marți, 24 mai 2011

Al IV-lea Mag


Călugărul se pregătea de drum. îşi luase nelipsita traistă cu leacuri, un strai nou - haină de sărbătoare - îşi legase nojiţele opincilor la picioare, cojocul pe umeri şi cuşma cu vârful întors îndesată peste plete. Se mai învârti puţin prin peşteră, cercetând dacă toate rămâneau în bună rânduială şi apoi, chemându-l pe Cosmin, ce încă mai stătea la vorbă cu ursul undeva pe-aproape, fu gata de plecare.
Dar afară era soare şi bine, aşa că-şi scoase cuşma şi o aşeză cuminte, alături de straie, în desagă. Săltă traista pe umeri, îşi luă toiagul cu cap de cremene şi-l mai chemă o dată pe băiet. Acesta veni încet, dintr-o latură, şi Călugărul văzu tristeţe în ochii lui; ursul îl urma, mormăind ceva. Ce mai, jale mare!
- Măi, dragule, păi nu-i aici capătul zilelor... vei mai veni la
mine, după ce m-oi întoarce... sau mai târziu, doar mai avem multe
a ne zice, nu-i aşa? Lasă, nu fi trist... oi vorbi eu cu ai tăi să te lase!
- Mă mai primeşti? Pot să vin? şi ochii copilului scânteiară de
bucurie. Auzi, Surule, mă întorc de grabă. Şi uitând de amărăciunea
despărţirii, îl apucă pe călugăr de mână şi începu a se roti în jurul
lui şi a sări în sus, bucuros.
- Dar, când te întorci... nu mă uiţi, nu-i aşa?
- Toate au rostul lor şi nici o promisiune nu este făcută în vânt.
Tu ai răbdare şi fii silitor în ce te-am învăţat.
Călugărul mai privi o dată de jur împrejur, luându-şi rămas bun de la locuri, apoi mângâie ursul, dându-i în grijă treburile muntelui şi o porni la vale, după Cosmin, ce zburda deja undeva, printre brazi.
Un vânt nou, căldicel, cu miros de primăvară, adia mângâind firea. Soarele îşi începuse de ceva timp drumul pe boltă, aşa că tre¬buiau să grăbească pasul.
Pe marginea cărării şi prin luminişuri, ghioceii îndrăzneţi îşi ridicaseră semeţi clopoţeii, scuturându-i cu mândrie; alături, gră-măjoara de zăpadă zăcea învinsă şi se topea încet sub razele ce răzbăteau printre crengi.

Vezi tu, Cosmine, florile acestea?! Cât sunt de gingaşe şi de-llcnte. Dacă le pui în palmă, vezi că-s doar de-o şchioapă... dar ce putere şi dăruire zace în ele. Priveşte cum au dat zăpada cea rece In o parte şi vestesc venirea soarelui de primăvară, clopoţesc ca toată suflarea să se dezmorţească... să revină la viaţă. Iar glasul lor îl aud până şi păsările cerului. Ce zici?! Hai să rugăm câteva dintre ele să ne însoţească până la casa ta, în vale, ca dar de fru-museţe şi dragoste pentru maica ta.
- D-apoi cum! Că tare mult îi plac florile!
- Hai şi le-om lua cu grijă, cu ceva pământ... aşa, ca să ţină
mai mult... le-oi pune tu într-o lădiţă, la soare... ce zici?
Bucuros, băiatul alese câteva dintre florile mai răsărite şi, înve-llndu-le cu frunze, să nu sufere, porni din nou la vale, cu darul său preţios în mână. Călugărul zâmbea, cercetându-l.
- Cosmine, să nu uiţi ce ai învăţat pe munte... mai ales de
vorba rea... să le spui şi tovarăşilor tăi de joacă... vrajbă şi vorbe
nolalocul lor să nu mai fie... de-i auzi şi la cei mari, să-i tragi de
mânecă, să nu laşi să-şi strice sufletul, auzi?
Copilul dădu grav din cap, a înţelegere! Era în el atâta candoare şi o înţelepciune bătrânească, ce răzbătea prin vorbe.
- Priveşte în jur... ce minunăţie! Nu-i păcat să o murdărim cu
noroiul duşmăniei... spune şi tu! Căci tot ce-i viu este împreună...
şi copacii ştiu când noi oamenii ne sfădim... şi suferă, iar uneori
chiar mor din pricina noastră... şi florile, şi păsările... totul este unit
prin dragoste... şi Pământul, şi Cerul. Vezi tu, sufletul nostru este
ca un ghiocel alb şi plăpând, ca cel ce-l ţii tu prea strâns în mână...
ol se cere ocrotit şi învelit în dragoste, ca să crească puternic şi cin¬
stit, să poată răzbi în lume.
Băiatul asculta, privind, din când în când, ghioceii ce-i ascun-Hose între palme.
- N-am să uit, moşule! Niciodată n-am să uit! Le-oi spune şi la
ni mei! Privindu-l, Călugărul îl văzu peste timp, învăţând şi îndru¬
mând neamuri.
Căsuţele satului deja se vedeau şi ei grăbiră pasul, bucuroşi 11. natul începu să alerge, şi dădu buzna într-o curte, de undo rnzh.i ''•.ui zgomote de fiare lovite între ele.

