joi, 19 mai 2011

Al IV-lea Mag


AŞTEPTARE
Se apropia primăvara. Zăpada începuse a se topi şi se îndrepta spre începuturi, intrând cuminte în pământ, în crăpături de stâncă, hrănind rădăcini tinere sau deja crescute în vreme; iar uneori se abandona undelor vioaie ale pârâiaşelor ce porniseră, e drept, cam timid, să alerge spre vale.
Muntele se trezea din somnul iernii, ca Suru ursul. Totul pornea la viaţă: ghioceii îşi ridicau căpşoarele, sfidând zăpada ce încă mai zăbovea pe alocuri, firele de iarbă îşi împingeau vârfurile spre afară, ramurile de brad prinseră a avea punctişoare de un verde tânăr, căpşor de mugure; păsările timpurii începuseră a se întoar¬ce, iar cele ce înfruntaseră iarna, rămânând pe loc, acum desigur istoriseau isprăvi... cât era ziua de lungă li se auzea ciripitul.
Peste toată această aparentă hărmălaie veselă, soarele dom-nea triumfător. Dar încă era ziua mai scurtă decât noaptea, iar frigul mai pişcă câteodată.

Călugărul stătea pe scăunelul lui şi privea... privea hrănindu-şi sufletul... şi nu se mai sătura. Simţea în toată fiinţa lui trezirea «ceasta năvalnică a firii, care-l îmboldea şi pe el, dându-i puteri ne-bănuite. Mai deunăzi dereticase prin toată peştera, scuturând praful iornii, schimbând feştilele, ducând cojoacele la primeneala soarelui. Ba chiar îşi pusese într-un ulcior câteva crenguţe de brad, ce le găsise prin pădure frânte de vântul nopţii; luase şi nişte ghiocei, uşa... cu pământ şi rădăcini... şi-i mutase la loc potrivit, chiar la Intrarea în peşteră. Ce mai, îşi împodobise şi el casa, ca sătenii la venirea primăverii, îşi pregăti şi straiele pentru drumul lung ce-l avea de făcut, ca în fiecare an. Mergea la întâlnirea de pe Muntele Sfânt... unde întemeietorii se strângeau la sărbătoarea înnoirii firii, prilej de rugă şi bucurie.
Acum, stătea şi se odihnea în razele călduţe ale soarelui... chiar aţipi oleacă. Noaptea ce trecuse stătuse treaz, de veghe la căpătâiul copilandrului, pe care doi părinţi îndureraţi i-l aduseseră pe-nserat, învelit într-o pătură.
Doar zece primăveri apucase băiatul şi acum, deodată... se lă-sase moale, fără grai şi intrase într-o stare ce părea a fi somn; res-piraţia abia se mai simţea, iar la chemările îngrijorate ale părinţilor nu mai răspundea. Cei din sat au încercat să-i dea de leac, dar nu au reuşit. Şi-atunci părinţii luară copilul într-o pătură, îl urcară pe spinare şi aşa, cu lacrimi şi durere, ajunseră sus pe munte, la peş-teră. Nici nu ştiau cum; dar aici le era ultima speranţă.
Călugărul privise băiatul lung, îl mângâie pe căpşor apoi, ridi-cându-se şi uitându-se spre părinţi, întrebă:
- Ce vorbe cu supărare aţi slobozit şi cu cine?
Printre suspine, femeia începu a spune de ceva oameni din sat, cu care avuseseră unele de împărţit şi nu se înţeleseseră prea bine; aceia ziseseră nişte vorbe grele... şi vorbele l-au ajuns pe băiet. „Da ce vină are el, că-i încă prunc şi nevinovat; să suferim noi, da el să trăiască!"
Bărbatul sta doar cu privirile în jos, nezicând nimic, măcinân-du-şi parcă durerea.
Dând din cap a dojana, Călugărul porni a zice cu tristeţe:
- Oameni mari ce sunteţi! N-aveţi minte nici cât un boboc. Răul
din vorbe n-ar putea fi, de n-ar zăcea întâi în om. Acolo-şi f;i<;<>

