“Ce se intampla in corp cand bem apa?”
Ralph Vornehm a prezentat componenta de apa a fiecarui organ din corpul omenesc, incepand cu celulele, sangele, neurotransmitatorii si terminand cu organele. Astfel, creierul contine 90% apa, ceea ce explica intr-un fel capacitatea acestuia de a transmite mesajele catre toate organele cu viteze uluitoare; neurotransmitatorii - responsabili de transmiterea acestor mesaje - contin tot 90% apa.
Este de inteles atunci, de ce cand nu bem apa, nu mai simtim cu timpul senzatia de sete. Neurotransmitatorii deshidratati nu mai transmit corect mesajul "mi-e sete", asa incat setea incepe sa mistuie corpul, incep durerile (si ele semnale de deshidratare) si patologia multor organe. “Celulele corpului nostru nu se ating intre ele, pentru ca inoata in apa, la fel ca si nervii”- R. Vornehm
Ce se intampla cand apa din corp este murdara? Celulele comunica printr-un sistem de tip bio-laser. Exista un tip de apa in interiorul celulei si alt tip de apa in afara ei. Schimbul intre acestea purifica celula si o ajuta sa functioneze corect. Daca nu bem apa regulat, celulele se intoxica. Cind membrana unei celule nu este bine hidratata, corpul declanseaza un mecanism de urgenta, ca forma de aparare si de hidratare. Corpul se protejeaza de deshidratare cu ajutorul colesterolului. Membrana se imbraca intr-o pelicula protectoare, ca o crema, care impiedica uscarea. Ce este aceasta pelicula? Surpriza. Este colesterol.
Corpul nostru se protejeaza de deshidratare cu ajutorul colesterolului. Studiile efectuate au aratat ca, in 90% din cazuri, colesterolul scade in 21 de zile de baut apa corect, ceea ce inseamna ca in 90% din cazuri colesterolul este crescut din cauza deshidratarii.
Ralph Vornehm arata ca celulele deshidratate se afla intr-un fel de sfera intunecata, dupa care devin mutante si se ajunge la cancer (studiile facute pe celulele canceroase au aratat ca acestea nu mai comunica intre ele).
Ce se intampla la nivelul sistemului digestiv daca nu bem apa inainte de masa (o cana, cu o jumatate de ora inainte de masa, NU SE BEA APA IN TIMPUL MESEI!?)? Corpul nostru are nevoie de sange pentru a efectua procesul digestiv si este binecunoscut faptul ca sangele este compus 80% din apa. Pentru a efectua corect procesul de digestie, sangele trebuie sa fie hidratat corect inainte de masa. Altfel… sangele se ingroasa si de aceea, pentru a se hidrata extrage apa din organele vitale.
In organismul nostru fiecare celula, fiecare componenta “lupta” pentru a-si intretine viata proprie, ceea ce face ca, in ultima instanta, sa conduca spre viata intregului organism. Sangele nu face exceptie de la acest principiu, asa incat, este extrem de important sa bem apa cu o jumatate de ora inainte de masa. Sangele nu va mai extrage apa din organele vitale pentru a realiza procesul de digestie, iar corpul va ramane sanatos.
“Sunt oameni care tusesc, ii apasa inima sau au colici dupa masa. Acele organe care ne dor dupa ce mancam sesizeaza ca nu au destula apa”, spune Ralph Vornehm.
La nivelul cartilagiilor, componenta apei este de 90%. Cand cartilagiul este deshidratat, incepe sa pocneasca. Oasele au nevoie de apa in aceeasi masura si multe dintre durerile de oase, precum si sindromul de alunecare al discului lombar sunt cauzate de deshidratare. Tensiunea arteriala mare, problemele legate de vasele de sange sunt cauzate de lipsa apei din corp. Presupunem, insa, ca durerile sunt mai mult decat o rugaminte pe care corpul ne-o trimite. Durerea trebuie sa fie un mare strigat de ajutor, care s-ar putea traduce: “Ajutor, mi-e sete de nu mai pot!”.
sanatatepublica.blogspot.com
marți, 28 februarie 2012
luni, 27 februarie 2012
Înainte
de Viorica Lazarescu
E ziua desteptarii, înainte,
La lupta Legiunea ne–a chemat,
Sa aparam cu piepturile noastre
Pamântul ce de mici ne–a leganat. bis
Dreptatea e cu noi si toti strabunii,
Se vor scula din ori si ce ogor,
Si vor lupta din nou cu'nversunare,
Pentru pamântul stramosesc al lor. bis
E ziua biruintelor visate,
De veacuri suferintele s'au stins.
Ne–am saturat de liftele pagâne,
Ne–am saturat de nedreptati si plâns. bis
În noi se redesteapta toti strabunii,
Legionari romani, popor Dac,
Si zmeii purtatori de glorii,
Pe care i–a avut poporul Trac. bis
E ziua razbunarii ai–a dreptatii,
De mii de ani morminte se deschid,
Pentru strainii ce ne vor pamântul,
Ca'n vremea lui Corvin si Baiazid. bis
E ziua când din criptele uitate,
Mihai si Stefan iarasi se trezesc,
Legionari, la lupta, dar cu totii,
Caci ne–a chemat pamântul stramosesc. bis
E ziua desteptarii, înainte,
La lupta Legiunea ne–a chemat,
Sa aparam cu piepturile noastre
Pamântul ce de mici ne–a leganat. bis
Dreptatea e cu noi si toti strabunii,
Se vor scula din ori si ce ogor,
Si vor lupta din nou cu'nversunare,
Pentru pamântul stramosesc al lor. bis
E ziua biruintelor visate,
De veacuri suferintele s'au stins.
Ne–am saturat de liftele pagâne,
Ne–am saturat de nedreptati si plâns. bis
În noi se redesteapta toti strabunii,
Legionari romani, popor Dac,
Si zmeii purtatori de glorii,
Pe care i–a avut poporul Trac. bis
E ziua razbunarii ai–a dreptatii,
De mii de ani morminte se deschid,
Pentru strainii ce ne vor pamântul,
Ca'n vremea lui Corvin si Baiazid. bis
E ziua când din criptele uitate,
Mihai si Stefan iarasi se trezesc,
Legionari, la lupta, dar cu totii,
Caci ne–a chemat pamântul stramosesc. bis
duminică, 26 februarie 2012
Elfii traiesc printre noi
Undeva în apropiere de Cercul polar, între Marea Groenlandei şi Atlanticul de Nord, pe o insulă clădită din joaca focului şi a apei, a vulcanilor şi a gheizerelor, oamenii trăiesc şi astăzi în bună vecinătate cu elfii, cu zânele şi cu îngerii. Ceea ce vă spun nu este o poveste, ci se petrece într-o ţară europeană marcată în orice atlas geografic: Islanda.
Când am ajuns la Festivalul de Film Transilvania şi am intrat în sala unde urma să ruleze “Ancheta asupra lumii invizibile”, mi-am făcut un rezumat al informaţiilor pe care le deţineam despre Islanda. Vulcani, gheizere, capitala Reykjavik şi cântăreaţa de muzică pop Bjork, cea care a luat premiul pentru cea mai bună actriţă la Cannes în 2000- cam asta a fost tot ce am găsit în “arhivă”. Filmul documentar al lui Jean Michel Roux are însă darul de a deschide poarta către sufletul poporului islandez, căruia i-am descoperit puritatea şi o rară frumuseţe. De aceea, mi-am dorit să ştiu mai multe despre el şi despre ţinutul fabulos pe care îl locuieşte.
Situat la îmbinarea plăcilor tectonice eurpeană şi americană, teritoriul acestei ţări este adeseori remodelat de cutremure şi de erupţii vulcanice. Istoria sa a început la sfârşitul secolului al IX- lea, când fermierii norvegieni şi vikingii i-au populat ţinuturile sălbatice, aducând şi celţi din Irlanda. În anul 930 ei au format prima adunare democratică din Europa, Althing (Parlamentul Irlandez). Cei 283.000 de locuitori ai Islandei vorbesc şi astăzi aproape la fel ca strămoşii lor: vechea limbă scandinavă.
Tot lor le aparţine recordul de a fi ales prima femeie preşedinte, Vigdis Finnbogadottir, care a condus ţara din 1980 până în 1996.
Oricât ar părea de ciudat, Islanda nu are o reţea de cale ferată; transportul se face cu maşini, avioane sau nave. Islandezii se pot însă mândri cu un nivel de alfabetizare al populaţiei de 100% (99,9% dacă e să fim riguroşi...), cu un nivel de sărăcie al populaţiei de 0%, dar şi cu extinderea tehnologiilor moderne în toate domeniile.
Deşi toate aceste lucruri deja spun despre ei că sunt „altfel”, totuşi ceea ce îi deosebeşte, la modul emblematic, de alte naţii, este credinţa lor în existenţa fiinţelor supranaturale, pe care le numesc „poporul ascuns”.
Un oraş în mai multe dimensiuni
Conform sondajelor, 10% dintre islandezi sunt convinşi că îşi împart insula cu elfii, alţi 10% neagă această idee, în vreme ce majoritatea de 80% consideră că existenţa fiinţelor invizibile este o posibilitate demnă de luat în seamă. Hafnarfjordur, un mic port aflat în apropiere de capitala Reykjavik, pare a fi locul în care oamenii convieţuiesc în cea mai deplină armonie cu aceste fiinţe subtile.
Ei au contactat-o pe Erla Stefansdottir, profesoară de pian şi clarvăzătoare, pentru a le desena o hartă mai specială. Astfel, una dintre atracţiile turistice ale micului port islandez este o plimbare pe la „căsuţele elfilor”. Primarul din Hafnarfjordur, Magnus Gunnarsson, s-a arătat mândru de documentul ce atestă lumea invizibilă din oraşul pe care îl conduce. Foarte încântat de simpaticii lor vecini, el a declarat că „în felul acesta, şi turiştii vor putea descoperi că în oraşul nostru, alături de locuitorii obişnuiţi, trăiesc şi fiinţe supranaturale”.
Întrebată cum este posibil ca în acelaşi spaţiu să convieţuiască oameni şi elfi, clarvăzătoarea Erla a explicat că lumea are mai multe dimensiuni. De exemplu, spune ea, „într-o pădure montană pot trăi tot feluri de creaturi: elfi, gnomi, pitici, zâne. Ele nu sunt observate de oameni deoarece au o frecvenţă de vibraţie diferită de a noastră, care corespunde planurilor eteric sau, uneori, astral. Este posibil chiar ca aceste fiinţe, cel mai adesea inaccesibile vederii umane obişnuite, să nu se perceapă unele pe altele, tot din cauza nivelelor lor de vibraţie diferite.”
Dar Erla a văzut elfi încă de când era copil şi atunci era convinsă că acesta este un lucru obişnuit. „Până la 6-7 ani, copiii văd mai multe decât adulţii. Cred că foarte mulţi dintre ei au tovarăşi de joacă invizibili, dar nu realizează că sunt elfi.”
O fetiţă de 9 ani, Audur Gudmundsdottir, povesteşte cu convingere cum se joacă ea cu elfii, care au cam jumătate din înălţimea ei.Într-o zi a căzut când se zbenguia pe afară, iar o femeie-elfă i-a deschis uşa casei ei, aflată într-o piatră mai mare, şi i-a dat să mănânce o prăjitură în formă spiralată şi să bea un suc de banane mai deosebit. Audur îşi descrie cu însufleţire prietenii despre care spune că sunt foarte discreţi, ies doar noaptea şi niciodată în timpul zilei. Mama ei, căreia fetiţa i-a adus ca dovadă o cheie de la căsuţa elfilor, un mic obiect metalic cu crestături, nu exclude posibilitatea ca povestirile micuţei să fie adevărate. Şi mărturii ca acestea poţi întâlni la tot pasul în Islanda.
Oficialităţile le protejează locuinţele
În ultimii ani inginerii constructori au fost de mai multe ori nevoiţi să refacă planurile autostrăzilor numai pentru a ocoli locuinţele elfilor. De asemeni, edilii primului mall au avut grijă să monteze cablurile electrice şi alte instalaţii subterane cât mai departe de presupusele sălaşuri ale gnomilor şi feelor. Cuplurile care plănuiesc să-şi ridice o casă apelează şi ele la persoane cu percepţii extrasenzoriale, pentru a se asigura că locul nu este deja ocupat... În Islanda aceste precauţii nu sunt privite ca excentricităţi, ci ca simple precauţii.
„Alături de noi trăiesc nenumărate creaturi nevăzute, care folosesc ca porţi de trecere în lumea lor eterică pietre şi stânci mai mari din lumea noastră fizică”, spune Brynjolfur Snorrason, fermierul clarvăzător specializat în indicarea zonelor locuite de „poporul ascuns”( huldu folk). El este adeseori consultat de antreprenorii de construcţii care nu vor să intre în conflict cu micuţii lor vecini supranaturali.
„Poate este o ţară mai deosebită”, spune Arni Bjornsson, şeful departamentului de studii etnologice de la Muzeul Naţional al Islandei. „Chiar şi cei mai sceptici ingineri, care susţin că nu cred în superstiţii, preferă să ocolească movilele şi pietrele despre care clarvăzătorii spun că sunt locuite de elfi, decât să le distrugă şi să rişte astfel să-i supere pe cei nevăzuţi.”
La începutul anului 1999, de pildă, Agenţia pentru construcţia drumurilor din Islanda a trebuit să modifice proiectul iniţial al unei noi şosele ce pornea de la Reykjavik, după ce a avut loc un protest al locuitorilor zonei, pentru că traseul ar fi deranjat locuinţa unor elfi de sub o stâncă.
„Câtă vreme oamenii sunt convinşi de realitatea lumilor subtile şi a elfilor, noi căutăm să respectăm credinţele tuturor”, a spus Viktor Ingolfsson, un oficial de la Administraţia drumurilor publice. „Dacă aceasta presupune să ocolim o piatră a elfilor, ne acomodăm la această cerinţă.”
Constructorii de drumuri ţin cont de aceste indicaţii ale clarvăzătorilor şi datorită faptului că s-au convins de mai multe ori de efectele nefaste pe care le are încălcarea lor. Sunt binecunoscute cazurile de defectare a maşinilor şi echipamentelor de construcţii sau de îmbolnăvire subită a celor care au mutat în mod brutal pietre ale elfilor.
„Pentru cei mai mulţi oameni, poporul ascuns este plin de blândeţe”, explică Magnus Skarphedinsson, profesor la Şcoala de Studii Elfice şi expert în Elfi. „ Dar dacă sunt agresaţi, este posibil să se petreacă lucruri mai puţin plăcute. Fie că proiectul va costa foarte mult, fie că unii muncitori se îmbolnăvesc. Aşa că nu e recomandat să-i superi pe elfi.”
Au susţinere la nivel prezidenţial
Fosta preşedintă a Islandei (în perioada 1980- 1996), Vigdis Finnbogadottir, nu exclude nici ea prezenţa fiinţelor subtile pe harta invizibilă a ţării sale. Cu multă diplomaţie, ea aduce un argument imbatabil: „ Nu am văzut elfi şi nici fiinţe invizibile. Nu am întâlnit încă o fantomă, deşi am auzit adesea vorbindu-se despre ele. Acest gen de credinţă nu mai există în Franţa sau în Spania, pentru că acestea sunt ţări catolice. Catolicismul este atât de puternic, încât nu mai lasă loc pentru alte credinţe. În Evul Mediu, islandezii au adaptat catolicismul pentru a se potrivi cu moştenirea lor păgână şi au continuat să spună poveşti despre fiinţe supranaturale, elfi şi fantome. Existenţa elfilor, a fantomelor, a extratereştrilor şi a vieţii de după moarte nu a fost niciodată dovedită. Este la fel ca şi în cazul lui Dumnezeu. Nimeni nu a dovedit că El există, dar nici contrariul.”
Actualul preşedinte al Islandei, Olafur Ragnar Grimsson, are şi el o explicaţie a prezenţei poporului ascuns: puternicul sentiment al singurătăţii şi al izolării, caracteristic islandezilor. „Islandezii au fost întotdeauna puţini la număr, de aceea în timpurile străvechi ei şi-au dublat numărul cu personaje invizibile din legendele cu elfi şi zâne”, a afirmat el într-un interviu acordat la reşedinţa prezidenţială de la Bessastadir.
Paranormalul e la el acasă
În fiecare ţară există mediumi, clarvăzători şi susţinători ai fenomenelor paranormale, precum şi publicaţii de profil, instituţii care studiază ştiinţific aceste domenii. Islanda este însă ţara în care paranormalul şi invizibilul se află la ele acasă. Foarte multe persoane văd şi comunică fără nici o greutate cu elfi, cu îngeri sau cu fantome ale persoanelor decedate.
Clarvăzătoarea Erla Stefansdottir explică esenţa acestui fenomen: „Oamenii consideră că e absolut firesc să călătorească dintr-o ţară în alta şi să cunoască alte popoare. Dar li se pare ciudat să exploreze dimensiunile subtile şi diferitele planuri pe care existăm ca fiinţe. Structura noastră seamănă cu cea a cepei, este stratificată. Învelişurile devin tot mai subţiri pe măsură ce te apropii de nucleu. Iar omul devine din ce în ce mai frumos, cu cât îl cunoşti mai în profunzime.
Întâi vedem corpul fizic şi aura sa, culorile emoţiilor şi atitudinea socială. Aceste straturi formează personalitatea, în spatele căreia se ascunde sufletul. Iar dincolo de suflet se află cea mai intimă structură a omului, Sinele, „izvorul memoriei”. Acesta este nucleul fiinţei umane, acea părticică din Soarele Divin.
Dacă toate aceste elemente sunt conectate, noi atingem perfecţiunea şi devenim una cu Dumnezeu. Devenim mai luminoşi decât cea mai strălucitoare lumină electrică.”
Cine sunt elfii?
Creaturi fantastice din mitologia germană, elfii au supravieţuit în folclorul nord-european. Se consideră că la origine erau o rasă de zei ai naturii şi ai fertilităţii. Sunt înfăţişaţi ca femei şi bărbaţi tineri, de înălţime mică, foarte frumoşi. Sălăşluiesc în păduri, în alte locuri din natură, sub pământ, în izvoare sau pârâuri. Ei trăiesc mai mult în comparaţie cu oamenii, nu îmbătrânesc niciodată şi a uputeri magice.
În mitologia scandinavă sunt cunoscuţi elfii luminoşi care trăiesc în al treilea cer, cei întunecaţi şi elfii negri. Aceştia din urmă sunt fierari pricepuţi, iar în mitologia germană sunt confundaţi cu piticii. Un exemplu de astfel de elfi cunoscători ai artei transmutării şi a prelucrării metalelor sunt nibelungii.
Elfii din mitologia scandinavă au supravieţuit în special în varianta unor femei strălucitor de frumoase, care vieţuiesc în pădure, conduse de un rege-elf. Se spune că pot fi văzute noaptea, dansând prin poieni. Dansurile feelor lasă în iarbă urme circulare, care sunt adeseori asimilate cu cercurile din lanuri. Dacă un om priveşte dansul lor, timpul se comprimă atât de mult încât anii devin ore. Acest fenomen se reflectă şi în lucrarea „Stăpânul inelelor” a lui Tolkien, atunci când personajele plecate în căutarea inelului ajung în Regatul Elfilor, Lothlorien, şi constată că acolo timpul se scurge mult mai încet decât în lumea fizică. De altfel, personajele elfi ale lui Tolkien sunt inspirate din mitologia scandinavă şi celtică.
Mărturii
Brynjolfur Snorrason (fermier şi vindecător)
„ Când eram copil, obişnuiam să mă joc cu elfii şi cu ...spiritele celor trecuţi Dincolo. Eram diferit de cei de vârsta mea, aşa că nu prea vorbeam despre asta. Şi copiii mei se simt grozav împreună cu fiinţele invizibile.Unul dintre ei se joacă mereu cu frăţiorul lui geamăn care a murit. Îi pot vedea clar pe amândoi. Toţi cei şase copii ai mei sunt clarvăzători. Legat de asta cred că atitudinea părinţilor este decisivă: dacă le spui copiilor că nu există clarviziune, această aptitudine nu se va mai dezvolta. Mi se întâmplă uneori să confund lumea aceasta cu cealaltă. Aşa că, pentru orice eventualitate, ca oamenii să nu creadă că sunt nebun, soţia mea îmi interzice să vorbesc în public cu entităţile invizibile. Unele dintre ele arată ca oamenii, altele sunt doar forme colorate.”
Joga Johannsdottir (maseuză)
„ Aveam 11 ani pe atunci, mă aflam pe deal, când am văzut o femeie dispărând într-o piatră. Era normal proporţionată, dar nu mai înaltă decât un copil de 6 ani. N-am încercat niciodată să conving pe nimeni că ceea ce am văzut este real.”
Gudrun G. Bergmann (scriitoare şi ghid turistic)
„Potrivit mediumilor, una dintre aceste două pietre reprezintă o biserică a fiinţelor nevăzute, iar cealaltă este o bibliotecă. Aici locuiesc creaturi străvechi. Vara trecută meditam în faţa stâncii- bibliotecă. Am văzut o fiinţă de-o şchioapă ieşind din piatră. Arăta ca personajul Yoda din războiul stelelor, cu un cap mare, care este simbolul înţelepciunii. El este păstrătorul cunoaşterii din piatră. Secretul Islandei se află în natură, o imensă carte pe care trebuie s-o descifrăm.
Sursa : Revista Misterelor
Când am ajuns la Festivalul de Film Transilvania şi am intrat în sala unde urma să ruleze “Ancheta asupra lumii invizibile”, mi-am făcut un rezumat al informaţiilor pe care le deţineam despre Islanda. Vulcani, gheizere, capitala Reykjavik şi cântăreaţa de muzică pop Bjork, cea care a luat premiul pentru cea mai bună actriţă la Cannes în 2000- cam asta a fost tot ce am găsit în “arhivă”. Filmul documentar al lui Jean Michel Roux are însă darul de a deschide poarta către sufletul poporului islandez, căruia i-am descoperit puritatea şi o rară frumuseţe. De aceea, mi-am dorit să ştiu mai multe despre el şi despre ţinutul fabulos pe care îl locuieşte.
Situat la îmbinarea plăcilor tectonice eurpeană şi americană, teritoriul acestei ţări este adeseori remodelat de cutremure şi de erupţii vulcanice. Istoria sa a început la sfârşitul secolului al IX- lea, când fermierii norvegieni şi vikingii i-au populat ţinuturile sălbatice, aducând şi celţi din Irlanda. În anul 930 ei au format prima adunare democratică din Europa, Althing (Parlamentul Irlandez). Cei 283.000 de locuitori ai Islandei vorbesc şi astăzi aproape la fel ca strămoşii lor: vechea limbă scandinavă.
Tot lor le aparţine recordul de a fi ales prima femeie preşedinte, Vigdis Finnbogadottir, care a condus ţara din 1980 până în 1996.
Oricât ar părea de ciudat, Islanda nu are o reţea de cale ferată; transportul se face cu maşini, avioane sau nave. Islandezii se pot însă mândri cu un nivel de alfabetizare al populaţiei de 100% (99,9% dacă e să fim riguroşi...), cu un nivel de sărăcie al populaţiei de 0%, dar şi cu extinderea tehnologiilor moderne în toate domeniile.
Deşi toate aceste lucruri deja spun despre ei că sunt „altfel”, totuşi ceea ce îi deosebeşte, la modul emblematic, de alte naţii, este credinţa lor în existenţa fiinţelor supranaturale, pe care le numesc „poporul ascuns”.
Un oraş în mai multe dimensiuni
Conform sondajelor, 10% dintre islandezi sunt convinşi că îşi împart insula cu elfii, alţi 10% neagă această idee, în vreme ce majoritatea de 80% consideră că existenţa fiinţelor invizibile este o posibilitate demnă de luat în seamă. Hafnarfjordur, un mic port aflat în apropiere de capitala Reykjavik, pare a fi locul în care oamenii convieţuiesc în cea mai deplină armonie cu aceste fiinţe subtile.
Ei au contactat-o pe Erla Stefansdottir, profesoară de pian şi clarvăzătoare, pentru a le desena o hartă mai specială. Astfel, una dintre atracţiile turistice ale micului port islandez este o plimbare pe la „căsuţele elfilor”. Primarul din Hafnarfjordur, Magnus Gunnarsson, s-a arătat mândru de documentul ce atestă lumea invizibilă din oraşul pe care îl conduce. Foarte încântat de simpaticii lor vecini, el a declarat că „în felul acesta, şi turiştii vor putea descoperi că în oraşul nostru, alături de locuitorii obişnuiţi, trăiesc şi fiinţe supranaturale”.
Întrebată cum este posibil ca în acelaşi spaţiu să convieţuiască oameni şi elfi, clarvăzătoarea Erla a explicat că lumea are mai multe dimensiuni. De exemplu, spune ea, „într-o pădure montană pot trăi tot feluri de creaturi: elfi, gnomi, pitici, zâne. Ele nu sunt observate de oameni deoarece au o frecvenţă de vibraţie diferită de a noastră, care corespunde planurilor eteric sau, uneori, astral. Este posibil chiar ca aceste fiinţe, cel mai adesea inaccesibile vederii umane obişnuite, să nu se perceapă unele pe altele, tot din cauza nivelelor lor de vibraţie diferite.”
Dar Erla a văzut elfi încă de când era copil şi atunci era convinsă că acesta este un lucru obişnuit. „Până la 6-7 ani, copiii văd mai multe decât adulţii. Cred că foarte mulţi dintre ei au tovarăşi de joacă invizibili, dar nu realizează că sunt elfi.”
O fetiţă de 9 ani, Audur Gudmundsdottir, povesteşte cu convingere cum se joacă ea cu elfii, care au cam jumătate din înălţimea ei.Într-o zi a căzut când se zbenguia pe afară, iar o femeie-elfă i-a deschis uşa casei ei, aflată într-o piatră mai mare, şi i-a dat să mănânce o prăjitură în formă spiralată şi să bea un suc de banane mai deosebit. Audur îşi descrie cu însufleţire prietenii despre care spune că sunt foarte discreţi, ies doar noaptea şi niciodată în timpul zilei. Mama ei, căreia fetiţa i-a adus ca dovadă o cheie de la căsuţa elfilor, un mic obiect metalic cu crestături, nu exclude posibilitatea ca povestirile micuţei să fie adevărate. Şi mărturii ca acestea poţi întâlni la tot pasul în Islanda.
