Dacia maiastra

Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă până în vârf: limbă, haine, obiceiuri, până şi numele, nu mai suntem moldoveni, ci romani. (Alecu Russo) Limba lor [românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă. (Bonfini) Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi si dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai. (D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p 255-257, 1902) Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toţi câţi sunt istorici. (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor) Şi supt acel nume [Dacia] au trăit aceste ţări, până la al doilea descălecat cu Dragoş Vodă. Şi acum mulţi ne zic nouă, ţării noastre şi Ţării Munteneşti, streinii, Datzia, însă norodul, neamul locuitorilor nu şi-au schimbat numele său, că tot romanus, apoi cu vremea şi îndelungate veacuri romani, apoi români până astăzi. (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor) De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latinesti, adeca acei corecte, TOTUŞI DACĂ VOM AVEA A GRĂI OBLU, LIMBA ROMÂNEASCĂ E MUMA LIMBII CEI LATINEŞTI. (Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, p 316, 1812) Afundaţi în cărţile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea. (M. Kogălniceanu) Sunt dac, nu sunt roman / Pe romani îi dispreţuiesc. (B.P. Haşdeu) Oare trebuie neapărat să ne laudăm cu toţi care ne-au cucerit? (Oltea Predoiu, elevă în clasa a IV-a, ian.1980) Nevinovata nenorocire de a fi produs o şcoală [Ardeleană] destul de numeroasă de romani noi, care făr a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că-şi trag respectul lumii asupra-şi când strigă că se trag din romani, că sunt romani şi prin urmare cel întâiu popor din lume. (M. Kogălniceanu) Altminteri, norodul şi la noi în Moldova ca şi în alte ţări pe care ştiinţa nu le-a luminat încă, e foarte plecat spre eres şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece la nunţi, îngropăciuni şi alte întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor. (D. Cantemir, capitolul despre Religia moldovenilor) Acesti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane. (Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII) DACHII PREA VECHE A LOR LIMBĂ OSEBITĂ AVÂND, CUM O LĂSARĂ, CUM O LEPĂDARĂ AŞA DE TOT ŞI LUARĂ A ROMANILOR, ACEASTA NICI SĂ POATE SOCOTI NICI CREDE. (C.Cantacuzino) Nu ne putem mira îndeajuns care e pricina că voi ungurii ne-aţi apăsat pe noi într-atâta şi ne-aţi aruncat după cap şi jugul iobăgiei, când noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât ungurii şi ce e mai mult, suntem şi mai demult decât voi în această ţară, căci suntem rămăşitele încă a vechilor DACI. (Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae) Vom combate dar din toate puterile noastre direcţia falsă ce o parte din scriitorii de astăzi se încearcă a da limbii şi literaturii. (M. Kogălniceanu) La soldaţii români] Dogma nemuririi sufletului îi făcea curajoşi fără margini, dispreţuitori faţă de orice pericol, poftitori de moarte (apetitus morti) luptători cu hotărâre şi cu o întreprindere de speriat. (Metianus Capella) Descoperirea sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam. (Nicolae Iorga) Nu invidiaţi vechile popoare ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa. (Michelet, 1859) Din emoţie în emoţie, am simţit de câteva ori o lacrimă căzându-mi pe câte o filă. O să mă duc de m-ar lăsa puterile, la Orăştie să plâng la zidurile ei. Un nou univers mi s-a deschis fulgerător. Mi-aş permite să spui că sunt un om fericit, între constelaţii şi balsamuri. (Tudor Arghezi, 7.4.1966) Opreşte dacule, nu şti tu că adierea aceasta de viaţă care suflă de la munte a uscat lacrimile copilăriei mele, a dezmierdat visurile mele de tânăr şi mă găseşte iar după lungă despărtire, tânăr, îmbătrânit, cu fruntea brăzdată, cu inima sfărâmată, dezamăgit! (Alecu Russo) Da, am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, anteistoric. (Cezar Bolliac) Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceata este puterea noastră. (Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc în Enciclopedia României) (Zamolxen) era minunat de înţelept în filosofie. (Alfonso X El Sabio) (Cu ocazia intrării triumfale în Roma a lui Constantin cel Mare) s-au strâns în jurul draconilor, legaţi cu vârfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample. (Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17) Românii despre care am mai spus că sunt daci. (Bocignoli, 29.6.1524, la Ragusa) Este limpede