul era Dumnezeu” ne spune Vechiul Testament, iar Iisus afirma coroborand in Noul Testament: „Eu sunt Alfa si Omega, Inceputul si Sfarsitul!” Asadar putem destul de lesne observa ca procesele noastre mentale devin acte de creatie. Proiectam orase, masinarii, gandim relatii economice, structuram legi de functionare, lucram cu totii intr-un mare laborator mental si transformam cu fiecare generatie lumea in functie de gandurile dominante ale epocii: antichitatea a generat lumea conceptelor si a necesitatii regulilor de functinare, evul mediu a intarit certitudinea ca apartinem unei familii extinse al carei cap este insusi Dumnezeu, renasterea ne-a redat demnitatea actului de creatie artistica, epoca moderna ne-a ratacit prin curente de gandire mai mult sau mai putin pragmatice: metrialism, creationism, nationalism, etc.
Inteleptii orientului si occidentului stiau din tot deauna ca devenim ceea ce gandim si credem despre noi si lume. Asa s-au nascut tehnicile de autocontrol, de meditatie, care sa ne aseze pe vibratiile inalte ale Spiritului Unic. Lumea exterioara este o proicetie a celei interioare. Daca pentru un tip relaxat si simpatic o zi la plaja poate insemna o bucurie, cu nisipul galben si fierbinte care il incarca de energie cu valurile mari si albe ca niste cai jucausi care ii se sparg bland in piept, pentru un incordat preocupat de cine stie ce, acelasi cadru poate fi catastrofal: nisipul ii arde talpile, soarele il bate in cap, marea agitata ii sporeste angoasele! Un poet scria ceva foarte profund: „ florile nu au miros, dragostea e doar chimie, creierul le da culoare, emotie si inteles!” Cheia tuturor arcanelor devine credinta. Ce arhitect s-ar apuca de constructie daca nu ar crede in propriul lui proiect? „ Cu un graunte de credinta poti muta muntii din loc” ne spune un pasaj din evanghelie, iar efectul placebo ne demonstreaza ca daca te gandesti ca un pahar cu apa contine o substanta miraculoasa care iti va lua durerea de cap, vei zambi relaxat peste cateva minute, constatand ca ti-a trecut!Mentalul colectiv este un mare generator de realitati concrete, de accea toate companiile ne transmit mesaje publicitare, politicienii ne aburesc cu slogane si lozinci, tocmai pentru a se folosi de aceasta energie uriasa nascuta din gandurile si visele noastre.
Ma gandesc sa ma opresc aici, si asa v-am rapit destul timp intr-o zi aurie, cu cer albastru si frunze ruginite, cu miros de budinca de orez cu vanile, strecurat discret pe sub usa alba si coscovita a unei bunicute rubensiene. Lumea mea este frumoasa ceea ce va doresc si voua!

Oreste Teodorescu - Revista Tango

Bitza - Intrebari gresite

Samanta geto-daca

de Pavel Coruţ

Ploua cu spaimã şi durere
Peste cetatea mea învinsã,
Cãdeau bãrbaţii în tãcere,
Murea un Zeu cu tâmpla ninsã…

Ardeau strãbunele altare,
Se coborâse Ceru-n bernã,
Treceau oştirile barbare
Peste cetatea mea eternã.

Stam gol în focul de altare
Cu ochii cãutând la ceruri,
Cerşeam un strop de îndurare,
Un colţ din veşnice-adevãruri.

Ardeam pe geticul jertfelnic
Şi muntele ardea cu mine...
Din trupul meu de om nevrednic
Şi din bãtrânele ruine,

Se zãmislea sãmânţa dacã,
Din foc şi sânge şi pãmânturi
Şi dintr-un strop din sfânta apã
Şi din blesteme şi din cânturi...

Sãmânta geţilor rodeşte,
Cãci Timpul i-a trimis poruncã;
Un Neam întreg din mine creşte,
Un Neam de foc şi flori de stâncă…

Striga istoria sub noi, oameni buni!