Gospodarii se pregăteau de lucrările pământului. Aşezat pe prispa casei, tatăl ascuţea atent lama plugului cu o bucată de cre-mene, o mai încerca cu degetul... apoi iar mai ascuţea.
O zvârlugă de femeie, în care cu greu mai cunoştea! pe cea plânsă de pe munte, alerga de colo-colo, robotind.
Când auziră glasul copilului, lăsară lucrul şi se repeziră amân-doi, îl îmbrăţişau şi îl pipăiau, de parcă ar fi vrut să vadă de-i întreg, îl sărutau... mai ales mama... şi băiatul se lăsă în voia lor, bucuros nevoie mare, dar ţinând mâna cu ghioceii într-o latură, să nu se smotocească în atâta bucurie. Apoi îi întinse sfios:
- Pentru tine, mămucă! Din partea mea şi a muntelui!
Frumuseţea clipei vibra în aer şi opri timpul în loc... încunu-nând trei suflete îngemănate. Cu ochii aburiţi, gospodarul se întoarse spre Călugărul ce stătea în poartă şi-i privea zâmbind.
- Mulţumirea noastră nu-i de ajuns, întemeietorule! Te rugăm
a pofti în casa şi la masa noastră! ţi-om povesti apoi toate ce le-am
petrecut în zilele ce-au trecut... după poveţele tale. Acum sufletele
ni-s liniştite... ceva poveri, ca nişte păcate mari, am rostogolit din
ele... îi pace şi cald în inimi. Hai, pofteşte! Cinsteşte-ne pragul,
chiar de n-om fi vrednici!
Călugărul intră, dar nu zăbovi mult - avea drum lung în faţă. Ascultă vorba părinţilor, le mai dădu ceva poveţe... se bucură de bucuria lor şi rugându-i să-l lase pe băiat, în timp, să mai urce mun¬tele, luă darul de merinde pe care mama îl întinsese, mulţumi şi plecă. Aproape ieşise din sat când auzi din urmă tropot de copite. Călăreţul se apropie şi, când ajunse în dreptul lui, se opri. Abia atunci, Călugărul întoarse capul şi privi. Era Cosmin, îmbujorat de graba venirii. Sări jos sprinten şi-i întinse frâiele.
- Moşule, ţi-a trimis tătuca ăst cal, să te ducă unde ţi-o fi drumul!
E blând şi ţine la povară!
Stătea bucuros şi puţin îngrijorat, privindu-l cu ochii mari: „Dacă nu primeşte darul?"
- Te rog eu, ia-l... o să-ţi fie mai uşor!
Tot sufletul i se oglindea în privirea rugătoare.
- îţi mulţumesc, Cosmine, pentru inima ta mare! Mulţumeşte-i
tatălui tău! Am să-l aduc la înapoiere!
- Şi-atunci mă iei şi pe mine, sus?!

Ciufulind pletele buclate ale băiatului, îi zâmbi şi, luând frâiele, se apropie de cal, îi mângâie coama îngrijită şi botul semeţ, îi şopti ceva vorbe la ureche, apoi... deodată sări sprinten în şa, aşa, fără nici un ajutor, spre mirarea copilului... îi făcu semn cu mâna, apoi porni din nou la drum, în trapul vioi al calului.
Mergea şi cugeta, uşor amuzat, în sinea lui.
- Pruncul ăsta chiar mă crede moş. De fapt, pentru el cam aşa şi sunt. E ceva vreme, de când am fost ca el.
Zâmbi amintirii unui năzdrăvan mititel, ce alerga cu picioruşele goale, căţărându-se în copaci şi pe creste de munte, mâncând zmeură laolaltă cu ursul... simţi căldura braţelor de mamă şi auzi, ca şi atunci, vorba domoală dar hotărâtă a tatălui: „Copile, cât or fi zilele tale, rău să nu faci nimănui, om sau vietate... că numai ţie-ţi faci!"
Nu înţelesese atunci, dar ţinuse minte şi vorbele îl călăuziseră, de undeva, din adânc de fire. Era puţin mai răsărit decât Cosmin când îl duseseră la învăţătură, la munte, apoi ucenic la Peştera Neamului. A stat ani buni acolo... între timp, ai lui se prăpădiseră într-o boală şi el rămase mai departe, urcând tăriile muntelui, spre Cer. Trecuse ceva vreme de-atunci. Acum se întorcea din nou, la întâlnirea din an, cu cei ce-i fuseseră învăţători. Mergea pe la poale de munte, ocolind vârfurile... trecea prin sate şi poieni, pe lângă maluri de ape ce-şi repezeau valurile sărind peste pietre, prin păduri albe de mesteceni şi fagi, ocolind aşezările mari.
Voia să-şi ţină gândurile curate, să nu intre în hărmălaia mulţi-mii. Avea pacea lui şi acum nu dorea s-o tulbure cu durerile altora. Va veni şi vremea lor... acum era timpul pregătirii pentru Marea Rugă a Vieţii.
Dar într-o seară poposi la o casă de gospodari, dintr-o margine de sat. Zgomotele lucrului se liniştise, uneltele câmpului zăceau cuminţi, aşteptând venirea unei alte zile de pregătire. Se stinsese şi focul din vatra fierarului, întunericul cobora şi oamenii se pregă-teau de odihnă. Doar lumina opaiţelor se întrezărea prin ferestrele închise.
Călugărul, găzduit cu mare bucurie în odaia cea mare de oas-peţi, sta întins pe laviţa largă şi privea prin fereastră luna ce abi;i i.isărise, încercând să-şi amintească trăirile timpului ce tron isc de

