Auzim deseori dispute variate pe seama importantei unor date din istoria comuna a poporului nostru, insa o perspectiva generala asupra a ceea ce s-a intamplat in trecut ne-ar ajuta sa intelegem ca fiecare decizie pe care predecesorii nostri au luat-o intr-un moment sau altul, a facut ca noi sa fim ceea ce suntem astazi. Fiecare actiune intreprinsa de locuitorii stravechi ai Balcanilor, fiecare lupta, a constitut, in parte, cate un fir important din marea urzeala care s-a tesut, nimic altceva decat istoria pe care s-au ridicat civilizatiile moderne, asa cum le cunoastem noi in prezent.
Cu cat inaintam mai mult in lunga noastra calatorie pe firul trecutului, cu cat ne afundam mai mult in negura istoriei si in ceata vremurilor, cu atat documentele si sursele sunt mai neclare, mai evazive si mai ales, influentate de diverse dorinte meschine sau de incercari de mistificare a adevarului istoric. Un astfel de episod emblematic din istoria Balcanilor este rascoala vlahilor si a bulgarilor din anul 1185. Ironia face ca, in ciuda importantei pe care o poarta, controversele pe marginea subiectului sa intreaca chiar faima si importanta rolului pe care aceasta rascoala l-a jucat in contextul politic si social al vremii.
Totul a inceput in anul 1185, cand in fruntea Bizantului se afla imparatul Isaac Anghelos al II-lea. Acesta urma sa se insoare cu fiica regelui ungar Bela al III-lea si nu isi putea imagina o nunta in afara fastului cuvenit celebrarii unei astfel de uniuni imparatesti. Pentru ca visteria bizantina nu putea sustine cheltuielile enorme prevazute de catre imparat, acesta din urma gaseste solutia cea mai usoara pentru iesirea din criza: marirea birurilor pe care supusii sai erau datori sa le plateasca catre imparat. Noua dare prevazuta ii afecta in primul rand pe crescatorii de animale, iar printre acestia se numarau vlahii si bulgarii din zona Muntelui Haemus. Dintre toate sursele epocii, cronica bizantinului Nicetas Choniates Akominatos este cea care reda destul de exact desfasurarea evenimentelor din acea vreme.
Nicetas consemneaza ca noul bir, introdus abuziv, a adus multa nemultumire vlahilor si bulgarilor care locuiau pe muntele Haemus. Pentru a aduce la cunostinta imparatului nemultumirea lor, acestia trimit doi soli, alesi deloc intamplator. La drum pleaca fratii Petru si Ioan Asan, fruntasi printre semenii lor. Departe de a fi luati in seama, cei doi sunt palmuiti, umiliti in fata curtii imperiale si trimisi acasa. Intorsi cu apasarea esecului si cu pata rusinii pe obrazul lor, cei doi frati planuiesc o revolta a poporului din acea zona, formata in cea mai mare parte din vlahi si bulgari. La inceput, populatia mixta a intampinat cu scepticism si cu teama propunerea lor, o atitudine deloc exagerata in acele vremuri, cand contestarea unei astfel de puteri echivala cu un act de nebunie. Mai mult decat atat, localnicii purtau cu ei amintirea unei alte infrageri dureroase suferita de catre stramosii lor, nu cu mult timp in urma, in timpul miscarii de la Tesalia din 1066.
Nicetas povesteste cum, pentru a-i convinge de necesitatea acestei miscarii, fratii nu s-au dat inapoi de la folosirea unor trucuri menite, nu atat sa pacaleasca populatia, cat sa le inspire o farama de credinta in soarta glorioasa ce le era rezervata. In acest scop, se spune ca cei doi frati ar fi adunat mai multi oameni despre care se credea ca sunt indraciti si stapaniti de duhuri rele (foarte probabil epileptici, dupa cum ne-a revelat medicina moderna), si i-au invatat ca in timpul crizelor lor sa spuna: "Dumnezeul neamului bulgarilor si vlahilor a binevoit si a incuviintat scuturarea jugului celui de demult", si ca o urmare a acestui semn divin "sa puna mana pe arme si sa porneasca asupra romeilor si pe cei prinsi in razboi sa nu-i crute, ci sa-i injunghie si sa-i omoare fara mila". Ca acest episod este adevarat sau nu, cert este ca populatia de pe muntele Haemus avea destule motive pentru a porni aceasta rascoala, chiar si fara artificii. Momentul nici ca putea fi mai bine ales. Puternicul Imperiu Bizantin trecea printr-o perioada tulbure, in care siguranta sa era amenintata serios de hoardele de unguri care navalisera cu doi ani in urma dinspre nord-vest si care repurtase deja primele succese. Ungurii ocupasera Belgradul, Branicevo, Nisul, ajungand pana la Sofia.