„Trebuie sa intelegeti, oameni buni, ca nu sunteti intamplatori pe pamantul asta! Nu suntem intamplatori aici. Striga istoria sub noi, oameni buni! Striga pamantul, pietrele, zbiara cioabele astea pe care noi le gasim peste tot! Ganditi-va. Cate vieti s-au jertfit in tarana asta… Spuneti-le copiilor, urmasilor vostri. Vorbiti! Fiti mandri, caci noi, tartarenii, suntem vechi! Noi traim intr-un leagan al lumii. Noi am fost aici dintotdeauna, de la inceputurile omenirii…”Stam sus, pe crestetul ogorului ce se pravale rotunjit, in siruri lungi de brazde. Preotul cade in genunchi, ingropandu-si palmele in crapaturile pamantului. Scoate de-acolo doua cioburi mari, arcuite, roscate, din lut nears. Mi le arata, cu amandoua mainile intinse, de parca ar cere ajutor: „Uitati-va, striga pamantul! Daca noi tacem, daca noi suntem muti, vorbesc cioabele astea!”. Le-arunca, cu obida, inapoi in tarana. Mai face doi-trei pasi, grabit, impiedicandu-se-n bulgarii de huma. Scoate altele. Si altele. Si altele!… „Na! Priviti. Cioabele astea ar trebui sa le aratam strainilor si sa le zicem: „Uitati-va, fratilor, noi suntem inaintea voastra!…”.” Ma apropii timid, uluit. Ingenunchez si eu, dand inconjur cu privirea. Da, sunt pretutindeni! La vedere, risipite prin brazde, oriunde te-ai uita. Ma intind peste darele de tarana, le apuc de peste tot, le adun la piept. In doar cateva minute, aveam sa-mi umplu poalele camasii de cioburi ceramice. Unele au inceputuri de toarte si margini rasfrante in relief. Altele sunt incizate cu felurite modele ori pictate-n rosu, cu serpi negri. Toporisti, cutite de silex, sau chiar bucati de sculpturi. Un fund de vas ornamentat cu puncte, incizii si benzi orizontale, tipice pentru cultura Turdas, pastrat aproape perfect. Hoinaresc printre taieturile gliei, ridicand in palme comori. Si iarasi mi-aduc aminte de vorbele profesorului Ciugudean: „Mergeti doar sa vedeti! N-o sa va vina sa credeti…”. Imi spusese ca toate bucatile de ceramica si uneltele pe care-o sa le gasesc la Tartaria, intoarse nemilos in fiecare primavara de fierul plugului, toate sunt cel putin dacice. Cele mai multe neolitice. Majoritatea. Vremuri pe cand Sumerul si Grecia antica asteptau sa se nasca…
Corabii neolitice„Au fost case aici, acum sase-sapte mii de ani”, imi spunea profesorul Ciugudean. „O intreaga asezare stabila. Case mari, din lemn „muruit” cu lut, toate cu doua camere si cu acareturi. Oameni „sedentari”, adica legati de pamant, care traiau multe generatii in acelasi loc, crescand animale, cultivand pamantul cu niste tehnici agricole pe care le mai folosesc si azi taranii nostri. La acea vreme, asa ceva nu exista in restul Europei, decat in spatiul carpato-danubian. Foloseau razboiul de tesut vertical, cu greutati. Cunosteau mestesugul modelarii si pictarii lutului, plamadind adevarate opere de arta. Ba mai mult, stapaneau si arta… navigatiei! Pe fundurile unor vase au fost gasite incizii cu reproducerile exacte ale unor ambarcatiuni cu panze. Chiar Vlassa a gasit o asemenea „corabie”.” O alta a gasit-o Horia Ciugudean, la sapaturile din ‘89. „Da, nu trebuie sa ne surprinda. La nivelul bronzului timpuriu, aurul transilvanean circula chiar pe cale maritima, existau legaturi pe ape intre asezarile si comunitatile respective. Cel care a desenat aceste corabii e sigur ca le-a si vazut. Le-a vazut in realitate, cu ochii lui!…”