C/l

la cealaltă întâlnire de pe Muntele Sfânt. Aşa făcea de fiecare dată: până a ajunge la capătul drumului, îşi scotocea el în adânc de suflet şi de minte rostul lui şi de făcuse tot ce-i fusese dat, tot ce viata îi scosese înainte... sau poate mai lăsase ceva, mai greşise uneori, aşa, ca omul. Voia să-şi amintească clipele de mânie sau deznădejde, ca să ceară sfat învăţătorului său, cum să-şi păstreze liniştea şi pacea inimii.
Pe când gândea el aşa, deodată i se păru că aude un zgomot uşor, ca de paşi furişaţi, apoi o uşă ce se deschide încet, cu mare fereală... şi iar paşi, mai grăbiţi, pe-afară. Se ridică şi privi în ogradă. Văzu o umbră albă, cu cosiţe pe umeri, ce se strecură pe portiţă, în uliţă... şi colo, întrezări printre uluci o altă umbră, mai înaltă, mai zdravănă, ce-o cuprinse degrabă... un râs scurt... nişte şoapte ca adieri de vânt... tăcere.
„Doi tineri ce se caută", zâmbi călugărul şi dădu să se culce iar, când un zgomot de uşă trântită sparse tăcerea nopţii, iar o voce groasă rosti cu mânie din prag:
- Intră în casă, copilă, până nu ies cu toporul la poartă! Iar tu, Geox, te du în lumea ta, la casa ta şi aici să nu mai pui piciorul, de n-oi vrea să-ţi scurtez zilele.
Umblet grăbit venit din ogradă... vorbe şoptite a plâns într-un glas de fată... uşa casei ce se închise temeinic... paşi spre odăi... apoi tăcere... doar întunericul ce parcă mirosea a durere şi lacrimi.
Adormi într-un târziu, gândind la căile de suferinţi şi bucurii ale inimii, la necugetatele deznădejdi ale zburdalnicei tinereţi şi împli-nirile viitoare ale destinului într-ale înţelepciunii.
Zorile dimineţii luminară chipul grav şi hotărât al tatălui, privirile îngrijorate ale mamei şi ochii mari şi plânşi ai copilei. Ziceai că toate cele bune se terminaseră pentru ea; nici la masă nu stătu bine, ci o zbughi, pasăre rănită, să-şi plângă amarul, să se ascundă printre copaci. Nici unul dintre meseni nu pomeni nimic de întâmplarea din noapte. Doar Călugărul, povestind unele şi altele, vorbi, ca din în¬tâmplare, despre măreţia Cerului ce lăsase pe pământ fiinţe atât de gingaşe şi de delicate ca florile şi femeile. Cum suflă vântul rece, îşi pleacă rănit căpşorul.
îi lăsase pe oameni cu grijile lor, după ce le mulţumise de găz-duire, şi acum mergea pe drum, îngândurat. Ieşise din sat şi intra

in pădure când, pe potecă, în faţa lui, o văzu pe fata gospodarului. Venea tristă şi îngândurată, atingând uneori trunchiurile sau cren-gile copacilor pe lângă care trecea. Tresări când auzi calul venind şi-l văzu pe Călugăr.
- Ziua bună, întemeietorule, îţi doresc drum fără peripeţii şi
ajungere grabnică.
- Mulţumesc, fătucă! Şi-ţi doresc şi eu să-ţi găseşti pacea şi
liniştea sufletului, iar ochii tăi să nu oglindească nicicând vreo
tristeţe, ci numai bucurii.
- Dar nu se poate asta! izbucni fata în plâns.
Călugărul descăleca şi se apropie de ea, îi mângâie uşor cosi-ţele, şi-i zise:
- Să nu spui vorbă mare!
- Păi ce să zic şi eu, dacă tata nu mă lasă să-l întâlnesc pe cel
ce mi-e drag... eu ce să fac?
- Care-i pricina, de nu te lasă... căci l-am văzut om întreg la
suflet, chiar de-i puţin aspru la vorbă.
- Drept să zic... e o încâlceală aici. Ţi-oi spune-o, poate îmi dai
un sfat. Uite, Geox, flăcăul de la poartă, mi-a ieşit înainte de mai
multă vreme, de când începuseră frunzele a cădea. El îi dintr-un
sat vecin, aşa că n-am aflat că are acasă o nevastă bolnavă, decât
târziu, după ce... şi fata se opri ruşinată.
- După ce l-ai plăcut, nu-i aşa?
- Cam. îmi era bine cu el... aveam în mine aşa, ceva, ca o
duioşie şi-mi plăceau vorbele lui, că bine se mai pricepe la ele. Ne
plimbam seara, pe uliţă şi... mă şi mândream, că tare-i chipeş.
- Şi-n timpul ăsta, nevasta lui zăcea bolnavă?
- Da n-am ştiut! Zău că n-am ştiut!
- Dar dacă ştiai, ce făceai? Mai bine istoriseşte-mi, cum ai aflat?
- Păi a venit la noi o cumătră, din satul lui, de-i ceva rudă cu
Iuta şi l-a văzut. Atunci i-o spus tatei... şi aşa am aflat şi eu.
- Dar el?
- Mi-e milă şi de el... şi de ea... e aşa singur, n-are cui spune
co-l doare, n-are cine-l mângâia, că nevasta lui zace în pat şi tuşeşte
înlr-una.
Fata oftă din greu, scuturând bobite ude de-a lungul obrajilm După clipe de cugetare, Călugărul vorbi cu glas blând:

- Fătucă! Şterge-ţi ochii şi opreşte-ţi plânsul inimii. Căci totul în
lumea aceasta... în trecerea vremilor, aşa cum sunt ele... este cu
chibzuială întocmit. Şi totul e spre înţelepciune. De e bolnavă
femeia lui Geox, ăsta e necazul lor şi numai ei împreună, cu trăirile
lor... vor limpezi lucrurile şi vor dezlega cărările binelui. Nu-ţi clădi
fericirea ta pe durerea altuia. Te-ai gândit oare, măcar un pic, la
suferinţa ce-o pricinuieşti, unui suflet şi aşa bolnav?! încearcă ca-n
drumul tău să aduci alinare, nu lacrimi. Şi mai e ceva: ceea ce iese
acum din tine către flăcău, nu e dragoste, ci numai milă... o nesfâr¬
şită milă; e bună trăirea ta, e omenească... dar vezi, de nu încurca
ghemurile. Şi mai ales nu te aşeza pe cărarea ce nu-i a ta.
Tatăl tău are dreptate de-i mânios; el păzeşte ca drumul să-ţi fie drept şi curat... Şi luminos. Tu, fătucă, strigă-ţi ruga către Cel din înalt să-ţi călăuzească paşii către ce-i al tău, spre cel ce ţi-e ţie şi numai ţie hărăzit, spre iubire şi temelie de viaţă nouă.
Fii liniştită, că Zalmoxe îţi va auzi ruga! Şi de va fi acesta Geox, ţi-l va aduce în prag, cu drumurile vieţii sale descâlcite, liber şi curat... Şi-atunci ai să alegi cu inima ta ce vei vrea. Ai credinţă şi răbdare! Nu te pripi! Toate la timpul lor.
Şi, mângâindu-i cosiţele uşor, mai stătu câteva clipe, apoi încalecă şi luându-şi încă o dată rămas bun, mai zise:
- Şi nu uita să-ţi iubeşti părinţii, căci şi ei tare te au dragă! Fugi
de le înveseleşte inima, că tare-s amărâţi.
Fata zâmbi, se întoarse şi o luă la goană spre casă, parcă mai sprintenă... cu ceva griji mai puţine atârnate de suflet.
Călugărul plecă mai departe, dar nu-i fu dat să meargă mult, când un călăreţ se apropie în goana mare şi se opri în faţa lui.
- Ne iartă, întemeietorule! Nevasta mea se chinuie să nască
şi-am auzit c-ai înoptat în satul nost; te roagă să vii să primeşti
pruncul şi să-l închini. Te-om omeni şi te-om răsplăti!
- De altă răsplată nu am nevoie decât de cea a vorbelor bune.
Am să vin! O viaţă se cere începută bine... Şi preţuită cum se cuvine.
Şi gândind că va trebui să meargă şi nopţile, pentru a ajunge la timp, se-ntoarse din drum şi porni în urma călăreţului, înapoi în sat, până la una din case.
Vânzoleala de femei din curte, ce intrau şi ieşeau agitate ne-voie mare, vestea că pruncul încă nu se ivise.

