Striga istoria sub noi, oameni buni!

„Trebuie sa intelegeti, oameni buni, ca nu sunteti intamplatori pe pamantul asta! Nu suntem intamplatori aici. Striga istoria sub noi, oameni buni! Striga pamantul, pietrele, zbiara cioabele astea pe care noi le gasim peste tot! Ganditi-va. Cate vieti s-au jertfit in tarana asta… Spuneti-le copiilor, urmasilor vostri. Vorbiti! Fiti mandri, caci noi, tartarenii, suntem vechi! Noi traim intr-un leagan al lumii. Noi am fost aici dintotdeauna, de la inceputurile omenirii…”Stam sus, pe crestetul ogorului ce se pravale rotunjit, in siruri lungi de brazde. Preotul cade in genunchi, ingropandu-si palmele in crapaturile pamantului. Scoate de-acolo doua cioburi mari, arcuite, roscate, din lut nears. Mi le arata, cu amandoua mainile intinse, de parca ar cere ajutor: „Uitati-va, striga pamantul! Daca noi tacem, daca noi suntem muti, vorbesc cioabele astea!”. Le-arunca, cu obida, inapoi in tarana. Mai face doi-trei pasi, grabit, impiedicandu-se-n bulgarii de huma. Scoate altele. Si altele. Si altele!… „Na! Priviti. Cioabele astea ar trebui sa le aratam strainilor si sa le zicem: „Uitati-va, fratilor, noi suntem inaintea voastra!…”.” Ma apropii timid, uluit. Ingenunchez si eu, dand inconjur cu privirea. Da, sunt pretutindeni! La vedere, risipite prin brazde, oriunde te-ai uita. Ma intind peste darele de tarana, le apuc de peste tot, le adun la piept. In doar cateva minute, aveam sa-mi umplu poalele camasii de cioburi ceramice. Unele au inceputuri de toarte si margini rasfrante in relief. Altele sunt incizate cu felurite modele ori pictate-n rosu, cu serpi negri. Toporisti, cutite de silex, sau chiar bucati de sculpturi. Un fund de vas ornamentat cu puncte, incizii si benzi orizontale, tipice pentru cultura Turdas, pastrat aproape perfect. Hoinaresc printre taieturile gliei, ridicand in palme comori. Si iarasi mi-aduc aminte de vorbele profesorului Ciugudean: „Mergeti doar sa vedeti! N-o sa va vina sa credeti…”. Imi spusese ca toate bucatile de ceramica si uneltele pe care-o sa le gasesc la Tartaria, intoarse nemilos in fiecare primavara de fierul plugului, toate sunt cel putin dacice. Cele mai multe neolitice. Majoritatea. Vremuri pe cand Sumerul si Grecia antica asteptau sa se nasca…
Corabii neolitice„Au fost case aici, acum sase-sapte mii de ani”, imi spunea profesorul Ciugudean. „O intreaga asezare stabila. Case mari, din lemn „muruit” cu lut, toate cu doua camere si cu acareturi. Oameni „sedentari”, adica legati de pamant, care traiau multe generatii in acelasi loc, crescand animale, cultivand pamantul cu niste tehnici agricole pe care le mai folosesc si azi taranii nostri. La acea vreme, asa ceva nu exista in restul Europei, decat in spatiul carpato-danubian. Foloseau razboiul de tesut vertical, cu greutati. Cunosteau mestesugul modelarii si pictarii lutului, plamadind adevarate opere de arta. Ba mai mult, stapaneau si arta… navigatiei! Pe fundurile unor vase au fost gasite incizii cu reproducerile exacte ale unor ambarcatiuni cu panze. Chiar Vlassa a gasit o asemenea „corabie”.” O alta a gasit-o Horia Ciugudean, la sapaturile din ‘89. „Da, nu trebuie sa ne surprinda. La nivelul bronzului timpuriu, aurul transilvanean circula chiar pe cale maritima, existau legaturi pe ape intre asezarile si comunitatile respective. Cel care a desenat aceste corabii e sigur ca le-a si vazut. Le-a vazut in realitate, cu ochii lui!…”
