Numarul dacilor la vremea invaziei lui Traian

Începutul secolului al II-lea d.Hr. a constituit şi debutul unor mari confruntãri militare ale dacilor cu cel mai de temut agresor al vremii, Imperiul roman, întins pe trei continente: Europa, Asia şi Africa, condus de unul din cei mai vestiţi împãraţi, Traian, proclamat imperator (98 – 117) la moartea lui Nerva [DER, IV, 698].
La cele douã mari rãzboaie din anii 101-102 şi 105-106, împãratul Traian a mobilizat cea mai puternicã armatã a imperiului contra statului dac. Sub Traian, Roma dispunea de 30 de legiuni cu un efectiv total de aproximativ 180.000 de ostaşi. În caz de necesitate, imperiul era capabil sã mobilizeze pânã la aproape 6.000.000 de luptãtori. Dupã reorganizarea armatei întreprinsã de Adrian, numãrul soldaţilor de infanterie din legiune a fost ridicat la 6800, adãugându-li-se şi 726 cavalerişti [DIVR, 368].
La rãzboaiele din Dacia au participat 10 legiuni romane, cu un efectiv de circa 60.000 de soldaţi, ceea ce echivaleazã cu cinci armate din timpul lui Polybios, care aratã cã o armatã romanã era formatã din douã legiuni romane şi douã legiuni recrutate din teritoriile apropiate sau din rândurile aliaţilor [Pol,X,16]. Considerând cã legiunile recrutate din teritoriile aliaţilor aveau acelaşi numãr de oameni, respectiv 6.000 de militari, rezultã cã efectivele totale care au participat la rãzboaiele împotriva regelui dac Decebal se ridicã la aproximativ 120.000 de ostaşi, cifrã apropiatã de cea stabilitã de specialişti estimatã la 100.000 de luptãtori [DIMDR,22].
Legiunile romane care au participat la rãzboaiele cu dacii din anii 101-102 şi 105-106 sunt urmãtoarele:
1. Legiunea I Adiutrix[DIVR,369];
2. Legiunea VII Claudia[DIVR,369];
3. Legiunea XI Claudia[DIVR,369];
4. Legiunea IV Flavia Felix [DIVR,369];
5. Legiunea X Gemina [DIVR,369]
6. Legiunea XIII Gemina [DIVR,369];
7. Legiunea II Herculea [DIVR,369];
8. Legiunea I Iovia [DIVR,369];
9. Legiunea I Italica [DIVR,369];
10.Legiunea V Macedonica [DIVR,369].
Pentru cucerirea unui teritoriu de 125.400 kmp, cât cuprindea Dacia romanã, a fost nevoie de o mobilizare excepţionalã la care a participat o treime din totalul armatei romane. Marele habitat tricontinental roman de peste 3.300.000 kmp, cu fruntariile sale de aproape 10.000 km lungime au rãmas în paza a numai 120.000 de soldaţi, respectiv 12 soldaţi pe km de frontierã, ceea ce corespunde unui sector de peste 80 m pentru un ostaş.
Datã fiind iminenţa rãzboiului şi necunoscându-se intenţiile vrãjmaşului, presupunem cã regele Decebal a fost nevoit sã-şi plaseze forţele armate, în special, de-a lungul Dunãrii. Având în vedere lungimea fluviului care forma graniţa între Dacia carpaticã şi Imperiul roman, de cca 1.000 km, trebuie sã recunoaştem cã armata sa era insuficientã pentru o apãrare de asemenea anvergurã. În medie ar reveni un numãr de 2.000 de soldaţi pentru punctele strategice inclusiv zonele adiacente mai importante, care deveniserã sub ocupaţia romanã castre permanente. Cum numãrul acestor castre trecea de 100, rezultã cã aproximativ 40% din efectivele totale erau încartiruite în aceste garnizoane, şi numai cealaltã parte a armatei era masatã în lungul fluviului, în proporţie de cca 250 de oameni pe km de frontierã, precum şi ca forţã de şoc şi regimente de gardã.
Dacã ţinem cont de faptul cã o mare parte dintre aceste trupe era formatã din auxiliari ne dãm seama cã proporţiile scad foarte mult.
Cum invadatorul trebuie sã fi folosit elementul surprizã, de el depinzând, în liberul sãu arbitru, ora, locul atacului, raportul de forţe etc., trupele dacice nu aveau altceva de fãcut decât sã urmãreascã în permanenţã, mişcãrile duşmanului şi sã se regrupeze în funcţie de necesitate, de rapiditatea deplasãrilor sale atârnând, de cele mai multe ori, soarta luptei sau a bãtãliei pentru apãrarea unui punct fortificat. În aceste condiţii, iniţiativa nu putea sã o aibã decât împãratul roman, aşa cum, de altfel, s-a şi întâmplat atât în timpul primului rãzboi, cât şi în cursul celui de-al doilea.