Văzându-i, gospodinele se opriră din alergat o clipă, plecând
capul cu respect.
- Bine-ai venit la noi, întemeietorule! Acu-i gata... nu mai e mult.
Pofteşte de intră... i-o fi de folos când s-orîndesi chinurile.
Călugărul păşi în odaia în care o tânără femeie, acoperită toată de pânze albe, de numai faţa i se vedea, se opintea să scoată pruncul la lumină. Era deja obosită, durerea i se citea în ochi... Strângea leaturile patului cu mâinile şi gemea uşor; una din femei mai ridica din când în când pânzele, cercetând ceva sub ele, apoi o încuraja.
- Mai e un pic. Hai, încă o dată!
Femeia se încorda iar, picături de sudoare îi udau fruntea... Şi nimic. Călugărul se duse la capul patului şi, punându-şi amândouă mâinile pe fruntea femeii, stătu o vrerne tăcut, cu ochii închişi, apoi /ise blând şi apăsat:
- Făptură omenească, tu, femeie, ce-ai fost sorocită ca prin
dragostea şi durerea ta, să dai viaţă... împlineşte-ţi menirea, spre
slava Celui de Sus şi bucuria oamenilor. Fie ca acest vlăstar să
lasă la lumină cu îndrăzneală, fără a necăji prea mult pe mama sa!
Şi continuă cu o duioşie nefirească parcă unui bărbat:
- Tu, fiule, nu te teme, ci vino să-ţi trăieşti datul tău. Cu toţii
te-om iubi şi ţi-om fi aproape!
Parcă ascultând, pruncul ţâşni afară cu un ţipăt, drept în mâinile pricepute ale meşteriţelor. II primiră, îl şterseră, îl înveliră în scutec alb şi-l deteră întâi Călugărului. Una dintre ele se duse la uşa şi-l chemă pe tată:
- E băiat!
Călugărul îl primi pe braţe şi, ridicându-l în sus, îl binecuvânta, lnchinându-1 în raza de soare. Apoi, privind mama ce zâmbea feri¬cită dintre perini, i-l puse cu grijă pe piept aşa, inimă lângă inimă, Ftpoi zise:
- Te-ai născut din iubire pentru iubire. Să fii drept, cinstit şi bun.
SA fii demn şi curajos, aşa cum neamul nostru este! Şi să nu uiţi că
dragostea de oameni este singura cale spre Lumină. Bine-ai venit!
întorcându-se apoi către gospodarul ce sta lovit de fericire:
- O să fie un viteaz! Să vă bucuraţi de el şi să-i mulţumiţi Colui
'!<' Sus pentru dar. Rămâneţi sănătoşi!

Şi lăsând femeile să-şi continue treburile cu îmbăiatul mamei şi al pruncului, Călugărul ieşi, luându-l afară şi pe bărbatul încă năuc.
Mai stătu puţin până când gândurile omului se aşezară la locul lor, apoi luând cu el darul de dragoste al gazdei - o turtă aurie de mei - ieşi şi, încălecând, îşi urmă drumul.
A doua zi, când soarele era la amiază, ajunse la Peştera Nea-mului, acolo unde-şi începuse şi el învăţătura. Erau şi acum tineri începători - abia ieşiţi din aburii copilăriei - aşa cum fusese şi el cândva. Lăsă calul în grija unuia şi intră înăuntru, să-şi îmbrăţişeze prietenii şi să se odihnească puţin. Apoi, va urca pe Muntele Sfânt, la învăţătorul lui.
în timp ce-şi aranja în minte şi în suflet treburile, observă o oarecare nelinişte, nelalocul ei aici. „E emoţia începutului", gândi, privind băietanii de 12-13 ani care-şi pregăteau straiul de sărbă-toare să urce şi ei... să privească şi să-nţeleagă.
Când dădu să intre în odaia în care-l găzduiseră, observă pe unul din ei că stătea trist, într-o parte, cu o sfiiciune de fată în priviri. Era durere în ochii lui şi Călugărul, simţindu-l, îi veni în ajutor; înro-şindu-se de emoţii ca o codană ce vorbea întâia oară cu un flăcău, băiatul istorisi că nu poate urca cu ceilalţi, că nu mai are straiele bune. Cineva i le luase... aşa că...! Poate fusese o glumă, zise Călugărul, dar dacă nu se găsiră până acum, la plecare... deja era prea gogonată.
îi răpea băiatului bucuria întâlnirii şi aşa ceva nu trebuia să se întâmple...era flacăra sacrului, îşi aminti că făcuseră şi ei la timpul lor tot felul de năzdrăvănii, dar de anumite lucruri nu se apropiau. Un gând îi încolţi în minte, îl întrebă pe băiat:
- îţi pare rău că nu poţi urca?
- Tare!
- Dar de ce nu-ţi iei hainele astea, obişnuite?
- Nu se poate... e prea mare sărbătoarea şi trebuie cinstită
întru totul! Straiul de pe mine e peticit şi nu prea curat.
Călugărul voi să-i arate că nu-i chiar aşa, dar se opri... dacă asta simţea copilul, aşa cui!
- Te-ai supărat tare pe cel co-;i f;icut-o? Ce-ai să faci când ai
să-l afli?