Oficialităţile le protejează locuinţele
În ultimii ani inginerii constructori au fost de mai multe ori nevoiţi să refacă planurile autostrăzilor numai pentru a ocoli locuinţele elfilor. De asemeni, edilii primului mall au avut grijă să monteze cablurile electrice şi alte instalaţii subterane cât mai departe de presupusele sălaşuri ale gnomilor şi feelor. Cuplurile care plănuiesc să-şi ridice o casă apelează şi ele la persoane cu percepţii extrasenzoriale, pentru a se asigura că locul nu este deja ocupat... În Islanda aceste precauţii nu sunt privite ca excentricităţi, ci ca simple precauţii.
„Alături de noi trăiesc nenumărate creaturi nevăzute, care folosesc ca porţi de trecere în lumea lor eterică pietre şi stânci mai mari din lumea noastră fizică”, spune Brynjolfur Snorrason, fermierul clarvăzător specializat în indicarea zonelor locuite de „poporul ascuns”( huldu folk). El este adeseori consultat de antreprenorii de construcţii care nu vor să intre în conflict cu micuţii lor vecini supranaturali.
„Poate este o ţară mai deosebită”, spune Arni Bjornsson, şeful departamentului de studii etnologice de la Muzeul Naţional al Islandei. „Chiar şi cei mai sceptici ingineri, care susţin că nu cred în superstiţii, preferă să ocolească movilele şi pietrele despre care clarvăzătorii spun că sunt locuite de elfi, decât să le distrugă şi să rişte astfel să-i supere pe cei nevăzuţi.”
La începutul anului 1999, de pildă, Agenţia pentru construcţia drumurilor din Islanda a trebuit să modifice proiectul iniţial al unei noi şosele ce pornea de la Reykjavik, după ce a avut loc un protest al locuitorilor zonei, pentru că traseul ar fi deranjat locuinţa unor elfi de sub o stâncă.
„Câtă vreme oamenii sunt convinşi de realitatea lumilor subtile şi a elfilor, noi căutăm să respectăm credinţele tuturor”, a spus Viktor Ingolfsson, un oficial de la Administraţia drumurilor publice. „Dacă aceasta presupune să ocolim o piatră a elfilor, ne acomodăm la această cerinţă.”
Constructorii de drumuri ţin cont de aceste indicaţii ale clarvăzătorilor şi datorită faptului că s-au convins de mai multe ori de efectele nefaste pe care le are încălcarea lor. Sunt binecunoscute cazurile de defectare a maşinilor şi echipamentelor de construcţii sau de îmbolnăvire subită a celor care au mutat în mod brutal pietre ale elfilor.
„Pentru cei mai mulţi oameni, poporul ascuns este plin de blândeţe”, explică Magnus Skarphedinsson, profesor la Şcoala de Studii Elfice şi expert în Elfi. „ Dar dacă sunt agresaţi, este posibil să se petreacă lucruri mai puţin plăcute. Fie că proiectul va costa foarte mult, fie că unii muncitori se îmbolnăvesc. Aşa că nu e recomandat să-i superi pe elfi.”
Au susţinere la nivel prezidenţial
Fosta preşedintă a Islandei (în perioada 1980- 1996), Vigdis Finnbogadottir, nu exclude nici ea prezenţa fiinţelor subtile pe harta invizibilă a ţării sale. Cu multă diplomaţie, ea aduce un argument imbatabil: „ Nu am văzut elfi şi nici fiinţe invizibile. Nu am întâlnit încă o fantomă, deşi am auzit adesea vorbindu-se despre ele. Acest gen de credinţă nu mai există în Franţa sau în Spania, pentru că acestea sunt ţări catolice. Catolicismul este atât de puternic, încât nu mai lasă loc pentru alte credinţe. În Evul Mediu, islandezii au adaptat catolicismul pentru a se potrivi cu moştenirea lor păgână şi au continuat să spună poveşti despre fiinţe supranaturale, elfi şi fantome. Existenţa elfilor, a fantomelor, a extratereştrilor şi a vieţii de după moarte nu a fost niciodată dovedită. Este la fel ca şi în cazul lui Dumnezeu. Nimeni nu a dovedit că El există, dar nici contrariul.”
Actualul preşedinte al Islandei, Olafur Ragnar Grimsson, are şi el o explicaţie a prezenţei poporului ascuns: puternicul sentiment al singurătăţii şi al izolării, caracteristic islandezilor. „Islandezii au fost întotdeauna puţini la număr, de aceea în timpurile străvechi ei şi-au dublat numărul cu personaje invizibile din legendele cu elfi şi zâne”, a afirmat el într-un interviu acordat la reşedinţa prezidenţială de la Bessastadir.
Paranormalul e la el acasă
În fiecare ţară există mediumi, clarvăzători şi susţinători ai fenomenelor paranormale, precum şi publicaţii de profil, instituţii care studiază ştiinţific aceste domenii. Islanda este însă ţara în care paranormalul şi invizibilul se află la ele acasă. Foarte multe persoane văd şi comunică fără nici o greutate cu elfi, cu îngeri sau cu fantome ale persoanelor decedate.
Clarvăzătoarea Erla Stefansdottir explică esenţa acestui fenomen: „Oamenii consideră că e absolut firesc să călătorească dintr-o ţară în alta şi să cunoască alte popoare. Dar li se pare ciudat să exploreze dimensiunile subtile şi diferitele planuri pe care existăm ca fiinţe. Structura noastră seamănă cu cea a cepei, este stratificată. Învelişurile devin tot mai subţiri pe măsură ce te apropii de nucleu. Iar omul devine din ce în ce mai frumos, cu cât îl cunoşti mai în profunzime.
Întâi vedem corpul fizic şi aura sa, culorile emoţiilor şi atitudinea socială. Aceste straturi formează personalitatea, în spatele căreia se ascunde sufletul. Iar dincolo de suflet se află cea mai intimă structură a omului, Sinele, „izvorul memoriei”. Acesta este nucleul fiinţei umane, acea părticică din Soarele Divin.
Dacă toate aceste elemente sunt conectate, noi atingem perfecţiunea şi devenim una cu Dumnezeu. Devenim mai luminoşi decât cea mai strălucitoare lumină electrică.”
Cine sunt elfii?
Creaturi fantastice din mitologia germană, elfii au supravieţuit în folclorul nord-european. Se consideră că la origine erau o rasă de zei ai naturii şi ai fertilităţii. Sunt înfăţişaţi ca femei şi bărbaţi tineri, de înălţime mică, foarte frumoşi. Sălăşluiesc în păduri, în alte locuri din natură, sub pământ, în izvoare sau pârâuri. Ei trăiesc mai mult în comparaţie cu oamenii, nu îmbătrânesc niciodată şi a uputeri magice.
În mitologia scandinavă sunt cunoscuţi elfii luminoşi care trăiesc în al treilea cer, cei întunecaţi şi elfii negri. Aceştia din urmă sunt fierari pricepuţi, iar în mitologia germană sunt confundaţi cu piticii. Un exemplu de astfel de elfi cunoscători ai artei transmutării şi a prelucrării metalelor sunt nibelungii.
Elfii din mitologia scandinavă au supravieţuit în special în varianta unor femei strălucitor de frumoase, care vieţuiesc în pădure, conduse de un rege-elf. Se spune că pot fi văzute noaptea, dansând prin poieni. Dansurile feelor lasă în iarbă urme circulare, care sunt adeseori asimilate cu cercurile din lanuri. Dacă un om priveşte dansul lor, timpul se comprimă atât de mult încât anii devin ore. Acest fenomen se reflectă şi în lucrarea „Stăpânul inelelor” a lui Tolkien, atunci când personajele plecate în căutarea inelului ajung în Regatul Elfilor, Lothlorien, şi constată că acolo timpul se scurge mult mai încet decât în lumea fizică. De altfel, personajele elfi ale lui Tolkien sunt inspirate din mitologia scandinavă şi celtică.
Mărturii
Brynjolfur Snorrason (fermier şi vindecător)
„ Când eram copil, obişnuiam să mă joc cu elfii şi cu ...spiritele celor trecuţi Dincolo. Eram diferit de cei de vârsta mea, aşa că nu prea vorbeam despre asta. Şi copiii mei se simt grozav împreună cu fiinţele invizibile.Unul dintre ei se joacă mereu cu frăţiorul lui geamăn care a murit. Îi pot vedea clar pe amândoi. Toţi cei şase copii ai mei sunt clarvăzători. Legat de asta cred că atitudinea părinţilor este decisivă: dacă le spui copiilor că nu există clarviziune, această aptitudine nu se va mai dezvolta. Mi se întâmplă uneori să confund lumea aceasta cu cealaltă. Aşa că, pentru orice eventualitate, ca oamenii să nu creadă că sunt nebun, soţia mea îmi interzice să vorbesc în public cu entităţile invizibile. Unele dintre ele arată ca oamenii, altele sunt doar forme colorate.”
Joga Johannsdottir (maseuză)
„ Aveam 11 ani pe atunci, mă aflam pe deal, când am văzut o femeie dispărând într-o piatră. Era normal proporţionată, dar nu mai înaltă decât un copil de 6 ani. N-am încercat niciodată să conving pe nimeni că ceea ce am văzut este real.”
Gudrun G. Bergmann (scriitoare şi ghid turistic)
„Potrivit mediumilor, una dintre aceste două pietre reprezintă o biserică a fiinţelor nevăzute, iar cealaltă este o bibliotecă. Aici locuiesc creaturi străvechi. Vara trecută meditam în faţa stâncii- bibliotecă. Am văzut o fiinţă de-o şchioapă ieşind din piatră. Arăta ca personajul Yoda din războiul stelelor, cu un cap mare, care este simbolul înţelepciunii. El este păstrătorul cunoaşterii din piatră. Secretul Islandei se află în natură, o imensă carte pe care trebuie s-o descifrăm.
Sursa : Revista Misterelor
sâmbătă, 25 februarie 2012
vineri, 24 februarie 2012
Dragobete - sarbatoare populara straveche
Dragobete = reprezentare mitică a dragostei, asociată de români cu ciripitul şi împerecherea păsărilor de pădure, sărbătorită în ziua de 24 februarie. Dragobetele, deschizătorul dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile carpatice, este identificat cu Năvalnicul (ferigă cu frunze mari, invocată de vrăjitoare în farmecele de dragoste; planta este folosită şi în medicina populară), personificare a dragostei pătimaşe în mitologia românească. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi.
În ziua de Dragobete, păsările se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep sa-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Din acest motiv, ziua se numeşte în unele aşezări din nordul Olteniei Logodna sau Însoţitul păsărilor. Păsările neînsoţite în această zi ar rămâne stinghere şi fără pui până în ziua de Dragobete a anului viitor.
Fetele şi băieţii trebuie să se întâlnească şi ei şi să facă Dragobetele. În această zi, fetele şi feciorii ies la pădure, hăulind şi chiuind, pentru a culege primele flori ale primăverii, ghioceii şi brânduşele de primăvară. Pretutindeni se strigă: Dragobetele sărută fetele! Asemănător păsărilor, fetele se zburătoresc, fugă rituală care se încheie cu prinsul şi sărutatul lor de către băieţi. La Dragobete se făceau leagăne, atârnate de crengile copacilor, pentru fete, tinerii căutau să-şi spună cuvinte frumoase, să se sărute, sa-şi facă legăminte de dragoste. Fericiţi, dragobeţii, flăcăii îndrăgostiţi, se întreceau să-şi învârtă fetele, ţinându-le sub braţ.
În unele sate, bătrânele scoteau din pământ rădăcina de spânz, folosită în practicile de medicină populară, iar fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă din zăpada netopită, cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru prospeţimea tenului. De frică să nu ciricăie precum păsările, nimeni nu lucra în ziua de Dragobete.
În ziua de Dragobete, păsările se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep sa-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Din acest motiv, ziua se numeşte în unele aşezări din nordul Olteniei Logodna sau Însoţitul păsărilor. Păsările neînsoţite în această zi ar rămâne stinghere şi fără pui până în ziua de Dragobete a anului viitor.
Fetele şi băieţii trebuie să se întâlnească şi ei şi să facă Dragobetele. În această zi, fetele şi feciorii ies la pădure, hăulind şi chiuind, pentru a culege primele flori ale primăverii, ghioceii şi brânduşele de primăvară. Pretutindeni se strigă: Dragobetele sărută fetele! Asemănător păsărilor, fetele se zburătoresc, fugă rituală care se încheie cu prinsul şi sărutatul lor de către băieţi. La Dragobete se făceau leagăne, atârnate de crengile copacilor, pentru fete, tinerii căutau să-şi spună cuvinte frumoase, să se sărute, sa-şi facă legăminte de dragoste. Fericiţi, dragobeţii, flăcăii îndrăgostiţi, se întreceau să-şi învârtă fetele, ţinându-le sub braţ.
În unele sate, bătrânele scoteau din pământ rădăcina de spânz, folosită în practicile de medicină populară, iar fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă din zăpada netopită, cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru prospeţimea tenului. De frică să nu ciricăie precum păsările, nimeni nu lucra în ziua de Dragobete.
joi, 23 februarie 2012
Cele 4 legaminte
“Fiti impecabili in tot ceea ce spuneti!”
Nu rostiti decat adevarul. Nu afirmati decat ceea ce ganditi cu adevarat. Nu folositi cuvintele pentru a jigni sau pentru a barfi, lucru valabil inclusiv pentru voi. Aplicati puterea cuvantului in sensul adevarului si al iubirii.
“Nu luati nimic personal!”
Nimic din ceea ce fac altii nu are vreo legatura cu voi. Tot ce afirma si tot ce fac ei este proiectia propriei lor realitati, a propriului lor vis. Daca deveniti imuni la opiniile si la actiunile celor din jur, nu veti mai fi victimele unei suferinte inutile.
“Nu faceti presupuneri inutile!”
Cautati in voi curajul de a pune intrebari si de a exprima ceea ce doriti cu adevarat. Comunicati cu cei din jur cat mai clar cu putinta, evitand astfel neintelegerile, tristetea si dramele inutile. Acest legamant este suficient pentru a va transforma radical viata.
“Faceti intotdeauna tot ce va sta in putere!”
Nu uitati insa ca eficienta noastra maxima se schimba de la o clipa la alta, la fel cum starea organismului difera atunci cand acesta este sanatos de momentul cand este bolnav. Indiferent de circumstante, faceti tot ce va sta in puteri. Veti evita astfel autojudecarea, criticile si regretele inutile.
Don Miguel Ruiz - Cele 4 legaminte
Nu rostiti decat adevarul. Nu afirmati decat ceea ce ganditi cu adevarat. Nu folositi cuvintele pentru a jigni sau pentru a barfi, lucru valabil inclusiv pentru voi. Aplicati puterea cuvantului in sensul adevarului si al iubirii.
“Nu luati nimic personal!”
Nimic din ceea ce fac altii nu are vreo legatura cu voi. Tot ce afirma si tot ce fac ei este proiectia propriei lor realitati, a propriului lor vis. Daca deveniti imuni la opiniile si la actiunile celor din jur, nu veti mai fi victimele unei suferinte inutile.
“Nu faceti presupuneri inutile!”
Cautati in voi curajul de a pune intrebari si de a exprima ceea ce doriti cu adevarat. Comunicati cu cei din jur cat mai clar cu putinta, evitand astfel neintelegerile, tristetea si dramele inutile. Acest legamant este suficient pentru a va transforma radical viata.
“Faceti intotdeauna tot ce va sta in putere!”
Nu uitati insa ca eficienta noastra maxima se schimba de la o clipa la alta, la fel cum starea organismului difera atunci cand acesta este sanatos de momentul cand este bolnav. Indiferent de circumstante, faceti tot ce va sta in puteri. Veti evita astfel autojudecarea, criticile si regretele inutile.
Don Miguel Ruiz - Cele 4 legaminte
marți, 21 februarie 2012
Gandurile şi cuvintele ne creează realitatea în care traim
Intr-o dimineaţa, un tanar artist intra intr-o cafenea, fiind foarte entuziasmat ca a fost angajat să picteze portretul unui om cu bani care avea o firma de construcţii. In timp ce işi savura cafeaua bucuros, văzu un ziar lasat pe masa vecina in care era tiparit cu litere mari următorul titlu VIN VREMURI GRELE. Incepu să se gandească tot mai mult la aceste cuvinte.
Patronul cafenelei trecu sa-l salute şi vazandu-l ingrijorat, il întreba daca s-a intamplat ceva. Acesta i-a raspuns trist ca trebuie sa plece, caci “vin vremuri grele”, aşa ca trebuie să munceasca la lucrarea lui.
Proprietarul cafenelei incepu să se macine ca poate chiar „vin vremuri grele”. Devenea din ce în ce mai ingrijorat pe masură ce se gandea la vorbele tanarului. Işi suna apoi soţia rugand-o sa nu se supere dar că trebuie sa-şi anuleze comanda pentru rochia cea noua, deoarece este cam scumpă şi s-au anunţat „vremuri grele”.
Aceasta sună la magazinul unde işi comandase rochia şi o ruga pe patroana sa-i anuleze comanda. Işi ceru scuze dar …„Vin vremuri grele” şi trebuie să facă economii.
Patroana n-a avut incotro şi anula comanda... şi isi aduse aminte ca auzise candva la ştiri ca „Vin vremuri grele”, aşa că a sunat imediat la firma de construcţii pe care o angajase pentru executarea unei lucrări de extindere a magazinului. L-a anunţat pe constructor ca va renunţa pentru moment la lucrare, deoarece “ vin vremuri grele “ şi nu işi poate asuma un asemenea risc in acest moment.
Constructorul s-a intristat la auzul acestei veşti, motiv pentru care s-a grabit sa-l sune pe tanarul artist spunandu-i că doreşte anularea comenzii pentru portret, intrucat „vin vremuri grele” şi acesta nu este un moment potrivit sa cheltuie banii pe lucruri artistice.
Copleşit de suparare, tanarul artist a acceptat cu resemnare vestea, ca doar s-a intamplat aşa cum a anticipat. Simţindu-se trist, porni inspre cafeneaua favorita sa-şi inece amarul cu un pahar de vin.
In timp ce statea din nou aşezat la masa lui, zari ziarul pe care scria „Vin vremuri grele”. De data asta s-a ridicat şi a luat ziarul pentru a-l cerceta mai bine. Data ziarului era din urma cu 5 ani…Cineva despachetase farfurii pentru restaurant.
Patronul cafenelei trecu sa-l salute şi vazandu-l ingrijorat, il întreba daca s-a intamplat ceva. Acesta i-a raspuns trist ca trebuie sa plece, caci “vin vremuri grele”, aşa ca trebuie să munceasca la lucrarea lui.
Proprietarul cafenelei incepu să se macine ca poate chiar „vin vremuri grele”. Devenea din ce în ce mai ingrijorat pe masură ce se gandea la vorbele tanarului. Işi suna apoi soţia rugand-o sa nu se supere dar că trebuie sa-şi anuleze comanda pentru rochia cea noua, deoarece este cam scumpă şi s-au anunţat „vremuri grele”.
Aceasta sună la magazinul unde işi comandase rochia şi o ruga pe patroana sa-i anuleze comanda. Işi ceru scuze dar …„Vin vremuri grele” şi trebuie să facă economii.
Patroana n-a avut incotro şi anula comanda... şi isi aduse aminte ca auzise candva la ştiri ca „Vin vremuri grele”, aşa că a sunat imediat la firma de construcţii pe care o angajase pentru executarea unei lucrări de extindere a magazinului. L-a anunţat pe constructor ca va renunţa pentru moment la lucrare, deoarece “ vin vremuri grele “ şi nu işi poate asuma un asemenea risc in acest moment.
Constructorul s-a intristat la auzul acestei veşti, motiv pentru care s-a grabit sa-l sune pe tanarul artist spunandu-i că doreşte anularea comenzii pentru portret, intrucat „vin vremuri grele” şi acesta nu este un moment potrivit sa cheltuie banii pe lucruri artistice.
Copleşit de suparare, tanarul artist a acceptat cu resemnare vestea, ca doar s-a intamplat aşa cum a anticipat. Simţindu-se trist, porni inspre cafeneaua favorita sa-şi inece amarul cu un pahar de vin.
In timp ce statea din nou aşezat la masa lui, zari ziarul pe care scria „Vin vremuri grele”. De data asta s-a ridicat şi a luat ziarul pentru a-l cerceta mai bine. Data ziarului era din urma cu 5 ani…Cineva despachetase farfurii pentru restaurant.
sâmbătă, 18 februarie 2012
Obiceiuri şi practici dacice păstrate în cultura şi tradiţiile poporului român
Cu toate că trecerea timpului afectează şi memoria, dar şi obiceiurile unui popor, ca şi în alte cazuri, poporul român a păstrat de-a lungul vremii o serie de obiceiuri şi tradiţii care, chiar dacă sunt considerate păgâne, astăzi mai sunt întrebuinţate în viaţa de zi cu zi, dar sub o altă formă.
Începând cu simboluri şi practici specifice celor trei momente importante ale vieţii (naşterea, nunta şi înmormântarea) şi ajungând la credinţă, spiritualitate şi îndeletniciri, dacii au transmis mai departe o serie de îndeletniciri care, în ciuda eforturilor susţinute de a fi considerate ca împrumutate din cultura altor popoare, au, se pare, rădăcini adânc înfipte în acest pământ.
Pornind de la comoara cea mai de preţ a unui popor - spiritualitatea - putem vedea cu uşurinţă că Triada Dacică Divină, venerată de către strămoşii noştri, se traduce astăzi prin Sfânta Treime. Şi, ca şi în zilele noastre, dacii se închinau unui zeu unic, Gebeleizis, lui Dionisos care se pare că avea rol de intermediar, astăzi transpus în personalitatea Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi zeiţei Bendis.
Înainte de orice eveniment important şi, pentru a obţine răspunsul la întrebările adresate zeilor, dacii (cel puţin acei daci care însumau preoţii şi învăţaţii) ţineau post. Şi tot în post şi rugăciuni şi Marele Ştefan a dus cele mai crâncene bătălii, precum au făcut-o şi alţi mari domnitori, ca de exemplu Mihai Viteazul. Continuitatea acestei practici se poate observa cu uşurinţă şi în zilele noastre, atunci când vorbim despre postul tradiţional din religia creştină.
De-a lungul timpului, acest număr de zei a rămas ca şi cifră magică în credinţa poporului român. Trei ani a stat Zamolxe sub pământ, tot aşa cum, în ritualul creştin al înmormântării, trei zile se priveghează cel trecut în tărâmul morţilor. Mai mult, apariţia lui Zamolxe după aceşti trei ani simbolizează viaţa de după moarte, celebrată astăzi prin Sărbătoarea Paştelui, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.
Şi, cu toate că dacii nu îşi îngropau morţii, acestora le era adus în clipa cea de pe urmă un pumn de pământ, pe care îl strângeau la piept. Astăzi, în ritualul creştin, pământul strâns în pumn este aruncat în groapa în care este aşezat sicriul. Singura diferenţă este aceea că noi, creştinii, prin acest gest încheiem socotelile cu viaţa: "din pământ ai fost creat, în pământ te vei întoarce". Cu toate acestea, pumnul de pământ reprezintă, ca şi pe vremea dacilor, respectul cuvenit adus mamei Geea.
Descoperirile arhelogice au arătat că unele momentele importante din viaţa unei femei au fost transpuse şi pe vasele ceramice precum şi în statuetele descoperite. Astfel, ne amintim de femeia Gânditorului, însărcinată în ultimele luni, precum şi de poziţia ei. Sau de ce nu, de tânăra "Venus" de Cucuteni aparţinând epocii neolitice a mileniului IV î.e.n. Majoritatea vaselor şi statuetelor descoperite demonstrează o înaltă practică spirituală a strămoşilor daci. Aceste simboluri sunt regăsite şi astăzi în ornamentica ţărănească, pe cămăşile femeieşti cu "râuri" (Comuna Roata), precum şi pe diferitele covoare sau uşile caselor.
Dar dacii au mai lăsat moştenire şi alte simboluri. Dacă vorbim despre biocâmpuri şi bipolaritate, putem regăsi aceste practici în descoperirea de la Caransebeş, lucrată pe o falangă de cal. Astfel, avem schema bipolarităţii, cu biocâmp rombic, transpusă astăzi în spirala ADN-ului uman, esenţa vieţii, dar şi în simbolul circulaţiei energiei yin şi yang, în concepţia chineză.
Revenind la viaţa de zi cu zi, o serie de simboluri par a ne ghida în continuare existenţa. Astfel, în diferite zone ale tării, în special în mediul rural, o serie de simboluri împodobesc şi astăzi diferite ţesături sau chiar porţile caselor. Astfel, spirala dacică (semnificând drumul parcurs de sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia, începutul şi sfârşitul) sau ochii de pe coiful descoperit în situl arheologic de la Coţofeneşti, judeţul Prahova (şi care reprezintă privirea interioară, tradusă astăzi prin al treilea ochi sau ochiul minţii) stau mărturie a unei civilizaţii deloc apuse.
Vorbim aici despre renumitele porţi maramureşene, în special de cele de pe Valea Izei, pe care pot fi admirate spirale dacice, împletituri precum cosiţele fetelor, dar şi crucea înscrisă în cerc! Referitor la acest ultim simbol, ne putem aminti de semnul celor doi Gemeni Divini, svastica. Rotită în sensul invers acelor de ceasornic, svastica desemnează exact acea cruce înscrisă în cerc. Un alt simbol demn de luat în seamă şi regăsit pe porţile din Maramureş este cel al şarpelui. SKEPT-E-CASAS sau Ocrotitorul Casei este păzitorul gospodăriei, iar o casă părăsită de şarpele ei este una necurată şi pradă spiritelor malefice.
Ţesăturile tradiţionale populare din anumite zone ale ţării păstrează şi ele unele din motivele cromatice ale dacilor. Astfel, roşul simboliza culoarea sângelui, a matricei informaţionale a vieţii, iar negrul, culparea pământului, a continuităţii vieţii în acest univers, a mamei Geea, născătoarea tuturor bogăţiilor terestre.