In acelasi an in care vlahii si bulgarii isi pregateau rascoala, dinspre Sicilia se iveste o noua amenintare in prezenta normanzilor, care inregistreaza cateva victorii de scurta durata, prin cucerirea oraselor Durazzo, Serres, Amfipolis si chiar Salonic. Scurtul avant al acestora este potolit in toamna aceluiasi an de catre generalul bizantin Alexios Vranas. Misiunea lui era sa aplice ulterior aceeasi strategie si in cazul rasculatilor de la Muntele Haemus, insa mana destinului hotaraste ca lucrurile sa se aseze altfel. In loc sa porneasca impotriva vlahilor si bulgarilor, generalul bizantin intoarce armele impotriva imparatului Isaac Anghelos, isi aduna trupele la Adrianopol si se proclama pe sine imparat. Pe acest fond complicat, tesut din lupte interne si amenintari externe, isi pregatesc fratii Asanesti rascoala. Primele miscari ale acestora inregistreaza cateva victorii notabile. Ametit de succes, Petru chiar indrazneste sa poarte insemnele imparatesti, rezervate exclusiv conducatorului bizantin: coronita aurie si incaltarile rosii.
Isaac Anghelos refuza sa se lase intimidat de incercarile celor doi frati vlahi, prin urmare demareaza mai multe campanii impotriva acestora. In prima incercare, trece neobservat Balcanii si ataca din spate rasculatii. Armata vlaho-bulgara este infranta, insa cei doi frati reusesc sa fuga peste Dunare, refugiindu-se la vecinii cumani. Imbatat de victorie si crezand ca le-a dat o lectie binemeritata moesilor, imparatul bizantin neglijeaza sa isi ia masurile rudimentare de precautie si se multumeste sa dea foc granelor. Cum in plan politic, orice greseala se plateste, Isaac Anghelos avea sa simta cat de curand consecintele erorii sale. Departe de a-si invata lectia dorita de bizantini, cei doi frati, care acum se bucura de ajutorul cumanilor, incep o actiune larga de pradare a Traciei. O a doua incercare de oprire a campaniei de cucerire initiata de catre conducatorii vlahi si de catre aliatii cumani va demara in primavara anului 1187. Pentru ca rezultatele intarziau sa apara, bizantinii sunt de acord sa incheie un armistitiu. Trimisul Asanestilor la Constantinopol va fi Ionita, cel de-al treilea frate, care va da bir cu fugitii doi ani mai tarziu.
Ostilitatile reincep, iar lui Petru ii vine ideea de a se alia cu armata cruciatilor condusa de catre imparatul german Frederic Barbarossa, care tocmai traversa in acea perioada Peninsula Balcanica. Targul parea avantajos pentru ambele parti: Frederic Barbarossa primea un ajutor de 40.000 de soldati, iar Petru spera sa primeasca mai usor recunoasterea titulaturii de "tar". In cele din urma, propunerea a fost primita, insa Barbarossa nu a apucat sa se bucure de acest avantaj numeric, pentru ca ostilitatile cu bizantinii s-au aplanat. Cu toate acestea, Petru si Ioan si-au continuat planurile de invadare ale Traciei, fortandu-l pe Isaac Anghelos sa organizeze o alta campanie impotriva vlahilor dezlantuiti. Soarta nu s-a aratat prea favorabila bizantinilor, iar dupa ce armata lui Isaac a fost surprinsa intr-o trecatoare de catre rasculati, printre pierderile insemnate era cat pe ce sa se numere chiar si viata imparatului. Aceasta ultima victorie intari si mai mult pozitia Asanestilor, ramasi stapani peste tara dintre Dunare si Balcani.