Păi, drept să zic, nu m-am gândit ia asta. îs necăjit că nu pot morgo eu... poate le-o fi luat că n-avea... poate îi vin bine... nu-s MiipArat pe el, da mai bine era de-mi spunea... cred că i le dădeam au, de ştiam... nu, nu-s supărat, îs doar trist... Dacă Zalmoxe « îngăduit să se întâmple asta, înseamnă că aşa trebuie să fie... n*ot fi fost eu vrednic!
Stătea cu capul în jos şi abia îşi stăpânea izvorul lacrimilor. Că-lugărul îl privi gânditor, apoi ieşi şi se-ntoarse cu straiul lui curat din traistă, cel pregătit anume pentru sărbătoare, întinzându-l băiatului.
- la-l şi îmbracă-l! Şi, văzând mirarea şi stânjeneala copilului, /Ise: E poruncă, iar tu aici eşti la ascultare... deci nu zăbovi prea mult, că uite, ceilalţi deja sunt gata. Doar un brâu să-ţi găseşti, că po-al meu nu pot să ţi-l dau... încă. Şi nu uita... să fii bun la suflet OH acum... să fii vrednic de straiul de întemeietor.
Băiatul stătea încremenit, cu ochii mari, privindu-l şi parcă ne-tnjelegând. Cum adică, după ce Călugărul, de care auzise atâtea, stfltea de vorbă cu el... uite, acum îi da şi straiul lui... cum se poate? Nu-i vrednic... Şi vru să zică ceva. Dar Călugărul îl luă de umeri şi-l împinse afară din odaie. El putea merge cu straiele obişnuite, căci ştia că sărbătoarea era a sufletului şi cel mai important era ca învelişul lui să fie curat, apoi cel al trupului... dar tânărul încă mai nvea de învăţat. Şi mai era ceva: simţise, în adâncul fraged de ani, puterea spre iertare şi iubire, ce se făcea deja simţită în durerea lui copilărească. Şi îi plăcu. De aceea îl şi iscodise atât, ca să ştie. Şl-l găsise vrednic de a purta soarele pe piept.
Zâmbi şi dădu să intre la el în odaie să se culce, când... aşa, iui coada ochiului parcă, văzu în curte cum mai marele şcolii, cu t:A|iva călugări, după ce se sfătuiseră, porniseră spre odăile tineri-lor,.. Era mâhnire pe feţele lor şi neplăcere, iar Călugărul gândi că ni cftutau vinovatul. Aveau dreptate... nu era ceva bun şi nici obiş-nuit ce se-ntâmplase... trebuia certat făptaşul... să nu mai facă... \ /
111 t! j
Tot gândind astfel, privi în jur la băietanii care erau deja gata
\ ii u f Ti pi SŞiopiaL* CL
>l(, unui ce se tot foia neliniştit şi-şi aranja cuvertura, trăgând-o cât • M tare, de parcă... Şi îi spuse sufletul că acesta ascundea ceva.

Când stareţul intră în odaie, neliniştea tânărului se mări şi atunci Călugărul se hotărî deodată şi se duse spre el. Privindu-l drept în luminile ochilor, citi răspunsul. Băiatul tremura uşor şi disperarea îşi făcea loc în sufletul lui... îi părea rău, dar ce mai putea face acum?... precis îl vor da afară.
Bărbatul oftă, îl luă de umeri şi se aşezară împreună pe patul cu pricina.
în odaie, stareţul şi ceilalţi fraţi căutau... dar de locul în care cei doi stăteau de vorbă, nu se apropiară. Călugărul nostru era tare respectat şi nu voiau să-l stânjenească. Negăsind nimic, ieşiră şi lăsară căutatul pe altădată... acum se grăbeau.
Vinovatul stătea cu capul plecat şi lacrimi de ruşine îi picurau pe genunchi. Călugărul îl lăsă aşa un timp... să-şi spele greşeala cu durerea părerii de rău, apoi îi zise cu blândeţe:
- Să cugeti totdeauna, înainte de a face ceva, şi să ţii minte: niciodată să nu laşi în urma ta durere... ci numai dragoste. Dacă n-ai dragoste de oameni, de întreaga fire... n-ai să poţi fi un sfătui¬tor bun... n-ai să înţelegi nici Cerul, nici Pământul... Şi nici pe cel ce vrei să-l ajuţi. Şi-atunci cu gânduri bune vei face lucruri ce n-au să ducă la bine. Fii cu sufletul bun şi treaz!
Băiatul încercă să explice ceva... poate de ce făcuse fapta, din joacă poate... dar Călugărul nu-l lăsă ci, mângâindu-l uşor pe creştet, se ridică şi se duse în cele din urmă la odihnă.
în urma lui, băiatul, după ce-şi şterse ochii, ieşi repede să-l găsească pe prietenul lui, să-l roage de iertare şi să-i dea straiele... dar acesta plecase deja. Se mâhni iar, dar se gândi că-l va ajunge pe drum. Aşa că, în mare grabă, îşi strânse lucrurile şi porni şi el în urma celorlalţi.
Călugărul se odihni, preţ de vreun ceas, apoi se sculă şi se grăbi să-şi clătească faţa în apa limpede a izvorului din apropiere.
în zori începea Marea Rugă - şi el trebuia să fie acolo. Ceilalţi întemeietori ce sosiseră din alte zări urcaseră deja din ziua ce tre-cuse.
Era în întârziere... trebuia să se grăbească. Se spălă îndelung, cu mişcări încete, de ritual, în apa curată şi mnfi a nârânlui ce co-bora zgomotos, de undeva, de sus... Şi picăturile de apă luară cu ele orice urmă de grijă sau îndoială, lăsându-l limpede ca un prunc.