În cazul primului rãzboi, Traian “a împãrţit armata în douã corpuri şi o coloanã, în frunte cu el însuşi, a trecut Dunãrea pe un pod de vase, la Lederata, îndreptându-se spre Tibiscum, lângã Caransebeş. Drumul urmat a fost tot prin câmpie, pe la Berzobis şi apoi pe la Aixis. Cea de a doua coloanã a pãtruns în Dacia pe la Dierna tot pe un pod de vase…” [DrãganNT,I,300].
“Se pare cã, în cel de-al doilea rãzboi dacic, împãratul dispunea de forţe mai numeroase decât în primul, ceea ce îngãduie sã se emitã ipoteza unui atac pe mai multe direcţii. Unul dintre acestea venea din sud-vest, pe obişnuitul drum al Banatului. În acelaşi timp, o coloanã trecea în Transilvania, prin pasul Oituzului. În felul acesta, Decebal, inferior numeric romanilor, nu putea sã facã faţã cu succes atâtor atacuri convergente”, aratã Iosif Constantin Drãgan, în” Noi, tracii “[DrãganNT,I,307], ipotezã la care subscriem şi noi.
La aceste elemente care au condus, în final, la înfrângerea armatei lui Decebal, trebuie sã mai adãugãm, şi nu în ultimul rând, dezvãluirile furnizate de prizonieri, care puteau fi de o importanţã deosebitã pentru mersul operaţiunilor militare, aşa cum s-a întâmplat la asediul capitalei Sarmizegetusa.
Sprijinul aliaţilor nu a fost nici el la nivelul scontat. Decebal – ne informeazã Dio Cassius - “chema în ajutor pe vecini. Spunea cã dacã-l vor pãrãsi pe dânsul şi ei vor fi în primejdie; cã mai uşor şi mai sigur îşi vor pãstra libertatea ajutându-l în luptã, înainte ca el sã fi suferit vreo nenorocire. Însã privind nepãsãtori cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmã vor ajunge ei înşişi robi cãci vor rãmâne fãrã aliaţi” [DIO,LXVIII,11.1].
Dupã mãrturia lui Pliniu cel Tânãr, guvernatorul Bitiniei, din scrisoarea adresatã în anul 112 d.Hr. împãratului Traian, rezultã cã regele dac Decebal a cerut ajutor militar şi regelui part Pacorus, prin intermediul lui Callidromus, trimis în acest scop la Ctesifon, cale de peste 3000 km, cum afirmã Dr. Florin Constantiniu, în articolul “De la Sarmizegetusa la Ctesiphon: Din activitatea militarã şi diplomaticã a regelui Decebal “ LIP,1/84,92-93].
“Peste mai bine de un mileniu, Stefan cel Mare se va afla în legãturi cu Uzun Hasan, hanul statului Ak Koinlu, a cãrui capitalã era în 1468 la Tabriz (în nordul Iranului de azi), în vederea luptei împotriva Imperiului otoman” [LIP,1/84,93].
Regele dac Decebal cãuta însã alianţa militarã la regele part Pacorus ca la o rudã de sânge, dinastia Arsacizilor fiind de origine dacicã, aşa cum afirmã H.J.Klaproth în “Tableaux Historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’a nos jours”: “Deşi prima origine a Arsacizilor trebuie cãutatã în Asia, când au supus aceastã parte a lumii, veneau din Europa şi fãceau parte dintr-o puternicã naţiune, dispersatã de pe malurile Dunãrii pânã în ţinuturile cele mai îndepãrtate ale Asiei de sus; aceste popoare erau dacii – nume naţional al Arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre Ungaria şi Bactriana purtau acelaşi nume – Dacia…” [AI,1/84,141].