că barbarii cinstesc cu deosebire pe legislatorii şi dascălii lor, numindu-i zei…aşa cum sunt toţi barbarii, odrisii, getii. (Clemens din Alexandria, Covoarele, 1,15) Zopyrion, comandantul Thraciei, în timp ce făcuse o expediţie împotriva geţilor, adunându-se pe neaşteptate furtuni şi vijelii, a fost copleşit împreună cu întreaga armată. (Curtius Rufus, Historia Alexandri,X,1,43) Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu. (Demostene, Discursuri) Atunci…de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri…De ce te-ai silit împotriva firii, să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber? (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XXI, 11-12) (Dacii au) pielea rece şi umedă şi din această pricină moale, albă şi fără păr. (Galenus) Când zicem azi că cineva vorbeşte limba barbară, aceea nu este altceva decât limba rustică. (Gellius) Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo, n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii…Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlnesti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei şi credinţa sotiei! (Horaţiu) (Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…), demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului, le-a arătat orbita lunii, şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus, spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc. (Iordanes, Getica, XI, 69-70) Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie. (posibil citat din Getica lui Traian) (Iulian, Cezarii,Traian,22) (Cato:) Feriţi-ne, zei ceresti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr… (Lucanus, Pharsalia, II, 295-297) “Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu. (Martial, Epigr., IX, 46) Ce să mai spunem de britani şi de germani, care locuiesc lângă ocean, sau, ca să trecem la barbari, de daci şi sarmaţi şi sciţi dintre care neamuri cele mai multe n-au auzit până acum cuvântul Evangheliei. (Origenes) Tracul Zamolxis, care învăţase pe druizi, printre altele şi divinaţia prin fise şi numere. (Origenes, Philosophumena, I, 2, 22) “Papa Nicolae I spune că grecii de la acea vreme numeau Latina şi Scita limbi barbare. (O scrisoare către Împăratul Bizanţului Mihail al III-lea, 865 en) (Decebal), un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea. (Plinius cel Tânăr, Epistole, VIII, 4,2) Într-un glas se roagă ţăranii romani să-i lase a trăi cu barbarii…Şi apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii (geţii) când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei decât cu noi. (Salvianus, De gubernitone, V,8) Geţia: este o lege a geţilor, să cânte din cythare când merg în solii. (Theopompos, 40) În toate Pannoniile există obiceiuri şi moravuri Romane, dar şi un fel de limbă Romană şi mulţi se ocupă şi cu literatura. (Veleius Paterculus) [Calgacus: Romanii] “Pustiesc, sacrifică, uzurpă sub titluri false, şi numesc acest lucru imperiu, transformă totul în deşert şi numesc acest lucru, pace” (Tacitus, Agricola, 30) Preluare dupa: http://www.dracones.ro/

Legendele Dacilor Liberi - Legenda Marelui Lup Alb

"Pana acum ati aflat povestile lui Omu, lui Muntean, doua dintre ajutoarele nepretuite ale lui Zamolxis si ale lui Mos Timp, Marele Duh al Pietrei Sacre. Va veni vremea sa cititi despre Leandru, Zane si Soimi, dar acum vom patrunde in lumea ce ne va duce pe urmele Marelui Lup Alb, strasnica fiara a Daciei, mana dreapta a Zeului in munti si paduri. Dar sa luam firul de la capat si sa pornim a-l depana.
Se povesteste cum in muntii ce-l adaposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea parul alb ca neaua. Preotul nu era batran, era chiar un barbat in floarea varstei si cu mare putere, dar care pur si simplu asa se stia de cand era pe lume, cu plete lungi si albe ca omatul. La inceput, el umblase din sat in sat si vorbise cu oamenii, convingandu-i de adevarata credinta, de puterea si bunatatea marelui Zamolxis. Aceasta ii era menirea de preot si o indeplinea cu sarg deosebit si bucurie, pentru ca era convins de ceea ce facea. Preumblarile sale intre hotarele tarii au durat pana in clipa in care Zeul a aflat ca are in el un slujitor puternic si demn de incredere, asa ca l-a chemat in munti, mai aproape de el. Acum, preotul cu parul alb ca neaua nu mai era nevoit sa ceara in fiecare noapte adapost si mancare taranilor.Avea propria sa coliba la intrarea intr-o pestera. Fructele padurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere ii dadea cea mai dulce apa din cate fusesera vreodata pe pamant.