Ajungând la îndeletniciri, putem aminti aici apicultura care, şi în zilele noastre, are implicaţii majore. Mierea este un aliment care, pe lângă proprietăţile benefice energetice pe care le are în alimentaţie, reprezintă şi un bun factor de vindecare. Chiar şi în zilele noastre, în zonele rurale rănile sunt vindecate cu miere!
Mai mult, o serie de plante - care erau folosite drept leacuri în anumite practici ritualice, dar şi cu scop terapeutic - sunt folosite astăzi în medicina tradiţională alternativă. Nu mai departe de Sânziene care înfloresc într-o singuri zi din an şi care au proprietăţi "miraculoase" în vindecarea unor afecţiuni precum reumatismul, epilepsia, hipertiroidia sau insomnia!
O altă practică străveche ce datează tot de pe vremea dacilor o reprezintă spălatul rufelor la râu. Dincolo de utilitatea lui, acest obicei are ca efect risipirea tuturor bolilor, relelor şi neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin spălarea în apă curgătoare. Baterea rufelor cu maiul (lemnul fiind esenţa vieţii, a trăiniciei) reprezintă scoaterea tuturor afecţiunilor din corpul celui în cauză. Pietrele pe care erau spălate rufele reprezintă memoria înmagazinată a tuturor celor ce sunt, informaţia transmisă şi înscrisă în Legile firii.
Dincolo de toate intrigile folosite, dar şi de lacunele care planează încă asupra multor aspecte ale civilizaţiei dacice, un lucru este cert: moştenirea pe care ne-au lăsat-o precum şi gradul de evoluţie informaţională şi spirituală transmis, nu pot fi tăgăduite de către nimeni şi nimic! Studiile şi cercetările efectuate, precum şi descoperirile arheologice care urmează a fi efectuate vor demonstra caracterul şi continuitatea civilizaţiei dacice pe aceste meleaguri dar, mai ales, în viaţa de zi cu zi a românilor! Ţine doar de noi să ştim să păstrăm intactă această moştenire şi, mai ales, să îi oferim continuitatea binemeritată!
Clarisa IORDACHE
Începând cu simboluri şi practici specifice celor trei momente importante ale vieţii (naşterea, nunta şi înmormântarea) şi ajungând la credinţă, spiritualitate şi îndeletniciri, dacii au transmis mai departe o serie de îndeletniciri care, în ciuda eforturilor susţinute de a fi considerate ca împrumutate din cultura altor popoare, au, se pare, rădăcini adânc înfipte în acest pământ.
Pornind de la comoara cea mai de preţ a unui popor - spiritualitatea - putem vedea cu uşurinţă că Triada Dacică Divină, venerată de către strămoşii noştri, se traduce astăzi prin Sfânta Treime. Şi, ca şi în zilele noastre, dacii se închinau unui zeu unic, Gebeleizis, lui Dionisos care se pare că avea rol de intermediar, astăzi transpus în personalitatea Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi zeiţei Bendis.
Înainte de orice eveniment important şi, pentru a obţine răspunsul la întrebările adresate zeilor, dacii (cel puţin acei daci care însumau preoţii şi învăţaţii) ţineau post. Şi tot în post şi rugăciuni şi Marele Ştefan a dus cele mai crâncene bătălii, precum au făcut-o şi alţi mari domnitori, ca de exemplu Mihai Viteazul. Continuitatea acestei practici se poate observa cu uşurinţă şi în zilele noastre, atunci când vorbim despre postul tradiţional din religia creştină.
De-a lungul timpului, acest număr de zei a rămas ca şi cifră magică în credinţa poporului român. Trei ani a stat Zamolxe sub pământ, tot aşa cum, în ritualul creştin al înmormântării, trei zile se priveghează cel trecut în tărâmul morţilor. Mai mult, apariţia lui Zamolxe după aceşti trei ani simbolizează viaţa de după moarte, celebrată astăzi prin Sărbătoarea Paştelui, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.
Şi, cu toate că dacii nu îşi îngropau morţii, acestora le era adus în clipa cea de pe urmă un pumn de pământ, pe care îl strângeau la piept. Astăzi, în ritualul creştin, pământul strâns în pumn este aruncat în groapa în care este aşezat sicriul. Singura diferenţă este aceea că noi, creştinii, prin acest gest încheiem socotelile cu viaţa: "din pământ ai fost creat, în pământ te vei întoarce". Cu toate acestea, pumnul de pământ reprezintă, ca şi pe vremea dacilor, respectul cuvenit adus mamei Geea.
Descoperirile arhelogice au arătat că unele momentele importante din viaţa unei femei au fost transpuse şi pe vasele ceramice precum şi în statuetele descoperite. Astfel, ne amintim de femeia Gânditorului, însărcinată în ultimele luni, precum şi de poziţia ei. Sau de ce nu, de tânăra "Venus" de Cucuteni aparţinând epocii neolitice a mileniului IV î.e.n. Majoritatea vaselor şi statuetelor descoperite demonstrează o înaltă practică spirituală a strămoşilor daci. Aceste simboluri sunt regăsite şi astăzi în ornamentica ţărănească, pe cămăşile femeieşti cu "râuri" (Comuna Roata), precum şi pe diferitele covoare sau uşile caselor.
Dar dacii au mai lăsat moştenire şi alte simboluri. Dacă vorbim despre biocâmpuri şi bipolaritate, putem regăsi aceste practici în descoperirea de la Caransebeş, lucrată pe o falangă de cal. Astfel, avem schema bipolarităţii, cu biocâmp rombic, transpusă astăzi în spirala ADN-ului uman, esenţa vieţii, dar şi în simbolul circulaţiei energiei yin şi yang, în concepţia chineză.
Revenind la viaţa de zi cu zi, o serie de simboluri par a ne ghida în continuare existenţa. Astfel, în diferite zone ale tării, în special în mediul rural, o serie de simboluri împodobesc şi astăzi diferite ţesături sau chiar porţile caselor. Astfel, spirala dacică (semnificând drumul parcurs de sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia, începutul şi sfârşitul) sau ochii de pe coiful descoperit în situl arheologic de la Coţofeneşti, judeţul Prahova (şi care reprezintă privirea interioară, tradusă astăzi prin al treilea ochi sau ochiul minţii) stau mărturie a unei civilizaţii deloc apuse.
Vorbim aici despre renumitele porţi maramureşene, în special de cele de pe Valea Izei, pe care pot fi admirate spirale dacice, împletituri precum cosiţele fetelor, dar şi crucea înscrisă în cerc! Referitor la acest ultim simbol, ne putem aminti de semnul celor doi Gemeni Divini, svastica. Rotită în sensul invers acelor de ceasornic, svastica desemnează exact acea cruce înscrisă în cerc. Un alt simbol demn de luat în seamă şi regăsit pe porţile din Maramureş este cel al şarpelui. SKEPT-E-CASAS sau Ocrotitorul Casei este păzitorul gospodăriei, iar o casă părăsită de şarpele ei este una necurată şi pradă spiritelor malefice.
Ţesăturile tradiţionale populare din anumite zone ale ţării păstrează şi ele unele din motivele cromatice ale dacilor. Astfel, roşul simboliza culoarea sângelui, a matricei informaţionale a vieţii, iar negrul, culparea pământului, a continuităţii vieţii în acest univers, a mamei Geea, născătoarea tuturor bogăţiilor terestre.
Ajungând la îndeletniciri, putem aminti aici apicultura care, şi în zilele noastre, are implicaţii majore. Mierea este un aliment care, pe lângă proprietăţile benefice energetice pe care le are în alimentaţie, reprezintă şi un bun factor de vindecare. Chiar şi în zilele noastre, în zonele rurale rănile sunt vindecate cu miere!
Mai mult, o serie de plante - care erau folosite drept leacuri în anumite practici ritualice, dar şi cu scop terapeutic - sunt folosite astăzi în medicina tradiţională alternativă. Nu mai departe de Sânziene care înfloresc într-o singuri zi din an şi care au proprietăţi "miraculoase" în vindecarea unor afecţiuni precum reumatismul, epilepsia, hipertiroidia sau insomnia!
O altă practică străveche ce datează tot de pe vremea dacilor o reprezintă spălatul rufelor la râu. Dincolo de utilitatea lui, acest obicei are ca efect risipirea tuturor bolilor, relelor şi neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin spălarea în apă curgătoare. Baterea rufelor cu maiul (lemnul fiind esenţa vieţii, a trăiniciei) reprezintă scoaterea tuturor afecţiunilor din corpul celui în cauză. Pietrele pe care erau spălate rufele reprezintă memoria înmagazinată a tuturor celor ce sunt, informaţia transmisă şi înscrisă în Legile firii.
Dincolo de toate intrigile folosite, dar şi de lacunele care planează încă asupra multor aspecte ale civilizaţiei dacice, un lucru este cert: moştenirea pe care ne-au lăsat-o precum şi gradul de evoluţie informaţională şi spirituală transmis, nu pot fi tăgăduite de către nimeni şi nimic! Studiile şi cercetările efectuate, precum şi descoperirile arheologice care urmează a fi efectuate vor demonstra caracterul şi continuitatea civilizaţiei dacice pe aceste meleaguri dar, mai ales, în viaţa de zi cu zi a românilor! Ţine doar de noi să ştim să păstrăm intactă această moştenire şi, mai ales, să îi oferim continuitatea binemeritată!
Clarisa IORDACHE
vineri, 17 februarie 2012
joi, 16 februarie 2012
PODUL DE PIATRĂ DE PESTE DUNĂRE - construit pe vremea lui Burebista
Podul de piatră de peste Dunăre a fost una din minunile antichităţii pe care romanii ni-l prezintă ca fiind o realizare a lui Apollodor din Damasc, idee preluată şi de unii dintre "istoricii noştri". Există unii care nu i-au crezut, cum a fost domnul C. Iordache (Stiinţa... cultura... documente din Renaşterea Daciei - Noiembrie 1992).
Este ilogic ca o armată care posedă teritoriul doar de pe un mal al fluviului Dunărea (Istrul) să reuşească construirea unui pod de piatră, al cărui al doilea capăt se afla pe teritoriul inamic. Astăzi, cu toată tehnica modernă de care dispunem, un pod de piatră peste Dunăre se poate construi într-o perioadă de aproximativ 5-7 ani... ori "istoricii" susţin că Traian l-a construit la începutul celui de al doilea război cu dacii în doi ani ?!...
Domnilor "istorici", credeţi cumva în minuni ori magie? Considerăm imposibilă construirea într-o perioadă atât de scurtă, de numai doi ani, a unui pod de piatră peste Dunăre, în special când Traian se găsea în plină campanie militară, contraatacurile lui Decebal provocând mari pierderi invadatorilor romani. Este ciudat că nici un itinerar antic şi nici un text epigrafic nu ne vorbesc de "podul lui Traian" şi nu a fost găsit niciodată vreun text care să vorbească de tehnica construcţiei lui.
Deoarece "Comentariile " De Bello Dacico " ale lui Traian sunt pierdute pe undeva, prin podurile ori beciurile unor biblioteci sau arhive române, astăzi avem la dispoziţie numai COLUMNA lui TRAIAN, unde se vede clar că în anul 101 A.D., romanii treceau Dunărea pe un pod de vase. De ce oare, mândrul arhitect Apollodor din Damasc, căruia i se atribuie construcţia podului şi a Columnei lui Traian, a uitat să imortalizeze pe Columnă o asemenea mare realizare - un pod de piatră peste Dunăre care era chiar opera sa ?!
Oare nu este mult mai verosimil ca podul de peste Dunăre să fi fost construit de poporul care stăpânea ambele maluri ale fluviului, popor condus de cel despre care STRABON scria: "Burebista stăpâneşte tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării, este temut de romani, ataca, trecea fluviul când voia prin Macedonia".
Luat prin surprindere de invazia romanilor, Decebal, un mare strateg, încearcă să oprească înaintarea romanilor, demolând partea de lemn carosabilă a podului, iar restul fiind incendiat, după cum arata bârnele arse de la faţa locului. Din acest motiv Traian şi-a trecut trupele în Dacia nu pe un pod de piatră ci pe unul de vase, după cum chiar Apollodor din Damasc arată pe Columna lui Traian. Mai târziu armata romană a refăcut vechiul pod de piatră a lui Burebista pentru a transporta prada luată de la populaţia dacică, dar cărămizile cu ştampila legiunilor romane găsite pe acest loc nu dovedesc că ei au şi construit podul !
În secolul al III-lea A.D., Constantin cel Mare, dac de origine născut la NIS, reconstruieşte podul de la Drobeta, adaugă un castru cu patru turnuri şi un edificiu cu numeroase încăperi.
Menţionăm că într-o baladă aromână, "Puntea din artă", se vorbeşte de trei meşteri iscusiţi, care au construit un pod peste Dunăre şi care au lucrat la el 6 ani.
*Preluat de pe www.drobetaturnuseverin.net
Este ilogic ca o armată care posedă teritoriul doar de pe un mal al fluviului Dunărea (Istrul) să reuşească construirea unui pod de piatră, al cărui al doilea capăt se afla pe teritoriul inamic. Astăzi, cu toată tehnica modernă de care dispunem, un pod de piatră peste Dunăre se poate construi într-o perioadă de aproximativ 5-7 ani... ori "istoricii" susţin că Traian l-a construit la începutul celui de al doilea război cu dacii în doi ani ?!...
Domnilor "istorici", credeţi cumva în minuni ori magie? Considerăm imposibilă construirea într-o perioadă atât de scurtă, de numai doi ani, a unui pod de piatră peste Dunăre, în special când Traian se găsea în plină campanie militară, contraatacurile lui Decebal provocând mari pierderi invadatorilor romani. Este ciudat că nici un itinerar antic şi nici un text epigrafic nu ne vorbesc de "podul lui Traian" şi nu a fost găsit niciodată vreun text care să vorbească de tehnica construcţiei lui.
Deoarece "Comentariile " De Bello Dacico " ale lui Traian sunt pierdute pe undeva, prin podurile ori beciurile unor biblioteci sau arhive române, astăzi avem la dispoziţie numai COLUMNA lui TRAIAN, unde se vede clar că în anul 101 A.D., romanii treceau Dunărea pe un pod de vase. De ce oare, mândrul arhitect Apollodor din Damasc, căruia i se atribuie construcţia podului şi a Columnei lui Traian, a uitat să imortalizeze pe Columnă o asemenea mare realizare - un pod de piatră peste Dunăre care era chiar opera sa ?!
Oare nu este mult mai verosimil ca podul de peste Dunăre să fi fost construit de poporul care stăpânea ambele maluri ale fluviului, popor condus de cel despre care STRABON scria: "Burebista stăpâneşte tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării, este temut de romani, ataca, trecea fluviul când voia prin Macedonia".
Luat prin surprindere de invazia romanilor, Decebal, un mare strateg, încearcă să oprească înaintarea romanilor, demolând partea de lemn carosabilă a podului, iar restul fiind incendiat, după cum arata bârnele arse de la faţa locului. Din acest motiv Traian şi-a trecut trupele în Dacia nu pe un pod de piatră ci pe unul de vase, după cum chiar Apollodor din Damasc arată pe Columna lui Traian. Mai târziu armata romană a refăcut vechiul pod de piatră a lui Burebista pentru a transporta prada luată de la populaţia dacică, dar cărămizile cu ştampila legiunilor romane găsite pe acest loc nu dovedesc că ei au şi construit podul !
În secolul al III-lea A.D., Constantin cel Mare, dac de origine născut la NIS, reconstruieşte podul de la Drobeta, adaugă un castru cu patru turnuri şi un edificiu cu numeroase încăperi.
Menţionăm că într-o baladă aromână, "Puntea din artă", se vorbeşte de trei meşteri iscusiţi, care au construit un pod peste Dunăre şi care au lucrat la el 6 ani.
*Preluat de pe www.drobetaturnuseverin.net
miercuri, 15 februarie 2012
marți, 14 februarie 2012
2012: „Nu e sfârsitul lumii, e o transformare a ei…”
Carlos Barrios
“Antropologii din toata lumea viziteaza templele, spune Barrios, citesc inscriptiile si apoi fabrica povesti despre Mayasi, dar ei nu citesc inscriptiile corect. Este doar imaginatia lor. Altii scriu despre profetii, in numele Mayasilor.
Ei spun ca lumea se va termina in Decembrie 2012. Inteleptii Maya sunt foarte suparati pe aceste lucruri. Lumea nu se va sfarsi. Se va transforma. Populatiile indigene au calendarele si ele sunt cele care stiu sa le interpreteze corect – si nu altii.”
Carlos Barrios s-a nascut intr-o familie spaniola in El Altiplano, in podisul Guatemalei. Casa lui era in Huehuetenango, care a fost de asemeni si un lacas al tribului Maya Mam. Impreuna cu alti Maya si alti indigeni pastratori de traditie, tribul Mam, el duce mai departe unele dintre vechile traditii ale Insulei Broastei Testoase (alt nume pentru America de Nord). Ei sunt Pastratori ai Timpului, adevarate autoritati in privinta unor calendare remarcabile, care sunt antice, elegante si relevante. Dl. Barrios este istoric, antropolog si cercetator.
Dupa ce a studiat cu inteleptii batrani traditionali de la varsta de de 19 ani, timp de 25 de ani, a devenit si el Ajq’ij Mayas, un preot de ceremonii si ghid spiritual, Eagle Clan. In urma cu mai multi ani, impreuna cu fratele sau Gerardo, Carlos a intiat o investigatie asupra diferitelor calendare Mayase. El a studiat cu multi mentori. Fratele sau, Gerardo, a intervievat aproape 600 de batrani Maya, pentru a le intelege mai bine cunostintele pe care le aveau de impartasit.
“Antropologii din toata lumea viziteaza templele, spune Barrios si citesc inscriptiile si apoi fabrica povesti despre Mayasi, dar ei nu citesc inscriptiile corect. Este doar imaginatia lor. Altii scriu despre profetii, in numele Mayasilor. Ei spun ca lumea se va termina in Decembrie 2012.
Inteleptii Maya sunt foarte suparati pe aceste lucruri. Lumea nu se va sfarsi. Se va transforma. Populatiile indigene au calendarele si ei sunt cei care stiu sa le interpreteze corect – si nu altii. Modul in care calendarele Maya cuprind timpul, anotimpurile si ciclurile s-a dovedit a fi vast si sofisticat.
Mayasii inteleg 17 calendare diferite, unele dintre ele masurand timpul cu acuratete, chiar pe perioade de 10 milioane de ani. Calendarul care a atras, in mod constant, atentia globala din 1987, este numit Tzolk’in sau Cholq’ij. Conceput in urma cu secole si bazat pe ciclul Pleiadelor, este considerat si astazi, sacru. Cu calendarele indigene, popoarele bastinase au tinut cont de punctele importante de cotitura in istorie. De exemplu, cei care tin contul zilelor si care studiaza calendarele au indentificat o zi importanta in anul One Reed: Ce Acatal, asa cum a fost numita de catre Mexicani.
Aceasta a fost ziua descrisa in profetii, ca fiind ziua cand un stramos important trebuia sa se intoarca, “venind ca un fluture”. In calendarul vestic, data din One Reed se coreleaza cu Duminica de Paste, 21 Aprilie 1519, ziua cand Hernando Cortez si flota sa de 11 corabii spaniole au ajuns la Est de teritoriul care astazi este numit Vera Cruz (Crucea Adevarata), in Mexic. Cand corabiile spaniole au ajuns aproape de tarm, nativii asteptau si priveau la ce o sa se intample. Panzele intinse pe catarge ale corabiilor, semanau intr-adevar cu aripile intinse ale unor fluturi enormi, care pluteau deasupra apelor oceanului.
A inceput o noua era – o era pe care ei o anticipasera in calendarele lor. Poporul Maya a numit acesta era: al Noualea Bolomtikus, sau noua Hells (Cicluri) – fiecare avand 52 de ani. Pe masura ce cele 9 cicluri s-au desfasurat, indigenilor li s-au luat pamantul si libertatea. Au dominat boala si lipsa de respect pentru toate. Ceea ce a inceput odata cu debarcarea lui Cortez a durat pana pe 16 August 1987, o data pe care multi si-o amintesc ca data Convergentei Armonice.
Milioane de oameni au profitat de acea data, pentru a desfasura ceremonii in locuri sacre, rugandu-se pentru o tranzitie usoara intr-o noua era, lumea celui de-al 5-lea Soare.
Din August 1987 si pana acum, am fost intr-o perioada in care mana dreapta a lumii materialiste a inceput sa dispara incet, dar inexorabil. Suntem pe muchia erei in care incepe pacea, cand oamenii traiesc in armonie cu Mama Pamant. Nu mai suntem in Lumea celui de-al 4-lea Soare, dar nu suntem inca nici in Lumea celui de-al 5-lea Soare. Aceasta este o perioada de tranzitie, o perioada intre doua perioade.
Si cum trecem prin aceasta perioada de tranzitie, apare o convergenta colosala, globala, de distrugere a mediului, haos social, razboi si schimbari constante ale Pamantului. “Toate acestea”, spune Dl. Barrios, “au fost prevazute prin calcule simple, bazate pe matematica spiralei din calendarele Maya si se vor schimba.
Totul se va schimba. Cei care tin calendarul Mayas zilnic, vad ziua de 21 Decembrie 2012, ca pe o data de renastere, inceputul Lumii Celui de-al 5-lea Soare. Va fi inceputul unei noi ere, ce rezulta din meridianul solar care va traversa ecuatorul galactic si de Pamant, care se va alinia cu centrul galaxiei. La rasaritul soarelui, pe 21 Decembrie 2012, pentru prima oara in 26.000 ani, Soarele va rasari in conjunctie cu intersectia dintre Calea Lactee si planul ecliptic. Aceasta Cruce Cosmica este considerata a fi o reprezantare a Pomului Sacru, Pomul Vietii, care este descris in toate traditiile spirituale ale lumii.
”Unii observatori spun ca aceasta aliniere cu inima Galaxiei, din 2012, va deschide un canal pentru ca energia cosmica sa curga prin Pamant, curatandu-l de tot ceea ce este pe el – ridicandu-l astfel la un nou nivel de vibratie. Acest proces a inceput deja”, sugereaza Dl. Barrio.
“Schimbarile se accelereaza acum si vor continua sa se accelereze” Oamenii de pe Pamant pot sa ajunga la aceasta data din 2012, intr-o forma foarte buna, fara ca sa fi distrus prea mult din Pamant si ne vom ridica la un nivel nou, mai inalt. Dar pentru a ajunge acolo, trebuie sa transformam forte extrem de puternice, care se pare ca ne stau in drum.
O imagine a Drumului care urmeaza: Data mentionata in calendar, Solstitiul de Iarna din 2012, nu marcheaza sfarsitul lumii. Multi dintre cei care scriu din afara despre Calendarul Maya fac senzatie din aceste lucruri, dar ei nu stiu ce fac. Cei care stiu sunt indigenii, inteleptii indigeni, carora li s-a incredintat pastrarea traditiei.
Din aceasta intelegere a traditiei Maya si a Calendarelor, dl. Barrios ofera o perspectiva in in legatura cu ne asteapta: “Omenirea va continua” concluzioneaza el “dar intr-un mod diferit.
Structurile materiale se vor schimba. De aici vom avea oportunitatea de a fi mai umani.” Traim cea mai importanta era a calendarelor Maya si a profetiilor.
Toate profetiile din lume, toate traditiile converg acum. Acum nu mai este timp de joaca. Idealul spiritual al acestei ere este actiunea.
Multe suflete puternice s-au reincarnat in aceasta era, cu multa forta. Acest lucru este adevarat pe ambele parti – lumina si intunericul. Magia este la maximum folosita de catre ambele parti.
Lucrurile se vor schimba, dar depinde de oameni cat de usor sau cat de violent se vor manifesta aceste schimbari pentru noi.
Economia de acum este o fictiune. Primii cinci ani de tranzitie, din August 1987 pana in August 1992, au reprezentat inceputul distrugerii lumii materiale. Pana acum am mai progresat inca 18 ani in faza de tranzitie si multe dintre asa-numitele surse de stabilitate financiara sunt, de fapt, fantomatice.
Bancile nu mai au putere. Este un moment delicat pentru ele. Ar putea sa se prabuseasca la nivel global, daca nu suntem atenti. Daca bancile se prabusesc….atunci vom fi fortati sa ne bazam pe Pamant si pe abilitatile noastre de a produce ceva. Sistemele monetare vor fi in haos si va trebui sa ne bazam pe relatia noastra directa cu Pamantul, pentru mancare si adapost.
Polul Nord si Polul Sud se dezintegreaza. Nivelul apei in oceane va creste. Dar, in acelasi timp, pamantul din Ocean, mai ales langa zona unde este acum Cuba, se va ridica.”
O chemare catre Fuziune…
Cand s-a intalnit cu audienta din Santa Fe, Dl. Barrios a spus o poveste despre cele mai recente ceremonii Mayase pentru Anul Nou, in Guatemala. A povestit cum unul dintre cei mai respectati intelepti, care traieste tot anul intr-o pestera solitara de munte, a calatorit pana la Chichicastenango pentru a sta de vorba cu oamenii de la ceremonie.
Inteleptul a dat un mesaj direct si simplu. El le-a solicitat oamenilor sa se adune pentru a sustine viata si lumina. “Chiar acum, fiecare persoana si fiecare grup merge pe drumul sau”. Batranul din munti a spus ca “exista speranta, in cazul in care oamenii Luminii ar putea sa se adune si sa se uneasca in vreun fel”.
Reflectand la asta, Dl. Barrios a explicat: “Traim intr-o lume a polaritatilor, zi si noapte, barbat si femeie, pozitiv si negativ. Lumina si intunericul au nevoie una de alta. Ele reprezinta un echilibru.
Chiar acum, partea de intuneric este foarte puternica si este foarte clar ce doresc cei din acea parte. Au viziunea lor si prioritatile clar stabilite si, de asemeni, ierarhia lor. Ei actioneaza in multe feluri, pentru ca sa nu fim capabili sa ne conectam cu a 5-a Lume din spirala in 2012.
