Ziua cea de sânge udă

Razboiul era în toi. Dupa înfrângerile suferite pe Argeş şi Jiu, Turtucaia şi Flămânda, de pe frontul dobrogean, pierduseram capitala. Acum ne retrăgeam spre Moldova, ultimul teritoriu românesc liber. Trebuia apărat cu orice preţ. Familia regală şi guvernul român îşi stabiliseră reşedinţa la Iaşi. Însăşi existenţa României depindea de păstrarea Moldovei. De fapt, generalul von Mackensen, supranumit „ spărgătorul de fronturi” atunci când părăsise peronul gării Bucureşti cu directia frontul românesc de răsărit spuse infatuat „ La revedere! Ne întâlnim peste două săptămâni la Iaşi!”. N-a fost să fie aşa. Dar cu ce preţ? Cu preţul a mii de soldaţi. A mii de oameni al căror sânge strigă din pâmântul de la Mărăşti, de la Oituz şi de la Mărăşeşti „ Nu ne uitaţi!”. Mărăşti… Oituz…Mărăşesti, Triunghiul Morţii şi al vitejiei, al eroismului si al jertfei supreme… 1917, Mărăşeşti, 6 august… După rezistenţa îndârjită a armatei române pe frontul de la Mărăşti, după victoria repurtată de generalul Averescu pe frontul de la Oituz, generalul von Mackensen şi-a îndreptat eforturile spre zona Mărăşeşti unde sef de stat major era generalul Constantin Prezan. Ordinele erau clare „ Nici un pas înapoi! Nemţii nu trebuie să câştige teren!” În ziua de 5 august compania căpitanului Grigore Ignat a ajuns în zona Mărăşeşti. Soldaţii se bucurau acum de câteva ceasuri de repaus înainte de a intra în foc. În linia întâi situaţia era absolut critică. La vest de Mărăşeşti, în apropiere de pădurea Răzoare, Mackensen îşi concentrase toate eforturile pentru a străpunge apărarea românească. După o zi şi o noapte în care artileria grea inamică mătura poziţiile româneşti, nemţii reuşiseră să formeze o breşă de aproximativ un kilometru în apărarea româneasca. Pe dealul din apropierea pădurii Răzoare, o mână de soldaţi din regimentul 51 infanterie, fără ofiţeri, încerca din răsputeri să facă faţă viguroaselor presiuni germane. Curierul generalului Prezan se prezentă în faţa căpitanului Ignat: -Să trăiţi! Sunteţi chemat de urgenţă la Comandament! Generalul Prezan era îngrijorat. Se temea că nemţii ar putea sparge rezistenţa românescă si atunci.. totul era pierdut. -Ignate, pe dealul de lângă pădure se dau lupte grele. Inamicul presează zona. Pe deal sunt doar câţiva oameni, fără ofiţeri în scurt timp apărarea va fi străpunsă. Rezervele încă nu au sosit! Iei câţiva oameni şi te duci în sprijinul lor. Inamicul nu trebuie să treacă de voi cu nici un preţ! -Am înţeles domanule general! Nemţii nu vor putea trece decât peste trupurile noastre! Fiţi încredinţat că atata timp cât vom putea tine degetele pe tragaci, duşmanul nu ne va călca tranşeea! Ieşi. Se duse direct la oamenii lui: -Sergent! Eşti om cu experienţă, ai fost la Flămânda, alege cei mai buni oameni! Treabă grea! Se adunară 150 de soldaţi din cadrul regimentului, cei mai destoinici şi 5 mitraliere. O apucară spre deal. În următoarele 15 minute intrară în foc căci inamicul îşi prelungise tirul artileriei pentru a „ curaţa” cât mai bine locul şi victoria sa fie uşoară. De o zi şi o noapte bombardamentul artileriei continua necruţător. Înainteau mai mult de-a buşilea încercând să se ferească de schije si de pământul împrăştiat de obuze. În sfârşit ajunseră pe coama dealului. L a momentul oportun. Tirul artileriei încetase.. Asta înseamna ca urmeaza un atac în forţă cu infanteria. Valurile atacatorilor se revărsau deja spre transeele româneşti. Ordonă scurt „Foc de voie”. Mitralierele începură a ţese o pânză de foc. Puştile trageau nemilos. Primele valuri au fost secerate. Mackensen voia neaparat o victorie asa că trimitea noi şi noi valuri de oameni la moarte. Riposta lui Ignat a