O lumina stranie, portocalie, invaluie ogorul gol, accentuand parca si mai mult adancimea straturilor scormonite de plug. Soarele apune, umbre fantastice joaca peste intinderea de pamant milenar. In fata, e lunca intinsa si verde a Muresului. Abia vezi raul, ondulandu-se pierdut in mijlocul unei vai imense, de cativa kilometri. „Se zice ca altadata pe-aici au fost corabii? Nu-i de mirare”, zice parintele Marin. „Altadata Muresul a fost mare, incalcit, se revarsa mereu, intre malurile astea indepartate. Ca o mare. Uitati-va acolo, vedeti ceva, ca doua scobituri in tarm? Acolo au fost doua „valaie” mari, adica un fel de ecluze adanci, sapate de mana omului, in vremuri preistorice. De sus, dinspre Pianu, coborau carele cu minereu de aur, pana la muchia tarmului. Descarcau pe ambarcatiunile care apoi se lansau pe apele crescute ale Muresului, ajungand pana la Arad si chiar mai departe. N-o spun eu, o spun istoricii. Aici, in lunca asta, a fost odinioara o asezare fantastica, un furnicar de oameni traind laolalta, facand agricultura, minerit, negot. Ceva mai incolo, tot pe Mures, au fost asezarile neolitice de la Turdas, Daia Romana, Alba-Iulia… Iar in mijlocul acestui spatiu magnific, Tartaria…”
RevoltaCoboram sa spalam cioburile la un izvor ascuns chiar sub povarnisul dealului arat. Se spune ca aici s-ar fi oprit sa bea apa marele Decebal, infrant, fugar, in ultimul sau drum de retragere catre cetatea de la Piatra Craivii. Chiar asa ii zice: izvorul lui Decebal. Suvoaiele reci de apa se preling pe ceramica rosiatica, scotand la lumina alte picturi si incizii milenare. De-a lungul vietii sale, parintele Gheorghe i-a cunoscut pe toti marii cercetatori veniti aici, mai ales pe strainii care priveau cu ochii cat cepele asemenea bucati de vase, nepricepand cum este posibil. Recent, Horia Ciugudean descoperise, chiar pe aceasta tarina, un intreg mormant de cavaler dac din secolul I i.Cr. – lancea, zabala calului, teaca spadei, pumnalul incovoiat si oasele incinerate erau toate imprastiate aiurea printre razoare, distruse de plug. Le-a cules din tarana, ca pe cartofi. „Am dus multi straini pe ogorul acela”, imi spunea profesorul. „Turisti, cercetatori… M-au rugat sa-i duc, fiindca stiam locul. Citisera pe Internet, asteptau sa vada un muzeu, un panou, macar stravechiul Sit conservat cat de cat. Toti imi spuneau la sfarsit: „Plecam de aici cu un gust amar…”. Pur si simplu nu reuseau sa priceapa cumplita lipsa de interes fata de asemenea valori. Noi am fost intrecuti de tari care n-au nici un sfert din resursele noastre arheologice. Asta e realitatea. Tari care n-au nici pe departe o asemenea mostenire a antichitatii, direct in fibra etnica, isi conserva si respecta infinit mai bine monumentele decat o facem noi.” FORMULA-AS