A'\

veacul, zise, arătând spre cei doi, şi de acolo îşi scoate colţii. Şi-i muşcă deseori pe cei mai nevinovaţi, mai fragezi... mai curaţi. Că de v-ar apuca pe voi, nici n-aţi băga de seamă; aşa, suferiţi pentru prunc... poate veţi înţelege ceva. Parcă vouă v-am zis nişte lucruri, acum câţiva ani în urmă, pe când vă sfădirăţi iară cu nişte megieşi, iar omul tău îşi rupsese piciorul, nu-i aşa, femeie?! N-aţi înţeles nimic şi uite unde aţi ajuns. Acum, nu-i aşa de uşor... şi de n-oţi face întocmai cum voi spune... nu ştiu, zău, ce-o fi cu copilul!
- lartă-ne, întemeietorule, şi ajută-l pe ăsta mic! Om face întoc¬
mai!
- Cerul şi oamenii trebuie să vă ierte, aşa că faceţi bine şi
duceţi-vă înapoi în sat, acum, pe întuneric. Să vă rugaţi tot drumul
pentru băiet şi pentru sufletele voastre, să v-ajute Zalmoxe şi să vă
lumineze. Faceţi apoi bine de vă împăcaţi cu tot satul, şi cu cel
vecin, lăsaţi bucurie pe unde aţi supărat... rugaţi-vă de iertare pen¬
tru cele făcute sau nefăcute, dar gândite - cu mic, cu mare să vă
împăcaţi... să fiţi ca fraţii buni şi să nu mai lăsaţi ca gândul şi vorba
rea să se oploşească printre voi.
Pe băiet lăsaţi-l aici. O veni singur înapoi, când toate or fi bune pe la voi. Acum, duceţi-vă!
Şi, lăsându-i cu gândurile lor, se aplecă peste băiat. Orele nopţii le-a petrecut în veghe tăcută la capul lui. Opaiţul ardea într-un colţ, aruncând o lumină caldă şi plăcut mirositoare... Călugărul, cu mâinile ridicate spre cer, era ca o statuie a rugii pentru viaţă; din când în când, cobora mâinile şi le trecea încet deasupra băiatului, de la cap spre picioare, parcă mângâindu-l pe neatinse, într-un târ-ziu, îşi puse amândouă palmele pe capul copilului şi stătu aşa, cu căpşorul între mâini, o vreme... nu ştia cât, doar că prin crăpăturile de la intrare începuseră a intra zorii. Obrajii băiatului prinseseră puţină roşeaţă, iar respiraţia uşoară începuse a arăta un somn liniş-titor şi adânc. Abia atunci Călugărul se ridică şi ieşi să întâmpine soarele, ca-n fiecare început de zi. Primele raze alergau deja pe boltă, vestindu-i ivirea neîntârziată şi împingând cu străşnicie de o parte vălurile întunericului.
Cu faţa spre astrul luminii şi-al căldurii vieţii, mulţumi Cerului pentru băiat, apoi se aşeză pe scăunel, sprijinit de stâncă, în bătaia soarelui, să se odihnească.

Când se trezi, soarele făcuse ceva drum pe boltă, iar în faţa lui, privindu-l curios, sta un băietan într-o cămeşuţă lungă, ce se ivea sub blana trasă pe umeri. Avea părul ciufulit şi ochii mari; văzându-l CĂ se trezeşte, prinse a întreba:
- Ziua bună, Moşule, da mata cine eşti?
- Bună să-ţi fie inima şi curat sufletul, voinice! Care va să zică
voieşti a şti cine sunt, în rest totul e clar, nu-i aşa?
- Ba armai fi de întrebat, da... cine eşti, de nu te cunosc... că
mie tot timpul îmi place să mă uit la oamenii ce trec pe drum şi pe
mata nu te-am văzut!
-Apoi, dragul moşului... mai mare mirarea la anii tăi să nu mă cunoşti... da ştii? eu nu-s de pe-acilea.
- Apoi aşa zi, de-aia nu te-am mai văzut!
- Da aşa bine îi ştii pe toţi?
- Aşa, că şi mămuca mă mai întreabă de câte cineva, sau de
vreun copil al cui îi. Şi eu îi zic. Ai mei spun că am ceva „ţinere de
minte".