Pe partea de Lumina, fiecare crede ca este cel mai important si ca intelegerea sa personala, sau ca viziunea grupului sau, reprezinta cheia. Este o diversitate de culturi si opinii, deci este competie, difuzie si lipseste un focus singular, comun.”
In viziunea D-lui Barrio, partea intunecata lucreaza pentru a bloca fuziunea, prin intermediul negarii si a materialismului. De asemeni, lucreaza pentru a-i distruge pe cei care lucreaza cu Lumina, pentru a ridica Pamantul la un nivel mai inalt.
Lor le place energia Lumii a 4-a, care este in declin – cea a materialismului. Ei nu vor ca aceasta sa se schimbe. Ei nu vor fuziunea. Ei vor sa ramana la acest nivel si le este frica de urmatorul nivel. Puterea intunecata a Lumii a 4-a in declin nu poate fi distrusa sau contracarata.
Este prea puternica si prea clara, pentru a se intampla asta – si asta ar fi strategia gresita. Intunericul poate fi transformat, numai atunci cand este confruntat cu simplitate si cu inima deschisa. Asta duce la fuziune – un concept cheie al Lumii celui de-al 5-lea Soare.
Dl. Barrios a spus ca noua era a celui de-al 5-lea Soare, necesita multa atentie asupra unui element care este, dealtfel, foarte neglijat. In timp ce cele patru elemente traditionale – pamant, aer, foc si apa – au dominat diverse epoci din trecut, va fi un al cincilea element care va domina in timpul celui de-al 5-lea Soare: eterul . Eterul este un mediu.
Dictionarul defineste eterul ca fiind si elementul rarefiat al Raiului. El penetreaza tot spatial si transmite unde de energie cu frecvente foarte variate – de la cele ale telefoanelor celulare, la cele ale aurelor umane. Ceea ce este “eteric” se refera la cele cinci regiuni de dincolo de Pamant: raiul…
Eterul, elementul celui de-al 5-lea Soare, este celest si ii lipseste substanta materiala, dar nu este mai putin real decat lemnul, piatra sau carnea. “In contextul eteric, e posibila o fuziune a polaritatilor”, spune Dl. Barrios. “Sa nu mai fie intuneric sau Lumina in oameni, ci o fuziune inaltatoare”.
Dar acum, partea intunecata nu este interesata de acest lucru. Ei sunt organizati pentru a bloca, de fapt, aceasta fuziune. Ei vor sa dezechilibreze Pamantul si mediul, astfel incat sa nu fim pregatiti pentru alinierile din 2012. Va trebui sa lucram impreuna, pentru pace si echilibru cu cealalta parte. Trebuie sa avem grija de Mama Pamant, care ne hraneste si ne adaposteste.
Pentru a fi gata pentru acest Moment Istoric, trebuie sa ne daruim acum in intregime mintea si inima, in scopul atingerii unitatii si fuziunii, pentru a putea confrunta partea cealalta si pentru a conserva viata. Suntem intr-un moment critic in istoria omenirii.
“Suntem dezechilibrati” , spune Dl Barrios. “Nu mai putem continua sa ne jucam. Planeta noastra poate fi reinoita sau ravasita. Acum este timpul sa ne trezim si sa actionam. Este nevoie de toata lumea. Tu nu esti aici fara motiv. Toti cei care sunt acum aici au un scop foarte important.
Acestea sunt timpuri dificile, dar foarte speciale. Avem oportunitatea de a creste, dar trebuie sa fim gata pentru acest moment foarte important in istorie.” Dl. Barrios a oferit un numar de sugestii, pentru a ajuta oamenii sa parcurga, in echilibru, anii care vin. “Schimbarile care au fost descrise in profetii se vor intimpla,” a spus el “dar atitudinea si actiunile noastre vor determina cat de sever sau cat de moderat se vor manifesta ele.”
Trebuie sa actionam, sa facem schimbari si sa-i alegem pe cei care ne reprezinta dintre oamenii care inteleg ce se intâmpla si care intreprind actiuni politice, cu respect pentru Pamant. Meditatia si practica spirituala sunt bune si importante – si la fel este si actiunea. Este foarte important sa stim clar cine suntem – si ce relatie avem cu Pamantul.
Cu toate astea, aminteste-ti sa respecti diferentele si sa te straduiesti pentru unitate. Dezvoltata-te in concordanta cu traditiile si cu chemarea inimii tale. Mananca cu intelepciune. Multe dintre alimente sunt infestate cu toxine, in mod evident sau mai subtil.
Fii atent la ce bagi in corpul tau. Invata sa conservi mancarea si sa conservi energia. Invata cateva tehnici bune de respiratie, ca sa poti sa ai controlul respiratiei tale. Fii clar. Urmeaza o traditie cu radacini adanci si de valoare. Nu conteaza ce traditie este – inima ta o sa-ti spuna pe care sa o urmezi – dar trebuie sa fie una cu radacini de valoare.
Traim intr-o lume a energiei. O sarcina importanta in aceste timpuri este sa invatam sa simtim energia oricui si a orice – oameni, plante, animale. Acest lucru devine cu atat mai important, cu cat ne apropiem de Lumea Celui de-al 5-lea Soare, pentru ca este asociata cu elementul eter – mediul in care energia traieste si se manifesta. Mergi la locurile sacre ale Pamantului si te roaga pentru pace, ai respect pentru Pamant, pentru ca de aici ne primim hrana, adapostul si imbracamintea. Trebuie sa reactivam energia acestor locuri sacre! Asta este treaba noastra. Si avem multa treaba de facut!
Dupa cum spune Dl. Barrios, o tehnica de rugaciune simpla, dar foarte eficienta, este sa aprinzi o lumanare de culoare bleu. Gandeste-te in liniste pentru un minut.
Spune-i flacarii de la lumanare intentia ta si trimite lumina catre liderii care au puterea de a face razboi sau pace. Aceasta este o perioada cruciala pentru omenire si pentru Pamant.
Fiecare persoana este importanta. Tu te-ai intrupat in aceste vremuri, pentru ca ai munca spirituala de facut.
Munca noastra este sa echilibram aceasta planeta. Inteleptii au deschis usile, in asa fel incat si alte popoare sa vina la lumea Mayasa, pentru a primi traditia.
Mayasii au stiut si au respectat intotdeauna alte natii, rase de oameni si alte sisteme spirituale. Ei stiu ca destinul lumii Maya este legat de destinul intregii lumi. “Cea mai mare intelepciune consta in simplitate”, ne sfatuieste Dl. Barrios . “Iubirea, respectul, toleranta, a imparti cu altii, recunostinta, iertarea. Nu este ceva prea complicat sau prea greu.”
Adevarata cunoastere este gratuita. Este codificata in ADN-ul tau. Tot ceea ce ai nevoie se gaseste inauntrul tau.
Marii mentori au spus-o de la bun inceput. Gaseste-ti inima si iti vei gasi drumul!
“Antropologii din toata lumea viziteaza templele, spune Barrios, citesc inscriptiile si apoi fabrica povesti despre Mayasi, dar ei nu citesc inscriptiile corect. Este doar imaginatia lor. Altii scriu despre profetii, in numele Mayasilor.
Ei spun ca lumea se va termina in Decembrie 2012. Inteleptii Maya sunt foarte suparati pe aceste lucruri. Lumea nu se va sfarsi. Se va transforma. Populatiile indigene au calendarele si ele sunt cele care stiu sa le interpreteze corect – si nu altii.”
Carlos Barrios s-a nascut intr-o familie spaniola in El Altiplano, in podisul Guatemalei. Casa lui era in Huehuetenango, care a fost de asemeni si un lacas al tribului Maya Mam. Impreuna cu alti Maya si alti indigeni pastratori de traditie, tribul Mam, el duce mai departe unele dintre vechile traditii ale Insulei Broastei Testoase (alt nume pentru America de Nord). Ei sunt Pastratori ai Timpului, adevarate autoritati in privinta unor calendare remarcabile, care sunt antice, elegante si relevante. Dl. Barrios este istoric, antropolog si cercetator.
Dupa ce a studiat cu inteleptii batrani traditionali de la varsta de de 19 ani, timp de 25 de ani, a devenit si el Ajq’ij Mayas, un preot de ceremonii si ghid spiritual, Eagle Clan. In urma cu mai multi ani, impreuna cu fratele sau Gerardo, Carlos a intiat o investigatie asupra diferitelor calendare Mayase. El a studiat cu multi mentori. Fratele sau, Gerardo, a intervievat aproape 600 de batrani Maya, pentru a le intelege mai bine cunostintele pe care le aveau de impartasit.
“Antropologii din toata lumea viziteaza templele, spune Barrios si citesc inscriptiile si apoi fabrica povesti despre Mayasi, dar ei nu citesc inscriptiile corect. Este doar imaginatia lor. Altii scriu despre profetii, in numele Mayasilor. Ei spun ca lumea se va termina in Decembrie 2012.
Inteleptii Maya sunt foarte suparati pe aceste lucruri. Lumea nu se va sfarsi. Se va transforma. Populatiile indigene au calendarele si ei sunt cei care stiu sa le interpreteze corect – si nu altii. Modul in care calendarele Maya cuprind timpul, anotimpurile si ciclurile s-a dovedit a fi vast si sofisticat.
Mayasii inteleg 17 calendare diferite, unele dintre ele masurand timpul cu acuratete, chiar pe perioade de 10 milioane de ani. Calendarul care a atras, in mod constant, atentia globala din 1987, este numit Tzolk’in sau Cholq’ij. Conceput in urma cu secole si bazat pe ciclul Pleiadelor, este considerat si astazi, sacru. Cu calendarele indigene, popoarele bastinase au tinut cont de punctele importante de cotitura in istorie. De exemplu, cei care tin contul zilelor si care studiaza calendarele au indentificat o zi importanta in anul One Reed: Ce Acatal, asa cum a fost numita de catre Mexicani.
Aceasta a fost ziua descrisa in profetii, ca fiind ziua cand un stramos important trebuia sa se intoarca, “venind ca un fluture”. In calendarul vestic, data din One Reed se coreleaza cu Duminica de Paste, 21 Aprilie 1519, ziua cand Hernando Cortez si flota sa de 11 corabii spaniole au ajuns la Est de teritoriul care astazi este numit Vera Cruz (Crucea Adevarata), in Mexic. Cand corabiile spaniole au ajuns aproape de tarm, nativii asteptau si priveau la ce o sa se intample. Panzele intinse pe catarge ale corabiilor, semanau intr-adevar cu aripile intinse ale unor fluturi enormi, care pluteau deasupra apelor oceanului.
A inceput o noua era – o era pe care ei o anticipasera in calendarele lor. Poporul Maya a numit acesta era: al Noualea Bolomtikus, sau noua Hells (Cicluri) – fiecare avand 52 de ani. Pe masura ce cele 9 cicluri s-au desfasurat, indigenilor li s-au luat pamantul si libertatea. Au dominat boala si lipsa de respect pentru toate. Ceea ce a inceput odata cu debarcarea lui Cortez a durat pana pe 16 August 1987, o data pe care multi si-o amintesc ca data Convergentei Armonice.
Milioane de oameni au profitat de acea data, pentru a desfasura ceremonii in locuri sacre, rugandu-se pentru o tranzitie usoara intr-o noua era, lumea celui de-al 5-lea Soare.
Din August 1987 si pana acum, am fost intr-o perioada in care mana dreapta a lumii materialiste a inceput sa dispara incet, dar inexorabil. Suntem pe muchia erei in care incepe pacea, cand oamenii traiesc in armonie cu Mama Pamant. Nu mai suntem in Lumea celui de-al 4-lea Soare, dar nu suntem inca nici in Lumea celui de-al 5-lea Soare. Aceasta este o perioada de tranzitie, o perioada intre doua perioade.
Si cum trecem prin aceasta perioada de tranzitie, apare o convergenta colosala, globala, de distrugere a mediului, haos social, razboi si schimbari constante ale Pamantului. “Toate acestea”, spune Dl. Barrios, “au fost prevazute prin calcule simple, bazate pe matematica spiralei din calendarele Maya si se vor schimba.
Totul se va schimba. Cei care tin calendarul Mayas zilnic, vad ziua de 21 Decembrie 2012, ca pe o data de renastere, inceputul Lumii Celui de-al 5-lea Soare. Va fi inceputul unei noi ere, ce rezulta din meridianul solar care va traversa ecuatorul galactic si de Pamant, care se va alinia cu centrul galaxiei. La rasaritul soarelui, pe 21 Decembrie 2012, pentru prima oara in 26.000 ani, Soarele va rasari in conjunctie cu intersectia dintre Calea Lactee si planul ecliptic. Aceasta Cruce Cosmica este considerata a fi o reprezantare a Pomului Sacru, Pomul Vietii, care este descris in toate traditiile spirituale ale lumii.
”Unii observatori spun ca aceasta aliniere cu inima Galaxiei, din 2012, va deschide un canal pentru ca energia cosmica sa curga prin Pamant, curatandu-l de tot ceea ce este pe el – ridicandu-l astfel la un nou nivel de vibratie. Acest proces a inceput deja”, sugereaza Dl. Barrio.
“Schimbarile se accelereaza acum si vor continua sa se accelereze” Oamenii de pe Pamant pot sa ajunga la aceasta data din 2012, intr-o forma foarte buna, fara ca sa fi distrus prea mult din Pamant si ne vom ridica la un nivel nou, mai inalt. Dar pentru a ajunge acolo, trebuie sa transformam forte extrem de puternice, care se pare ca ne stau in drum.
O imagine a Drumului care urmeaza: Data mentionata in calendar, Solstitiul de Iarna din 2012, nu marcheaza sfarsitul lumii. Multi dintre cei care scriu din afara despre Calendarul Maya fac senzatie din aceste lucruri, dar ei nu stiu ce fac. Cei care stiu sunt indigenii, inteleptii indigeni, carora li s-a incredintat pastrarea traditiei.
Din aceasta intelegere a traditiei Maya si a Calendarelor, dl. Barrios ofera o perspectiva in in legatura cu ne asteapta: “Omenirea va continua” concluzioneaza el “dar intr-un mod diferit.
Structurile materiale se vor schimba. De aici vom avea oportunitatea de a fi mai umani.” Traim cea mai importanta era a calendarelor Maya si a profetiilor.
Toate profetiile din lume, toate traditiile converg acum. Acum nu mai este timp de joaca. Idealul spiritual al acestei ere este actiunea.
Multe suflete puternice s-au reincarnat in aceasta era, cu multa forta. Acest lucru este adevarat pe ambele parti – lumina si intunericul. Magia este la maximum folosita de catre ambele parti.
Lucrurile se vor schimba, dar depinde de oameni cat de usor sau cat de violent se vor manifesta aceste schimbari pentru noi.
Economia de acum este o fictiune. Primii cinci ani de tranzitie, din August 1987 pana in August 1992, au reprezentat inceputul distrugerii lumii materiale. Pana acum am mai progresat inca 18 ani in faza de tranzitie si multe dintre asa-numitele surse de stabilitate financiara sunt, de fapt, fantomatice.
Bancile nu mai au putere. Este un moment delicat pentru ele. Ar putea sa se prabuseasca la nivel global, daca nu suntem atenti. Daca bancile se prabusesc….atunci vom fi fortati sa ne bazam pe Pamant si pe abilitatile noastre de a produce ceva. Sistemele monetare vor fi in haos si va trebui sa ne bazam pe relatia noastra directa cu Pamantul, pentru mancare si adapost.
Polul Nord si Polul Sud se dezintegreaza. Nivelul apei in oceane va creste. Dar, in acelasi timp, pamantul din Ocean, mai ales langa zona unde este acum Cuba, se va ridica.”
O chemare catre Fuziune…
Cand s-a intalnit cu audienta din Santa Fe, Dl. Barrios a spus o poveste despre cele mai recente ceremonii Mayase pentru Anul Nou, in Guatemala. A povestit cum unul dintre cei mai respectati intelepti, care traieste tot anul intr-o pestera solitara de munte, a calatorit pana la Chichicastenango pentru a sta de vorba cu oamenii de la ceremonie.
Inteleptul a dat un mesaj direct si simplu. El le-a solicitat oamenilor sa se adune pentru a sustine viata si lumina. “Chiar acum, fiecare persoana si fiecare grup merge pe drumul sau”. Batranul din munti a spus ca “exista speranta, in cazul in care oamenii Luminii ar putea sa se adune si sa se uneasca in vreun fel”.
Reflectand la asta, Dl. Barrios a explicat: “Traim intr-o lume a polaritatilor, zi si noapte, barbat si femeie, pozitiv si negativ. Lumina si intunericul au nevoie una de alta. Ele reprezinta un echilibru.
Chiar acum, partea de intuneric este foarte puternica si este foarte clar ce doresc cei din acea parte. Au viziunea lor si prioritatile clar stabilite si, de asemeni, ierarhia lor. Ei actioneaza in multe feluri, pentru ca sa nu fim capabili sa ne conectam cu a 5-a Lume din spirala in 2012.
Pe partea de Lumina, fiecare crede ca este cel mai important si ca intelegerea sa personala, sau ca viziunea grupului sau, reprezinta cheia. Este o diversitate de culturi si opinii, deci este competie, difuzie si lipseste un focus singular, comun.”
In viziunea D-lui Barrio, partea intunecata lucreaza pentru a bloca fuziunea, prin intermediul negarii si a materialismului. De asemeni, lucreaza pentru a-i distruge pe cei care lucreaza cu Lumina, pentru a ridica Pamantul la un nivel mai inalt.
Lor le place energia Lumii a 4-a, care este in declin – cea a materialismului. Ei nu vor ca aceasta sa se schimbe. Ei nu vor fuziunea. Ei vor sa ramana la acest nivel si le este frica de urmatorul nivel. Puterea intunecata a Lumii a 4-a in declin nu poate fi distrusa sau contracarata.
Este prea puternica si prea clara, pentru a se intampla asta – si asta ar fi strategia gresita. Intunericul poate fi transformat, numai atunci cand este confruntat cu simplitate si cu inima deschisa. Asta duce la fuziune – un concept cheie al Lumii celui de-al 5-lea Soare.
Dl. Barrios a spus ca noua era a celui de-al 5-lea Soare, necesita multa atentie asupra unui element care este, dealtfel, foarte neglijat. In timp ce cele patru elemente traditionale – pamant, aer, foc si apa – au dominat diverse epoci din trecut, va fi un al cincilea element care va domina in timpul celui de-al 5-lea Soare: eterul . Eterul este un mediu.
Dictionarul defineste eterul ca fiind si elementul rarefiat al Raiului. El penetreaza tot spatial si transmite unde de energie cu frecvente foarte variate – de la cele ale telefoanelor celulare, la cele ale aurelor umane. Ceea ce este “eteric” se refera la cele cinci regiuni de dincolo de Pamant: raiul…
Eterul, elementul celui de-al 5-lea Soare, este celest si ii lipseste substanta materiala, dar nu este mai putin real decat lemnul, piatra sau carnea. “In contextul eteric, e posibila o fuziune a polaritatilor”, spune Dl. Barrios. “Sa nu mai fie intuneric sau Lumina in oameni, ci o fuziune inaltatoare”.
Dar acum, partea intunecata nu este interesata de acest lucru. Ei sunt organizati pentru a bloca, de fapt, aceasta fuziune. Ei vor sa dezechilibreze Pamantul si mediul, astfel incat sa nu fim pregatiti pentru alinierile din 2012. Va trebui sa lucram impreuna, pentru pace si echilibru cu cealalta parte. Trebuie sa avem grija de Mama Pamant, care ne hraneste si ne adaposteste.
Pentru a fi gata pentru acest Moment Istoric, trebuie sa ne daruim acum in intregime mintea si inima, in scopul atingerii unitatii si fuziunii, pentru a putea confrunta partea cealalta si pentru a conserva viata. Suntem intr-un moment critic in istoria omenirii.
“Suntem dezechilibrati” , spune Dl Barrios. “Nu mai putem continua sa ne jucam. Planeta noastra poate fi reinoita sau ravasita. Acum este timpul sa ne trezim si sa actionam. Este nevoie de toata lumea. Tu nu esti aici fara motiv. Toti cei care sunt acum aici au un scop foarte important.
Acestea sunt timpuri dificile, dar foarte speciale. Avem oportunitatea de a creste, dar trebuie sa fim gata pentru acest moment foarte important in istorie.” Dl. Barrios a oferit un numar de sugestii, pentru a ajuta oamenii sa parcurga, in echilibru, anii care vin. “Schimbarile care au fost descrise in profetii se vor intimpla,” a spus el “dar atitudinea si actiunile noastre vor determina cat de sever sau cat de moderat se vor manifesta ele.”
Trebuie sa actionam, sa facem schimbari si sa-i alegem pe cei care ne reprezinta dintre oamenii care inteleg ce se intâmpla si care intreprind actiuni politice, cu respect pentru Pamant. Meditatia si practica spirituala sunt bune si importante – si la fel este si actiunea. Este foarte important sa stim clar cine suntem – si ce relatie avem cu Pamantul.
Cu toate astea, aminteste-ti sa respecti diferentele si sa te straduiesti pentru unitate. Dezvoltata-te in concordanta cu traditiile si cu chemarea inimii tale. Mananca cu intelepciune. Multe dintre alimente sunt infestate cu toxine, in mod evident sau mai subtil.
Fii atent la ce bagi in corpul tau. Invata sa conservi mancarea si sa conservi energia. Invata cateva tehnici bune de respiratie, ca sa poti sa ai controlul respiratiei tale. Fii clar. Urmeaza o traditie cu radacini adanci si de valoare. Nu conteaza ce traditie este – inima ta o sa-ti spuna pe care sa o urmezi – dar trebuie sa fie una cu radacini de valoare.
Traim intr-o lume a energiei. O sarcina importanta in aceste timpuri este sa invatam sa simtim energia oricui si a orice – oameni, plante, animale. Acest lucru devine cu atat mai important, cu cat ne apropiem de Lumea Celui de-al 5-lea Soare, pentru ca este asociata cu elementul eter – mediul in care energia traieste si se manifesta. Mergi la locurile sacre ale Pamantului si te roaga pentru pace, ai respect pentru Pamant, pentru ca de aici ne primim hrana, adapostul si imbracamintea. Trebuie sa reactivam energia acestor locuri sacre! Asta este treaba noastra. Si avem multa treaba de facut!
Dupa cum spune Dl. Barrios, o tehnica de rugaciune simpla, dar foarte eficienta, este sa aprinzi o lumanare de culoare bleu. Gandeste-te in liniste pentru un minut.
Spune-i flacarii de la lumanare intentia ta si trimite lumina catre liderii care au puterea de a face razboi sau pace. Aceasta este o perioada cruciala pentru omenire si pentru Pamant.
Fiecare persoana este importanta. Tu te-ai intrupat in aceste vremuri, pentru ca ai munca spirituala de facut.
Munca noastra este sa echilibram aceasta planeta. Inteleptii au deschis usile, in asa fel incat si alte popoare sa vina la lumea Mayasa, pentru a primi traditia.
Mayasii au stiut si au respectat intotdeauna alte natii, rase de oameni si alte sisteme spirituale. Ei stiu ca destinul lumii Maya este legat de destinul intregii lumi. “Cea mai mare intelepciune consta in simplitate”, ne sfatuieste Dl. Barrios . “Iubirea, respectul, toleranta, a imparti cu altii, recunostinta, iertarea. Nu este ceva prea complicat sau prea greu.”
Adevarata cunoastere este gratuita. Este codificata in ADN-ul tau. Tot ceea ce ai nevoie se gaseste inauntrul tau.
Marii mentori au spus-o de la bun inceput. Gaseste-ti inima si iti vei gasi drumul!
luni, 13 februarie 2012
IZVOARE PIERDUTE ŞI UITATE - Hippocrat despre regiunile dacice
(fragment din vol. DESPRE SCRIERILE VECHI PERDUTE ATINGĂTOARE DE DACIA de Alexandru Papadopol-Callimah, editat de Aurora Petan)
239. Hippocrat
Între autorii cari au scris despre Dacia şi care au vizitat-o, aflăm pe unul din bărbaţii cei mai eminenţi ai antichităţii, pe o ilustraţiune universală, pe Hippocrat, părintele şi întemeietorul medicinii.
Hippocrat, născut la insula Cos la anii 459 înainte de Crist 24 , aparţine familiei antice şi ilustre a Esculapilor (Asclepiazilor) ai cărei membri, din tată în fiu, învăţau şi practicau medicina. Omer ne citează pe doi din fiii lui Esculap 25 . Asclepiazii ţineau secretă ştiinţa medicală între membrii familiei lor. Părintele familiei Asclepiazilor fiind proclamat zeu după moartea sa, toţi urmaşii săi luară caracterul sacru de preoţi, şi localurile unde ei studiau şi practicau medicina erau ca nişte templuri.
Aceste templuri se numeau CAaklhpiveia (Esculapia. Aesculapii templa). Aceste Esculapii se zideau la locuri înalte şi sănătoase 26 , unde se observa dieta, se cultiva gimnastica, muzica, erau băi calde, şi de unde se orânduiau convalescenţilor călătorie la diferite localităţi 27 .
Toate acestea se amestecau cu oarecare rituri şi ceremonii religioase, onerocretice, descântece şi magie, cari dau un caracter mistic, preoţesc, profesiunii de medic 28 . Însuşi Hippocrat a zis: ta ;iJra ;ejovnta prhvgmata iJroi`an ajnqrwvpoisi deivknutai. bebivlois de; ouC qevmi~ pri;n hN telesqw`sin oCrgivoisin eCpisthvmh~ 29 . Iată originea spitalurilor. Preoţii medici observau aicea leacurile care foloseau la o boală, şi le înscriau pe tablete care rămâneau în păstrarea lor secretă, în templurile Esculapii: Pinavkia eCn oi{~ katagegrammevnai tutcavnousin aiJ qerapeivai 30 . Astfel erau Esculapiile de la Epidaur, Cos, Tricca, Pergam şi altele. În vecinătate cu Dacia noastră la Panticapea, colonia antică Milesiană în Crimea, care se numea şi Bosphorus (Plin. IV, 24). era un templu al lui Esculap ( CAaklhpiveion), unde unul din cei mai renumiţi preoţi medici era un oarecare numit Strat, Stravtio” 31. Se ştie că Dacia era în neîntrerupte relaţiuni, când amice, când neamice, cu Panticapea 32 . La aceste templuri se făceau donaţiuni, pentru întreţinerea lor 33 .