descumpănit armata germană. Încleştarea era dură, pamantul ardea iar din pădurea din vecinătate rămase doar amintirea… nişte cioturi fumegânde de arbori. Vâzand că nu-i chip să pătrundă mai departe inamicul si-a concentrat focul asupra militarilor lui Ignat. Foc ucigător cu tot armamentul din dotare. Oamenii erau covârşiti, dar nu dădeau înapoi. Trageau continuu, cu disperare în faţa unui inamic superior atât tehnic cât si numeric. După tirul artileriei urmă un nou atac asupra poziţiilor lui Ignat. Mitralierele îţi faceau datoria. Ridicau munţi de cadavre în jurul sanţurilor româneşti. Grenadele sfărtecau trupurile atacatorilor. Oameni lui Ignat erau extenuaţi. -Trageţi baieti! Nu-i lasaţi să se apropie! Mai mulţi servanţi cazură sub focul inamic. Căpitanul ordonă: -Morţii în poziţie de tragere! Executarea! Alerga de la o mitralieră la alta. Tragea necontenit: Stia un singur lucru: Inamicul nu trebuie să câstige teren! Cu nici un preţ! Ţevile mitralierelor erau roşii. Grenadele erau pe terminate. Un nou atac la baioneta din partea duşmanului. Morţii din tranşeea românească erau încleştaţi cu degetele pe trăgacele mitralierelor si ele continuau să cânte serenada morţii. Scuipau foc, mânuite de oameni neînsufleţiţi şi… ţineau inamicul în loc. Sufletele servanţilor se încăpăţânau să nu părăsească câmpul de luptă. Luptau şi morţi ridicând noi şi noi munţi de cadavre! Un glonţ îl răni grav şi pe capitanul Ignat care singur încă încerca din răsputeri să facă faţă imanicului ale cărui resurse păreau a nu se mai termina. Muri cu degetul strâns pe tragaci iar mitraliera îşi continuă cântecul morţii până la ultimul cartuş. Sublocotenentul german care comanda operaţiunile din zonă era stupefiat: -Ce oameni ! Dumnezeule! Tragem în ei de o zi întreagă şi nu se mişcă de pe poziţie! Rezervele româneşti ajunse în zona Mărăşeşti asteptau ordinul de luptă. Generalul Prezan îşi chemă curierul: - Te duci la Ignat şi-i spui să se retragă! Ordin! Curierul plecă. Ajunse în transeea românescă. -Nu trageţi fraţilor! Sunt Ofiţer român! Tăcerea morţii era înstăpânită peste tot. Nici un răspuns. Curierul sopti pentru sine după ce trecu pe lângă un grup de soldaţi inerţi: „ aştaia-s morti!”. Un nod i se puse în gât şi începu să alerge prin tranşee:” Şi astia-s morţi! Toţi sunt morţi!”. Se repezi la Ignat; când îl atinse, ultima rafala de gloanţe se slobozi. Parcă spunea: „Pricepeţi! Nu puteţi trece pe aici”. Scurtei rafale nemţii i-au răspuns cu foc intens. Curierul adapostindu-se din calea gloanţelor si a exploziilor, înecându-se de plâns ajunse la Comandamentul de operatiuni. Printre lacrimi raportă: -Domnule general, toţi, toţi sunt morţi! Toţi! -Bine, zise Prezan, dar acolo încă e luptă…Luă binoclu să privească. Cu ochiul liber se vedeau luminile exploziilor apoi zise aproape convins: -Acolo e luptă încă… -Nu, domnule general, acolo sunt 150 de oameni morti.. asta sunt…! 150 de oameni morti în cateva ceasuri… Morţi cu toţii! îi strigă curierul Generalul era consternat. A doua zi resturile martirilor din Transeea Morţii au fost găsite de rezervele care reusiseră să blocheze atacurile nemţilor pe direcţia Mărăşeşti. Căpitanul Ignat a fost decorat cu ordinul „ Mihai Viteazu” post mortem şi slăvit în înatul ordin de zi „pentru vitejia şi avântul cu care a luptat cu compania de mitraliere în lupta de la Mărăşeşti Răzoare, la 6 august 1917, unde aflându-se cu compania sa la centrul Diviziei 13, pe unde trupele germane au reuşit să pătrundă a rămas neclintit pe poziţie secerând valurile duşmane până la respingerea completă a vrăjmaşului, după care a fost gasit mort, cu eroica sa companie, aproape acoperit de trupurile inamicilor” Sa nu-i uitam...