Şi doar aşa porni a urca spre culmi. Soarele îi lumină drumul, un timp... apoi intră la odihnă, după creste de munţi... iar el urcă parcă deasupra lor... deasupra lumii.
Când se ridică sus, pe platou, iângă stânca vulturului lui Pro-rneteu, Marele Preot îl aştepta cu braţele deschise... ca şi cum ştia de mult clipa ajungerii.
Prinse palma întinsă a ajutor, făcu un ultim salt şi ajunse drept la pieptul celui ce-i fusese învăţător ani de-a rândul. Avea acum pletele albite de vreme şi de năzdrăvăniile atâtor rânduri de tineri pe care-i călăuzise pe cărările înţelepciunii şi ale dragostei, spre înalt.
Se-mbrăţişau doi oameni, două generaţii... două suflete... două iubiri ale aceluiaşi izvor. Fără cuvinte, vorbiră unul cu celălalt, apoi, într-un târziu, se desprinseră, îşi zâmbiră şi se-ndreptară spre peş¬teră, unde ceilalţi, sosiţi mai devreme, ţineau sfat.
Aşa era datina: o dată pe an, la începutul primăverii, să se-ntâl-nească cu toţii la matcă, la Muntele Sfânt... Muntele Cunoaşterii.
Vorbeau despre vremea ce trecuse, despre oameni şi lupte, despre recolte şi nunţi - bune şi rele la un loc, aşa, ca viaţa. Dacia, după Burebista, se-mpărţise în cinci, şase ţărişoare ce-şi schimbau hotarele şi conducătorii prea des. Doar în munţii Sarmisegetuzei, regatul rămase unit sub Deceneu, iar acum, de destui ani, în frun-tea lui era Coryllus.
Visul lor era din nou o unire între oamenii aceluiaşi neam, cu aceeaşi credinţă. De pe unde erau răspândiţi, ei se rugau neînce-tat, aşa cum veniseră a face din nou, aici, împreună, la sărbătoarea învierii firii, la nunta Cerului cu Pământul.
învăţăceii stăteau cuminţi de o parte şi ascultau. Printre ei, se iifla sfios singurul ce avea straiul alb al întemeietorilor, băiatul cel păgubit; acum ochii îi luceau de bucurie şi încerca a înţelege; tristeţea era demult uitată.
Adormiră cu toţii, într-un târziu, la lumina feştilelor; flori uscate, fiumos mirositoare, răspândite pe altar, împrăştiau adieri plăcute; i.ir ei dormeau, pe cojoace de oi, lângă pereţi de stâncă, contopin-
Când primele raze ale soarelui se pregăteau să spargă înturu; l nopţii, erau deja treji, îşi clătiseră ochii în apa cerului, slr,'mv„i

'ntr-un găvan de piatră, îşi neteziseră pletele. Straiul lor alb, pentru clipele sacre ale rugii, avea brodat cu fir soarele pe piept, stelele pe jmeri, iar luna nouă pe spate, îşi puseră brâul în trei culori al înte-meietorilor, cuşma de miel cu vârf întors şi pată albă în frunte -semn ai iniţiaţilor şi ieşiră pe platou. Se rânduiră într-un fel anume, cu faţa către răsărit, avându-l pe Marele Preot în mijloc; acum, cu privirile aţintite în zare, aşteptau în linişte.
Părea că tot cerul coborâse pe umerii lor, că erau una cu înălţimile şi cu muntele, punte de suflet şi de simţire. Băietanii, stăteau şi ei cuminţi, de o parte. Şi vântul se oprise, pândind clipa. Voiau să întâmpine Soarele. Iar când acesta făcu un salt, ca un berbecuţ, şi ieşi de după zare spărgând întunericul, întemeietorii îşi scoaseră cuşmele şi-l primiră cu un cântec de biruinţă şi de slavă, de bucuria unui început de viaţă. Glasul lor bărbătesc umplea munţii şi văile, cutremura ceţurile şi norii îndoielilor de peste lume. După ce ultimele sunete grave se stinseră, rămaseră o vreme tăcuţi, apoi, solemni, lăsând cuşmele la picioare, ridicară mâinile către Cer şi Marea Rugă a învierii începu. Soarele ieşise complet de după zare. Din acea clipă, ziua era mai lungă decât noaptea, întreaga fire izbucnea în clocot la o nouă viaţă... un nou început de vreme... un nou început de istorie... un nou an.
Şi-n această clipă a izbânzii, se rugau ei către împăratul ce
născuse totul, pentru oameni, pentru pământ şi pentru ape, pentru
victoria binelui din sufletele tuturor şi dintr-al lor.
Acolo sus, pe vârf de munte, în hainele lor lungi, albe, cuprinşi
într-un snop de raze aurii, păreau nişte păsări mari, ce-şi întind
aripile, avântându-se spre înaltul cerului. Dar ei rămâneau tot pe
loc, doar sufletul lor se înălţase, cu dar de iubire spre Cel ce
alcătuise atât de bine şi de frumos totul.
Nu-i rosteau Numele decât în gând şi cu mare cutremur de dor.
Era ceva de dincolo de fire, ce trebuia să rămână curat, rostuirea
pământească neavând atâta înălţime.
După un timp, lăsară mâinile în jos, încet, apoi priviră în jur -
parcă ceva se schimbase - lumina era rnai strălucitoare, vântul se
-prise şi el, în aer se simţea miros de proaspăt, de crud... de floare.
Si-n ochii lor se văzură luciri de speranţe noi şi visuri ce-s gata ^ înceapă drumul... se-mbrăţişară unul cu altul, bucurându-se.