Hippocrat, medic, filosof şi om foarte învăţat 34 , a fost cel întâiu care a proclamat medicina ca artă, ca ştiinţă; a făcut din ea o învăţătură publică şi a smuls vălul de superstiţiuni şi de bigotism, cu care ea era înconjurată de preoţii săi 35. El a stigmatizat pe şarlatani cu preceptul său: wjfelevein h Nmh ;blavptein (commodes. aut ne quid offendas; – să foloseşti, seu să nu vatămi) 36. Aceasta făcu ca Hippocrat să fie invidiat şi prigonit de ceilalţi medici preoţi, şi când Esculapium de la Cos a ars, ei s’au încercat să răscoale poporul, spuindu i că Hippocrat i-a dat foc. După această întîmplare Hippocrat ne mai având unde găzdui pe bolnavi, a întemeiat medicina clinică, adică tratamentul bolnavilor pe la casele şi paturile lor (klivnh, klinikh;) 37 .
Hippocrat a călătorit prin multe ţări, precum însuşi el ne spune, în interesul ştiinţei, practicând medicina şi studiind. Şi a călătorit şi a practicat în Cos, Abdera, Larissa, Meliboea, Cyzic, prin toată Tesalia, prin Iliria şi Pannonia la coastele Daciei, de multe ori confundată cu aceste ţări 38, în Libia, la Delos, în toată Scythia 39, în Attica şi la Thasos.
Hippocrat a scris mult, dară scrierile sale noi nu le avem pe toate, iar pe unele nu le avem întregi 40 .
Pe noi ne interesează mult scrierea sa ce ni s’a păstrat parte din ea sub titlu: peri; a;evrwn uJdavtwn, tovpwn (despre aere, ape şi focuri), care este totodată cea mai veche scriere de geografie fizică. Acest ouvrage étonnant, cum îl califică Coray. dovedeşte călătoria lui Hippocrat prin Scythia, cum obişnuiau a numi şi pe Dacia la un loc autorii străvechi, după mărturia lui Strabo 41 şi a lui Dio Cassius, care numeşte pe Geţi eNqno” Skuqikovn 42.
Această importantă carte a lui Hippocrat ne a parvenit ciuntită şi plină de lacune. Cetind cu luare aminte această scriere, în care Hippocrat studiază influenţa aerelor, a vânturilor, apelor şi a localităţilor asupra boalelor, natura climatelor calde şi umede, recomandând medicilor să cerceteze cu multă seriozitate mai întâi localităţile şi climatologia centrurilor unde exercitează medicina, – şi observând că titlul ei era mai de mult: peri; a;evrwn, uJdavtwn, tovpwn, a;khvsewn, kai; cwrw`n că prin urmare ea conţinea mai multe materii şi descripţiuni de cât acelea câte ne păstrează astăzi, ne facem o idee deplină cât de mult ne lipseşte din această scriere 43 .
Eruditul Coray ne zice cu întristare despre aceasta: „Il semble que le temps n’a respecté la partie qui nous reste aujourd’hui de ce traité philosophique du plus grand médecin de l’antiquité, que pour nous donner des regrets sur la perte du reste” 44 .
Deci, în partea care ne a rămas din scrierea lut Hippocrat despre aere, locuri şi ape, vedem că acest mare om a vizitat Scythia, cuprinzând, poate, şi Dacia. El ne spune că Palus Meotida (Marea Azovului) desparte Asia de Europa (cap. LXXVII), ne vorbeşte despre Macrocephali (cap. LXXX), despre Sauromaţi şi ceilalţi Scythi şi despre Amazoanele femeile lor (cap. LXXXIX XC. XCL), pe care Scythi se vede că i aşează undeva în Dacia în preajma ţării de jos a Moldovei de astăzi căci îndată vine şi ne vorbeşte despre pustietatea Scythică (Skuqevwn eCrhmiVh) care se numea şi pustietatea Getică (Getw`n eCrhmiVh) şi care localitate nu este alta decât aceea cuprinsă între Borysthene (Dnepru) şi Istru (Dunăre), unde Dariu a fost atât de nenorocit 45 . Hippocrat vorbeşte despre carrele Scythilor câte cu doi sau şase boi 46 . În această parte a pustietăţii Scythice sau Getice Hippocrat ne zice că sunt râuri mari care fac ca ţara să nu fie umedă.
Iată în scurt o ochire asupra acestei scrieri a lui Hippocrat, care nu numai că nu se mai păstrează întreagă dar este chiar alterată şi întreruptă în multe locuri, cu toate încercările filologilor ca s’o îndrepte. Este destul a ceti cineva §§ 116-117 din discursul preliminar, al eruditului Coray 47 ca să vadă cu câte ciuntiri şi desordini ne a rămas mica parte din această scriere.
Aurora Peţan
239. Hippocrat
Între autorii cari au scris despre Dacia şi care au vizitat-o, aflăm pe unul din bărbaţii cei mai eminenţi ai antichităţii, pe o ilustraţiune universală, pe Hippocrat, părintele şi întemeietorul medicinii.
Hippocrat, născut la insula Cos la anii 459 înainte de Crist 24 , aparţine familiei antice şi ilustre a Esculapilor (Asclepiazilor) ai cărei membri, din tată în fiu, învăţau şi practicau medicina. Omer ne citează pe doi din fiii lui Esculap 25 . Asclepiazii ţineau secretă ştiinţa medicală între membrii familiei lor. Părintele familiei Asclepiazilor fiind proclamat zeu după moartea sa, toţi urmaşii săi luară caracterul sacru de preoţi, şi localurile unde ei studiau şi practicau medicina erau ca nişte templuri.
Aceste templuri se numeau CAaklhpiveia (Esculapia. Aesculapii templa). Aceste Esculapii se zideau la locuri înalte şi sănătoase 26 , unde se observa dieta, se cultiva gimnastica, muzica, erau băi calde, şi de unde se orânduiau convalescenţilor călătorie la diferite localităţi 27 .
Toate acestea se amestecau cu oarecare rituri şi ceremonii religioase, onerocretice, descântece şi magie, cari dau un caracter mistic, preoţesc, profesiunii de medic 28 . Însuşi Hippocrat a zis: ta ;iJra ;ejovnta prhvgmata iJroi`an ajnqrwvpoisi deivknutai. bebivlois de; ouC qevmi~ pri;n hN telesqw`sin oCrgivoisin eCpisthvmh~ 29 . Iată originea spitalurilor. Preoţii medici observau aicea leacurile care foloseau la o boală, şi le înscriau pe tablete care rămâneau în păstrarea lor secretă, în templurile Esculapii: Pinavkia eCn oi{~ katagegrammevnai tutcavnousin aiJ qerapeivai 30 . Astfel erau Esculapiile de la Epidaur, Cos, Tricca, Pergam şi altele. În vecinătate cu Dacia noastră la Panticapea, colonia antică Milesiană în Crimea, care se numea şi Bosphorus (Plin. IV, 24). era un templu al lui Esculap ( CAaklhpiveion), unde unul din cei mai renumiţi preoţi medici era un oarecare numit Strat, Stravtio” 31. Se ştie că Dacia era în neîntrerupte relaţiuni, când amice, când neamice, cu Panticapea 32 . La aceste templuri se făceau donaţiuni, pentru întreţinerea lor 33 .
Hippocrat, medic, filosof şi om foarte învăţat 34 , a fost cel întâiu care a proclamat medicina ca artă, ca ştiinţă; a făcut din ea o învăţătură publică şi a smuls vălul de superstiţiuni şi de bigotism, cu care ea era înconjurată de preoţii săi 35. El a stigmatizat pe şarlatani cu preceptul său: wjfelevein h Nmh ;blavptein (commodes. aut ne quid offendas; – să foloseşti, seu să nu vatămi) 36. Aceasta făcu ca Hippocrat să fie invidiat şi prigonit de ceilalţi medici preoţi, şi când Esculapium de la Cos a ars, ei s’au încercat să răscoale poporul, spuindu i că Hippocrat i-a dat foc. După această întîmplare Hippocrat ne mai având unde găzdui pe bolnavi, a întemeiat medicina clinică, adică tratamentul bolnavilor pe la casele şi paturile lor (klivnh, klinikh;) 37 .
Hippocrat a călătorit prin multe ţări, precum însuşi el ne spune, în interesul ştiinţei, practicând medicina şi studiind. Şi a călătorit şi a practicat în Cos, Abdera, Larissa, Meliboea, Cyzic, prin toată Tesalia, prin Iliria şi Pannonia la coastele Daciei, de multe ori confundată cu aceste ţări 38, în Libia, la Delos, în toată Scythia 39, în Attica şi la Thasos.
Hippocrat a scris mult, dară scrierile sale noi nu le avem pe toate, iar pe unele nu le avem întregi 40 .
Pe noi ne interesează mult scrierea sa ce ni s’a păstrat parte din ea sub titlu: peri; a;evrwn uJdavtwn, tovpwn (despre aere, ape şi focuri), care este totodată cea mai veche scriere de geografie fizică. Acest ouvrage étonnant, cum îl califică Coray. dovedeşte călătoria lui Hippocrat prin Scythia, cum obişnuiau a numi şi pe Dacia la un loc autorii străvechi, după mărturia lui Strabo 41 şi a lui Dio Cassius, care numeşte pe Geţi eNqno” Skuqikovn 42.
Această importantă carte a lui Hippocrat ne a parvenit ciuntită şi plină de lacune. Cetind cu luare aminte această scriere, în care Hippocrat studiază influenţa aerelor, a vânturilor, apelor şi a localităţilor asupra boalelor, natura climatelor calde şi umede, recomandând medicilor să cerceteze cu multă seriozitate mai întâi localităţile şi climatologia centrurilor unde exercitează medicina, – şi observând că titlul ei era mai de mult: peri; a;evrwn, uJdavtwn, tovpwn, a;khvsewn, kai; cwrw`n că prin urmare ea conţinea mai multe materii şi descripţiuni de cât acelea câte ne păstrează astăzi, ne facem o idee deplină cât de mult ne lipseşte din această scriere 43 .
Eruditul Coray ne zice cu întristare despre aceasta: „Il semble que le temps n’a respecté la partie qui nous reste aujourd’hui de ce traité philosophique du plus grand médecin de l’antiquité, que pour nous donner des regrets sur la perte du reste” 44 .
Deci, în partea care ne a rămas din scrierea lut Hippocrat despre aere, locuri şi ape, vedem că acest mare om a vizitat Scythia, cuprinzând, poate, şi Dacia. El ne spune că Palus Meotida (Marea Azovului) desparte Asia de Europa (cap. LXXVII), ne vorbeşte despre Macrocephali (cap. LXXX), despre Sauromaţi şi ceilalţi Scythi şi despre Amazoanele femeile lor (cap. LXXXIX XC. XCL), pe care Scythi se vede că i aşează undeva în Dacia în preajma ţării de jos a Moldovei de astăzi căci îndată vine şi ne vorbeşte despre pustietatea Scythică (Skuqevwn eCrhmiVh) care se numea şi pustietatea Getică (Getw`n eCrhmiVh) şi care localitate nu este alta decât aceea cuprinsă între Borysthene (Dnepru) şi Istru (Dunăre), unde Dariu a fost atât de nenorocit 45 . Hippocrat vorbeşte despre carrele Scythilor câte cu doi sau şase boi 46 . În această parte a pustietăţii Scythice sau Getice Hippocrat ne zice că sunt râuri mari care fac ca ţara să nu fie umedă.
Iată în scurt o ochire asupra acestei scrieri a lui Hippocrat, care nu numai că nu se mai păstrează întreagă dar este chiar alterată şi întreruptă în multe locuri, cu toate încercările filologilor ca s’o îndrepte. Este destul a ceti cineva §§ 116-117 din discursul preliminar, al eruditului Coray 47 ca să vadă cu câte ciuntiri şi desordini ne a rămas mica parte din această scriere.
Aurora Peţan
Presupunere
Un fotograf de la unul din ziarele nationale a primit sarcina sa fotografieze un incendiu care decima mii de hectare de padure dintr-o zona muntoasa. I s-a spus ca un mic avion îl astepta la aeroport pentru a survola locul dezastrului. A ajuns la aeroport cu o ora înaintea asfintitului. Micul avion Cessna îl astepta. A sarit cu tot echipamentul în avion si a strigat pilotului: "Da-i drumul!" Pilotul a pornit motorul si curand avionul decola spre cerul pregatindu-se de apus. "Zboara la nord de incendiu" i-a spus fotogratul, "apoi fa cateva coborari cat mai aproape de copacii în flacari". "De ce?", a întrebat pilotul îngrijorat. "Pentru ca am de gand sa fac cateva fotografii!", i-a raspuns fotograful. "Sunt fotograf", si fotografii fac fotografii!" Dupa o pauza destul de lunga, pilotul l-a întrebat: "Vreti sa spuneti ca nu sunteti instructorul de zbor?"
Nu credeti ca manifestam nesabuinte asemanatoare atunci cand pornim la drum în viata, în afaceri sau în noi experiente spirituale cu oameni care sunt cu totul altceva decat ceea ce banuim la început?
Nu credeti ca manifestam nesabuinte asemanatoare atunci cand pornim la drum în viata, în afaceri sau în noi experiente spirituale cu oameni care sunt cu totul altceva decat ceea ce banuim la început?
duminică, 12 februarie 2012
Despre soarta cărţilor în antichitate: scrierile pierdute cu privire la daci - “Cazul Alexandru Papadopol-Callimah “
Între numeroasele contribuţii de valoare publicate în revista „Columna lui Traian” păstorită de către B.P. Hasdeu, se află şi un amplu studiu al istoricului Al. Papadopol Calimah cu privire la scrierile antice astăzi pierdute ce se refereau la strămoşii noştri, intitulat Despre scrierile vechi pierdute atingătoare de Dacia şi publicat în 19 părţi, între 1872 si 1876.
Pentru cei mai mulţi, Al. Papadopol-Calimah (1833-1898) este astăzi doar un nume de stradă în Bucureşti, uitat pe nedrept împreună cu faptele sale. Istoric, publicist şi om polititc, a fost vicepresedinte al Academiei (1885-1886), a editat pentru prima dată opera lui Costache Negri şi a avut preocupări extinse legate de izvoarele antice cu privire la daci. Foarte bun cunoscător al limbilor latină şi greacă veche, a studiat „Botanica daco-getică” (reunind sub acest nume listele de plante ale lui lui Dioscoride şi Pseudo-Apuleius) şi a elaborat acest studiu temeinic, ce reuneşte toate izvoarele în care se ştie că erau pomeniţi geţii sau dacii (şi sciţii, al căror etnonim, nu de puţine ori, îi desemna prin confuzie pe geţi), astăzi pierdute. Privirea autorului acoperă spaţii largi şi epoci întinse, de la Scylax din Caryanda, contemporan cu Darius (sec. VI î.Hr.) la Nikephoros Blemmydas (sec. XIII d.Hr.), de la celebrii Aristotel, Strabo, Hecateu, Ovidiu, Tacit, Pliniu cel Bătrân şi cel Tânăr, Traian, Criton, Dio Cassius, Arrian, la mai puţin cunoscuţii Demetrios din Callatis, Aethicus Hister, Hermippus Berytius, Pappus Alexandrinul, de la legendarii Orfeu, Abaris, Anacharsis, Mnaseas, la scriitori armeni precum Mar-Apas-Catina, Badessan, Moise Choren. Sute de nume, fiecare cu povestea lui, sute de titluri, fiecare cu drama destrămării sale în timp. Puse laolaltă, aceste 19 părţi formează o carte care, adnotată şi actualizată, va fi un instrument de mare valoare şi o imagine necesară asupra istoriografiei vechi, cu toate avatarurile sale. Dar, mai ales, vom afla în sfârşit, fie şi cu aproximaţie, ce şi cât se ştia în antichitate despre daci, căci istoricii noştri, sprijindu-se – cu sau fără bună ştiinţă – doar pe izvoarele păstrate, ne lasă să credem că despre strămoşii noştri se ştia foarte puţin, dintr-un „prea scăzut interes” pentru acest neam. Adevărul este însă cu totul altul. Cartea va apărea în acest an la editura Carpathia Press din iniţiativa domnului profesor Artur Silvestri şi în îngrijirea noastră.
Oferim mai jos un fragment din finalul lucrării, restituit ortografic şi morfologic, o lucidă şi amară reflecţie a autorului cu privire la soarta cărţilor până la inventarea tiparului: îngustimea şi fanatismul celor care au incendiat cele mai preţioase biblioteci din lume, preocupările împăraţilor bizantini pentru politică şi dispreţul lor faţă de cultură, decadenţa şi uriaşele cheltuieli inutile de la curţile lor, „moda” epitomelor, a rezumatelor, atât de răspândită şi azi, care suprimă lectura vie şi, în final, tragica soartă a multor manuscrise de la Athos, folosite la confecţionarea explozibilului pentru tunurile păgâne. Multe texte cu privire la daci vor fi pierit astfel, din ignoranţă, din accident, din voia soartei, dar cine ştie dacă unele nu au fost distruse chiar cu intenţie, de mână rea, din interese ce cu greu putem intui. Mai putem spera totuşi că unele dintre titlurile enumerate de către Al. Papadopol Calimah au scăpat, aşteptând ca într-o zi să fie aduse la lumină din catacombele Bibliotecii Vaticanului sau din alte locuri tăinuite.
Aici punem sfârşit cercetărilor noastre despre scririle vechi pierdute atingătoare de Dacia, cărora „Columna lui Traian” le-a acordat un loc ospetos în curs de mai mulţi ani, începând de la 1872. Lucrarea aceasta este necompletă, cu cât ea este o lucrare trebuind mijloace de care noi n-am putut dispune. Câmpia producţiunilor antichităţii este întinsă şi hotarele ei sunt depărtate… Noi am făcut numai un pas; am dorit să dăm altora o îndemnare: „Sur la route où le temps m’arrête, je montre de la main aux jeunes voyageurs les pierre que j’avais entassées, le sol et le site où je voulais bâtir mon édifice…”2
Încheiem studiul nostru cu câteva rânduri relative la istoria distrugerii autorilor vechi.
Pierderea a o mulţime de autori, o datorim mai întâi lipsei de tipar, apoi timpului şi persecuţiunilor prin care scrierile lor au trecut în diferite epoci:
Habent sua fata libelli…3
După Orosius şi Alexander Polyhistor, Nabonassar regele Babilonului a distrus la 747 î.Hr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele regilor predecesori ai săi. Iată faptul cel mai vechi din câte cunoaştem despre distrugerea cărţilor. Erau şi pe atunci nebuni, care credeau că trebile omenirii trebuie să înceapă şi să se sfârşească cu persoanele lor, şi numai după ideile lor…
Împăratul Chinei Chi-hoang-Ti (213 î.Hr.) fundase renumita bibliotecă din Alexandria, în despărţirea oraşului numită Brucchium. După Josephus Flavius, această bibliotecă se mări mult sub Ptolemeu Filadelful, fiu şi moştenitor al lui Soter, care aduna cărţi din toată lumea. Ea cuprindea la început 200 000 de volume.4 În urmă, sub Ptolemeu Evergetul II, număra 700 000 volume, toate originale, după cum ne încredinţează Aulus Gellius, din care 400 000 erau la Brucchium, iar 300 000 la sucursala din templul lui Serapis (Serapeum).5 Când Caesar cuceri Alexandria, biblioteca de la Brucchium pieri în mijlocul focului. Sucursala ei de la Serapeum fu distrusă o dată cu distrugerea templului lui Serapis, sub Teodosiu.
Biblioteca de la Cartagina, când Scipio a supus cetatea (146 î.Hr.) a fost despreţuită şi împrăştiată. Romanii nu erau încă mari amatori de cărţi şi literatură. Din miile de manuscrise, găsite la Cartagina, ei se mărginiră a păstra numai 28 volume ale lui Mago, care tratau despre agricultură. Acestea fură prezentate Senatului, şi din ordinul său, traduse latineşte. Cassius Dio de la Utica le-a tradus apoi greceşte.6
Biblioteca din palatul lui Tiberiu şi biblioteca din Capitoliu au pierit amândouă în incendiile din zilele lui Nero şi Commodus.
Luptele între creştini şi păgâni au fost fatale cărţilor. În zilele Sfântului Apostol Pavel, efesienii au ars pe piaţă toate bibliotecile lor: „aducând cărţile, le ardeau înaintea tuturor, şi au socotit preţurile lor şi au aflat cincizeci de mii de arginţi!”.7
La 390 d.Hr., patriarhul Alexandriei Teofil, cugetând a desfiinţa cinstirea idolilor în eparhia sa, provocă o luptă sângeroasă între creştini şi păgâni. Între alte nenorociri provenite din această turburare, templul lui Serapis a ars cu imensa bibliotecă ce conţinea.8
Biblioteca Constantinopolitană, care se îmbogăţise din despuierile Răsăritului şi ale Apusului, a fost distrusă, în mare parte, de incendiu. La 476, sub Basiliscos, a ars superba bibliotecă fondată de Teodosiu cel Tânăr. Ea cuprindea 120 000 de volume rare. Biblioteca împăratului Constantius, sporită de Iulian şi Valens, cuprindea 300 000 de manuscrise. Toate acestea au pierit.9
Sfântul Papa Gregorie cel Mare, la 604, arde mii de cărţi ale păgânilor; între altele pe Titus Livius.10
Sfântul Gregorie luminătorul Armeniei arde la 277 d.Hr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, perşilor, grecilor, geţilor şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut a face în curs de secole.11
Năvălirile barbarilor, distrugând Imperiul Roman, au distrus nenumărate biblioteci.
La 640, arabii calcă Alexandria şi ard biblioteca ei. În curs de patru luni, băile oraşului ardeau mereu la cărţi.12
Când musulmanii au cucerit provinciile perse, mai multe biblioteci căzură în mâinile lor. Saad-Abu-Vakkas a scris lui Omar, cerând voie a le transporta în Turcia; însă răspunsul lui Omar a fost scurt: aruncă-le în apă! şi astfel ele pieriră.13 Încă din zilele lui Xerxes, perşii adunaseră cărţi din toată lumea spre fondarea acestor biblioteci.14
În zilele împăratului bizantin Leon III, biblioteca arsă sub Basiliscos se înlocuise în parte cu 360 000 de volume, culese de un colegiu de 13 profesori bibliofili. Dar Leon III fiind iconoclast, ca să-şi răzbune pe aceşti profesori, care persistau de a se închina icoanelor, puse într-o noapte de se înconjură biblioteca cu materii combustibile şi-i dădu foc!15
În secolele IX şi X, normanzii au distrus mii de cărţi. Orderic Vitalius, istoric de pe la 1150, ne descrie cu amărăciune această distrugere: „În mijlocul grozavelor vijelii – zice el – care au distrus atâtea nenorociri, scrierile autorilor vechi au pierit în incendiile ce înghiţeau mănăstiri şi locuinţe. Puţine câte mai scăpaseră prin dibăcia părinţilor noştri din mâinile barbarilor, au pierit mai în urmă din neîngrijirea urmaşilor lor. Mai târziu au urmat silinţe spre a le redobândi, dar ele dispăreau în cursul secolelor din memoria celor vii, precum grindina şi zăpada, care cad prin fluvii, urmează fără a se mai întoarce cursul repede al undelor”.16
Biblioteca califilor Egiptului, la Cairo, cuprindea 1200 de exemplare ale Istoriei Universale a lui Tabary sau Abdul-Djafar-Mohammed-ebn-Djorair, istoric şi jurisconsult arab care a trăit pe la 839-925 d. Hr., şi o mulţime de scrieri antice. Ea avea peste 1.600.000 de volume!… Dar la 1073 turcii revoltându-se, în zilele califului Mostanser-Billach, au prădat şi distrus această imensă bibliotecă.17
Califul Al-Mamun (813 d.Hr.) a pus de s-au tradus o mulţime de autori vechi greci în limba arabă; după aceasta, el ordonă a se arde originalele, ne mai găsindu-le trebuitoare arabilor.18
Biblioteca de la Tripoli în Siria, mai vestită decât cea a califilor, cuprindea 3.000.000 de volume de teologie, ştiinţe, istorie, tradiţii, geografie. Sub cazii din familia Ammar, o sută de copişti plătiţi de stat copiau necontenit, şi corespondenţi din toate părţile lumii trimiteau la Tripoli cărţi originale şi copii. Sub guvernul acestei familii, Tripoli devenise o Academie, unde înfloreau toate ştiinţele şi unde veneau cu grămada oameni învăţaţi din toate ţările. Dar la 1105, Tripoli căzu sub stăpânirea francilor comandaţi de Raimond IV, conte de Saint-Gilles. Un preot franc intrând în edificiul bibliotecii, veni din întâmplare în sala care era secţiunea Coranurilor. El pune mâna pe o carte şi dă peste un Coran; deschide a doua, a treia, şi vede tot Coranuri. Fanaticul preot iese furios şi declară că tot edificiul nu cuprinde decât cărţi diabolice. Francii pun foc, şi această lume de miriade de cărţi se preface în cenuşă, spre lauda lui Dumenzeu…!19
Secolul XV s-a însemnat prin lunga şi sângeroasa luptă a husiţilor în Boemia.20 Moldova lui Ştefan cel Mare a dat ospitalitate prigoniţilor religioşi; se zice chiar că oraşul Huşi datează din acea epocă: „Husch, oppidum in tribus collibus positum, ab Hussitis, quos anno 1460 Mathias rex relegarat, appellationem accepisse.”21 Acest secol s-a mai însemnat prin grozava luptă între Franţa şi Anglia, când în curs de aproape 50 de ani Franţa prădă şi încălcă din toate părţile. Descoperirea tiparului sosi, din fericire, la 1446, spre a scăpa de distrugere cărţile care mai rămăsese; dar nu de tot.