Michael Whalen - Your eyes in the candlelight

Cel mai frumos compliment pentru Caruso

O echipa de zidari lucra la repararea parterului unei case cumparate de celebrul tenor Enrico Caruso (1873-1921). Intr-o zi, in timp ce cantaretul repeta cateva arii intr-o camera de la etajul I, se prezenta la el maistrul.
– Doriti sa terminam reparatiile luna asta?
– Bineinteles! - raspunde Caruso.
– Atunci, fiti amabil si nu mai cantati. Imediat ce va aud, oamenii mei lasa totul balta si stau sa va asculte...
A fost, povestea mai tarziu Caruso, cel mai frumos compliment care i s-a facut vreodata…

Ţinutul uriaşilor din Oltenia

Deşi cei mai mulţi dintre noi criticăm purtarea unora dintre apostoli lui Iisus, de multe ori ne purtăm aidoma lor. Pentru că cei 12 apostoli au reprezentat toate categoriile umane, toate caracterele existenţe. Să nu-l uităm pe Iuda, cel care, îndeplinind porunca lui Dumnezeu, şi-a trădat Mantuitorul, ajungînd să fie blestemat de o lume întreagă şi să fie identificat mereu cu trădarea cea mai cruntă. Dar să nu-l uităm nici pe Toma, cel care nu credea decît în ceea ce vedea. El nu a crezut în Învierea Domnului sau decît în clipă în care i-a atins rănile. Şi iar l-am criticat toţi pe Toma, fără să luam seamă la un aspect esenţial. Anume că lumea noastră de astăzi stă sub semnul lui Toma. Noi nu-i vom spune necredinciosul, pentru că el credea în Domnul sau şi se temea de mistificări. Aşa suntem toţi, nu credem dacă nu vedem cu ochii noştri. Iar când vedem ceva incredibil, încercam să ne convingem că aşa ceva nu există.
Oltenia a fost mereu o pagină specială din istoria şi geografia României. Ca istorie, a fost una din zonele cele mai puternice, care a dat Ţării Româneştidomnitori de vaza. Numarul mare al manastirilor fortificate a facut ca acest tinut romanesc sa fie, mai mult ca oricare altul din lume, un adevarat avanpost al crestinatatii. Oamenii erau deopotriva agricultori, buni crestini si luptatori – nu trebuie sa uitam ca aici s-au nascut elitele cavaleriei romane. La ora actuala Oltenia este printre cele mai sarace zone din Romania. Dar oltenii nu se plang. Ei sunt in continuare aceeasi oameni muncitori care nu se plang si care incearca sa-si poarte crucea cu demnitate.
Satenii din comuna Cosoveni sunt departe de a fi printre cei mai bogati dintreolteni. Dimpotriva, mineritul, in loc sa le fi adus bogatie, le-a adus doar necazuri, iar daca inainte de a se deschide exploatarile, comuna avea cateva sute de case, acum cu greu mai pot fi numarate 40 – 50. Unii ar spune ca celor din Cosoveni le-a aparut Satana care le-a aratat drumul pavat cu aur, fara sa le spuna ca e cel ce duce in Iad. Iar in loc de bogatii si prosperitate, oamenii se lupta acum cu saracia si poluarea. Cu toate astea, comuna a fost mereu martora unor evenimente daca nu ciudate, cel putin greu de explicat. Mai exact, aici s-au semnalat mereu lumini ciudate si zgomote stranii, oamenii spun ca simt deseori prezente stranii, ca au impresia ca sunt urmariti de cineva, dar ca nu vad pe nimeni. Localitatea, aflata in imediata apropiere a Baniei, a iesit din anonimat in urma unei descoperiri de exceptie – oasele unui elefant preistoric care a trait in acele locuri in urma cu mai bine de 2.000.000 de ani in urma. Dupa cum spun specialistii, nu e vorba de oase de mastodont sau de mamut, ci de un stramos urias al elefantilor de astazi. Descoperirea a avut loc in urma cu cativa ani si a generat bucurie in randul oamenilor, care au fost convinsi ca e semn de bogatie. Locul din care a fost dezgropat scheletul este o fosta cariera de pietris, iar elefantul preistoric a fost gasit la o adincime de circa 6 – 8 metri.
Tinutul uriasilor veniti din cer
Batranii din sat nu au fost foarte surprinsi de ceea ce s-a gasit. Ei cunosc legende care vorbesc despre oameni uriasi ce ar fi trait in zona in urma cu multa vreme. Ecaterina Sandache, spune:“Se spune ca pe locurile astea ar fi coborit din ceruri, pe niste balauri zburatori, niste uriasi. Si atat de mult le-a placut locul, incit au decis sa raman. Si au avut grija uriasii si de oameni si de dobitoace. Si toata lumea traia in pace si in armonie. Pana cand unul dintre ei a descoperit ca din strugurii pe care ei ii mincau, se putea face o licoare buna de baut. Atunci se spune ca a fost descoperit vinul, dar odata cu el s-a terminat si buna intelegere. Uriasii se imbatau si se luptau intre ei, isi faceau rau unul altuia si impreuna le faceau rau oamenilor care se asezasera in tinutul lor. Strigatele de disperare ale oamenilor au fost auzite de Bunul Dumnezeu care a trimis un inger de-al Sau sa le curme suferinta. Iar ingerul, dupa ce i-a luat pe oameni si i-a pus pe cel mai inalt munte, a scufundat tinutul cu tot cu uriasi, de nu a mai ramas in viata nici unul. De atunci stapinesc oamenii aici.”