- Măi, da isteţ mai eşti, flăcăule. Dar nu mi-ai spus cum te
cheamă şi câţi ani ai?
- Mă cheamă Cosmin şi am zece ani, zise mândru băiatul,
ridicându-se un pic pe vârfuri. Da pe mata cum te cheamă?
- Păi mie zi-mi Moşu, aşa cum ai apucat... Moşu de ia munte.
Noroc că nu m-ai întrebat câţi ani am, că nu le mai ştiu numărul.
-Apoi, se şi vede... ai părul nins de-acuma.
- Da, sunt vechi de când lumea, zise Călugărul şi se pomeni
un pic jenat şi dorind a se privi în unda albiei, să vadă: chiar aşa
arăta de bătrân?! Doar abia trecuse pragul a patruzeci şi cinci de
primăveri. Ce-i drept, părul începuse a i se albi de timpuriu. „Ei,
nsta-i acum. Parcă aş fi muiere!" Dar tot îşi netezi uşor pletele,
dorind a se prezenta mai bine în ochii copilului. Acesta nu-l mai
privea, ci-i povestea niscaiva isprăvi cu prietenii lui dejoacă... vor¬
bea, râdea cristalin, ba se ridica s-arate ceva, iar se aşeza... era
/globiu şi plin de viaţă, iar Călugărul, privindu-l cu drag, mai mulţumi
o dată Cerului pentru ajutor.
Şi, pe când vorbeau ei aşa, prieteneşte, dintr-o latură apăru tiicticos Suru, cu o crenguţă uşor înverzită în bot. Copilul nu-l văzu docât când ursul fu deja lângă el, atunci dădu un ţipăt şi se întoarse •„i fugă. Călugărul întinse braţul trăgându-l cu blândeţe la el.

- Păi, măi voinicule, aşa te sperii tu de uşor? Nu vezi că-i un
urs blând care ţi-a adus în dar o crenguţă nouă de zmeură?! N-are
încă fructe, dar el nu ştie că omul nu mănâncă frunze şi lăstare
tinere. El îţi dă ce-i place lui! la uită-te la mine şi fă la fel!
Şi, cu mâna cealaltă, începu a mângâia ursul pe cap, pe frunte, pe după urechi şi acesta începu să mormăie de plăcere, tolănin-du-se cuminte la picioarele lor; ba chiar se săltă de-şi puse botul pe opinca prietenului. Timid întâi şi cu frică, băiatul întinse o mână şi atinse blana animalului apoi, când văzu că nu păţeşte nimic, prinse curaj şi începu a-l mângâia mai îndelung. Ce mai, după vreun pătrar de ceas, copilul sta călare pe spatele ursului şi-l scărpina pe unde apuca, iar animalul se întindea leneş, mai cerând încă, ridicând când o labă, când pe celelalte, tolănindu-se mulţumit.
Călugărul se amuză un timp privindu-i apoi, amintindu-şi că nu făcuse baia de dimineaţă, porni cu cei doi, acum prieteni, spre izvor. S-au stropit, s-au curăţit în apa curată şi limpede, apoi au tras o goană, cu ursul după ei, prin pădure, să salute brazii.
- Am să-ţi povestesc eu multe despre ei, fiule, dar acu mân-
gâie-i repede şi hai fuguţa de-om mânca ceva, că-i fi flămând!
Pregăti un ospăţ pe cinste în faţa peşterii, la soare, cu miere şi pâine caldă adusă de câţiva ciobani ce trecuseră pe când dormea, şi i-o puseseră pe masă. îi mai lăsaseră lapte de capră şi brânză de la oile turmei, aşa că avură din belşug; Suru nu pofti decât la fagurii aurii şi în cele din urmă... apucă şi un codru de pâine.
Ziua trecu pe nesimţite cu vorbă, râs şi veselie. După un timp, ursul plecă, dând din cap a mulţumire, iar ei, bărbat şi copil, se aşezară la sfat, povestind despre multe: despre brazi, de felul cum vorbesc ei, cum suferă pentru durerile oamenilor şi neînţelegerile lor.
l-a vorbit despre curajul şi tăria ghiocelului care, gingaş cum e, învinge zăpada, i-a arătat un gândăcel ce se dezmorţise şi pornea la treabă... i-a vorbit despre triumful vieţii şi al binelui.
Multe au vorbit, dar în sufletul Călugărului era o nedumerire: „De ce copilul nu întreba nimic de părinţii săi?" Aşa că seara, după ce toate erau la locul lor, îl iscodi pe băiat:
- Dar, ia spune-mi, Cosmine, că eu nu prea am înţeles, cum ai
ajuns tu, măi, taman aici la mine în vârf de munte?! Şi unde-s ai tăi?
S-or fi îngrijorând, ce zici?!

