vineri, 5 noiembrie 2010

Adrian Paunescu: Nu tradati LIMBA ROMANA!

Discurs tinut la intrarea in ACademia Moldovei
Chişinău, 30 august 2010


Onorată Academie, Domnilor oameni de cultură şi ştiinţă, Domnule Preşedinte, fraţilor,

Ar trebui să fim liniştiţi, din moment ce, după cum stă scris în Ioan, „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul”. Dar putem fi liniştiţi, când această sfântă taină o ştiu toţi şi par dispuşi să o folosească în interesul propriu?
Înrobirea limbilor a fost efectul pervers al supremului adevăr, că la început a fost cuvântul. Ca un ostaş credincios şi onest, cultul limbii a devenit prizonier şi a fost schingiuit să-şi piardă înţelesul. Dincolo de războaiele devastatoare, nu s-a potolit o clipă războiul cuvintelor.
Punerea unui popor sub semnul altei limbi decât cea pe care i-o dăduse Dumnezeu n-a fost mai morală decât agresiunea împotriva unor teritorii şi asumarea prin forţă a bogăţiei altor pământuri. În acest coşmar trăieşte şi moare lumea de mii şi mii de ani. Aşa trăim şi noi, sub toate structurile şi provocările care ne înconjoară. Limba dacică şi limba latină au intrat într-o osmoză profundă, ca să cuprindă înaltul şi adâncul fiinţei româneşti.
Dar trăim într-un bloc european cu pereţii subţiri. Divina limbă română n-a putut să nu fie, din când în când, în cursul formării şi al practicării ei, intersectată de influenţe slave, maghiare, germane, franceze, poloneze, evreieşti, turceşti, greceşti. Acestea au dat un farmec aparte limbii noastre. Şi un plus de credibilitate. E o limbă vie, care nu-şi refuză nici măcar câteva ore de boemă, dar, în esenţă, românii din Alba Iulia, Chişinău, Baia Mare, Timişoara, Cernăuţi, Craiova, Orhei, Cluj-Napoca, Ploieşti, Mureş, Constanţa, Iaşi, se înţeleg, esenţial, în aceeaşi limbă română.
Felul în care pun aromânii problema fatalităţii limbii pe care o vorbesc poate crea fiori poligloţilor iuţi de caracter. Cum spunea C. Belimaci, poetul naţional al aromânilor:

”Părinteasca dimandare
Ni spergiură cu foc mare
Fraţi di mumă şi di-un tată
Noi, Armâni di eta toată!

Di sub plocile di morminţi
Strigă-a noştri buni părinţi
-Blastemare s-aibă-n casă,
Cari di limba lui se lasă!”.

Aceeaşi pledoarie, din tranşeele Primului Război Mondial, marele poet basarabean, preotul dr. Alexei Mateevici:
„Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.”
Cu cât tragism şi cu câtă simplitate a scris Grigore Vieru, marele poet al regăsirii fraţilor şi a cărui umbră o simţim încă printre noi, testamentul său despre limba maternă:

“În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ţi-e dor de mama
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atunce
Tot în limba ta.”

De la Bucureşti, cel ce vă vorbeşte acum scria el însuşi:

Cum rar se mai poate da mână cu mână,
Că unii au nunţi, iar ceilalţi funeralii,
Noi, hai să vorbim, noi, mereu ilegalii,
Oriunde afla-ne-vom, Limba Română.

Hotarele strâmbe, făcute să doară,
Cătuşe pun, iată, pe ţară şi ţară,
Când oare zăvorul putea-va să sară,
Răpus dintre noi pentru ultima oară?

Ne-au luat şi provincii, şi râuri, şi fraţii,
Ne-au luat şi putinţa de-a sta mână-n mână…
Ce triste trecând spre mormânt generaţii,
Dar este făcut şi ceva să rămână.

Se află în noi – semn al singurei naţii -
Adânc-ilegala rostire română.