La ora actuala nimeni nu mai pune la indoiala faptul ca in vremuri indepartate au existat uriasi pe Terra. Acesta e un lucru cunoscut, fiecare popor vorbind de uriasii care l-au precedat. Pana si Biblia aminteste de popoare de uriasi, chiar pe vremea cand Moise isi conducea poporul catre tarimul fagaduintei. Exista picturi si basoreliefuri care arata zei de cativa ori mai mari ca oamenii si exista cetati cu scari de piatra pe care un om normal nu poate trece decit catarandu-se. Singurele necunoscute sunt identitatea uriasilor si modul in care au ajuns ei pe Pamant. Spusele batrinei au un simbure de adevar in ele. Pentru ca aici, in urma cu milioane de ani in urma, a existat marele Lac Getic, ale carui urme se pot vedea si la ora actuala in straturile de pamant excavate. Iar descoperiri de animale preistorice s-au facut in toata Oltenia: la Leu, la Timiseni, la Stoina.
Lemnul care nu putrezise
Incet, din tenebrele pamantului apar marturii ale existentei vietii, marturii care schimba de la un an la altul geografia istorica a tinutului fostilor bani ai Craiovei. Cat ii priveste pe cosoveneni, acestia spun ca nu se mai mira de nimic. In comuna lor s-au petrecut mereu fapte greu de crezut. In urma cu vreo 20 de ani, la cativa kilometri in afara localitatii a fost instalat un santier pentru constructiile de locuinte. Voiau comunistii sa ii mute pe sateni in blocuri si sa le ia pamanturile. Intr-o zi, un excavator a distrus ceea ce parea a fi o fintina imensa. Anatol Mihailovici, actualmente pensionar, lucrator pe santierul de atunci, spune ca dimensiunile fintinii erau impresionante. Era facuta dintr-un lemn care nu putrezise, desi era sub pamant de cel putin cateva sute de mii de ani, cit aveau vechime straturile de pamant de deasupra ei. Latura fintinii era de vreo 20 de metri.
“Unii spuneau ca era o baie de pe vremea romanilor, dar nu era adevarat, pentru ca adincimea ei depasea cateva zeci de metri. Cat am apucat noi sa sapam, pentru ca imediat a venit ordin de la Bucuresti sa astupam totul cum a fost. Au luat lemnul pe care-l scosesem si au turnat deasupra beton. Peste beton au puspamantul si pietrisul excavat. Iar pe noi, cei care lucrasem si vazusem fintina, ne-a imprastiat pe santiere din nord si la Canal si ne-au amenintat ca daca vreunul vorbeste nu va mai iesi din puscarie. Nici acum nu stiu ce anume descoperisem.”
Dar indiferent ce descoperisera muncitorii, santierul a fost ridicat si localnicii lasati in pace. Cu toate acestea, descoperiri au mai fost facute in apropierea Olteniei. Astfel, in apropiere de Timiseni, excavatoarele au distrus ceea ce parea a fi un cuptor urias. La ce anume era bun cuptorul sau cui apartinea, asta e mai greu de spus.
“Desi nu vedem pe nimeni, simtim permanent o prezenta stranie”
Intre timp, animati de dorinta de imbogatire, localnicii din Cosoveni au amenajat un lac imens pe locul unde a fost descoperit elefantul preistoric. Cu toate astea, nu toti sunt de acord cu ceea ce se intampla. Unii dintre ei cred ca in felul acesta va fi tulburat somnul uriasilor si ca acestia se vor trezi din mormint ca sa-i pedepseasca. Iar faptul ca unul dintre sateni s-a si inecat in lac, e pus pe seama acestui lucru. Si oamenii incep sa se teama, mi ales ca, de la o vreme, se simt urmariti. G. B., afirma:
“E o senzatie cumplita. Desi nu vedem pe nimeni, simtim permanent o prezenta stranie. Ca si cum cineva ne urmareste, ne analizeaza. Iar din lac razbat tot felul de zgomote ciudate, de ti se face pielea de gaina. Se aud lovituri ca intr-o poarta imensa, metalica.”
Cine si de ce loveste poarta de sub Cosoveni sau ce fel de poarta e, raman doar simple intrebari. Deocamdata. In plus, oamenii vad tot felul de luminite ciudate si toate in preajma locului unde a fost dezgropat elefantul preistoric. Mihalcea Radescu, ne spune:
“Tiu minte de la bunicul meu, Dumnezeu sa-l ierte, ca prin `40 – 41 ar fi fost descoperit in zona o jumatate de craniu imens. Oamenii spuneau ca ar fi fost al unuia din uriasii de pe vremuri. A venit un neamt de la Bucuresti, cu ordin de la Maresal si l-a ridicat. Bunicul spunea ca numai ochii erau asa, ca la vreo 20 – 30 cm si ca dupa dinti nu parea a fi de animal. Au incarcat craniul pe un camion si l-au trimis in Germania. Se spune ca Hitler credea in lucruri de acest gen si era convins ca va descoperi un secret mare prin care sa stapineasca lumea.”
E adevarat, nu s-au mai gasit alte oase, de picior sau de mana, aparand intrebarea, fireasca, ce anume cauta craniul, singur, intr-un astfel de loc. Iar singurele explicatii ar fi ca celelalte oase au fost mincate de alte animale (poate chiar de alti uriasi, n. a.) sau ca uriasul a avut – ca si alti oameni peste timp, dorinta ca parti din trupul sau sa fie ingropate in diverse locuri care i-au placut in timpul vietii, craniul ajungind in Oltenia. Si ar mai fi o explicatie, dar cel putin lugubra. Aceea ca, asa cum oamenii din vechime, aduceau sacrificii umane in lacasurile sfinte, uriasul a fost, la randul sau sacrificat, pentru ca spiritul sau sa pazeasca locul unde a avut loc sacrificiul.
Sunt supozitii care in mod sigur nu vor putea fi justificate intr-o singura viata.
sursa:www.horoscop-astrologie.ro