O lumina stranie, portocalie, invaluie ogorul gol, accentuand parca si mai mult adancimea straturilor scormonite de plug. Soarele apune, umbre fantastice joaca peste intinderea de pamant milenar. In fata, e lunca intinsa si verde a Muresului. Abia vezi raul, ondulandu-se pierdut in mijlocul unei vai imense, de cativa kilometri. „Se zice ca altadata pe-aici au fost corabii? Nu-i de mirare”, zice parintele Marin. „Altadata Muresul a fost mare, incalcit, se revarsa mereu, intre malurile astea indepartate. Ca o mare. Uitati-va acolo, vedeti ceva, ca doua scobituri in tarm? Acolo au fost doua „valaie” mari, adica un fel de ecluze adanci, sapate de mana omului, in vremuri preistorice. De sus, dinspre Pianu, coborau carele cu minereu de aur, pana la muchia tarmului. Descarcau pe ambarcatiunile care apoi se lansau pe apele crescute ale Muresului, ajungand pana la Arad si chiar mai departe. N-o spun eu, o spun istoricii. Aici, in lunca asta, a fost odinioara o asezare fantastica, un furnicar de oameni traind laolalta, facand agricultura, minerit, negot. Ceva mai incolo, tot pe Mures, au fost asezarile neolitice de la Turdas, Daia Romana, Alba-Iulia… Iar in mijlocul acestui spatiu magnific, Tartaria…”
RevoltaCoboram sa spalam cioburile la un izvor ascuns chiar sub povarnisul dealului arat. Se spune ca aici s-ar fi oprit sa bea apa marele Decebal, infrant, fugar, in ultimul sau drum de retragere catre cetatea de la Piatra Craivii. Chiar asa ii zice: izvorul lui Decebal. Suvoaiele reci de apa se preling pe ceramica rosiatica, scotand la lumina alte picturi si incizii milenare. De-a lungul vietii sale, parintele Gheorghe i-a cunoscut pe toti marii cercetatori veniti aici, mai ales pe strainii care priveau cu ochii cat cepele asemenea bucati de vase, nepricepand cum este posibil. Recent, Horia Ciugudean descoperise, chiar pe aceasta tarina, un intreg mormant de cavaler dac din secolul I i.Cr. – lancea, zabala calului, teaca spadei, pumnalul incovoiat si oasele incinerate erau toate imprastiate aiurea printre razoare, distruse de plug. Le-a cules din tarana, ca pe cartofi. „Am dus multi straini pe ogorul acela”, imi spunea profesorul. „Turisti, cercetatori… M-au rugat sa-i duc, fiindca stiam locul. Citisera pe Internet, asteptau sa vada un muzeu, un panou, macar stravechiul Sit conservat cat de cat. Toti imi spuneau la sfarsit: „Plecam de aici cu un gust amar…”. Pur si simplu nu reuseau sa priceapa cumplita lipsa de interes fata de asemenea valori. Noi am fost intrecuti de tari care n-au nici un sfert din resursele noastre arheologice. Asta e realitatea. Tari care n-au nici pe departe o asemenea mostenire a antichitatii, direct in fibra etnica, isi conserva si respecta infinit mai bine monumentele decat o facem noi.” FORMULA-AS