Şi-am zis, în propriile mele testamente:

Mă rog pentru voi
Şi vă rog,
Pentru numele lui Eminescu,
Să nu trădaţi limba română.

În urmă cu şase decenii şi ceva, măicuţa mea, învăţătoarea Floarea Ispas, a trebuit să plece cu abia născutul care eram, înapoi peste Prut, sub presiunea din ce în ce mai dură a frontului.
– Nu-mi închipuiam, zicea tata, că pierderea războiului se va răsfrânge total asupra vieţilor noastre, asupra recoltelor noastre, asupra educaţiei copiilor noştri, asupra calităţii pâinii noastre, asupra pensiei bătrânilor de prin sate şi de prin oraşe, asupra limbii române. Parcă un plan diabolic şi amănunţit a fost pus în operă, timp de două decenii.
– Ce voiau, tată?
– Sovietizarea şi bolşevizarea României.
După 1964, 1965, 1968, iarba proaspătă a învins urmele de şenile şi de abrutizare, românul s-a trezit la o nouă viaţă, peste toate criminalele datorii de război şi cote obligatorii pe care le plăteau ţăranii români.
S-au petrecut, atunci, reforme cu faţa la popor. România îşi recăpătase dreptul unui minim acces la echilibrul mondial. Nu, România nu devenise o ţară capitalistă. Dar era acea ţară din lume care dezvolta raporturi de colaborare cu marile ţări capitaliste ale lumii. Nu ni se micşorau dificultăţile, dar nu mai eram aşa de singuri pe lume. Intelectuali români de toate vârstele au început să călătorească în Occident.
Cu această ocazie, paradoxal, am descoperit şi partea frumoasă a Răsăritului în mijlocul căruia trăiam. Sâmburii libertăţii ne aduceau în memorie istoria adevărată şi obligaţiile fraterne, faţă de toţi românii. Mari creatori, de pe ambele maluri ale Prutului, şi-au regăsit responsabilitatea în destinul limbii care-i unea pe toţi românii. S-a spart Gulagul şi frânturi de mesaje ale fraţilor înlănţuiţi au răsunat îndatoritor în noaptea dintre noi. Atunci am început să aflăm numele eroicei poezii, arte şi conştiinţe basarabene, cea care ar merita ea însăşi Premiul Nobel: Vieru, Matcovschi, Damian, Cimpoi, Druţă, Codru, Loteanu, Lari, Costenco, Doga, Hadârcă, Vodă, Aldea Teodorovici, Vatamanu, Cărare, Teleucă, Suceveanu, Strâmbeanu, Tarlapan, Valeriu Matei, Anatol şi Tudor Chiriac, Josu şi Ciubotaru.
S-a auzit peste toate zăbrelele chemarea lui Dabija: „Doru-ni-i de dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră”.
A luminat continentul puterea dovedită de jertfă a grupului Ilaşcu, când Ilie – condamnat la moarte – a strigat din cuşcă: „Vă iubesc, Popor Român!”
Pe fondul unei educaţii de familie curajoasă şi corectă, am scris eu însumi poezii care au devenit opere orale, pe toate teritoriile locuite de români. N-aveam voie să fac un singur pas dincolo de Prut, până în august 1990, când – într-un triumf de început de lume – fraţii artişti basarabeni m-au recuperat şi m-au sărbătorit pe 30 august 1990, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, de Ziua Limbii Române. De atunci am tot avut conflicte la graniţă cu străjerii imperiului, pentru ca în 1994, să devin prizonierul lui Smirnov, răpit de legiunea lui la Tighina. Dar ce importanţă mai are?
Au trecut aproape 67 de ani de la plecarea nou-născutului care am fost, din Basarabia. Dar eu prima gură de aer la Copăceni – Bălţi am primit-o de la Dumnezeu. Basarabia e şi în structura mea, precum e şi Ardealul, cealaltă zeitate a credinţei mele de român – iubitor de totalitatea românească. Am ştiut şi ştiu câtă dreptate avea Const. Stere să lase ambelor maluri acest aforism incomparabil: „Nicio picătură de energie morală nu se risipeşte în zadar!” Dovadă, peste ani, regăsirea noastră în ceea ce e scris la intrarea în Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia: menirea de a fi împreună a poporului român.
Cum aş putea considera decât ca o încununare a întregii mele vieţi, decizia Academiei Republicii Moldova de a mi se face onoarea să fiu primit în rândurile sale? Martorii acelor ani nu mai sunt. E doar Basarabia eternă, cu toate suferinţele şi speranţele ei. Şi sunteţi dv., memoria neamului. Vă mulţumesc recunoscător, cu atât mai mult cu cât normalitatea, care e pentru toţi românii limba română, a fost şi – uneori – mai este pentru mulţi dintre dv. ocazia unei lupte, a unei jertfe, nu o simplă fatalitate geografică.