Parinteasca dimândare

de C. Belimace

Parinteasca dimândare
Na sprigiura cu foc mare,
Frati di muma si di tata,
Noi Armân'i di eta toata. bis

Di sum plocile di murminti
Strg'a nostri bun'i parinti:
"Blestem mare s'aiba'n casa
Cari limba lui s'alasa.

Cari s'alasa limba lui
S'lu–arda pira focului
Si–s dirina v'iu pri loc
S'li sa friga limba'n foc.

Ei, la vatra–l'i parinteasca
Fumel'ea s'nu–si hariseasca
Di fumel'i cutun'i s'nu base,
Natu'n leagan sa nu'nfase.

Care fudze di–a lui muma
Si di parinteasc–l'i numa
Fuga–l'i doara Domnului
Si dulceamea somnului".

Cand nu funcţionează rugăciunea

In urma rezultatelor unui studiu facut pe participantii la un seminar despre natura rugaciunii, s-au desprins patru mari categorii de rugăciuni si anume: mai mulţi bani, slujbe mai bune, o sănătate mai bună şi relaţii mai bune, in exact această ordine.

Aplicând modelul de rugăciune, compus din gând, sentiment şi emoţie, se poate verifica de ce rugăciunile noastre funcţionează şi ce se întâmplă atunci când nu funcţionează. Luand ca exemplu, rugăciunea pentru „Mai mulţi bani”, participantii la acest studiu si-au descris gândurile cu expresii precum „nu am suficient de mulţi” „am nevoie de mai mult” şi „am rămas fără”.

Stim ca gândul este sistemul nostru de ghidare, programul de direcţionare pentru energia pe care o deplasăm in aceasta lume. Fără puterea de a ne alimenta gândul cu sentimente si emotii, el exista la nesfârşit, ca o simplă posibilitate în mintea noastră. Astfel in absenta energiei care sa-l alimenteze, gandul nu reprezinta decat ceea ce noi numim dorinţă. Si aici gasim motivul pentru care rugăciunile noastre par să rămână, uneori, fără răspuns.

În absenţa puterii de a da viaţă afirmaţiilor şi rugăciunilor noastre, acestea raman, la nesfarşit, doar niste dorinţe bine intenţionate. Numai emoţia este cea care da forţă posibilităţii de manifestare a dorinţelor noastre. De cate ori nu am auzit cu totii indemnul la iubire? Si cu toate acestea de cele mai multe ori alegem frica, ca emoţie care să ne alimenteze gândul si de cele mai multe ori „nevoia” noastră pentru ceva se bazează pe frică.


Cand spunem că „avem nevoie de mai mult” că „nu avem destul” sau că „am rămas fără”, frica este cea care (in majoritatea cazurilor), dă naştere unor asemenea afirmaţii. Si acum se pune intrebarea: Atunci cand contopim emoţia fricii cu gandul “nu am destul”, la ce sentiment ajungem? Ce simţiţi atunci când vă gandiţi că nu aveţi bani şi emoţia voastră este frica? Cumva disperare? Neputinta? Amaraciune? Durere? Deznadejde?