Regele Ungariei Mathias Corvin fundase la Buda o mare şi preţioasă bibliotecă, adunând cărţi cu cheluieli enorme din Italia şi din Grecia, după căderea Imperiului Bizantin. Acest depozit de erudiţie cuprindea o mulţime de scrieri antice cu totul pierdute astăzi, după mărturia eruditului I.Al. Kohlburger, supranumit Brassicanus, care a trăit pe la 1500 şi care vizitase cu de-amănuntul această colecţiune de comori. Dar la 1526, sultanul Soliman luând Buda după bătălia de la Mohacz, a dat foc şi devastă această bibliotecă.22
La mănăstirea Mega-Spileon, la muntele Cyllene în Arcadia, se adăpostiră după căderea Imperiului Bizantin toate cărţile vechi, câte scăpară de furia otomanilor. De la cea dintâi invazie a turcilor în Tracia, călugării greci fugind aicea din toate părţile, au adus cu dânşii mii de manuscrise de autori antici. Mega-Spileon a fost din vechime depozit de cărţi. Dar la 1600 un incendiu înfricoşat preface în cenuşă mănăstirea şi biblioteca. Mai înainte, la 1440, arsese încă biblioteca atunci în fiinţă la Mega-Spileon.
La 1549 Eduard IV condamnă prin decret şi arde cărţi pe piaţa publică la Oxford. Apoi Cromwell dă încă o dată foc bibliotecii de Oxford, care era una din cele mai bogate în Europa.
În secolul XVII au pierit multe biblioteci importante de manuscrise antice. Astfel, biblioteca Augustinilor de la Maienţa (1649), biblioteca din Escurial (1671), biblioteca de la mănăstirea Gemblou din Belgia*, şi biblioteca de la mănăstirea sfântului Anton din Veneţia (1685). Londra pierdu mai multe biblioteci bogate în incendiul din 1666.
Prescurtările (Excerpta) au fost încă una din cauzele pierderii autorilor vechi. Festus (Sextus Pompeius) prescurtează pe Verrius Flaccus şi se prescurtează şi el de Paul Daiconul; Iustin pe Trogus Pompeius; Iordanes pe Cassiodor; Hermolaus pe Ştefan din Bizanţ; Xifilin pe Dio Cassius; şi astfel aceşti abreviatori distrug scrierile citaţilor autori, căci puţini se mai ocupau apoi de a copia imensele volume originale, mulţumindu-se cu prescurtările lor, adesea greşite din ignoranţa sau chiar din reaua credinţă a copiştilor. Astfel originalele se împuţinau şi pierdeau. Sub Vasile Bulgaroctonul (an. 976), un abreviator necunoscut a sluţit pe Strabo, prescurtând geografia sa sub titlul stupid Chrestomaţia straboniană (χρηστομάθειαι εκ των Στράβωνος Γεωγραφικων), parcă Strabo întreg nu mai era trebuitor!24 Pe la începutul secolului X, împăratul Constantin Porfirogenetul a ordonat a se face 54 de volume de extrase: prescurtări din istoricii antici ce se păstrau în biblioteca Constantinopolitană. De atunci moda a făcut de a nu se mai copia originalele. Spre mai multă nenorocire, chiar extrasele acestea dispărură în urmă, afară de Excerpta legationum. Nu mai existau acum împăraţi ca Teodosiu, care instituia prin legi copişti dintre persoane erudite spre a copia necontenit cărţile câte începeau a se uza.25 Sunase ceasul cel rău al Bizanţului! Nu mai erau în acea ţară nici Belisari: ţara îi chiorâse spre recunoştinţă!… Nici împăraţi alde Aurelian „mâna pe sabie”, nici Iustiniani, nici Teodosiu II, care fonda Academie, catedre de litere, de filozofie, de istorie, de lucrări geografice şi de drept.26 Bizantinii nu se mai ocupau nici de literatură, nici de întărirea statului, - semne vederate de decădere şi de amorţire. Nimic nu e mai îngrozitor decât tabloul administraţiei lor.27 Mihail III (an. 842) face o pace ruşinoasă cu califul Adallah-al-Mamun, şi între alte condiţii se leagă a-i da pe toţi autorii greci şi latini din bibliotecile constantinopolitane.28 Trecuse acei timpi de adevărată libertate şi de erudiţie, când şi damele se ocupau cu copierea autorilor vechi, spre a-i lăsa intacţi posterităţii.29 Bizanţul se pregătea a fi rob, căci precum zice Seneca: „când într-o ţară instrucţiunea şi dragostea literelor au încetat, libertatea a pierit şi robia este aproape…” Pierise cu încetul şi timpii, când vechii monahi se ocupau zi şi noapte cu copierea şi păstrarea anticelor monumente literare ale doctei antichităţi. Monahii moderni n-aveau altă grijă decât a le distruge!… 30 „Il y a eu un moment où l’ignorance fut ordonnée comme une devoir, puisque le Pape Gregoire I réprimanda sévèrement les évêques qui enseignaient la grammaire et communiquaient à leurs élèves des manuscrites profanes; c’est était, disait le pontife, célébrer de la même bouche Jupiter et Christ. Non seulement il interdit ces lectures, mais il ordonna la destruction des ouvrages et monuments païens“.31 Bizantinii se ocupau de politică, de roşii, de verzi, de vineţi, de galbeni, de toate culorile; curcubeul nu mai conţinea destule culori spre a caracteriza partidele, nuanţele, mizeriile lor politice.32 Ei se ocupau de ceremonialul palatului şi al patriarhiei, de alegeri, de gâlcevi şi de încurcături teologice, grămădeau mănăstiri peste mănăstiri, călugări peste călugări… iar turcii veneau, şi toţi băcanii inundaseră Bizanţul, şi totul devenise băcănie şi trafic…33. „Fericiţii împăraţii bizantini – zice cu ironie eruditul scriitor grec Daniil – cătau să aibă în imperiul lor călugări mulţi şi nu ostaşi, crezând că vor goni cu mătania pe arabii de la miazăzi, pe turcii de la răsărit, pe sciţii de la nord şi pe italienii (veneţieni şi genovezi) de la apus”…34 Când în secolul IX ruşii au năvălit şi au cucerit Constantinopole, bizantinii nici nu apucaseră măcar să audă că vin ruşii, trecând peste atâtea ţări şi mări, peste fluvii, peste întregi provincii aliate sau bizantine; ci deodată ei se treziră cu ruşii la Constantinopole. Este foarte instructiv a citi cineva discursurile patriarhului Fotie, contemporan, pronunţate de pe amvonul patriarhiei la această ocazie.35
Unde se putea da bani pe cărţi, pe manuscrise, pe copişti, pe biblioteci? Vistieria bizantină avea alte nevoi mai serioase. Numai bugetul palatului se urca în 1185 sub Isaac Angel Comnenul la valoarea astăzi echivalentă cu o sută milioane de franci pe an!… Personalul funcţionarilor palatului ajungea la numărul de 20.000 trântori, între care vedem şi pe λασσανοφόρους ai Maiestăţilor lor imperiale, adică pe porteurs de la chaise perceé.36 Împăraţii şi patriarhii mai aveau încă ocupaţii importante. Timpul domniei lui Comnenul şi-a lui Andronic Paleologul, activitatea şi preocuparea patriarhilor Cerularius şi Ioan Aprino, abia au ajuns spre a se hotărî o mare chestiune, de care parcă atârna viitorul omenirii, adică ca patriarhii să aibă drept de a purta cizme cusute cu mărgăritare, întocmai ca şi împăraţii (καταμαργαριτωμένα τσαγγία).37 Trecură abia 100 ani de la această luptă naţională despre cizme… Şi patriarhii cei plini de trufie veneau în genunchi pe pulbere să-şi ia investitura de la biruitorii mahomedani, găsindu-se fericiţi că li se învoia să sărute piciorul şi poala vitejilor padişahi…38
De bani era mare nevoie la bizantini. Împăraţi şi supuşi, nu puteau cheltui pe cărţi, căci erau şi cheltuieli sufleteşti de reglat: ei păcătuiau; prin urmare, trebuiau să zidească mănăstiri spre iertarea păcatelor lor. Vasile Macedoneanul asasinează pe predecesorul său Mihail, şi zideşte biserici şi mănăstiri pe numele arhanghelului Mihail.39 Constantin Monomahul se înamorează de Sclerena, care locuia la Cynygesium, şi spre a găsi un pretext de a vizita aceste locuri, zideşte celebra mănăstire Manganii (Мονή των Мαγγάνων), cu care a sleit vistieria în curs de mai mulţi ani.40 Împăraţi şi supuşi, uitaseră chiar limba lor; ei nu mai scriau, nu mai vorbeau corect nici latineşte, nici greceşte. Citiţi decretele şi autorii bizantini, pe Ptohodromos, pe Tzetzes şi pe ceilalţi.41 Am zis împăraţi şi supuşi, căci astfel este experienţa secolelor. Sunt mai bine de două mii de ani, de când Xenofon scria: „am avut totdeauna convingerea că precum sunt capii statelor, astfel devin şi statele”… 42 Istoria ne adevereşte necontenit acest adevăr.
Mănăstirile de la muntele Athos au fost un mare depozit de scrieri manuscrise vechi. Mulţi autori antici ne sunt cunoscuţi, găsiţi prin boltele seculare de la Athos. Dar bibliotecile de la acest munte au suferit mult de devastări. „Ainsi – zice V. Langlois – en 1820 au début de la guerre de l’indépendence Grecque, les bibliothèques de la Montagne Sainte firent les pertes les plus sensibles. Les Turcs qui tenaient garnison dans la province de Thessalonique, exigèrent que les moines de l’Athos leur livrassent, pour les besoins de la guerres, leurs manuscripts sur parchemin, qu’ils convertirent en gargousse. Il y eut alors des milliers de précieux ouvrages profanes, qui furent aneantis complètement“…43
Iată în scurt cauzele distrugerii şi pierderii autorilor vechi. Descoperirea tipografiei de nemuritorul Gutemberg la 1446 puse capăt ruinei totale de care mai erau ameninţate producţiile seculare ale spiritului omenesc. „Această artă divină (precum o numeşte luminatul cardinal Nicolae Cusanus, care a introdus, a întemeiat şi propagat, la 1450, tipografia la Roma), este gloria cea mai mare a omenirii şi, graţie ei, fructele geniului au încetat să mai fie prada viermilor şi a pieirii”.44
De atunci, putem zice cu Ovidiu:
Scripta ferunt annos…
Pentru cei mai mulţi, Al. Papadopol-Calimah (1833-1898) este astăzi doar un nume de stradă în Bucureşti, uitat pe nedrept împreună cu faptele sale. Istoric, publicist şi om polititc, a fost vicepresedinte al Academiei (1885-1886), a editat pentru prima dată opera lui Costache Negri şi a avut preocupări extinse legate de izvoarele antice cu privire la daci. Foarte bun cunoscător al limbilor latină şi greacă veche, a studiat „Botanica daco-getică” (reunind sub acest nume listele de plante ale lui lui Dioscoride şi Pseudo-Apuleius) şi a elaborat acest studiu temeinic, ce reuneşte toate izvoarele în care se ştie că erau pomeniţi geţii sau dacii (şi sciţii, al căror etnonim, nu de puţine ori, îi desemna prin confuzie pe geţi), astăzi pierdute. Privirea autorului acoperă spaţii largi şi epoci întinse, de la Scylax din Caryanda, contemporan cu Darius (sec. VI î.Hr.) la Nikephoros Blemmydas (sec. XIII d.Hr.), de la celebrii Aristotel, Strabo, Hecateu, Ovidiu, Tacit, Pliniu cel Bătrân şi cel Tânăr, Traian, Criton, Dio Cassius, Arrian, la mai puţin cunoscuţii Demetrios din Callatis, Aethicus Hister, Hermippus Berytius, Pappus Alexandrinul, de la legendarii Orfeu, Abaris, Anacharsis, Mnaseas, la scriitori armeni precum Mar-Apas-Catina, Badessan, Moise Choren. Sute de nume, fiecare cu povestea lui, sute de titluri, fiecare cu drama destrămării sale în timp. Puse laolaltă, aceste 19 părţi formează o carte care, adnotată şi actualizată, va fi un instrument de mare valoare şi o imagine necesară asupra istoriografiei vechi, cu toate avatarurile sale. Dar, mai ales, vom afla în sfârşit, fie şi cu aproximaţie, ce şi cât se ştia în antichitate despre daci, căci istoricii noştri, sprijindu-se – cu sau fără bună ştiinţă – doar pe izvoarele păstrate, ne lasă să credem că despre strămoşii noştri se ştia foarte puţin, dintr-un „prea scăzut interes” pentru acest neam. Adevărul este însă cu totul altul. Cartea va apărea în acest an la editura Carpathia Press din iniţiativa domnului profesor Artur Silvestri şi în îngrijirea noastră.
Oferim mai jos un fragment din finalul lucrării, restituit ortografic şi morfologic, o lucidă şi amară reflecţie a autorului cu privire la soarta cărţilor până la inventarea tiparului: îngustimea şi fanatismul celor care au incendiat cele mai preţioase biblioteci din lume, preocupările împăraţilor bizantini pentru politică şi dispreţul lor faţă de cultură, decadenţa şi uriaşele cheltuieli inutile de la curţile lor, „moda” epitomelor, a rezumatelor, atât de răspândită şi azi, care suprimă lectura vie şi, în final, tragica soartă a multor manuscrise de la Athos, folosite la confecţionarea explozibilului pentru tunurile păgâne. Multe texte cu privire la daci vor fi pierit astfel, din ignoranţă, din accident, din voia soartei, dar cine ştie dacă unele nu au fost distruse chiar cu intenţie, de mână rea, din interese ce cu greu putem intui. Mai putem spera totuşi că unele dintre titlurile enumerate de către Al. Papadopol Calimah au scăpat, aşteptând ca într-o zi să fie aduse la lumină din catacombele Bibliotecii Vaticanului sau din alte locuri tăinuite.
Aici punem sfârşit cercetărilor noastre despre scririle vechi pierdute atingătoare de Dacia, cărora „Columna lui Traian” le-a acordat un loc ospetos în curs de mai mulţi ani, începând de la 1872. Lucrarea aceasta este necompletă, cu cât ea este o lucrare trebuind mijloace de care noi n-am putut dispune. Câmpia producţiunilor antichităţii este întinsă şi hotarele ei sunt depărtate… Noi am făcut numai un pas; am dorit să dăm altora o îndemnare: „Sur la route où le temps m’arrête, je montre de la main aux jeunes voyageurs les pierre que j’avais entassées, le sol et le site où je voulais bâtir mon édifice…”2
Încheiem studiul nostru cu câteva rânduri relative la istoria distrugerii autorilor vechi.
Pierderea a o mulţime de autori, o datorim mai întâi lipsei de tipar, apoi timpului şi persecuţiunilor prin care scrierile lor au trecut în diferite epoci:
Habent sua fata libelli…3
După Orosius şi Alexander Polyhistor, Nabonassar regele Babilonului a distrus la 747 î.Hr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele regilor predecesori ai săi. Iată faptul cel mai vechi din câte cunoaştem despre distrugerea cărţilor. Erau şi pe atunci nebuni, care credeau că trebile omenirii trebuie să înceapă şi să se sfârşească cu persoanele lor, şi numai după ideile lor…
Împăratul Chinei Chi-hoang-Ti (213 î.Hr.) fundase renumita bibliotecă din Alexandria, în despărţirea oraşului numită Brucchium. După Josephus Flavius, această bibliotecă se mări mult sub Ptolemeu Filadelful, fiu şi moştenitor al lui Soter, care aduna cărţi din toată lumea. Ea cuprindea la început 200 000 de volume.4 În urmă, sub Ptolemeu Evergetul II, număra 700 000 volume, toate originale, după cum ne încredinţează Aulus Gellius, din care 400 000 erau la Brucchium, iar 300 000 la sucursala din templul lui Serapis (Serapeum).5 Când Caesar cuceri Alexandria, biblioteca de la Brucchium pieri în mijlocul focului. Sucursala ei de la Serapeum fu distrusă o dată cu distrugerea templului lui Serapis, sub Teodosiu.
Biblioteca de la Cartagina, când Scipio a supus cetatea (146 î.Hr.) a fost despreţuită şi împrăştiată. Romanii nu erau încă mari amatori de cărţi şi literatură. Din miile de manuscrise, găsite la Cartagina, ei se mărginiră a păstra numai 28 volume ale lui Mago, care tratau despre agricultură. Acestea fură prezentate Senatului, şi din ordinul său, traduse latineşte. Cassius Dio de la Utica le-a tradus apoi greceşte.6
Biblioteca din palatul lui Tiberiu şi biblioteca din Capitoliu au pierit amândouă în incendiile din zilele lui Nero şi Commodus.
Luptele între creştini şi păgâni au fost fatale cărţilor. În zilele Sfântului Apostol Pavel, efesienii au ars pe piaţă toate bibliotecile lor: „aducând cărţile, le ardeau înaintea tuturor, şi au socotit preţurile lor şi au aflat cincizeci de mii de arginţi!”.7
La 390 d.Hr., patriarhul Alexandriei Teofil, cugetând a desfiinţa cinstirea idolilor în eparhia sa, provocă o luptă sângeroasă între creştini şi păgâni. Între alte nenorociri provenite din această turburare, templul lui Serapis a ars cu imensa bibliotecă ce conţinea.8
Biblioteca Constantinopolitană, care se îmbogăţise din despuierile Răsăritului şi ale Apusului, a fost distrusă, în mare parte, de incendiu. La 476, sub Basiliscos, a ars superba bibliotecă fondată de Teodosiu cel Tânăr. Ea cuprindea 120 000 de volume rare. Biblioteca împăratului Constantius, sporită de Iulian şi Valens, cuprindea 300 000 de manuscrise. Toate acestea au pierit.9
Sfântul Papa Gregorie cel Mare, la 604, arde mii de cărţi ale păgânilor; între altele pe Titus Livius.10
Sfântul Gregorie luminătorul Armeniei arde la 277 d.Hr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, perşilor, grecilor, geţilor şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut a face în curs de secole.11
Năvălirile barbarilor, distrugând Imperiul Roman, au distrus nenumărate biblioteci.
La 640, arabii calcă Alexandria şi ard biblioteca ei. În curs de patru luni, băile oraşului ardeau mereu la cărţi.12
Când musulmanii au cucerit provinciile perse, mai multe biblioteci căzură în mâinile lor. Saad-Abu-Vakkas a scris lui Omar, cerând voie a le transporta în Turcia; însă răspunsul lui Omar a fost scurt: aruncă-le în apă! şi astfel ele pieriră.13 Încă din zilele lui Xerxes, perşii adunaseră cărţi din toată lumea spre fondarea acestor biblioteci.14
În zilele împăratului bizantin Leon III, biblioteca arsă sub Basiliscos se înlocuise în parte cu 360 000 de volume, culese de un colegiu de 13 profesori bibliofili. Dar Leon III fiind iconoclast, ca să-şi răzbune pe aceşti profesori, care persistau de a se închina icoanelor, puse într-o noapte de se înconjură biblioteca cu materii combustibile şi-i dădu foc!15
În secolele IX şi X, normanzii au distrus mii de cărţi. Orderic Vitalius, istoric de pe la 1150, ne descrie cu amărăciune această distrugere: „În mijlocul grozavelor vijelii – zice el – care au distrus atâtea nenorociri, scrierile autorilor vechi au pierit în incendiile ce înghiţeau mănăstiri şi locuinţe. Puţine câte mai scăpaseră prin dibăcia părinţilor noştri din mâinile barbarilor, au pierit mai în urmă din neîngrijirea urmaşilor lor. Mai târziu au urmat silinţe spre a le redobândi, dar ele dispăreau în cursul secolelor din memoria celor vii, precum grindina şi zăpada, care cad prin fluvii, urmează fără a se mai întoarce cursul repede al undelor”.16
Biblioteca califilor Egiptului, la Cairo, cuprindea 1200 de exemplare ale Istoriei Universale a lui Tabary sau Abdul-Djafar-Mohammed-ebn-Djorair, istoric şi jurisconsult arab care a trăit pe la 839-925 d. Hr., şi o mulţime de scrieri antice. Ea avea peste 1.600.000 de volume!… Dar la 1073 turcii revoltându-se, în zilele califului Mostanser-Billach, au prădat şi distrus această imensă bibliotecă.17
Califul Al-Mamun (813 d.Hr.) a pus de s-au tradus o mulţime de autori vechi greci în limba arabă; după aceasta, el ordonă a se arde originalele, ne mai găsindu-le trebuitoare arabilor.18
Biblioteca de la Tripoli în Siria, mai vestită decât cea a califilor, cuprindea 3.000.000 de volume de teologie, ştiinţe, istorie, tradiţii, geografie. Sub cazii din familia Ammar, o sută de copişti plătiţi de stat copiau necontenit, şi corespondenţi din toate părţile lumii trimiteau la Tripoli cărţi originale şi copii. Sub guvernul acestei familii, Tripoli devenise o Academie, unde înfloreau toate ştiinţele şi unde veneau cu grămada oameni învăţaţi din toate ţările. Dar la 1105, Tripoli căzu sub stăpânirea francilor comandaţi de Raimond IV, conte de Saint-Gilles. Un preot franc intrând în edificiul bibliotecii, veni din întâmplare în sala care era secţiunea Coranurilor. El pune mâna pe o carte şi dă peste un Coran; deschide a doua, a treia, şi vede tot Coranuri. Fanaticul preot iese furios şi declară că tot edificiul nu cuprinde decât cărţi diabolice. Francii pun foc, şi această lume de miriade de cărţi se preface în cenuşă, spre lauda lui Dumenzeu…!19
Secolul XV s-a însemnat prin lunga şi sângeroasa luptă a husiţilor în Boemia.20 Moldova lui Ştefan cel Mare a dat ospitalitate prigoniţilor religioşi; se zice chiar că oraşul Huşi datează din acea epocă: „Husch, oppidum in tribus collibus positum, ab Hussitis, quos anno 1460 Mathias rex relegarat, appellationem accepisse.”21 Acest secol s-a mai însemnat prin grozava luptă între Franţa şi Anglia, când în curs de aproape 50 de ani Franţa prădă şi încălcă din toate părţile. Descoperirea tiparului sosi, din fericire, la 1446, spre a scăpa de distrugere cărţile care mai rămăsese; dar nu de tot.
Regele Ungariei Mathias Corvin fundase la Buda o mare şi preţioasă bibliotecă, adunând cărţi cu cheluieli enorme din Italia şi din Grecia, după căderea Imperiului Bizantin. Acest depozit de erudiţie cuprindea o mulţime de scrieri antice cu totul pierdute astăzi, după mărturia eruditului I.Al. Kohlburger, supranumit Brassicanus, care a trăit pe la 1500 şi care vizitase cu de-amănuntul această colecţiune de comori. Dar la 1526, sultanul Soliman luând Buda după bătălia de la Mohacz, a dat foc şi devastă această bibliotecă.22
La mănăstirea Mega-Spileon, la muntele Cyllene în Arcadia, se adăpostiră după căderea Imperiului Bizantin toate cărţile vechi, câte scăpară de furia otomanilor. De la cea dintâi invazie a turcilor în Tracia, călugării greci fugind aicea din toate părţile, au adus cu dânşii mii de manuscrise de autori antici. Mega-Spileon a fost din vechime depozit de cărţi. Dar la 1600 un incendiu înfricoşat preface în cenuşă mănăstirea şi biblioteca. Mai înainte, la 1440, arsese încă biblioteca atunci în fiinţă la Mega-Spileon.
La 1549 Eduard IV condamnă prin decret şi arde cărţi pe piaţa publică la Oxford. Apoi Cromwell dă încă o dată foc bibliotecii de Oxford, care era una din cele mai bogate în Europa.
În secolul XVII au pierit multe biblioteci importante de manuscrise antice. Astfel, biblioteca Augustinilor de la Maienţa (1649), biblioteca din Escurial (1671), biblioteca de la mănăstirea Gemblou din Belgia*, şi biblioteca de la mănăstirea sfântului Anton din Veneţia (1685). Londra pierdu mai multe biblioteci bogate în incendiul din 1666.