Preotul nu statu degeaba in padure. Pentru ca nu avea aproape oameni carora sa le vorbeasca, incepu sa glasuiasca vietuitoarelor codrului. Mai mult: stand cat era ziulica de lunga singur, si avand ca tovarasie doar fiarele si pasarile padurii, le-a prins graiul. La inceput era mai greu, doar le intelegea, apoi, incetul cu incetul, a inceput sa le si vorbeasca pe limba lor, sa le ajute si sa le ceara sfaturi cateodata. Nu de putine ori a facut in asa fel incat animalele sa nu se mai ucida intre ele.
Preotul cu par alb ca neaua ajunsese in cativa ani un adevarat conducator al padurii, dar dintre toete vietuitoarele de acolo, mari si mici, cel mai bine se intelegea cu lupii, acestia fiind cel mai aproape de sufletul sau. Haitele veneau mereu la coliba din gura pesterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci cand foamea mistuitoare le cerea sa omoare vreo ciuta, omul nostru mergea chiar in fruntea lor la vanatoare, invatandu-i pe lupi sa aleaga pentru hrana animalele bolnave sau batrane. Le spunea:" Cu totii ne-am nascut pe acelasi pamant si traim pentru bunul nostru stapan, Zamolxis atotputernicul. Si eu, si voi, dar si bietele ciute. Fiecare lucru are cate un rost pe lume, asa ca sa nu ucideti decat caprioarele care, dintr-o pricina sau alta nu mai sunt de trebuinta."
Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale....
Zamolxis intelese cat de mare ajutor ii pot aduce lupii in vremurile de izbeliste ce se vesteau, asa ca se hotara asupra unui gand ce de multa vreme il framanta. Il chema la el pe preotul cu parul alb ca neaua. "Preotule, spuse Zeul, am urmarit pas cu pas tot ce ai facut de la venirea ta in munti si pana acum. Stiu cat de bine te intelegi cu salbaticiunile padurii si mai cunosc si faptul ca haitele de lupi te asculta orbeste. Sufletul ti-l stiu de mai demult pe de-a-ntregul. Iata acum de ce te-am chemat la mine si pentru ce ti-am spus mai intai aceste vorbe: se apropie vremuri grele si a sosit clipa ca sacrificiul tau sa ajute neamul Dacilor. Esti gata sa te supui, sa urmezi calea destinului tau?"

In timp ce graia, Zamolxis se uita in ochii si in sufletul preotului cu parul alb ca neaua. Isi dadu seama, inca o data, ca are in fata un supus ce s-ar fi aruncat si in flacari pentru fericirea tarii sale...
"Stapane, nu cunosc nimic sa-mi fie mai drag decat meleagurile acestea, libertatea si fericirea neamului meu. Vointa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar daca sacrificiul meu poate fi de ajutor nu pot decat sa-ti multumesc ca m-ai ales. Porunceste sa mor si asa voi face, daca asta trebuie.Sunt la picioarele Zeului meu si ma supun."
"Nu, preotule cu parul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar in inimile dusmanilor tarii ar aduce o usurare, pentru ca soarta gliei noastre va depinde, de aici inainte, si de tine. Asa sa stii!...Te voi transforma prin puterea mea si a Pietrei Sacre, intru gloria vesnica a Dacilor Liberi, intr-un lup, dar nu intr-unul obisnuit. Parul ti-e alb ca neaua si asta iti arata gandirea ta adanca. Bratul ti-e puternic, iar asta dovedeste forta ta. Iti voi darui nemurirea si vei deveni Marele Lup Alb, conducatorul in lupta si pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca si pana acum, supusul meu."
Preotul cu parul alb ca neaua avea lacrimi in ochi atunci cand vorbi din nou:" Stapane, nu sunt demn de aceasta cinste!"
"Asta nu tu o hotarasti, raspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotararea mea este luata...prima ta menire este aceea sa unesti toti lupii sub cuvantul si porunca ta, astfel incat sa fie gata de lupta, iar la cel mai mic semn al tau sa se adune pentru a-mi asculta poruncile. Cand acest lucru va fi bine dus la indeplinire, vei veni alaturi de mine, in Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai parasi, afara doar de cazurile de primejdie grava pentru tara."