Mă rog pentru sufletele martirilor basarabeni care au fost aruncaţi şi asasinaţi în gulagurile – siberiene şi nesiberiene – staliniste, pentru credinţa şi lupta lor împotriva ocupaţiei şi bolşevizării, în speranţa libertăţii şi regăsirii naţionale. Şi mă rog pentru sufletele martirilor ardeleni rupţi pe roată, aruncaţi de vii în gropi cu var nestins, pentru credinţa şi lupta lor. Parcă e un blestem că peste unul dintre poeţii renaşterii basarabene a trecut un camion, ca să-i zdrobească oasele şi credinţa. L-am omagiat şi atunci, de la Bucureşti, îl omagiez şi acum, la Chişinău. Dumnezeu să te binecuvânteze, poete Dumitru Matcovschi!
A fost stigmatul şi a fost nobleţea, norocul destinului meu să caut, încă de tânăr, totalitatea românească. Fie că am găsit-o în forţa destinică a Ardealului, fie că am descoperit-o în tragismul basarabenilor şi bucovinenilor, fie că m-a luminat geniul lingvistic oltenesc, că am auzit Doina mântuitorului nativ – moldovean Eminescu pe râurile interioare, fie că am ucenicit la şcoala de stilistică muntenească, fie că m-a atras înflorirea sudică a spiritualităţii aromâne, n-am pregetat să trec oceanul, în 1970, spre a-l cunoaşte pe Mircea Eliade, marele scriitor şi academician căruia i s-a refuzat Academia. În zile şi nopţi fără seamăn, am realizat împreună un dialog care se înscrie în actele de început ale epocii moderne a istoriei României.
Nu trebuie să vă spun eu cum mi s-a părut că sună, la Chicago, în mijlocul Americii, cursurile sale despre universalitatea miturilor şi legendelor româneşti. Aveam 27 de ani când am aflat uimit ce bogată, nobilă şi modernă este limba română. De 40 de ani, mă hrănesc din mărturisirea lui Mircea Eliade: „Scriu în limba română, limba în care visez” şi nu mă mai satur să mă bucur de acest dar al firii: limba română. Nu avusesem până atunci distanţa corespunzătoare pentru a-i măsura altitudinea. Dar, dacă omul de cultură, recunoscut ca atare de filosofi şi scriitori de vârf ai omenirii, mi-a procurat această revelaţie, pot la rândul meu să vă spun astăzi dumneavoastră, academicienilor Republicii Moldova, oamenilor de ştiinţă şi de cultură ai acestui pătimit pământ, care a produs lacrimi, istorie şi genii, că am avut norocul să descopăr totalitatea românească nu numai geografic, nu numai istoric, dar şi metafizic, în adâncimile insondabile ale gândului eliadesc.
Mircea Eliade era atunci mai tânăr decât sunt eu azi. Deşi nu mi-a lipsit vocaţia pentru limbi străine, deşi mi-a plăcut din când în când să recit în puternica limbă rusă „Mne grusno na tebea smatret” sau în muzicala spaniolă „La muerte me esta mirando des las torres de Cordoba” sau în rotunda limbă engleză „The answer, my friend/ Is blowing in the wind” sau în italiana liturgică „lasciate ogni speranza, voi que entrate” sau în universala franceză „Allons, enfants de la patrie”, deşi respect toate limbile pământului, chiar şi pe cele ale adversarilor tradiţionali ai poporului meu, trăiesc, mă îmbolnăvesc, mă vindec, lucrez, visez şi scriu în limba română, limba în care, atunci când voi muri, îmi voi încredinţa sufletul lui Dumnezeu, să facă El ce crede cu acest suflet, pentru mai binele românilor de pretutindeni. Doamne, ocroteşte-i pe români!
Şi mă închin lui Eminescu, spiritul suprem al totalităţii româneşti: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. El este grinda pe care s-a construit neamul. Oricât de multe bariere s-ar aşeza între noi, noi nu ne putem muta din Eminescu, ne regăsim în Eminescu, cifrul secret al eternităţii noastre incoruptibile.
Oricâte reverii ne-ar oferi limba română, nu putem să nu-i cerem iertare, pentru toate stagnările şi laşităţile, pentru toate erorile şi încăpăţânările de care nu totdeauna am ştiut să ne ferim. Aşa se cuvine, cred, să-mi închei mărturisirea de credinţă către Academia Moldovei.