Michael Whalen - Your eyes in the candlelight

Cel mai frumos compliment pentru Caruso

O echipa de zidari lucra la repararea parterului unei case cumparate de celebrul tenor Enrico Caruso (1873-1921). Intr-o zi, in timp ce cantaretul repeta cateva arii intr-o camera de la etajul I, se prezenta la el maistrul.
– Doriti sa terminam reparatiile luna asta?
– Bineinteles! - raspunde Caruso.
– Atunci, fiti amabil si nu mai cantati. Imediat ce va aud, oamenii mei lasa totul balta si stau sa va asculte...
A fost, povestea mai tarziu Caruso, cel mai frumos compliment care i s-a facut vreodata…

Ţinutul uriaşilor din Oltenia

Deşi cei mai mulţi dintre noi criticăm purtarea unora dintre apostoli lui Iisus, de multe ori ne purtăm aidoma lor. Pentru că cei 12 apostoli au reprezentat toate categoriile umane, toate caracterele existenţe. Să nu-l uităm pe Iuda, cel care, îndeplinind porunca lui Dumnezeu, şi-a trădat Mantuitorul, ajungînd să fie blestemat de o lume întreagă şi să fie identificat mereu cu trădarea cea mai cruntă. Dar să nu-l uităm nici pe Toma, cel care nu credea decît în ceea ce vedea. El nu a crezut în Învierea Domnului sau decît în clipă în care i-a atins rănile. Şi iar l-am criticat toţi pe Toma, fără să luam seamă la un aspect esenţial. Anume că lumea noastră de astăzi stă sub semnul lui Toma. Noi nu-i vom spune necredinciosul, pentru că el credea în Domnul sau şi se temea de mistificări. Aşa suntem toţi, nu credem dacă nu vedem cu ochii noştri. Iar când vedem ceva incredibil, încercam să ne convingem că aşa ceva nu există.
Oltenia a fost mereu o pagină specială din istoria şi geografia României. Ca istorie, a fost una din zonele cele mai puternice, care a dat Ţării Româneştidomnitori de vaza. Numarul mare al manastirilor fortificate a facut ca acest tinut romanesc sa fie, mai mult ca oricare altul din lume, un adevarat avanpost al crestinatatii. Oamenii erau deopotriva agricultori, buni crestini si luptatori – nu trebuie sa uitam ca aici s-au nascut elitele cavaleriei romane. La ora actuala Oltenia este printre cele mai sarace zone din Romania. Dar oltenii nu se plang. Ei sunt in continuare aceeasi oameni muncitori care nu se plang si care incearca sa-si poarte crucea cu demnitate.
Satenii din comuna Cosoveni sunt departe de a fi printre cei mai bogati dintreolteni. Dimpotriva, mineritul, in loc sa le fi adus bogatie, le-a adus doar necazuri, iar daca inainte de a se deschide exploatarile, comuna avea cateva sute de case, acum cu greu mai pot fi numarate 40 – 50. Unii ar spune ca celor din Cosoveni le-a aparut Satana care le-a aratat drumul pavat cu aur, fara sa le spuna ca e cel ce duce in Iad. Iar in loc de bogatii si prosperitate, oamenii se lupta acum cu saracia si poluarea. Cu toate astea, comuna a fost mereu martora unor evenimente daca nu ciudate, cel putin greu de explicat. Mai exact, aici s-au semnalat mereu lumini ciudate si zgomote stranii, oamenii spun ca simt deseori prezente stranii, ca au impresia ca sunt urmariti de cineva, dar ca nu vad pe nimeni. Localitatea, aflata in imediata apropiere a Baniei, a iesit din anonimat in urma unei descoperiri de exceptie – oasele unui elefant preistoric care a trait in acele locuri in urma cu mai bine de 2.000.000 de ani in urma. Dupa cum spun specialistii, nu e vorba de oase de mastodont sau de mamut, ci de un stramos urias al elefantilor de astazi. Descoperirea a avut loc in urma cu cativa ani si a generat bucurie in randul oamenilor, care au fost convinsi ca e semn de bogatie. Locul din care a fost dezgropat scheletul este o fosta cariera de pietris, iar elefantul preistoric a fost gasit la o adincime de circa 6 – 8 metri.
Tinutul uriasilor veniti din cer
Batranii din sat nu au fost foarte surprinsi de ceea ce s-a gasit. Ei cunosc legende care vorbesc despre oameni uriasi ce ar fi trait in zona in urma cu multa vreme. Ecaterina Sandache, spune:“Se spune ca pe locurile astea ar fi coborit din ceruri, pe niste balauri zburatori, niste uriasi. Si atat de mult le-a placut locul, incit au decis sa raman. Si au avut grija uriasii si de oameni si de dobitoace. Si toata lumea traia in pace si in armonie. Pana cand unul dintre ei a descoperit ca din strugurii pe care ei ii mincau, se putea face o licoare buna de baut. Atunci se spune ca a fost descoperit vinul, dar odata cu el s-a terminat si buna intelegere. Uriasii se imbatau si se luptau intre ei, isi faceau rau unul altuia si impreuna le faceau rau oamenilor care se asezasera in tinutul lor. Strigatele de disperare ale oamenilor au fost auzite de Bunul Dumnezeu care a trimis un inger de-al Sau sa le curme suferinta. Iar ingerul, dupa ce i-a luat pe oameni si i-a pus pe cel mai inalt munte, a scufundat tinutul cu tot cu uriasi, de nu a mai ramas in viata nici unul. De atunci stapinesc oamenii aici.”
