Striga istoria sub noi, oameni buni!

„Trebuie sa intelegeti, oameni buni, ca nu sunteti intamplatori pe pamantul asta! Nu suntem intamplatori aici. Striga istoria sub noi, oameni buni! Striga pamantul, pietrele, zbiara cioabele astea pe care noi le gasim peste tot! Ganditi-va. Cate vieti s-au jertfit in tarana asta… Spuneti-le copiilor, urmasilor vostri. Vorbiti! Fiti mandri, caci noi, tartarenii, suntem vechi! Noi traim intr-un leagan al lumii. Noi am fost aici dintotdeauna, de la inceputurile omenirii…”Stam sus, pe crestetul ogorului ce se pravale rotunjit, in siruri lungi de brazde. Preotul cade in genunchi, ingropandu-si palmele in crapaturile pamantului. Scoate de-acolo doua cioburi mari, arcuite, roscate, din lut nears. Mi le arata, cu amandoua mainile intinse, de parca ar cere ajutor: „Uitati-va, striga pamantul! Daca noi tacem, daca noi suntem muti, vorbesc cioabele astea!”. Le-arunca, cu obida, inapoi in tarana. Mai face doi-trei pasi, grabit, impiedicandu-se-n bulgarii de huma. Scoate altele. Si altele. Si altele!… „Na! Priviti. Cioabele astea ar trebui sa le aratam strainilor si sa le zicem: „Uitati-va, fratilor, noi suntem inaintea voastra!…”.” Ma apropii timid, uluit. Ingenunchez si eu, dand inconjur cu privirea. Da, sunt pretutindeni! La vedere, risipite prin brazde, oriunde te-ai uita. Ma intind peste darele de tarana, le apuc de peste tot, le adun la piept. In doar cateva minute, aveam sa-mi umplu poalele camasii de cioburi ceramice. Unele au inceputuri de toarte si margini rasfrante in relief. Altele sunt incizate cu felurite modele ori pictate-n rosu, cu serpi negri. Toporisti, cutite de silex, sau chiar bucati de sculpturi. Un fund de vas ornamentat cu puncte, incizii si benzi orizontale, tipice pentru cultura Turdas, pastrat aproape perfect. Hoinaresc printre taieturile gliei, ridicand in palme comori. Si iarasi mi-aduc aminte de vorbele profesorului Ciugudean: „Mergeti doar sa vedeti! N-o sa va vina sa credeti…”. Imi spusese ca toate bucatile de ceramica si uneltele pe care-o sa le gasesc la Tartaria, intoarse nemilos in fiecare primavara de fierul plugului, toate sunt cel putin dacice. Cele mai multe neolitice. Majoritatea. Vremuri pe cand Sumerul si Grecia antica asteptau sa se nasca…
Corabii neolitice„Au fost case aici, acum sase-sapte mii de ani”, imi spunea profesorul Ciugudean. „O intreaga asezare stabila. Case mari, din lemn „muruit” cu lut, toate cu doua camere si cu acareturi. Oameni „sedentari”, adica legati de pamant, care traiau multe generatii in acelasi loc, crescand animale, cultivand pamantul cu niste tehnici agricole pe care le mai folosesc si azi taranii nostri. La acea vreme, asa ceva nu exista in restul Europei, decat in spatiul carpato-danubian. Foloseau razboiul de tesut vertical, cu greutati. Cunosteau mestesugul modelarii si pictarii lutului, plamadind adevarate opere de arta. Ba mai mult, stapaneau si arta… navigatiei! Pe fundurile unor vase au fost gasite incizii cu reproducerile exacte ale unor ambarcatiuni cu panze. Chiar Vlassa a gasit o asemenea „corabie”.” O alta a gasit-o Horia Ciugudean, la sapaturile din ‘89. „Da, nu trebuie sa ne surprinda. La nivelul bronzului timpuriu, aurul transilvanean circula chiar pe cale maritima, existau legaturi pe ape intre asezarile si comunitatile respective. Cel care a desenat aceste corabii e sigur ca le-a si vazut. Le-a vazut in realitate, cu ochii lui!…”
O lumina stranie, portocalie, invaluie ogorul gol, accentuand parca si mai mult adancimea straturilor scormonite de plug. Soarele apune, umbre fantastice joaca peste intinderea de pamant milenar. In fata, e lunca intinsa si verde a Muresului. Abia vezi raul, ondulandu-se pierdut in mijlocul unei vai imense, de cativa kilometri. „Se zice ca altadata pe-aici au fost corabii? Nu-i de mirare”, zice parintele Marin. „Altadata Muresul a fost mare, incalcit, se revarsa mereu, intre malurile astea indepartate. Ca o mare. Uitati-va acolo, vedeti ceva, ca doua scobituri in tarm? Acolo au fost doua „valaie” mari, adica un fel de ecluze adanci, sapate de mana omului, in vremuri preistorice. De sus, dinspre Pianu, coborau carele cu minereu de aur, pana la muchia tarmului. Descarcau pe ambarcatiunile care apoi se lansau pe apele crescute ale Muresului, ajungand pana la Arad si chiar mai departe. N-o spun eu, o spun istoricii. Aici, in lunca asta, a fost odinioara o asezare fantastica, un furnicar de oameni traind laolalta, facand agricultura, minerit, negot. Ceva mai incolo, tot pe Mures, au fost asezarile neolitice de la Turdas, Daia Romana, Alba-Iulia… Iar in mijlocul acestui spatiu magnific, Tartaria…”
RevoltaCoboram sa spalam cioburile la un izvor ascuns chiar sub povarnisul dealului arat. Se spune ca aici s-ar fi oprit sa bea apa marele Decebal, infrant, fugar, in ultimul sau drum de retragere catre cetatea de la Piatra Craivii. Chiar asa ii zice: izvorul lui Decebal. Suvoaiele reci de apa se preling pe ceramica rosiatica, scotand la lumina alte picturi si incizii milenare. De-a lungul vietii sale, parintele Gheorghe i-a cunoscut pe toti marii cercetatori veniti aici, mai ales pe strainii care priveau cu ochii cat cepele asemenea bucati de vase, nepricepand cum este posibil. Recent, Horia Ciugudean descoperise, chiar pe aceasta tarina, un intreg mormant de cavaler dac din secolul I i.Cr. – lancea, zabala calului, teaca spadei, pumnalul incovoiat si oasele incinerate erau toate imprastiate aiurea printre razoare, distruse de plug. Le-a cules din tarana, ca pe cartofi. „Am dus multi straini pe ogorul acela”, imi spunea profesorul. „Turisti, cercetatori… M-au rugat sa-i duc, fiindca stiam locul. Citisera pe Internet, asteptau sa vada un muzeu, un panou, macar stravechiul Sit conservat cat de cat. Toti imi spuneau la sfarsit: „Plecam de aici cu un gust amar…”. Pur si simplu nu reuseau sa priceapa cumplita lipsa de interes fata de asemenea valori. Noi am fost intrecuti de tari care n-au nici un sfert din resursele noastre arheologice. Asta e realitatea. Tari care n-au nici pe departe o asemenea mostenire a antichitatii, direct in fibra etnica, isi conserva si respecta infinit mai bine monumentele decat o facem noi.” FORMULA-AS