Prescurtările (Excerpta) au fost încă una din cauzele pierderii autorilor vechi. Festus (Sextus Pompeius) prescurtează pe Verrius Flaccus şi se prescurtează şi el de Paul Daiconul; Iustin pe Trogus Pompeius; Iordanes pe Cassiodor; Hermolaus pe Ştefan din Bizanţ; Xifilin pe Dio Cassius; şi astfel aceşti abreviatori distrug scrierile citaţilor autori, căci puţini se mai ocupau apoi de a copia imensele volume originale, mulţumindu-se cu prescurtările lor, adesea greşite din ignoranţa sau chiar din reaua credinţă a copiştilor. Astfel originalele se împuţinau şi pierdeau. Sub Vasile Bulgaroctonul (an. 976), un abreviator necunoscut a sluţit pe Strabo, prescurtând geografia sa sub titlul stupid Chrestomaţia straboniană (χρηστομάθειαι εκ των Στράβωνος Γεωγραφικων), parcă Strabo întreg nu mai era trebuitor!24 Pe la începutul secolului X, împăratul Constantin Porfirogenetul a ordonat a se face 54 de volume de extrase: prescurtări din istoricii antici ce se păstrau în biblioteca Constantinopolitană. De atunci moda a făcut de a nu se mai copia originalele. Spre mai multă nenorocire, chiar extrasele acestea dispărură în urmă, afară de Excerpta legationum. Nu mai existau acum împăraţi ca Teodosiu, care instituia prin legi copişti dintre persoane erudite spre a copia necontenit cărţile câte începeau a se uza.25 Sunase ceasul cel rău al Bizanţului! Nu mai erau în acea ţară nici Belisari: ţara îi chiorâse spre recunoştinţă!… Nici împăraţi alde Aurelian „mâna pe sabie”, nici Iustiniani, nici Teodosiu II, care fonda Academie, catedre de litere, de filozofie, de istorie, de lucrări geografice şi de drept.26 Bizantinii nu se mai ocupau nici de literatură, nici de întărirea statului, - semne vederate de decădere şi de amorţire. Nimic nu e mai îngrozitor decât tabloul administraţiei lor.27 Mihail III (an. 842) face o pace ruşinoasă cu califul Adallah-al-Mamun, şi între alte condiţii se leagă a-i da pe toţi autorii greci şi latini din bibliotecile constantinopolitane.28 Trecuse acei timpi de adevărată libertate şi de erudiţie, când şi damele se ocupau cu copierea autorilor vechi, spre a-i lăsa intacţi posterităţii.29 Bizanţul se pregătea a fi rob, căci precum zice Seneca: „când într-o ţară instrucţiunea şi dragostea literelor au încetat, libertatea a pierit şi robia este aproape…” Pierise cu încetul şi timpii, când vechii monahi se ocupau zi şi noapte cu copierea şi păstrarea anticelor monumente literare ale doctei antichităţi. Monahii moderni n-aveau altă grijă decât a le distruge!… 30 „Il y a eu un moment où l’ignorance fut ordonnée comme une devoir, puisque le Pape Gregoire I réprimanda sévèrement les évêques qui enseignaient la grammaire et communiquaient à leurs élèves des manuscrites profanes; c’est était, disait le pontife, célébrer de la même bouche Jupiter et Christ. Non seulement il interdit ces lectures, mais il ordonna la destruction des ouvrages et monuments païens“.31 Bizantinii se ocupau de politică, de roşii, de verzi, de vineţi, de galbeni, de toate culorile; curcubeul nu mai conţinea destule culori spre a caracteriza partidele, nuanţele, mizeriile lor politice.32 Ei se ocupau de ceremonialul palatului şi al patriarhiei, de alegeri, de gâlcevi şi de încurcături teologice, grămădeau mănăstiri peste mănăstiri, călugări peste călugări… iar turcii veneau, şi toţi băcanii inundaseră Bizanţul, şi totul devenise băcănie şi trafic…33. „Fericiţii împăraţii bizantini – zice cu ironie eruditul scriitor grec Daniil – cătau să aibă în imperiul lor călugări mulţi şi nu ostaşi, crezând că vor goni cu mătania pe arabii de la miazăzi, pe turcii de la răsărit, pe sciţii de la nord şi pe italienii (veneţieni şi genovezi) de la apus”…34 Când în secolul IX ruşii au năvălit şi au cucerit Constantinopole, bizantinii nici nu apucaseră măcar să audă că vin ruşii, trecând peste atâtea ţări şi mări, peste fluvii, peste întregi provincii aliate sau bizantine; ci deodată ei se treziră cu ruşii la Constantinopole. Este foarte instructiv a citi cineva discursurile patriarhului Fotie, contemporan, pronunţate de pe amvonul patriarhiei la această ocazie.35
Unde se putea da bani pe cărţi, pe manuscrise, pe copişti, pe biblioteci? Vistieria bizantină avea alte nevoi mai serioase. Numai bugetul palatului se urca în 1185 sub Isaac Angel Comnenul la valoarea astăzi echivalentă cu o sută milioane de franci pe an!… Personalul funcţionarilor palatului ajungea la numărul de 20.000 trântori, între care vedem şi pe λασσανοφόρους ai Maiestăţilor lor imperiale, adică pe porteurs de la chaise perceé.36 Împăraţii şi patriarhii mai aveau încă ocupaţii importante. Timpul domniei lui Comnenul şi-a lui Andronic Paleologul, activitatea şi preocuparea patriarhilor Cerularius şi Ioan Aprino, abia au ajuns spre a se hotărî o mare chestiune, de care parcă atârna viitorul omenirii, adică ca patriarhii să aibă drept de a purta cizme cusute cu mărgăritare, întocmai ca şi împăraţii (καταμαργαριτωμένα τσαγγία).37 Trecură abia 100 ani de la această luptă naţională despre cizme… Şi patriarhii cei plini de trufie veneau în genunchi pe pulbere să-şi ia investitura de la biruitorii mahomedani, găsindu-se fericiţi că li se învoia să sărute piciorul şi poala vitejilor padişahi…38
De bani era mare nevoie la bizantini. Împăraţi şi supuşi, nu puteau cheltui pe cărţi, căci erau şi cheltuieli sufleteşti de reglat: ei păcătuiau; prin urmare, trebuiau să zidească mănăstiri spre iertarea păcatelor lor. Vasile Macedoneanul asasinează pe predecesorul său Mihail, şi zideşte biserici şi mănăstiri pe numele arhanghelului Mihail.39 Constantin Monomahul se înamorează de Sclerena, care locuia la Cynygesium, şi spre a găsi un pretext de a vizita aceste locuri, zideşte celebra mănăstire Manganii (Мονή των Мαγγάνων), cu care a sleit vistieria în curs de mai mulţi ani.40 Împăraţi şi supuşi, uitaseră chiar limba lor; ei nu mai scriau, nu mai vorbeau corect nici latineşte, nici greceşte. Citiţi decretele şi autorii bizantini, pe Ptohodromos, pe Tzetzes şi pe ceilalţi.41 Am zis împăraţi şi supuşi, căci astfel este experienţa secolelor. Sunt mai bine de două mii de ani, de când Xenofon scria: „am avut totdeauna convingerea că precum sunt capii statelor, astfel devin şi statele”… 42 Istoria ne adevereşte necontenit acest adevăr.
Mănăstirile de la muntele Athos au fost un mare depozit de scrieri manuscrise vechi. Mulţi autori antici ne sunt cunoscuţi, găsiţi prin boltele seculare de la Athos. Dar bibliotecile de la acest munte au suferit mult de devastări. „Ainsi – zice V. Langlois – en 1820 au début de la guerre de l’indépendence Grecque, les bibliothèques de la Montagne Sainte firent les pertes les plus sensibles. Les Turcs qui tenaient garnison dans la province de Thessalonique, exigèrent que les moines de l’Athos leur livrassent, pour les besoins de la guerres, leurs manuscripts sur parchemin, qu’ils convertirent en gargousse. Il y eut alors des milliers de précieux ouvrages profanes, qui furent aneantis complètement“…43
Iată în scurt cauzele distrugerii şi pierderii autorilor vechi. Descoperirea tipografiei de nemuritorul Gutemberg la 1446 puse capăt ruinei totale de care mai erau ameninţate producţiile seculare ale spiritului omenesc. „Această artă divină (precum o numeşte luminatul cardinal Nicolae Cusanus, care a introdus, a întemeiat şi propagat, la 1450, tipografia la Roma), este gloria cea mai mare a omenirii şi, graţie ei, fructele geniului au încetat să mai fie prada viermilor şi a pieirii”.44
De atunci, putem zice cu Ovidiu:
Scripta ferunt annos…
In lupta vietii
Daca ar trebui dat un nume secolului nostru, ar trebui sa alegem între: Chibrot-Hatava: "mormintele lacomiei"; Magor-Misabib: "spaima din toate partile"; I-ca-bod: "nu mai este slava".
Nu suntem decat sacul de box pe care se antreneaza zilnic laudatorii si barfitorii nostri.
Piscurile sterpe domnesc peste campiile manoase. Pedeapsa cea mai cumplita a iadului va fi privelistea pururi vie a paradisului de dincolo de prapastia vesnica ce le desparte.
Intre polii opusi ai universului este o prapastie vesnica si hotararea noastra.
Amintirea paradisului pierdut este infinitul nostru capital la care apelam de milenii pentru painea noastra cea de toate zilele: durerea.
Nu suntem decat sacul de box pe care se antreneaza zilnic laudatorii si barfitorii nostri.
Piscurile sterpe domnesc peste campiile manoase. Pedeapsa cea mai cumplita a iadului va fi privelistea pururi vie a paradisului de dincolo de prapastia vesnica ce le desparte.
Intre polii opusi ai universului este o prapastie vesnica si hotararea noastra.
Amintirea paradisului pierdut este infinitul nostru capital la care apelam de milenii pentru painea noastra cea de toate zilele: durerea.
sâmbătă, 11 februarie 2012
marți, 7 februarie 2012
Despre cetăţile de sub cetăţi
Despre Castelul Corvinilor există biblioteci, atat in ţară, cat şi in Austria, Ungaria şi una chiar cu numele „Corviniana” , la Bratislava, pare-se şi la Praga, aşadar in arealul vast al fostului Imperiu. Denumirea de „Corvineştilor” a fost pană recent menţinută şi unii incă o susţin in mod eronat: Ioan (Johannes cum il aflăm in documente şi chiar pe sarcofagul de piatră) a fost Corvin, ci nu Corvinescu, spre a fi justificat pluralul şi sufixul „escu”. Recent, hunedorenii au sărbătorit 550 de ani de la moartea marelui strateg supranumit la Vatican „Atletul lui Christos”, deoarece el a fost un ultim gardian al intregii Europe creştine contra invaziilor şi expansiunii otomane. Despre el a scris cărturarul veneţian ce i-a fost cancelar şi istoric, Ioan de Capistrano, memorabilul epitaf (Corvinul a murit de ciumă): „S-a stins lumina lumii !”
Sintagma rezistă şi azi ca o cutremurătoare definiţie a unui om genial dintre cei ce influenţează istoria. Disputele interminabile privind obarşia sa, religia şi altele, au fost şi incă răbufnesc, fără a avea in fond o relevanţă alta decat cea a extremelor deviant naţionaliste, atat la unguri, cat şi la romani. Ioan de Hunedoara, cel invocat şi de Imnul Naţional (Corvine) a fost din stirpe munteană şi innobilarea ce avea să ii fie pecete al unui destin asumat faţă de pămantenii epocii sale şi istorie, a fost in practica zilei o atestare de merite pentru vitejia sa şi a armatelor de ţărani instruiţi a lupta cavalereşte. Castelul primit şi apoi alte domenii, toate sunt păstrate şi incontestabile. Existenţa unei străvechi fortificaţii pe amplasamentul actual al Castelului de pe stancile de granit, incă din secolul XIV, castrul regal elipsoid şi cu o aripă de nord ca turn de refugiu zidit şi acesta in piatra dură la ieşirea din valea rauşorului Zlaşti, dinspre Munţii Poiana Ruscă. Atunci castrul era posesiunea familiei de Anjou, apoi a fost donată ca merit princiar lui Johanes (anno Domini 1409). Donaţia din vremea cneazului Voicu consta in Cetatea şi domeniul Hunedoarei. Oferta a fost a regelui Sigismund de Luxembourg.
Recente fotografieri dar si vechi imagini de arhivă luate in amonte pe Cerna, pe dealul numit Sanpetru, relevă insă conturul unei Cetăţi mult mai vechi care aşteaptă a fi cercetată arheologic. Părerea noastră este că de această Cetate străveche coborand cronologic pană la Daci, vorbeşte legenda pe care o voi reda mai jos, cea versificată, adică menită a fi invăţată şi ţinută minte prin invăţare, după datinele imemoriale ale culturii arhaice pămantene. Inainte de a cita legenda (există şi altele in formă epică), amintesc că după 2003 in stanca dură a aceluiaşi deal, sub fosta cetate - sau castru arhaic - arheologii clujeni şi hunedoreni au descoperit un senzaţional mormant comun la mică adancime pe pat de granit, care conţinea un grup de schelete de copii şi obiecte ce atestau anul 104-5, după monedele cu funcţie de „ort” alăturate altor obiecte de cult in obiceiul inceputului de mileniu unu. Incă nu se ştie ce rost a avut inmormantarea acestor copii, dacă nu cumva a fost vorba de o incinerare rituală, o jertfă in noimele divinaţiilor antecreştine, un sacrificiu obişnuit la Popoarele Soarelui. Există analogii intre vechile culturi de pe planetă, in acest sens. In fond, nu departe de acest deal cu cetate, există Soarele de Andezit, la Grădiştea Muncelului (Muntele mic) adică la Sarmzeigetussa Dacica Regia, cetatea de domnie a ultimilor regi Daci. Soarele de Andezit este practic un Altar cu rigole destinate scurgerii sangelui ca bunăoară la azteci ori incaşi. Conturul unei arhaice cetăţi seamănă cu cel de la Cetatea de Colţ sub Retezat peste dealuri şi legenda Cetăţii mai jos reprodusă de mine, amplasează mult mai devreme existenţa ei . Cum ştim, unor astfel de intemeieri - creaţii intru memorare sunt atribuite unor Uriaşi (extrem de frecvente in zona largă Hunedoara, Orăştie, Haţeg, Alba, Pădurenime, Deva, Zărand, etc) - sunt invocate forţe - fiinţe supranaturale - dar şi zane (unii cred zeiţe). Frecvenţa mare a acestor coduri mitologice inclusiv Munţilor Sacri Kogaion ş.a. este de reanalizat şi decriptat ca fiind un fascinant, patrimonial rezervor al Memoriei colective ancestrale. Las savoarea lecturii micii legende de intemeiere, precizand că in mare, matricea eposului este similară şi cand, bunăoară, o regăsim in uimitorul Deal Surpat al Uroiului - Huroiul ?) ce străjuie larga panoramă a Văii Mureşului nu departe de Simeria. Am urcat alpinisitc in pantă Uroiul. Ajuns pe platforma lui, am avut perspectiva indicibil de frumoasă a celor două văi raurene, a estuarului Streiului (Sargeţiei?) la intrarea in Mureş, in amonte, Cetatea Devei) cu aceleaşi atribute ale intemeierii de către zane sau uriaşi, cum de altfel şi Uroiul (vocabula UR amintind de Uriel ! unul dintre ingerii căzuţi din Apocrifa lui biblicului Enoş Antedeluvianul !)
Dar iată că şi Muntele Retezat ar fi fost intemeiat tot de straniile fiinţe troienite in ceramica Mitului, Legendei, Memoriei ancestrale a neamurilor - din Neam. Exaltarea de gen superb Densuşeniană, desigur, nu mai este prudentă şi nici măcar Poezia nu se mai aventurează in ceea ce am numit metaforic memorie freatică.
Iată legenda cu vag sunet mioritic magic. (O redăm cf. I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, 1013), dar şi altor surse apropiate nouă). Atenţie la modalitatea de a porni naraţia, amintind de Enuma Eliş ( atunci cand), modalitate a manticii, divinaţiilor babiloniene sumeriene. E cert că legenda nu se referă la actualul Castel Fort - Cetate Hunedoreană, ci la una din illo tempore, de la intemeiere.)
Spun că zane trei de-odată
Trei cetăţi au rădicat,
Una-n Hunead, ceelaltă
La Grădişte in deal inalt,
Alta Orlea p-un deal mare.
Cand odată se-ntalniră
De cetăţi s-au intrebat,
Ceste două sus săriră
Şi mirare-au cuvantat:
Nostrele cetăţi pe mane
Ori ajute, ori n-ajute
Domnul* gata le vom pune
Hunedoara spune iute :
Şi io peste-o săptămană
De-mi ajută Dumnezău*
Şi-mi va fi cu indemană
Voi fini* tot lucru meu
Oacă dar c-a ei cetate
Bună fu şi azi se vede
Dar czut-ai celelalte
Stand zidiri cu iarbă verde.
Două zane intra-ace-oară
Fier cumplit* a ridicară
Iute după Hunedoară
invartind il aruncară
Către munţi (care) fugise
De mania celor două
Şi la ţară mai sosise.(?)
Fierul muntele in două
L-au lovit şi l-au tăiat,
Daice* muntele şi nouă)
de aice, de unde numele de)
Se numeşte Retezat.
Index:
*Domnul , Dumnezeul, Domnul Zeilor, poate Zalmoxes, Zeul Moş, nume ce ulterior a fost sincretizat?
*Ţăranii din zonă au o vorbă veche de juruinţă- legamant de credibilitate,etc : Zău in Dumnedzău!
*Voi fini evident un latinism incipient, ulterior inlocuit cu un substitut ca multele ce abundă după retragerea romană şi invaziile panslaviste recte a le religiei celei de a doua creştinări a romanilor , via slavonica, vezi Victor Kernbach, Universul mitic al romanilor, ed. Luchman) acest slavism fiind curent şi azi in Romania: a sfarşi, săvarşi, savarşi, verbul terminării, al Fini- tudinii). Că legenda recuperează latinismul ante-slavon, se explică prin cei ce scriau incă in latină, respingand ulterioarea instrăinare prin elementele alogeniei panslavice via ortodoxism.
* Fier cumplit- evident un buzdugan uriaş aruncat de zane, dar e tulburător să apară Fierul aici unde există dovezi ale făuririi Fierului de peste 2000 de ani, preluate şi de romanii temporari, incă din vremea dacilor, meşteşug adus probabil de Celţi ?. (vezi şi Aparatul lui Uriel, de Khnigt şi Lomas; Legende urieşeşti, etc. sau termeni ca siderurgie preluat deopotrivă din astrofizică, siderit, fier căzut din cer; dar şi bizarul etimon urgie!!!
*de aice, de unde numele de) ibidem.
Eugen Evu
Sintagma rezistă şi azi ca o cutremurătoare definiţie a unui om genial dintre cei ce influenţează istoria. Disputele interminabile privind obarşia sa, religia şi altele, au fost şi incă răbufnesc, fără a avea in fond o relevanţă alta decat cea a extremelor deviant naţionaliste, atat la unguri, cat şi la romani. Ioan de Hunedoara, cel invocat şi de Imnul Naţional (Corvine) a fost din stirpe munteană şi innobilarea ce avea să ii fie pecete al unui destin asumat faţă de pămantenii epocii sale şi istorie, a fost in practica zilei o atestare de merite pentru vitejia sa şi a armatelor de ţărani instruiţi a lupta cavalereşte. Castelul primit şi apoi alte domenii, toate sunt păstrate şi incontestabile. Existenţa unei străvechi fortificaţii pe amplasamentul actual al Castelului de pe stancile de granit, incă din secolul XIV, castrul regal elipsoid şi cu o aripă de nord ca turn de refugiu zidit şi acesta in piatra dură la ieşirea din valea rauşorului Zlaşti, dinspre Munţii Poiana Ruscă. Atunci castrul era posesiunea familiei de Anjou, apoi a fost donată ca merit princiar lui Johanes (anno Domini 1409). Donaţia din vremea cneazului Voicu consta in Cetatea şi domeniul Hunedoarei. Oferta a fost a regelui Sigismund de Luxembourg.
Recente fotografieri dar si vechi imagini de arhivă luate in amonte pe Cerna, pe dealul numit Sanpetru, relevă insă conturul unei Cetăţi mult mai vechi care aşteaptă a fi cercetată arheologic. Părerea noastră este că de această Cetate străveche coborand cronologic pană la Daci, vorbeşte legenda pe care o voi reda mai jos, cea versificată, adică menită a fi invăţată şi ţinută minte prin invăţare, după datinele imemoriale ale culturii arhaice pămantene. Inainte de a cita legenda (există şi altele in formă epică), amintesc că după 2003 in stanca dură a aceluiaşi deal, sub fosta cetate - sau castru arhaic - arheologii clujeni şi hunedoreni au descoperit un senzaţional mormant comun la mică adancime pe pat de granit, care conţinea un grup de schelete de copii şi obiecte ce atestau anul 104-5, după monedele cu funcţie de „ort” alăturate altor obiecte de cult in obiceiul inceputului de mileniu unu. Incă nu se ştie ce rost a avut inmormantarea acestor copii, dacă nu cumva a fost vorba de o incinerare rituală, o jertfă in noimele divinaţiilor antecreştine, un sacrificiu obişnuit la Popoarele Soarelui. Există analogii intre vechile culturi de pe planetă, in acest sens. In fond, nu departe de acest deal cu cetate, există Soarele de Andezit, la Grădiştea Muncelului (Muntele mic) adică la Sarmzeigetussa Dacica Regia, cetatea de domnie a ultimilor regi Daci. Soarele de Andezit este practic un Altar cu rigole destinate scurgerii sangelui ca bunăoară la azteci ori incaşi. Conturul unei arhaice cetăţi seamănă cu cel de la Cetatea de Colţ sub Retezat peste dealuri şi legenda Cetăţii mai jos reprodusă de mine, amplasează mult mai devreme existenţa ei . Cum ştim, unor astfel de intemeieri - creaţii intru memorare sunt atribuite unor Uriaşi (extrem de frecvente in zona largă Hunedoara, Orăştie, Haţeg, Alba, Pădurenime, Deva, Zărand, etc) - sunt invocate forţe - fiinţe supranaturale - dar şi zane (unii cred zeiţe). Frecvenţa mare a acestor coduri mitologice inclusiv Munţilor Sacri Kogaion ş.a. este de reanalizat şi decriptat ca fiind un fascinant, patrimonial rezervor al Memoriei colective ancestrale. Las savoarea lecturii micii legende de intemeiere, precizand că in mare, matricea eposului este similară şi cand, bunăoară, o regăsim in uimitorul Deal Surpat al Uroiului - Huroiul ?) ce străjuie larga panoramă a Văii Mureşului nu departe de Simeria. Am urcat alpinisitc in pantă Uroiul. Ajuns pe platforma lui, am avut perspectiva indicibil de frumoasă a celor două văi raurene, a estuarului Streiului (Sargeţiei?) la intrarea in Mureş, in amonte, Cetatea Devei) cu aceleaşi atribute ale intemeierii de către zane sau uriaşi, cum de altfel şi Uroiul (vocabula UR amintind de Uriel ! unul dintre ingerii căzuţi din Apocrifa lui biblicului Enoş Antedeluvianul !)
Dar iată că şi Muntele Retezat ar fi fost intemeiat tot de straniile fiinţe troienite in ceramica Mitului, Legendei, Memoriei ancestrale a neamurilor - din Neam. Exaltarea de gen superb Densuşeniană, desigur, nu mai este prudentă şi nici măcar Poezia nu se mai aventurează in ceea ce am numit metaforic memorie freatică.
Iată legenda cu vag sunet mioritic magic. (O redăm cf. I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, 1013), dar şi altor surse apropiate nouă). Atenţie la modalitatea de a porni naraţia, amintind de Enuma Eliş ( atunci cand), modalitate a manticii, divinaţiilor babiloniene sumeriene. E cert că legenda nu se referă la actualul Castel Fort - Cetate Hunedoreană, ci la una din illo tempore, de la intemeiere.)
Spun că zane trei de-odată
Trei cetăţi au rădicat,
Una-n Hunead, ceelaltă
La Grădişte in deal inalt,
Alta Orlea p-un deal mare.
Cand odată se-ntalniră
De cetăţi s-au intrebat,
Ceste două sus săriră
Şi mirare-au cuvantat:
Nostrele cetăţi pe mane
Ori ajute, ori n-ajute
Domnul* gata le vom pune
Hunedoara spune iute :
Şi io peste-o săptămană
De-mi ajută Dumnezău*
Şi-mi va fi cu indemană
Voi fini* tot lucru meu
Oacă dar c-a ei cetate
Bună fu şi azi se vede
Dar czut-ai celelalte
Stand zidiri cu iarbă verde.
Două zane intra-ace-oară
Fier cumplit* a ridicară
Iute după Hunedoară
invartind il aruncară
Către munţi (care) fugise
De mania celor două
Şi la ţară mai sosise.(?)
Fierul muntele in două
L-au lovit şi l-au tăiat,
Daice* muntele şi nouă)
de aice, de unde numele de)
Se numeşte Retezat.
Index:
*Domnul , Dumnezeul, Domnul Zeilor, poate Zalmoxes, Zeul Moş, nume ce ulterior a fost sincretizat?
*Ţăranii din zonă au o vorbă veche de juruinţă- legamant de credibilitate,etc : Zău in Dumnedzău!
*Voi fini evident un latinism incipient, ulterior inlocuit cu un substitut ca multele ce abundă după retragerea romană şi invaziile panslaviste recte a le religiei celei de a doua creştinări a romanilor , via slavonica, vezi Victor Kernbach, Universul mitic al romanilor, ed. Luchman) acest slavism fiind curent şi azi in Romania: a sfarşi, săvarşi, savarşi, verbul terminării, al Fini- tudinii). Că legenda recuperează latinismul ante-slavon, se explică prin cei ce scriau incă in latină, respingand ulterioarea instrăinare prin elementele alogeniei panslavice via ortodoxism.
* Fier cumplit- evident un buzdugan uriaş aruncat de zane, dar e tulburător să apară Fierul aici unde există dovezi ale făuririi Fierului de peste 2000 de ani, preluate şi de romanii temporari, incă din vremea dacilor, meşteşug adus probabil de Celţi ?. (vezi şi Aparatul lui Uriel, de Khnigt şi Lomas; Legende urieşeşti, etc. sau termeni ca siderurgie preluat deopotrivă din astrofizică, siderit, fier căzut din cer; dar şi bizarul etimon urgie!!!
*de aice, de unde numele de) ibidem.
Eugen Evu
Despre casatorie si familie
Familia care se roaga împreuna ramane împreuna.
In zilele noastre sunt mai multe case model decat familii model.
In zilele noastre sunt mai multe case model decat familii model.
luni, 6 februarie 2012
Monumentul triumfal al regelui Burebista - la Adamclisi
Studiul de fata, Adamclisi - Monumentul Triumfal al Regelui Burebista, are menirea sa scoata la iveala unele greseli din trecut si sa elaboreze interpretari noi, care sa contribuie, pe de o parte, la indreptarea acelor greseli, ce dainuie de mult timp si in al doilea rând, sa puna in adevarata sa lumina cultura ai vrednicia poporului dac, al carui urmas direct este poporul român. Rezultatul cercetarilor a fost surprinzator. In loc de asemanari si similitudini cu alte monumente romane contemporane, am constatat deosebiri esentiale, pe baza carora am elaborat interpretari noi, ce par mai apropiate de adevar, fiind sprijinite pe dovezi certe si evidente. Concluziile cercetarilor noastre arata ca Monumentul de la Adamclisi nu este trofeul lui Traian, ca scenele de pe metope nu reprezinta luptele romanilor cu dacii din iarna anului 101-102 din Dobrogea, ci luptele dacilor cu o armata de invazie venita din Orientul Apropiat, lupta ce a avut loc intr-un sezon cald de vara. Descifrarea tainelor acestui monument necesita cunostinte aprofundate in domeniul culturii spirituale a popoarelor antice, deoarece pe Monumentul de la Adamclisi se afla simboluri ce reprezinta taine ceresti, cunoscute in antichitate numai de initiatii marilor temple.