“ Monarhia Arsacidã era centrul unui vast sistem politic, care, spre vest, era în legãturã cu romanii, în timp ce spre est era în contact cu imperiul chinez. Astfel, pe de o parte, îi vedem cãutând duşmani din Italia pânã pe malurile Dunãrii, şi, pe de altã parte, monarhii chinezi intervenind ca mediatori în sângeroasele lupte dintre prinţii arsacizi. Aceastã puternicã monarhie se compunea din patru regate principale, posedate de aceeaşi familie:
- ramura celui dintâi nãscut ocupa Persia şi şeful ei, împodobit cu titlul de rege al regilor, avea suveranitate deplinã asupra tuturor prinţilor din neamul sãu;
- regii Armeniei erau de rangul doi;
- regii Bactrianei (numitã şi Dacia) care stãpâneau de pe malurile Indului, nordul Indiei şi în rãsãritul Persiei;
- regii masageţilor, care posedau toatã Rusia meridionalã, de pe malurile Volgãi şi Tanaisului (Don) [AI,1/84,141].
Regii din dinastia dacã a Arsacizilor parţi au domnit neîntrerupt între anii 250 î.Hr. şi 227 d.Hr. [MEIU,648-649], vreme de aproape o jumãtate de mileniu, iar în Armenia, între anii 52 şi 415 d.Hr. [MEIU,434], timp de aproape 400 de ani.
În acest context istoric era normal ca regele Decebal al DACIEI carpatice sã solicite ajutor regelui Pacorus al DACIEI bactriene [AI,1/84,140] sau altor regi daci din ţãrile învecinate, ţinând cont de faptul cã masaGEŢII stãpâneau pânã pe malurile Donului, iar originea acestora e înscrisã chiar în etnonimul lor.
În acest sens, credem cã trebuie abordatã şi relatarea din cãrţile chinezeşti despre Pan (desigur Ban “prinţ”) Tchao care proiecta sã atace Imperiul roman, în timpul rãzboa-ielor acestuia cu Decebal, dar perşii l-ar fi fãcut sã renunţe la acest plan [AI,2/84,140].
Despre aceste fapte vorbesc şi “ Tacit, Ammianus, Hieronymus, care lasã sã se înţeleagã cã ar fi existat o încercare din partea lui Decebal de a realiza o coaliţie vastã împotriva romanilor, printre aliaţii sãi numãrându-se şi parţii” [MID,91].
Nu insistãm asupra amãnuntelor legate de purtarea rãzboaielor conduse de Traian, care primeşte, dupã prima conflagraţie, numele triumfal de DACICUS, fiind primul împãrat care-l poartã [ILD,53], ci ne vom strãdui sã estimãm pierderile care au putut fi suferite de daci, ţinând cont de afirmaţia fãcutã de Herodot cã “geţii sunt cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci” [DER,II,1]. Considerãm cã pierderile armatelor dacice nu puteau fi mai mari decât dublul efectivelor romane angajate în lupte, respectiv de 120.000 de persoane (morţi şi dispãruţi), cifrã, oricum, exagerat de mare. De aici rezultã cã, dupã terminarea celui de al doilea rãzboi, armata dacilor a rãmas cu aproximativ 380.000 de militari în viaţã, care, în mod normal, nu puteau cãdea în întregime în mâna învingãtorului. În primul rând credem cã au rãmas fãrã pierderi garnizoanele situate la mari depãrtãri care nu au intrat în luptã, unde am estimat în jur de 200.000 de ostaşi.
Criton aratã cã romanii au luat 500.000 de prizonieri (Ioannes Lydos, De magistratibus [DIVR,196]) din Dacia. Aceastã cifrã este deosebit de importantã, prin valoarea ei intrinsecã, care confirmã ipoteza noastrã privitoare la totalul trupelor dacice angajate în lupte, implicit la numãrul de locuitori ai regatului.
Dacã totalul efectivelor dacice ar fi fost doar de 500.000 de soldaţi, din care au pierit cca 120.000, iar alte 200.000 erau încartiruiţi în garnizoane îndepãrtate care nu au participat la luptele din noua provincie romanã, rezultã cã doar 180.000 de ostaşi daci puteau fi fãcuţi prizonieri. Prin urmare, adãugând celor 500.000 de prizonieri numãrul morţilor şi al dispãruţilor (120.000), precum şi al celor aflaţi în alte zone ale regatului dacic (200.000) rezultã cã regele Decebal avea sub arme peste 820.000 de militari, cifrã care ridicã potenţialul demografic al ţãrii la peste 8.200.000 de locuitori.
Pentru teritoriul actual al României, din stânga Dunãrii, fãrã Basarabia, Bucovina de nord şi alte regiuni înstrãinate de marile puteri europene, populaţia de 5.000.000 de persoane rãmâne acoperitoare pentru studiul nostru, aşa cum am menţionat mai sus. Aşadar, pierderile estimate ale dacilor în rãzboaiele purtate împotriva agresorilor romani la începutul secolului al II-lea d.Hr. se ridicã la 620.000 de morţi, dispãruţi, prizonieri, la care trebuie adãugate victimele din rândul femeilor, copiilor, bãtrânilor, care au avut de suferit de pe urma evenimentelor militare, dar şi din cauza epidemiilor care au bântuit în urma conflagraţiilor îndelungate, pierderi care la un loc au putut sã ajungã la cca 380.000 de persoane.