De toată trădarea aceasta,
De toată pornirea păgână,
De toată vânzarea de frate,
Tu, iartă-ne, limbă română!

De toată supunerea oarbă,
De toată iuţeala de mână,
De toată uitarea de sine,
Tu, iartă-ne, limbă română!

De felul cum trecem Ardealul,
Ca marfa, din mână în mână,
De cinica negustorie,
Tu, iartă-ne, limbă română!

De singurătatea în care
Moldova furată se-ngână
Şi Prutul ne ghilotinează,
Tu, iartă-ne, limbă română!

De harta aceasta bolnavă
Şi scoasă silit din ţâţână,
De Legi şi Tratate mizere,
Tu, iartă-ne, limbă română!

De noi, ce-am ajuns interjecţii
Şi oameni cu fruntea-n ţărână,
De toţi surdomuţii ce suntem,
Tu, iartă-ne, limbă română!

De-aceste concesii, ce ţara
O rană o fac să rămână,
De-aceste nedrepte hotare,
De neamul acesta, ce moare,
Tu, iartă-ne, limbă română!

Să rămânem credincioşi rădăcinii noastre, să ne batem pentru dezvoltarea şi prosperitatea ambelor maluri ale Prutului, pentru regăsirea noastră în Europa şi în spaţiul legitim al spiritualităţii româneşti, pentru diversitatea şi integritatea culturii naţionale, pentru unitatea neamului, pentru demnitatea de a fi români – oriunde ne-am afla – şi pentru a continua să visăm şi să gândim în limba română.

Adrian PĂUNESCU

5 comentarii:

  1. si cand te gandesti ca toti schimonosesc biata limba noastra! de ce cand e asa de frumoasa si melodioasa? imi spunea o femeie batrana ca ii e groaza sa mearga la unele cumparaturi, nestiind engleza e privita de sus de niste fetiscane tencuite care habar nu au cine a fost Eminescu,dar care vand marfa ce nu mai au denumiri si in romaneste!!!!!De ce in unele zone ,limba romana e tinuta sub pres,ca de,asa li s-a nazarit unora de sus!?...ghizela

    RăspundețiȘtergere
  2. Pentru ca niciodata nu suntem multumiti de ceea ce avem! Prin urmare,iarta-ne limba romana!Alina

    RăspundețiȘtergere
  3. cand incepi sa-ti pierzi limba urmeaza sa-ti pierzi apartenenta la o cultura,la un neam! ghizela

    RăspundețiȘtergere
  4. „Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.”

    RăspundețiȘtergere
  5. ...iar aparatura de resuscitare ar fi defecta.(metaforic vorbind).Alina

    RăspundețiȘtergere