La ora actuala nimeni nu mai pune la indoiala faptul ca in vremuri indepartate au existat uriasi pe Terra. Acesta e un lucru cunoscut, fiecare popor vorbind de uriasii care l-au precedat. Pana si Biblia aminteste de popoare de uriasi, chiar pe vremea cand Moise isi conducea poporul catre tarimul fagaduintei. Exista picturi si basoreliefuri care arata zei de cativa ori mai mari ca oamenii si exista cetati cu scari de piatra pe care un om normal nu poate trece decit catarandu-se. Singurele necunoscute sunt identitatea uriasilor si modul in care au ajuns ei pe Pamant. Spusele batrinei au un simbure de adevar in ele. Pentru ca aici, in urma cu milioane de ani in urma, a existat marele Lac Getic, ale carui urme se pot vedea si la ora actuala in straturile de pamant excavate. Iar descoperiri de animale preistorice s-au facut in toata Oltenia: la Leu, la Timiseni, la Stoina.
Lemnul care nu putrezise
Incet, din tenebrele pamantului apar marturii ale existentei vietii, marturii care schimba de la un an la altul geografia istorica a tinutului fostilor bani ai Craiovei. Cat ii priveste pe cosoveneni, acestia spun ca nu se mai mira de nimic. In comuna lor s-au petrecut mereu fapte greu de crezut. In urma cu vreo 20 de ani, la cativa kilometri in afara localitatii a fost instalat un santier pentru constructiile de locuinte. Voiau comunistii sa ii mute pe sateni in blocuri si sa le ia pamanturile. Intr-o zi, un excavator a distrus ceea ce parea a fi o fintina imensa. Anatol Mihailovici, actualmente pensionar, lucrator pe santierul de atunci, spune ca dimensiunile fintinii erau impresionante. Era facuta dintr-un lemn care nu putrezise, desi era sub pamant de cel putin cateva sute de mii de ani, cit aveau vechime straturile de pamant de deasupra ei. Latura fintinii era de vreo 20 de metri.
“Unii spuneau ca era o baie de pe vremea romanilor, dar nu era adevarat, pentru ca adincimea ei depasea cateva zeci de metri. Cat am apucat noi sa sapam, pentru ca imediat a venit ordin de la Bucuresti sa astupam totul cum a fost. Au luat lemnul pe care-l scosesem si au turnat deasupra beton. Peste beton au puspamantul si pietrisul excavat. Iar pe noi, cei care lucrasem si vazusem fintina, ne-a imprastiat pe santiere din nord si la Canal si ne-au amenintat ca daca vreunul vorbeste nu va mai iesi din puscarie. Nici acum nu stiu ce anume descoperisem.”
Dar indiferent ce descoperisera muncitorii, santierul a fost ridicat si localnicii lasati in pace. Cu toate acestea, descoperiri au mai fost facute in apropierea Olteniei. Astfel, in apropiere de Timiseni, excavatoarele au distrus ceea ce parea a fi un cuptor urias. La ce anume era bun cuptorul sau cui apartinea, asta e mai greu de spus.
“Desi nu vedem pe nimeni, simtim permanent o prezenta stranie”
Intre timp, animati de dorinta de imbogatire, localnicii din Cosoveni au amenajat un lac imens pe locul unde a fost descoperit elefantul preistoric. Cu toate astea, nu toti sunt de acord cu ceea ce se intampla. Unii dintre ei cred ca in felul acesta va fi tulburat somnul uriasilor si ca acestia se vor trezi din mormint ca sa-i pedepseasca. Iar faptul ca unul dintre sateni s-a si inecat in lac, e pus pe seama acestui lucru. Si oamenii incep sa se teama, mi ales ca, de la o vreme, se simt urmariti. G. B., afirma:
“E o senzatie cumplita. Desi nu vedem pe nimeni, simtim permanent o prezenta stranie. Ca si cum cineva ne urmareste, ne analizeaza. Iar din lac razbat tot felul de zgomote ciudate, de ti se face pielea de gaina. Se aud lovituri ca intr-o poarta imensa, metalica.”
Cine si de ce loveste poarta de sub Cosoveni sau ce fel de poarta e, raman doar simple intrebari. Deocamdata. In plus, oamenii vad tot felul de luminite ciudate si toate in preajma locului unde a fost dezgropat elefantul preistoric. Mihalcea Radescu, ne spune:
“Tiu minte de la bunicul meu, Dumnezeu sa-l ierte, ca prin `40 – 41 ar fi fost descoperit in zona o jumatate de craniu imens. Oamenii spuneau ca ar fi fost al unuia din uriasii de pe vremuri. A venit un neamt de la Bucuresti, cu ordin de la Maresal si l-a ridicat. Bunicul spunea ca numai ochii erau asa, ca la vreo 20 – 30 cm si ca dupa dinti nu parea a fi de animal. Au incarcat craniul pe un camion si l-au trimis in Germania. Se spune ca Hitler credea in lucruri de acest gen si era convins ca va descoperi un secret mare prin care sa stapineasca lumea.”
E adevarat, nu s-au mai gasit alte oase, de picior sau de mana, aparand intrebarea, fireasca, ce anume cauta craniul, singur, intr-un astfel de loc. Iar singurele explicatii ar fi ca celelalte oase au fost mincate de alte animale (poate chiar de alti uriasi, n. a.) sau ca uriasul a avut – ca si alti oameni peste timp, dorinta ca parti din trupul sau sa fie ingropate in diverse locuri care i-au placut in timpul vietii, craniul ajungind in Oltenia. Si ar mai fi o explicatie, dar cel putin lugubra. Aceea ca, asa cum oamenii din vechime, aduceau sacrificii umane in lacasurile sfinte, uriasul a fost, la randul sau sacrificat, pentru ca spiritul sau sa pazeasca locul unde a avut loc sacrificiul.
Sunt supozitii care in mod sigur nu vor putea fi justificate intr-o singura viata.
sursa:www.horoscop-astrologie.ro