Pentru aceasta, consider studiul de fata ca o varianta noua fata de tot ce s-a scris pâna acum, care vine sa imbogateasca fondul de cunostinte cu privire la acest monument si sa ofere o cale de cunoastere a adevarului istoric din acea epoca. Monumentul de la Adamclisi este el in adevar trofeul lui Traian? Sunt multe dovezi contrare unei astfel de ipoteze. Iata câteva mai importante: Luptele lui Traian cu dacii in Dobrogea au avut loc in iarna anului 101-102, cu alte cuvinte in lunile decembrie, ianuarie si februarie. Sculpturile Monumentului nu arata nici o marturie de iarna, ci din contra, un sezon cald de vara. Sunt aratati luptatori goi pâna la brâu, desculti sau cu sandale, copaci infrunziti, stejari infrunziti cu ghinda ajunsa la maturitate, ce indica cu precizie lunile iulie si august ca data când a avut loc batalia. Din moment ce sculpturile de pe monument arata un sezon de vara al luptelor, se poate spune cu toata certitudinea, ca ele se refera la o alta batalie decât cea a lui Traian cu dacii din iarna anului 101-102. Izvoarele istorice spun ca dacii au fost ajutati in luptele contra romanilor din Dobrogea de o formatie de cavalerie sarmata.
Sculpturile de pe metope nu arata nici un adversar calare, nici un calaret sarmat, asa cum sunt ei reprezentati de reliefurile de pe Columna lui Traian, ce se refera la primul razboi cu dacii. Faptul ca pe Columna este reprezentata lupta cu cavaleria sarmata si ca pe Monumentul de la Adamclisi lipseate o astfel de reprezentare, desi Monumentul este cladit tocmai in regiunea unde au avut loc acele lupte, constituie inca o dovada certa ca metopele se refera la o alta batalie decât aceea a lui Traian din Dobrogea. In acest caz ramâne de lamurit cine sunt beligerantii si care este data acestor lupte. Calaretii de pe metope, presupusi romani de Gr. Tocilescu, sunt imbracati in camasi de zale din fier sau cu solzi din piele dura. Unii sunt cu capul descoperit (Metopele 1 ai 2) iar altii poarta coif metalic pe cap. Toti sunt inarmati cu sulita, sabie si scut (Metopele 3, 4, 5, 6 ai 7). Daca acestia ar fi in adevar calareti romani, ar trebui sa fie la fel imbracati si sa poarte aceleasi arme ca cei reprezentati pe reliefurile Columnei. Calaretii romani de pe columna au imbracaminte din pânza de in, sau cânepa, si pe deasupra poarta o tunica confectionata dintr-un material mai gros, ce pare a fi din piele supla, terminata pe solduri si la mâneci cu colturi in forma de dinti de fierastrau. Calaretii romani de pe columna se deosebesc in totul de cei de pe metope. Aceasta deosebire spune de la sine ca, luptatorii calareti de pe metope nu sunt romani, neavând nimic asemanator cu calaretii romani de pe Columna. O alta constatare care surprinde este ca luptatorii calareti de pe metope nu seamana nici cu calaretii daci reprezentati pe Columna.
Deosebirile constatate ne spun ca metopele reprezinta calareti dintr-o alta armata ai sigur din alt timp. Infanteristii, considerati pâna acum soldati romani, reprezentati pe metope, au o caracteristica comuna, aproape toti sunt imbracati in zale de fier ai inarmati unii cu sulita, sabie ai scut, altii cu pilum, sabie si scut, iar altii numai cu sabie si scut. Infanteristii zisi romani de pe metope nu au nimic comun cu infanteristii reprezentati pe Columna, care sunt imbracati in tunica scurta, de pânza sau de piele supla, terminata pe solduri si la mâneci cu colturi in forma de dinti de fierastrau. Invadatorii infatisati pe metope ca si prizonierii de pe metope si cei legati cu mâinile la spate de câte un copac, au aspect oriental, cu barba lunga si ascutita, unii cu barba lunga impletita in suvite subtiri dupa moda persana si asiriana antica. Pe cap poarta boneta impletita. Unii din ei poarta la boneta, in partea dreapta, un ciucure. Acest ciucure a fost confundat de cercetatorii care s-au ocupat de Monumentul de la Adamclisi, cu nodusul format din parul capului, purtat de unele triburi germanice si a provocat multe discutii contradictorii si fanteziste. Intre nodusul din par si ciucure exista o deosebire tipica. Nodusul este o legatura plata putin proeminenta, pe când ciucurele are forma aproape sferica. Ciucurele pe metopele 17, 20 dar mai cu seama pe metopa 23 este redat in relief pronuntat, ceea ce il face de neconfundat cu nodusul. La stabilirea tipului unei persoane este necesar sa se ia in considerare cât mai multe semnalmente caracteristice.
Germanii pe Columna sunt aratati ca aliati ai romanilor, deci ei nu pot figura in acelasi timp si ca adversari in tabara dacilor. Ei pe Columna sunt reprezentati cu capul descoperit, barba tunsa scurt si cu pantaloni din pânza neteda. Luptatorii adversari de pe metope poarta pe cap boneta crosetata cu un ciucure in partea dreapta, barba lunga si impletita in suvite subtiri, pantaloni crosetati cu dungi adânci, iar ca profil moral, total diferiti de cel al germanilor de pe Columna.Toate aceste deosebiri resping ideea ca luptatorii ce poarta un ciucure la boneta de pe metope ar fi de origine germana. Dar nu numai intre armate exista deosebiri esentiale, ci si in portul femeilor dace. Femeile dace reprezentate pe metopele 48 ai 49 sunt imbracate cu rochii lungi, ce lasa sa se vada numai laba piciorului descult, un fel de camasa dreapta, cu mânecile scurte si incretita la gât, ce amintesc de iile portului national al româncelor. Peste mijloc sunt incinse cu un cordon rasucit in forma de frânghie.
Au capul descoperit si parul adunat si prins la ceafa. Femeile dace reprezentate pe Columna poarta haine mai evoluate si cu un rafinament superior. Rochiile sunt lungi si cad in pliuri ample iar mânecile sunt lungi. Pe deasupra rochiei poarta un fel de sal prins in fata sub sâni, printr-o brosa, care cade in falduri largi peste coapse in jos catre spate pâna sub genunchi. Parul capului este legat cu o naframa la ceafa, in picioare poarta incaltaminte uaoara. Concluzia ce se poate formula din deosebirile imbracamintei femeilor dace, este ca Monumentul de la Adamclisi este mai vechi decât Columna, cu o epoca istorica, cu un numar de ani suficient de mare ca portul femeilor dace sa poata evolua de la forma Adamclisi la cea de pe Columna. Monumentul de la Adamclisi pare a fi de origine dacica
Un studiu al compozitiei Monumentului conduce la convingerea ca el ar fi opera unui initiat. Scriitorii antici sunt unanimi in a spune ca Marele Preot al dacilor cunostea tainele Cerului si ale Pamântului, cu alte cuvinte el era un initiat in stiintele spirituale. Semnele geometrice de pe Monument sunt simboluri, care in limba initiatilor reprezinta forte ceresti ajutatoare omului. Pentru restul oamenilor aceste semne nu au nici un inteles, pentru ca nu stiu ce reprezinta ele. Acest fapt ne face sa credem ca Marele Preot al dacilor ar fi fost singurul in stare sa conceapa compozitia Monumentului de la Adamclisi, pe motiv ca nimeni altul nu era in stare de o asemenea conceptie, in spatiul in care a fost construit. Pe metopa 8 sunt reprezentate in prim plan trei oi care merg spre dreapta, iar in planul doi, doi tapi, stând pe picioarele dinapoi, care se infrunta. Ce ne poate spune acest tablou? In conceptia popoarelor vechi, turma de oi simbolizeaza poporul, iar tapii ce se infrunta sunt fortele care cauta sa stapâneasca poporul: In acest caz metopa 8 constituie o dovada certa ca Monumentul este o constructie dacica. In ipoteza contrarie ca ar fi o constructie romana, metopa 8 cu simbolul sau n-ar mai avea nici un rost si ea ar fi trebuit, in mod logic, sa lipseasca din compozitia Monumentului. Existenta ei dovedeste asadar, cauzele bataliei si motiveaza importanta victoriei repurtata de daci asupra invadatorilor. Ea justifica construirea Monumentului de la Adamclisi, ca simbol al salvarii poporului dac. Semnele geometrice de pe parapetul crenelat de pe placile de piatra care separa sculpturile prizonierilor, nu fac parte dintr-un alfabet vechi oriental necunoscut, dupa cum a spus C. W. Wutzer, ai nici nu sunt simple elemente de ornamentatie, ci sunt simboluri, care dupa credinta poporului dac reprezinta fortele cerului, care i-au ajutat pe daci sa-i invinga pe dusmani. Prezenta acestor semne pe Monumentul de la Adamclisi este o dovada certa in plus, ca autorul Monumentului nu poate fi decât Marele preot Deceneu si regele Burebista, care cunosteau tainele cerului, dupa cum atesta izvoarele istorice vechi. Fresca crenelurilor cu prizonieri incadrata de semnele geometrice s-ar putea traduce in vorbe astfel: Mica armata dacica a invins marea armata de invazie cu ajutorul cerului, iar pe dusmani i-a dat legati in mâinile dacilor.
Scena de pe metopa 48 nu reprezinta un barbar si o barbara dupa cum a vazut Gr. Tocilescu, ci este un invadator care a rapit o femeie daca, pe care o duce dupa sine, tinând-o strâns de mâna. Daca privim mai atent figura femeii dace, constatam ca ea are o atitudine protestatara, indicând silirea vointei ei. Monumentul triumfal al regelui Burebista Corelarea datelor istorice cu constatarile facute asupra sculpturilor Monumentului, ne-a calauzit sa elaboram o noua interpretare si anume ca Monumentul de la Adamclisi este statuia regelui Burebista. In viziunea concluziilor stabilite in capitolele precedente, am ajuns la convingerea ca Monumentul de la Adamclisi a fost construit din porunca regelui Burebista, in urma victoriei repurtata impotriva unei mari armate de invazie venita din Orientul Apropiat. Invadatorii se pare ca au venit pe apa si ar fi debarcat in Dobrogea in regiunea porturilor Callatis si Sardes, actualmente Mangalia- Neptun-Costinesti.
De aici s-ar fi indreptat catre localitatea Sucidava, situata pe malul dobrogean al Dunarii, capitala unei uniuni tribale locale, cunoscuta ca resedinia a regelui Roles, ce domnea inainte de ocupatia romana. Armata dacilor a intâmpinat armata de invazie cam la doua treimi din drumul ce porneste de la Callatis spre Sucidava, la locul care se numeste astazi Adamclisi. Dupa toate probabilitatile, locul acesta a fost ales si impus de catre daci ca teatru al bataliei cu invadatorii, fiindca in acest loc se afla apa de baut, colinele invecinate par sa fi fost acoperite cu paduri de stejar, dupa cum se vede pe metopele 31 si 32 unde armata dacilor s-ar fi putut adaposti fara a fi vazuta de invadatori, iar locul din vale, strâmtat de paduri, nu permitea armatei invadatoare nici o desfasurare a fortelor sale si nici manevre tactice. Comandantii cazuti prizonieri, legati cu mâinile la spate de câte un copac impodobesc crenelurile Monumentului, iar pe conducatorul expeditiei l-a asezat la picioarele statuii regelui Burebista, de asemenea legat cu mâinile la spate, impreuna cu cele doua femei care-l insoteau in expeditia din Dacia.
Femeile n-au mâinile legate, ele au fost asezate pe soclul statuii cu mâinile libere, lânga stapânul lor captiv, dacii aratând si de data aceasta marea intelepciune umana. Capturarea intregii armate de invazie impreuna cu conducatorul ei nu este ceva exagerat. Ea aminteste de o alta intâmplare similara din sec. IV i.H., când Lisimah, regele Macedoniei, a pornit in fruntea unei armate de peste 100.000 oameni sa cucereasca Dacia si cum a patruns pe teritoriul Daciei, a cazut prizonier cu toata armata sa in mâinile dacilor. Dupa cultul mortilor la daci, trupurile celor cazuti in batalie, autohtoni si dusmani, au fost adunate si incinerate pe un mare rug, anume facut pe vârful unei coline dominate din apropierea locului in care s-a desfasurat batalia. Peste rugul cu cenusa luptatorilor s-a cladit marele Monument ce aminteste de tumulurile preistorice pelasgo-tracice. Sculpturile contin numeroase detalii specifice timpului in care a fost construit. Fiecare detaliu contine in sine un model determinat ai caracteristic. Intreaga decoratiune face parte dintr-un plan bine definit si cu intentia vadita de a transmite posteritatii documente de mare insemnatate din viata poporului dac.
Tipologia bazata pe putinele elemente publicate nu se poate aplica la Monumentul de la Adamclisi, pe motiv ca acesta este un exemplar unic in lume. El prezinta multe elemente originale necunoscute si necuprinse in materialele publicate. Daca vrem sa cunoastem evolutia unei idei in arta este necesar ca in toate cazurile sa se ia ca temen de referinta tipul cel mai vechi. Pentru acest aspect specific, Monumentul de la Adamclisi ne intereseaza in primul rând ca document istoric si etnografic si numai in al doilea rând ca opera de arta.
Oghina Virgiliu
Pentru aceasta, consider studiul de fata ca o varianta noua fata de tot ce s-a scris pâna acum, care vine sa imbogateasca fondul de cunostinte cu privire la acest monument si sa ofere o cale de cunoastere a adevarului istoric din acea epoca. Monumentul de la Adamclisi este el in adevar trofeul lui Traian? Sunt multe dovezi contrare unei astfel de ipoteze. Iata câteva mai importante: Luptele lui Traian cu dacii in Dobrogea au avut loc in iarna anului 101-102, cu alte cuvinte in lunile decembrie, ianuarie si februarie. Sculpturile Monumentului nu arata nici o marturie de iarna, ci din contra, un sezon cald de vara. Sunt aratati luptatori goi pâna la brâu, desculti sau cu sandale, copaci infrunziti, stejari infrunziti cu ghinda ajunsa la maturitate, ce indica cu precizie lunile iulie si august ca data când a avut loc batalia. Din moment ce sculpturile de pe monument arata un sezon de vara al luptelor, se poate spune cu toata certitudinea, ca ele se refera la o alta batalie decât cea a lui Traian cu dacii din iarna anului 101-102. Izvoarele istorice spun ca dacii au fost ajutati in luptele contra romanilor din Dobrogea de o formatie de cavalerie sarmata.
Sculpturile de pe metope nu arata nici un adversar calare, nici un calaret sarmat, asa cum sunt ei reprezentati de reliefurile de pe Columna lui Traian, ce se refera la primul razboi cu dacii. Faptul ca pe Columna este reprezentata lupta cu cavaleria sarmata si ca pe Monumentul de la Adamclisi lipseate o astfel de reprezentare, desi Monumentul este cladit tocmai in regiunea unde au avut loc acele lupte, constituie inca o dovada certa ca metopele se refera la o alta batalie decât aceea a lui Traian din Dobrogea. In acest caz ramâne de lamurit cine sunt beligerantii si care este data acestor lupte. Calaretii de pe metope, presupusi romani de Gr. Tocilescu, sunt imbracati in camasi de zale din fier sau cu solzi din piele dura. Unii sunt cu capul descoperit (Metopele 1 ai 2) iar altii poarta coif metalic pe cap. Toti sunt inarmati cu sulita, sabie si scut (Metopele 3, 4, 5, 6 ai 7). Daca acestia ar fi in adevar calareti romani, ar trebui sa fie la fel imbracati si sa poarte aceleasi arme ca cei reprezentati pe reliefurile Columnei. Calaretii romani de pe columna au imbracaminte din pânza de in, sau cânepa, si pe deasupra poarta o tunica confectionata dintr-un material mai gros, ce pare a fi din piele supla, terminata pe solduri si la mâneci cu colturi in forma de dinti de fierastrau. Calaretii romani de pe columna se deosebesc in totul de cei de pe metope. Aceasta deosebire spune de la sine ca, luptatorii calareti de pe metope nu sunt romani, neavând nimic asemanator cu calaretii romani de pe Columna. O alta constatare care surprinde este ca luptatorii calareti de pe metope nu seamana nici cu calaretii daci reprezentati pe Columna.
Deosebirile constatate ne spun ca metopele reprezinta calareti dintr-o alta armata ai sigur din alt timp. Infanteristii, considerati pâna acum soldati romani, reprezentati pe metope, au o caracteristica comuna, aproape toti sunt imbracati in zale de fier ai inarmati unii cu sulita, sabie ai scut, altii cu pilum, sabie si scut, iar altii numai cu sabie si scut. Infanteristii zisi romani de pe metope nu au nimic comun cu infanteristii reprezentati pe Columna, care sunt imbracati in tunica scurta, de pânza sau de piele supla, terminata pe solduri si la mâneci cu colturi in forma de dinti de fierastrau. Invadatorii infatisati pe metope ca si prizonierii de pe metope si cei legati cu mâinile la spate de câte un copac, au aspect oriental, cu barba lunga si ascutita, unii cu barba lunga impletita in suvite subtiri dupa moda persana si asiriana antica. Pe cap poarta boneta impletita. Unii din ei poarta la boneta, in partea dreapta, un ciucure. Acest ciucure a fost confundat de cercetatorii care s-au ocupat de Monumentul de la Adamclisi, cu nodusul format din parul capului, purtat de unele triburi germanice si a provocat multe discutii contradictorii si fanteziste. Intre nodusul din par si ciucure exista o deosebire tipica. Nodusul este o legatura plata putin proeminenta, pe când ciucurele are forma aproape sferica. Ciucurele pe metopele 17, 20 dar mai cu seama pe metopa 23 este redat in relief pronuntat, ceea ce il face de neconfundat cu nodusul. La stabilirea tipului unei persoane este necesar sa se ia in considerare cât mai multe semnalmente caracteristice.
Germanii pe Columna sunt aratati ca aliati ai romanilor, deci ei nu pot figura in acelasi timp si ca adversari in tabara dacilor. Ei pe Columna sunt reprezentati cu capul descoperit, barba tunsa scurt si cu pantaloni din pânza neteda. Luptatorii adversari de pe metope poarta pe cap boneta crosetata cu un ciucure in partea dreapta, barba lunga si impletita in suvite subtiri, pantaloni crosetati cu dungi adânci, iar ca profil moral, total diferiti de cel al germanilor de pe Columna.Toate aceste deosebiri resping ideea ca luptatorii ce poarta un ciucure la boneta de pe metope ar fi de origine germana. Dar nu numai intre armate exista deosebiri esentiale, ci si in portul femeilor dace. Femeile dace reprezentate pe metopele 48 ai 49 sunt imbracate cu rochii lungi, ce lasa sa se vada numai laba piciorului descult, un fel de camasa dreapta, cu mânecile scurte si incretita la gât, ce amintesc de iile portului national al româncelor. Peste mijloc sunt incinse cu un cordon rasucit in forma de frânghie.
Au capul descoperit si parul adunat si prins la ceafa. Femeile dace reprezentate pe Columna poarta haine mai evoluate si cu un rafinament superior. Rochiile sunt lungi si cad in pliuri ample iar mânecile sunt lungi. Pe deasupra rochiei poarta un fel de sal prins in fata sub sâni, printr-o brosa, care cade in falduri largi peste coapse in jos catre spate pâna sub genunchi. Parul capului este legat cu o naframa la ceafa, in picioare poarta incaltaminte uaoara. Concluzia ce se poate formula din deosebirile imbracamintei femeilor dace, este ca Monumentul de la Adamclisi este mai vechi decât Columna, cu o epoca istorica, cu un numar de ani suficient de mare ca portul femeilor dace sa poata evolua de la forma Adamclisi la cea de pe Columna. Monumentul de la Adamclisi pare a fi de origine dacica
Un studiu al compozitiei Monumentului conduce la convingerea ca el ar fi opera unui initiat. Scriitorii antici sunt unanimi in a spune ca Marele Preot al dacilor cunostea tainele Cerului si ale Pamântului, cu alte cuvinte el era un initiat in stiintele spirituale. Semnele geometrice de pe Monument sunt simboluri, care in limba initiatilor reprezinta forte ceresti ajutatoare omului. Pentru restul oamenilor aceste semne nu au nici un inteles, pentru ca nu stiu ce reprezinta ele. Acest fapt ne face sa credem ca Marele Preot al dacilor ar fi fost singurul in stare sa conceapa compozitia Monumentului de la Adamclisi, pe motiv ca nimeni altul nu era in stare de o asemenea conceptie, in spatiul in care a fost construit. Pe metopa 8 sunt reprezentate in prim plan trei oi care merg spre dreapta, iar in planul doi, doi tapi, stând pe picioarele dinapoi, care se infrunta. Ce ne poate spune acest tablou? In conceptia popoarelor vechi, turma de oi simbolizeaza poporul, iar tapii ce se infrunta sunt fortele care cauta sa stapâneasca poporul: In acest caz metopa 8 constituie o dovada certa ca Monumentul este o constructie dacica. In ipoteza contrarie ca ar fi o constructie romana, metopa 8 cu simbolul sau n-ar mai avea nici un rost si ea ar fi trebuit, in mod logic, sa lipseasca din compozitia Monumentului. Existenta ei dovedeste asadar, cauzele bataliei si motiveaza importanta victoriei repurtata de daci asupra invadatorilor. Ea justifica construirea Monumentului de la Adamclisi, ca simbol al salvarii poporului dac. Semnele geometrice de pe parapetul crenelat de pe placile de piatra care separa sculpturile prizonierilor, nu fac parte dintr-un alfabet vechi oriental necunoscut, dupa cum a spus C. W. Wutzer, ai nici nu sunt simple elemente de ornamentatie, ci sunt simboluri, care dupa credinta poporului dac reprezinta fortele cerului, care i-au ajutat pe daci sa-i invinga pe dusmani. Prezenta acestor semne pe Monumentul de la Adamclisi este o dovada certa in plus, ca autorul Monumentului nu poate fi decât Marele preot Deceneu si regele Burebista, care cunosteau tainele cerului, dupa cum atesta izvoarele istorice vechi. Fresca crenelurilor cu prizonieri incadrata de semnele geometrice s-ar putea traduce in vorbe astfel: Mica armata dacica a invins marea armata de invazie cu ajutorul cerului, iar pe dusmani i-a dat legati in mâinile dacilor.
Scena de pe metopa 48 nu reprezinta un barbar si o barbara dupa cum a vazut Gr. Tocilescu, ci este un invadator care a rapit o femeie daca, pe care o duce dupa sine, tinând-o strâns de mâna. Daca privim mai atent figura femeii dace, constatam ca ea are o atitudine protestatara, indicând silirea vointei ei. Monumentul triumfal al regelui Burebista Corelarea datelor istorice cu constatarile facute asupra sculpturilor Monumentului, ne-a calauzit sa elaboram o noua interpretare si anume ca Monumentul de la Adamclisi este statuia regelui Burebista. In viziunea concluziilor stabilite in capitolele precedente, am ajuns la convingerea ca Monumentul de la Adamclisi a fost construit din porunca regelui Burebista, in urma victoriei repurtata impotriva unei mari armate de invazie venita din Orientul Apropiat. Invadatorii se pare ca au venit pe apa si ar fi debarcat in Dobrogea in regiunea porturilor Callatis si Sardes, actualmente Mangalia- Neptun-Costinesti.
De aici s-ar fi indreptat catre localitatea Sucidava, situata pe malul dobrogean al Dunarii, capitala unei uniuni tribale locale, cunoscuta ca resedinia a regelui Roles, ce domnea inainte de ocupatia romana. Armata dacilor a intâmpinat armata de invazie cam la doua treimi din drumul ce porneste de la Callatis spre Sucidava, la locul care se numeste astazi Adamclisi. Dupa toate probabilitatile, locul acesta a fost ales si impus de catre daci ca teatru al bataliei cu invadatorii, fiindca in acest loc se afla apa de baut, colinele invecinate par sa fi fost acoperite cu paduri de stejar, dupa cum se vede pe metopele 31 si 32 unde armata dacilor s-ar fi putut adaposti fara a fi vazuta de invadatori, iar locul din vale, strâmtat de paduri, nu permitea armatei invadatoare nici o desfasurare a fortelor sale si nici manevre tactice. Comandantii cazuti prizonieri, legati cu mâinile la spate de câte un copac impodobesc crenelurile Monumentului, iar pe conducatorul expeditiei l-a asezat la picioarele statuii regelui Burebista, de asemenea legat cu mâinile la spate, impreuna cu cele doua femei care-l insoteau in expeditia din Dacia.
Femeile n-au mâinile legate, ele au fost asezate pe soclul statuii cu mâinile libere, lânga stapânul lor captiv, dacii aratând si de data aceasta marea intelepciune umana. Capturarea intregii armate de invazie impreuna cu conducatorul ei nu este ceva exagerat. Ea aminteste de o alta intâmplare similara din sec. IV i.H., când Lisimah, regele Macedoniei, a pornit in fruntea unei armate de peste 100.000 oameni sa cucereasca Dacia si cum a patruns pe teritoriul Daciei, a cazut prizonier cu toata armata sa in mâinile dacilor. Dupa cultul mortilor la daci, trupurile celor cazuti in batalie, autohtoni si dusmani, au fost adunate si incinerate pe un mare rug, anume facut pe vârful unei coline dominate din apropierea locului in care s-a desfasurat batalia. Peste rugul cu cenusa luptatorilor s-a cladit marele Monument ce aminteste de tumulurile preistorice pelasgo-tracice. Sculpturile contin numeroase detalii specifice timpului in care a fost construit. Fiecare detaliu contine in sine un model determinat ai caracteristic. Intreaga decoratiune face parte dintr-un plan bine definit si cu intentia vadita de a transmite posteritatii documente de mare insemnatate din viata poporului dac.
Tipologia bazata pe putinele elemente publicate nu se poate aplica la Monumentul de la Adamclisi, pe motiv ca acesta este un exemplar unic in lume. El prezinta multe elemente originale necunoscute si necuprinse in materialele publicate. Daca vrem sa cunoastem evolutia unei idei in arta este necesar ca in toate cazurile sa se ia ca temen de referinta tipul cel mai vechi. Pentru acest aspect specific, Monumentul de la Adamclisi ne intereseaza in primul rând ca document istoric si etnografic si numai in al doilea rând ca opera de arta.
Oghina Virgiliu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)