Apoi gazdele scoaseră afară, în faţa peşterii, pe ştergare alic, turte mart, rumenite bine, turte de grâu şi de mei, ulcioare cu apă de izvor, faguri de miere, prune uscate şi bucăţi mari, ^!tc, de brânză de oi, păstrate bine de cu toamnă.
Era ospăţul Primăverii şi toţi se aşezară să-l cinstească; îşi puseră cojoacele pe umeri, căci vântul începuse iar să-şi plimbe valurile, dar ei stăteau şi se bucurau în plin soare, ca nişte gospo-dari ce şi-au terminat umbletul cu bine.
După ce masa fu strânsă, Marele Preot îi făcu semn Călugă-rului nostru, şi amândoi se retraseră de-o parte. Aveau de vorbit multe şi de sfătuit.
- Mare Preot, am a-ţi spune unele lucruri ce le-am trăit, ca-n
vis... Şi taina ce mi-a fost încredinţată!
- întemeietorule, nu te grăbi! Am aflat şi eu de ceea ce trebuie
să faci... de curând, căci despre venirea Fiului Luminii s-a vestit din
vechi şi au vorbit şi stelele. El vine să trezească focul iubirii ce s-a
stins în inimile multora; haină împărătească, de mare cinste ţi s-a
pus pe umeri; acolo, Sus, ai fost socotit vrednic, iar eu, aici pe
pământ, mărturisesc despre aceasta. Te du, fiule, cu bine! Ai să
mergi mai mult pe jos, ia-ţi încălţări cu tine; şi-ai să ajungi... când
o fi datul. Ai grijă să faci totul, numai după sufletul tău! Iar când vei
ajunge în faţa Lui (şi glasul i se frânse de emoţie)... să nu uiţi a-l
duce şi dragostea noastră... a tuturor... a unui neam.
Copleşiţi parcă, de fiorul trăirii, tăcură o vreme, privind depăr-tările. Era o zi senină şi-n zare, acolo unde se părea că pământul se uneşte cu cerul, sclipea în soare unda unei ape mari... o fi IstruL. sau chiar Marea cea Mare?!
-Am a duce un dar... e o sabie.
- Cred că vei pleca... la căderea frunzelor. Oricum, vei primi
sumn. Să nu duci grija locurilor; voi trimite un alt întemeietor în peş-
tora ta, până te-oi întoarce... să nu rămână ucenicii, nici moşnenii
l.irri sfat. De câte ori cobori la şcoală?
- La fiecare lună nouă stau câteva zile, iar în cetăţi... de câte
' >n simt că-i de trebuinţă... în rest, vin oamenii la cercetare şi sfat.
'•i ce au cugetul curat, nimeresc cărarea.
E bine aşa! Zalmoxe să-ţi ocrotească drumurile şi să-ţi di M 'i TJ! Lumina să meargă înaintea ta... să nu te rătăceşti! Ai 'iun1

Şi, îmbăţişându-1 părinteşte, îndelung, Marele Preot se-ntoarse către ceilalţi. Mai vorbiră bucurii, de-ale lor, se mai sfătuiră... apoi, pe rând, pe rând, îşi luară rămas bun şi se-ndreptară fiecare spre
rosturile lui.
La plecare, se mai îmbrăţişară o dată îndelung şi, privindu-şi în ochi învăţătorul, Călugărul simţi că nu-l va mai găsi când se va întoarce şi-şi luă rămas bun cu sufletul lui. Apoi privi înălţimile şi tot ce era în jur, să le ia cu el în minte şi-n inimă în vremea când va fi
departe.
Şi, fără nici un cuvânt rostit, se-ntoarse şi începu coborârea
spre casă.
*
Vara era de-acum pe trecute. Jos, în vale, holdele de grâu fuse-seră de mult secerate, iar boabele aurii se răsfăţau deja în cămări şi beciuri, puse bine la păstrare; roţile de piatră sfărâmaseră deja o parte din ele şi turte mari, rumene, din darul de vară al câmpului, îşi răspândiseră mirosurile ademenitoare; şi-n peşteră erau vreo două, aduse de un gospodar ce urcase mai ieri. Adusese şi nişte poame coapte.
în dimineaţa aceasta, Călugărul îşi terminase treburile zilnice mai devreme şi acum se odihnea pe piatra lui, la soare, bucurân-du-şi sufletul de freamătul din jur... Şi aştepta. Simţea că-i pe drum cineva, spre el, dar nu-l dibuia cine-i. Aşa că sta liniştit să-l aştepte.
Zăbovi ceva timp, căci abia spre amiază, răsuflând din greu, bodogănind în felul lui, opintindu-se spre creastă, sprijinindu-se de trunchiurile brazilor, ajunse în faţa peşterii meşterul de pe vârful învecinat, „tătuca pietrelor şi făurarul muntelui". Venea, ducând o traistă pe umăr. Se opri în faţa Călugărului ce se ridicase să-l întâmpine, zicându-i „La bună venire!", pufni mânios şi se aşeză pe piatră, la soare să se odihnească.
Statură aşa, o vreme, fără a scoate nici unul vreo vorbă. Călugărul îl privea cu coada ochiului, iscodind cu gândul. Dar meş¬terul sta rezemat de stâncă, cu ochii închişi, cu faţa în plin soare bucurându-se de căldură şi odihnă. Se sprijinise de peretele stânci si cu traista în braţe părea că se pregăteşte pentru un somn bun

Dar, deodată, deschise ochii mari şi privindu-l direct în sufletului, zise:
- Am adus-o! - şi iar închise ochii.
Călugărului îi tresări inima de bucurie, privi spre traistă... dar nu zise nimic... aşteptă. „Meşterul mă-ncearcă de am răbdare", gândi în sinea lui şi zâmbi.
Când socoti că a trecut destul timp, moşul deschise întâi un ochi, privindu-l pieziş, apoi văzându-l calm şi liniştit, sări în nirio^rp agitându-se:
- Păi ştiu că eşti de stâncă, omule! Hai şi ţi-oi arăta!
Scoase cu mişcări încete din traistă, parcă mângâind, o grăma-dă de cârpe, din care, desfăşurându-le, se ivi întâi o teacă din piele, apoi din ea... o mândreţe de sabie, încrustată cu trei nestemate mari pe mânerul ce desăvârşea forma unei cruci şi o puse cu grijă, ca pe un copil, în palmele întinse ale Călugărului.
Fascinat de frumuseţea ei, acesta o primi şi stătu cu ea, aşa, lângă piept, privind-o, apoi o ridică spre Cer, închinând-o.
Atunci, sabia parcă luă foc - razele soarelui se oglindeau în ea înmuiţindu-se, giob auriu cu luciri de jar, iar nestematele sclipeau, fiecare în culoarea ei-totul părea viu... trăia... era ca un cântec al muntelui şi-al omului... un dar pentru Slavă şi Nemurire,
Clipa trecu şi se-nscrise undeva, pe firul timpului... în eternitate.
Potrivind cu grijă sabia înapoi în teaca din piele, Călugărul încercă să-şi ascundă emoţia, ocolind privirea meşterului. Când ridică ochii, umezi de preaplinul sufletului, întâlni un zâmbet larg şi mulţumit, uşor ostenit, ce parcă spunea: „Eu mi-am făcut lucrul meu bine, precum vezi, de-acum e treaba ta!"
- Te-ai întrecut pe tine, meştere! E întocmai cum am văzut-o...
pe cer... şi-n vis!
- Nu uita că eu am văzut-o primul. De altfel, n-am făcut mare
lucru. Zalmoxe m-a ajutat... Şi Duhul muntelui... Am alergat eu
i:i!va, dar am găsit pietrele ce-mi trebuiau; am făcut nişte schimbur
•..i lo-am luat. Ei, după aceea, a fost glasul inimii; vorbeam cu ele
• -.lofuiam; am meşterit sabia şi !e-am făcut !ora> 1 '' Fu olec! Şi... când ai s-o dai... gândeşte to şi l.i r nun-1