Dupa ce termina ce avea de spus, Zamolxis se ridica de pe tronul sau de granit si se indrepta spre Piatra, o ridica de la locul ei si o inalta spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto- Dacilor porni o raza de lumina ce il invalui dintr-o data pe preot intr-o ceata orbitoare. Orice muritor de rand si-ar fi pierdut vederea in fata acelui fantastic spectacol. Ca prin minune preotul cu parul alb ca neaua se transforma in lup, dar nu intr-unul ca toti ceilalti, ci intr-unul asa cum nimeni nu a mai vazut nici pana atunci si nici dupa aceea. Lupul nou ivit era unic in toata semintia sa. Mare de statura cat un urs, avea ochii precum jaratecul, labe puternice, gherele si coltii lungi si ascutiti ca sabiile, iar blana sa era alba, alba, mai alba decat laptele.
Prin vrerea si puterea bunului Zamolxis, se nascuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipa, destinul patriei avea inca un aparator de temut.
Misiunea Marelui Lup Alb incepu imediat si nu a fost nevoie de vreme prea indelungata pentru ca toate haitele de lupi din tara, de la catelandri abia nascuti si pana la cei mai batrani si neputinciosi, sa se afle sub conducerea sa...Marele Lup Alb a avut grija sa invete haitele sa nu mai atace casele si gospodariile oamenilor pentru a le prada, iar la strigatul sau trebuiau sa se adune cu totii pentru a porni la lupta. In acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor sa-si ajute fratii de sange, cum erau considerati lupii, sa le ofere hrana si adapost ori de cate ori era nevoie. Acestia din urma, la randul lor, aveau datoria invatata de la conducatorul lor si trebuiau sa-i ajute pe Geto-Daci in lupta si in apararea Muntelui Sacru
................................................................

Toate bune si frumoase, numai ca oamenii sunt nestatornici, iar cand este asa, fericirea si intelegerea nu pot dura la nesfarsit. Marea invazie era din ce in ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supusii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, incepusera sa se indoiasca de puterea Marelui Zeu , indreptandu-si rugaciunile si ofrandele spre alte zeitati. Se vede treaba ca frica roade sufletul omului, sau poate ca acei tradatori sperau la avutii mai mari.Miseii nu s-au multumit numai cu tradarea si, de teama care nu cumva sa ajunga in fata Marelui Lup Alb, incepura sa omoare in nestire orice lup care le iesea in cale. Pacea Dacilor incepea sa se clatine datorita fricii si pierderii credintei stramosesti.
Cu toata vitejia de care au dat dovada cei care mai credeau in Zamolxis, fara ajutorul Zeului si al Marelui Lup Alb, acesti ultimi bravi Daci au fost in cele din urma invinsi, iar cei care au scapat cu viata s-au refugiat in adapostul oferit de marea cetate a Muntilor Apuseni.
Din cand in cand, in toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zarit pe cate vreo colina indepartata cum privea la moartea fratilor sai. Nimeni insa nu l-a mai auzit, iar daca cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el incat sa-i poata citi sufletul prin ochii inlacrimati, si-ar fi dat seama ca marele conducator cu blana alba ca neaua plange cu durere. In fata sa se desfasura infrangerea pas cu pas a poporului sau drag, iar el nu putea decat sa priveasca neputincios. O data cu biruirea definitiva a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fara cale de intoarcere langa stapanul sau, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rand nu s-a mai aratat decat rar, foarte rar.
Cand o facea, insemna ca erau vremuri de mare izbeliste pentru urmasii Dacilor Liberi. Nu intra in lupta, nu aduna haitele, doar privea cu jale, dupa care revenea langa Zeu, povestindu-i ceea ce se intampla afara.
Desi s-au scurs de atunci multime de secole, Marele Lup Alb si astazi mai vegheaza si asteapta indurarea Zeului intru iertarea Dacilor Liberi, in randul carora el insusi se nascuse. Inca mai spera sa vina clipa in care Zamolxis ii va cere sa stranga iarasi haitele pentru a alunga dusmanii, pentru a recladi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credinciosilor si a inspaimanta pe tradatori prin urletu-i de lupta, cantul atat de dulce al Marelui Lup Alb.
In codrii batrani ai muntilor, sub bolta instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si il cunosc prea bine. Voi il auziti?"