Din nefericire pentru imparatul Isaac Anghelos, acesta este detronat chiar inainte de a incepe o noua campanie, in 1195. Locul sau este luat de catre Alexie al III-lea Anghelos, insa nici acesta nu are mai multe sanse de reusita in fata rasculatilor vlahi si bulgari, a caror putere in zona parea sa creasca de la o zi la alta.
Curand insa, Asanestii incep sa isi numere propriile pierderi insemnate. Dupa ce s-a opus bizantinilor timp indelungat pe campul de lupta, Ioan Asan este ucis de catre Ivanko/Iovanke, un nobil valah, dintr-o cauza care nu avea nimic de a face cu razboiul sau cu politica, ci cu… dragostea. Desi Petru razbuna moartea fratelui sau, doar un an mai tarziu il paste aceeasi soarta. In 1197 moare in urma unei conspiratii boieresti. A mai ramas in viata doar cel de-al treilea frate din dinastia Asanestilor, Ionita, pe care grecii il numisera Kaloioanes (Cel Frumos). Desi nu exista nicio indoiala ca tocmai calitatile extraordinare ale celor trei frati au fost cele care au ajutat la propulsarea lor in fruntea rascoalei impotriva Imperiului Bizantin, dintre toti, Ionita parea sa fie cel mai daruit cu remarcabile calitati militare si politice. In vremea lui Ionita, ceea ce a inceput ca o rascoala in semn de nemultumire pentru introducerea unui nou bir, s-a transformat in instaurarea si extinderea unui nou stat.
Datorita importantelor miscari de ordin politic si militar pe care le-a generat, Ionita a devenit una dintre cele mai insemnate personalitati valahe din Balcani. Acesta a intins granitele statului pe care il conducea, a obtinut recunoasterea oficiala atat a Bizantului, cat si pe cea a papei. De la acesta din urma, a obtinut recunoasterea titlului de rege pentru sine si cea de primat pentru arhiepiscopul bisericii noului stat. In acest sens, s-au pastrat documente care atesta corespondenta acestora, prin intermediului carora Ionita ii cerea papei Inocentiu al III-lea coroana de imparat si sceptrul si demnitatea de patriarh pentru arhiepiscopul bisericii bulgare si vlahe. Papa, in schimb, i-a cerut supunerea religioasa fata de Roma. Ambele parti reusesc sa ajunga la un consens si fiecare a obtinut, maimult sau mai putin, ceea ce si-a dorit. Pe 8 noiembrie 1204, Ionita este incoronat ca rege al bulgarilor si vlahilor, nu imparat asa cum a cerut initial. I se preda diadema, sceptrul si bula trimise de papa. Odata cu acestea a primit si dreptul de a bate moneda. Ionita a promis, in schimb, respectarea legilor bisericii romane.
Tot Asanestii sunt cei care transforma din temelii Tarevetul, ridicand in mijlocul Balcanilor o cetate demna de orice mare imperiu al vremii. O cetate ce avea sa ramana cunoscuta in istorie sub numele de Tarnovgrad - a treia Roma si al doilea Constantinopol. Asezata pe colinele Tarevet, Trapezita, Momina Krepost si Sveta Gora, pe ambele maluri ale raului Iantra, cetatea ocupa o suprafata de 110.000 de metri patrati, imensa fortificatie fiind intarita cu ziduri uriase cu o inaltime de peste 10 metri si o grosime de pana la 3,40 metri. Trei porti succesive si tot atatea randuri de turnuri si creneluri au stat mai bine de doua secole in calea navalirilor barbare. Nu mai putin de 21 de biserici ortodoxe se aflau in incinta cetatii, fiecare dintre ele reprezentand centrul unei mici comunitati. Alaturi de ele se regasea si palatul tarilor, iar deasupra tuturor, in punctul cel mai inalt al muntelui, fusese ridicata patriarhia, poate si ca un semn care sa aminteasca viitorilor monarhi ascendentul puterii religioase asupra celei civile. Construit pe ruinele unei basilici bizantine, complexul patriarhal ocupa 3.000 de metri patrati si a fost inconjurat, la randul lui, de ziduri cu creneluri. Timp de peste 200 de ani, aici s-a aflat unul dintre cele mai mari centre culturale ale Balcanilor, lacas de invatatura pentru multi dintre carturarii vremii. Atat patriarhia, cat si restul cetatii au fost incendiate de otomani in anul 1393, anul prabusirii Tarevetului si al Imperiului Vlaho-Bulgar. Printre cei cazuti in apararea cetatii s-a aflat si Eftimie din Tarnovo, ultimul patriarh din Tarnovgrad, cea mai distinsa personalitate a sfarsitului de secol XIV.