Şi înainte de a mai apuca celălalt a spune ceva, meşterul se rostogolea deja la vale, pe potecă, alunecând şi ţinându-se când de un brad când de altul, chicotind şi râzând... numai el ştia de ce.
Rămas singur, Călugărul, neluându-şi ochii de !a preţioasa povară din mâini, intră în peşteră şi o puse sus, pe policioară, sub marama albă a fetei. Acum darul era gata. Trebuia doar să aştepte semnul plecării!
Şi acesta veni... aşa... dintr-odată; într-o noapte senină, pe când urmărea gânditor mersul aştrilor pe boltă, zări, chiar deasupra capului lui, o lucire nouă, mai mare şi mai strălucitoare decât ste¬lele obişnuite. Se frecă la ochi şi se uită iarăşi - o văzu tot acolo...
Şi tot privind-o i se păru că aceasta clipea jucăuş şi-şi flutura trena de licurici, şoptind: „Eu sunt! urmează-mă!" - arătând înspre miazăzi.
Stătu aşa, cu ochii la cerul înstelat, timp îndelungat, apoi se
duse la odihnă.
în zori, privi din nou bolta - steaua năzdrăvană era tot acolo... în plină lumină... cu clipirea ei cu tot. Şi abia atunci înţelese că acesta-i semnul! Va trebui să urmeze drumul arătat de stea.
Se pregăti de drum; îşi luă câteva perechi de opinci, cum îi spu¬sese Marele Preot, straie de schimb, nelipsita trăistuţă cu leacuri; le puse într-o altă traistă mai mare; apoi, cu grijă luă sabia cu teaca ei, de pe policioară şi-o puse într-o desagă, ţesută special, de o meşterită din satul din vale - aceasta şi-o legă de brâu... s-o simtă mereu, la fiecare pas.
îşi pregăti merindele de drum şi-şi curaţi niţel cojocul şi cuşma; când toate pregătirile fură gata, ieşi în faţa peşterii şi făcu o ultimă rugă către Cel din înalt, pentru oamenii şi locurile neamului său, iar la sfârşit şi pentru el, ca să poată face cu cinste ceea ce îi era dat
să facă.
Se aplecă şi mângâie pământul şi muntele, simţind cum fiorul dorului îl încearcă încă de acum, când încă n-a plecat. Se-ntoarse în peşteră şi scotoci mult până găsi o tăşculiţă mică de piele, şi bucuros ieşi afară şi-şi puse în ea ceva pământ şi ace de brad, de aici, de-acasă. Aşa... le va duce peste tot cu el... Şi-n suflet şi-n tăşculiţă.

îşi luă apoi traista cu merinde şi cealaltă cu straie, cojocui PP umeri, cuşma pe cap, luă toiagul cu cap de cremene, să-i fie de ajutor pe drum, şi după ce mai privi roată împrejur, dădu să olere
Dar ceva îl oprea, îl ţinea pe loc. Privi încă o dată peştera să vadă ce-i? Marama albă a fetei sclipi scurt şi curat; „la-mă".
Şi Călugărul se duse de-o luă, şi-o puse lângă straiele lui, în traistă, uşor nedumerit: „Oare la ce-mi trebuie mie o maramă de femeie?"
Dar dacă aşa îi spunea sufletul, aşa era bine. Cu dărui ae iubire al fetei la el, îşi luă din nou cele pregătite pe umeri şi ieşi din peşteră. Acolo, într-o latură, aşteptând cuminte, parcă înţelegând clipa, ursul stătea şi aştepta. Venise şi el să-şi ia rămas bun de la prietenul iui. O scenă scurtă de duioşie tandră, între om şi animal, Intre două suflete pe scările firii. Călugărul îi dădu în grijă peşîcru şi locurile şi apoi se-ndepărtă în grabă, ca ursul să nu-i simtă lacrima vorbei. De undeva, dintre brazi, boncănitul cerbului îi suna a rămas bun. Mai zise o dată: „Fii cu ei, Zalmoxe, şi cu mine!" - şi, »cuturându-şi de pe umeri tristeţea despărţirii, începu a merge pe potecă la vale, zglobiu şi săltăreţ ca un tinerel.

Alexandra Dumitriu - Al IV-lea Mag

Va urma.

4 comentarii:

  1. Finalul imi aduce aminte de lucrarea unui coleg,care nestiind ce sa mai scrie in cadrul unui eseu...a incheiat simplu "Va urma".;))Alina

    RăspundețiȘtergere
  2. http://www.youtube.com/watch?v=Jijxsxmy_jc&feature=related

    Diana

    RăspundețiȘtergere
  3. O frumusețe de peisaj: stâna mare de pe Piciorul Cumpătului din Munții Baiului:

    http://www.carpati.org/poze_fotografii/baiului/stana_mare_de_pe_piciorul_cumpatului/73878/
    Diana

    RăspundețiȘtergere