Stiti ca ne alegem situaţiile din viaţă prin sentimentele noastre? …Pe măsură ce ne imaginăm un anumit rezultat, cu ochii minţii, şi devenim conştienţi de emoţia care ne alimentează imaginaţia, sentimentul nostru este creat. Cum vreodata am putea crea bani, relaţii mai bune şi sănătate, dacă sentimentele care ne alimentează creaţia sunt: frica, disperare, neputinta, durere?...Alegeti iubirea si atunci cand aceasta tehnica interioara a rugaciunii va fi inteleasa , cu totii vom avea privilegiul de a vedea cum incepe MIRACOLUL.

Cheia Intelepciunii druidice

Asatru, credinta nordica

Neo-paganismul ia amploare in zilele noastre mai ales in Europa si pe continentul Nord American. Cultele neo-pagane sunt religiliile bazate pe credintele pre-crestine, si adaptate societatii actuale si valorilor ei. Ele sunt in general politeiste, animiste si panteiste in acelasi timp. Din marea familie a neo-paganismului fac azi parte: wicca, asatru, druidismul celtic, si alte credinte greco-romane sau egiptene, adaptate gandirii secolului XXI.
Asatru e perceputa ca fiind o religie neo-pagana desi multi asatruers (adepti ai caii) nu-si recunosc apartenenta la neo-paganism, considerand ca credinta lor se apropie foarte mult de cea a vechilor popoare nordice.
Asatru e un cuvant islandez, o traducere a cuvantului “asetro” care inseamna credinta in Aesir, in Zei. In dialect scandinav, religia este numita Forn Siar: Calea cea veche, Forn sed: vechiul obicei, Hedensk sed: paganism nordic, purtand numeroase alte nume.
Intr-adevar, originea credintei Asatru este foarte veche, in apogeul sau a fost practicata in toata Europa de Nord, si s-a mentinut pana in jurul anului 1000 e.n., Islanda fiind penultima tara convertita la crestinism., in timp ce Suedia a fost guvernata de un rege pagan pana-n 1085.
Din 1970, Asatru este o religie in plina crestere in tarile din nordul Europei si America, dobandindu-si oficialitatea in 1972, in Islanda.
Comunitatile religioase Asatru se numesc kindreds, hearths sau garth, preotii sunt numiti gothi iar preotesele gythia.
Valorile asatru sunt cuprinse in cele 9 nobile virtuti de care trebuie sa tina cont orice asatruer: curaj, adevar, onoare, fidelitate, disciplina, ospitalitate, munca, loaialitate si perseverenta. Familia e la mare valoare si orice discriminare etnica, sexista sau rasista este combatuta in sanul Asatru.
Mitologia nordica povesteste ca Universul a fost creat prin coliziunea a 2 tinuturi, al focului si al ghetii. Intre Muspelheim (tinutul focului) si Niflheim (tinutul ghetii) se gasea un loc gol, numit Ginnungigap. Focul si gheata au progresat unul spre celalt si din coliziunea lor s-a nascut Universul.
Nordicii considera ca umanitatea provine in mod direct de la zei. Cei 3 frati: Odin, Vili si Ve, creeaza 2 fiinte: un barbat si o femeie pe care-i numesc Ask si Embla.
Religie politeista, in panteonul sau exista 3 rase de Zei: Aesir: zeii tribului sau clanului ce au in vedere regalitatea, ordinea si muncile artizanale; Vanir: zei ai fertilitatii si fortelor naturii si Jotnar: giganti, aflati in permanent razboi cu Aesir. Ei reprezinta haosul si distrugerea.
Uima batalie va fi Ragnarok, cand multi Zei vor pieri, lumea isi va vedea sfarsitul si apoi renasterea.

Bogdan Dima si Viktor - Singur merg pe drumul meu

Cum te cheamă?

Într-o zi, în tren, istoricul german Theodor Mommsen se căuta în toate buzunarele, necajit că nu-şi găsea ochelarii. O fetiţă de lângă el îi întinse.
– Mulţumesc, micuţo, îi zâmbi savantul. Cum te cheamă?
– Anna Mommsen, tată, răspunse fetiţa.

Tudor Gheorghe - Jalba Hotilor din Inchisori

Tudor Gheorghe - Schimbare