Desi noul stat, intemeiat de vlahi si de bulgari, a devenit in scurta vreme un stat totalmente bulgar din diverse considerente, aceasta miscare indrazneata a avut ca rezultat instaurarea puterii exemplului, avand in centrul ei trei emblematice figuri, a caror nationalitate reala a devenit ulterior un subiect aprins de discutie.
Descendenta Asanestilor
Chiar daca faptele si miscarile istorice care dateaza deja de 900 de ani au fost in mare parte reconstituite, nationalitatea rasculatilor care au instaurat "Cel de-al doilea tarat bulgar", asa cum a ramas in cartile de istorie, este inca controversata. In privinta acestui aspect, istoricii romani si cei bulgari inca nu au reusit sa ajunga la un consens. Cert este ca invatatii bulgari contesta originea romana a Asanestilor. In opinia lor, acestia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care il purta Ionita de "Rege al bulgarilor si al vlahilor" nu ar fi decat varianta modificata de catre scribii cancelariei papale, care au inlocuit cuvantul "graecorum" din documentele slave de la Tarnovo, in "blachorum". Prin urmare, Ionita nu era "Rege al bulgarilor si al vlahilor", ci al "bulgarilor si grecilor". Pentru ca afirmatiile acestora nu sunt sustinute in ochii invatatilor romani, acestia din urma considera ca nationalitatea valaha a Asanestilor este mai presus de orice indoiala. Dovezile citate se bazeaza pe o serie de documente, provenind din surse si zone geografice diferite. Istoricul roman Constantin C. Giurescu face in a sa lucrare "Istoria Romanilor"o expunere detaliata a surselor pe care invatatii romani se bazeaza in sustinerea nationalitatii valahe a Asanestilor.
Cea mai importanta dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates Akominatos, care mentioneaza in repetate randuri ca Petru si Ioan erau vlahi si ca apartineau "acelui neam de oameni care locuiesc pe Muntele Haemus si care inainte se numeau Mysi (locuitori ai Moesiei) si care acum vlahi se cheama". Intr-o alta mentiune detaliaza cum intr-una din expeditiile bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta "s-a rugat lui Asan, graindu-i in limba lui, stiutor fiind de limba vlahilor, sa aiba mila de el si sa il sloboada". Mai departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciatilor prin Peninsula Balcanica si povesteste cum, la un moment dat, acestia au fost luati prin surprindere de acel valah Ionita (in textul original "Blachus ille Iohannitius"), care avea pe langa el "valahi si cumani si altii". Iata cum, un al doilea izvor, de origine germana de aceasta data, sustine nationalitatea valaha a Asanestilor. Mai departe, vine randul cronicarilor francezi sa "depuna marturie" in favoarea romanilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes si Robert de Clary il mentioneaza pe Ionita sub numele de "Jehan le Blac" sau "Johanice le Blac". In ultimul rand, dar nu in cele din urma, sunt documentele cancelariei papale, in care se consemneaza originea valaha a lui Ionita si chiar faptul ca acesta se trage din vechii romani.
Toate aceste cronici, mentiuni si documente, luate laolalta, reprezinta pentru istoricii romani o dovada de netagaduit a nationalitatii valahe a celor trei frati Asanesti care, prin perseverenta si darzenia lor, au scris episodul in care istoria romanilor s-a intalnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai surprinzatoare pagini din istoria Balcanilor. O istorie pe care ambele popoare ar trebui sa si-o recunoasca reciproc, in spiritul adevarului istoric.
* articol preluat de pe www.descopera.ro
Hei,cum nu-mi dai tu Aureliane voie sa uit ce am citit!!!ghizela
RăspundețiȘtergere:)) Nu este permis asa ceva!
RăspundețiȘtergere