Pe ansamblu, pierderile dacilor s-ar cifra la aproximativ 1.000.000 de oameni, în care sunt incluse şi cele suferite ca urmare a scãderii sporului natural al populaţiei, rezultând, cã în aceşti ani de rãzboaie cumplite, situaţia demograficã a stagnat.
Calculele noastre au în vedere cele mai dezavantajoase situaţii pentru daci şi nu ţin seama de compensãrile produse, în acest domeniu, de colonizãrile cu elemente romanice sau romanizate, provenind “ex toto orbe Romano”, care, oricum, nu puteau ajunge la 20% cât reprezintã pierderile estimate de noi, deşi erau foarte importante. Apoi, acest “ex toto orbe Romano”, include, în mod intrinsec, şi populaţiile dacice din provinciile romane ale epocii, care nu erau deloc puţine atât în Peninsula Balcanicã, cât şi în Pannonia, în Asia Micã etc., populaţia dacicã având în Imperiul roman o pondere foarte importantã. Prin urmare, pasajul lui Eutropius: “Traian, dupã cucerirea Daciei, adusese aici din toate pãrţile imperiului o mulţime nenumãratã de colonişti spre a cultiva câmpurile şi a locui oraşele, depopulate de lungile rãzboaie ale lui Decebal” [IR,VIII,120], trebuie interpretat şi sub acest raport demografic al colonizãrii Daciei şi cu elemente dacice sau tracice.
Cucerirea romanã din Dacia nu a afectat întregul teritoriu situat în stânga Dunãrii, întrucât cea mai mare parte a provinciilor istorice: Crişana, Moldova, Muntenia, precum şi totalitatea Bucovinei, Maramureşului etc. au rãmas, pe mai departe, în componenţa Daciei libere. Victoriile romane asupra dacilor carpatici au fost eternizate prin monumente triumfale ridicate la Tropaeum Traiani, în anul 109 şi la Roma, Columna lui Traian, inauguratã la 12 mai 113 d.Hr., opera vestitului arhitect Apollodor din Damasc [ILD,53-54].
Pax Romana care a urmat dupã marile confruntãri militare a fost tulburatã deseori de autohtonii daci care nu se puteau împãca cu ideea subjugãrii lor de cãtre o putere strãinã. În acest sens amintim câteva din rãscoalele care au avut loc în Dacia romanã, precum şi unele atacuri ale dacilor liberi îndreptate împotriva stãpânirii romane:
- rãscoala dacilor supuşi, conjugatã cu atacurile iazigilor şi roxolanilor din anul 118 d.Hr., în timpul cãreia guvernatorul provinciei C.Iulius Quadratus Bassus cade în luptã [ILD,54];
- în aceeaşi perioadã are loc incendierea suprastructurii lemnoase a podului construit de Apollodor la Drobeta [ILD,54];
- atacul dacilor liberi dintre anii 156-157 [ILD,54];
- dacii liberi din Carpaţii nordici (costobocii) atacã Dacia romanã, invadând, apoi, Macedonia şi Grecia, în anul 167 d.Hr., concomitent cu ofensiva iazigilor de pe cursul mijlociu al Dunãrii şi a bastarnilor pe coastele Pontului Euxin [ILD,54];
- în anul 170 d.Hr. are loc un nou raid al costobocilor pânã în provinciile balcanice ale imperiului roman [ILD,54] etc.
În aceastã ultimã parte a secolului al II-lea au loc şi cele douã rãzboaie marcomanice, primul între anii 166-175, iar al doilea între 178-180 d.Hr., la care, desigur, au participat şi dacii liberi din zonele de interes [ILD,54].
În vederea mãririi gradului de siguranţã a statului, Dacia este împãrţitã, iniţial, în anul 119, în douã provincii:
1 - Dacia Superior, cu reşedinţa la Apulum, şi
2 - Dacia Inferior.
În anul 124 d.Hr., în urma noii vizite a împãratului Hadrian, ţara este împãrţitã în trei:
1 - Dacia Superior;
2 – Dacia Inferior;
3 - Dacia Porolissensis [ILD,54].
Nici aceastã împãrţire nu a fost de lungã duratã, cãci între anii 167-169 d.Hr. are loc reorganizarea celor trei Dacii, care devin astfel:
1 - Dacia Apulensis, guvernatã de un legatus Augusti de rang consular, cu reşedinţa în oraşul Apulum, superior în grad guvernatorilor celorlalte douã provincii;
2 - Dacia Malvensis;
3 - Dacia Porolissensis [ILD,54].
Înflorirea oraşelor Daciei romane care a avut loc în acest secol, rezultã şi din ridicarea unora dintre ele la rang de municipiu, între care: Drobeta, Napoca, Romula (în anul 124 d.Hr.), Tropaeum Traiani (în anul 170 d.Hr.), Porolissum (dupã anul 193 d.Hr.) [ILD,54]. Ulterior, alãturi de Ulpia Traiana Sarmizegetusa, şi municipiile Apulum şi Napoca sunt ridicate, în anul 192 d.Hr., la rangul de colonie, ca, dupã anul 193 d.Hr. şi Dierna, Drobeta, Potaissa sã mai primeascã acest rang [ILD,54].
Inscripţia onorificã pusã în cinstea împãratului Septimius Severus, în anul 200 d.Hr., atestã la aceastã datã rangul de municipiu al oraşului Ampelum, reşedinţa procuratorului care organiza activitatea minelor aurifere din munţii Apuseni [ILD,54].
Interesul major al Imperiului roman pentru noua provincie cuceritã de împãratul Traian este dovedit de construcţia drumului Ulpia Traiana – Apulum – Potaissa – Napoca – Porolissum, între anii 107-109 d.Hr. [ILD,53], precum şi de vizitele întreprinse aici de cãtre împãraţii Traianus Dacicus, Hadrianus (de mai multe ori), Septimius Severus, în cursul secolului al II-lea d.Hr. [ILD,54].

În urma pierderilor considerabile suferite de populaţia Daciei în timpul rãzboaielor cu romanii, luatã în ansamblul ei, aceasta a scãzut, deci, la 4.000.000 de persoane, revenind pe provinciile noastre istorice urmãtoarele proporţii:
Transilvania : 100.000 kmp × 18 = 1.800.000;
Muntenia : 76.000 kmp × 18 = 1.400.000;
Moldova : 46.000 kmp × 18 = 800.000;
Pentru a admite teza lui J.Beloch potrivit cãreia Dacia romanã avea în secolul al II-lea o densitate de 5 locuitori pe kmp [PS,I,39], ar însemna sã considerãm cã în acest secol dacii au pierdut peste 4.300.000 de oameni ! Un asemenea dezastru nu se putea produce în acea perioadã istoricã nici dacã armele romanilor ar fi fost cele din zilele noastre: chimice şi atomice, pentru cã relieful ţãrii nu permitea propagarea undei de şoc, rãspândirea cenuşii radioactive, a perdelei de gaze etc. cu atâta uşurinţã.
Pe teritoriul Daciei romane, mai exact al celor trei Dacii romane, pãstrând aceeaşi proporţie şi densitate, populaţia estimatã se ridicã la 1.800.000 de cetãţeni (100.000 × 18), în care nu sunt incluse efectivele legiunilor romane staţionate aici şi nici coloniştii aduşi “ex toto orbe Romano”.
Dintre locuitorii autohtoni, menţionaţi mai sus, pãrţii transilvane (inclusiv Banatul timişean) îi revin: 70.000 kmp × 18 = 1.260.000 de persoane, iar pãrţii muntene (şi oltene): 30.000 × 18 = 540.000 de oameni. Au rãmas în teritoriile dacilor liberi de atunci, aferenţi fruntariilor naţionale actuale, un numãr de peste 2.200.000 de locuitori, din care, în Transilvania 540.000, în Muntenia 960.000 şi în Moldova 700.00 (cifre rotunjite).
Numeroşi daci au mai rãmas în celelalte teritorii autohtone ale Daciei carpatice, între care în Basarabia şi Bucovina de nord peste 1.100.000, în Dobrogea peste 350.000, considerând cã în ultimele douã secole aici nu s’a înregistrat nici o creştere demograficã (vedi supra), precum şi în alte teritorii tracice extracarpatice şi pontice.
Putem conchide, deci, cã sfârşitul secolului al II-lea d.Hr. a gãsit Dacia Liberã din Carpaţi cu peste 3.650.000 de locuitori daci, iar Daciile romane cu peste 1.800.000 de daci, respectiv un total de aproape 5.500.000 de daci.
Alexandru Pele