Moşule, nu ştiu prea bine cum am ajuns; ştiu doar că m-a c.uprins o fierbinţeală mare, apoi o ameţeală, de nu-mi puteam ţine capul drept şi cred... c-am căzut... i-am auzit pe ai mei zicând ceva tiw vraci. Am crezut că mă duc la vraciul satului, dar... nu mai ştiu nimic. Tu eşti vraci, Moşule?
- Păi, ştiu şi eu ce să zic... cred că sunt un altfel de vraci. Eu
mă rog ca Lumina din Cer să-i vindece pe oameni de relele din
lâuntrul lor; nu fac eu mai nimic. Le mai dau ceva ierburi de pe-aici
să-i ajute... dar asta ierburile o fac. Şi totul ajută, dacă omul îi por¬
nit spre bine! la spune-mi ceva de părinţii tăi - dar, observând tris¬
teţea ce se lăsase pe ochii copilului, schimbă iute vorba - desigur
că-s oameni de treabă şi te aşteaptă! Spune-mi altceva, îţi place
aici, la munte?
Chipul copilului se-nsenină şi zise deodată:
- Place! Că doar satul nost e pe munte, mai încolo... cred! Dar
aici, e altundeva... e mai sus... mai aproape de Cer.
- Ai dreptate, aici e mai aproape de Cer. Ai vrea să stai cu
mine, câtva timp?
- Vreau. Să mă joc cu ursul, cu brazii.
-Ai să-nveţi să te joci şi cu alte animale, de vrei... şi cu stelele!
- Cu stelele? D-apoi cum?
- Hai, vino lângă mine.
Stând unul lângă altul, pe piatră, înveliţi în blană, cu privirile agăţate de Cer, urmăreau ei mersul licuricilor stelari. Şi Călugărul îi arăta ba într-o parte a boitei, ba în alta, descifrându-i figuri şi în-tâmplări, povestindu-i despre stele şi mesajul lor de dragoste pen-tru oameni. Cum dăruiesc ele, fiecare în felul ei, o rază din sufletul lor pentru fiecare viaţă, la începuturile ei. Şi se vorbesc una cu alta, înlănţuindu-se într-un chip deosebit, pentru fiecare om în parte, ca să-l ajute pe calea destinului lui, să meargă drept spre Soare.
- Ştii tu, Cosmine, sunt unele stele care au aşa... ca o vărguţă!
De rătăceşti calea şi te apuci de niscaiva năzdrăvănii, de calci Legea,
odată te ating... ca să bagi de seamă! La început uşurel, apoi...
- Şi tătuca... porni a zice băiatul, apoi se opri ruşinat.
- Ei lasă, că n-o mai fi ce--a fost! Acum eşti ca nou! - îl mângâie
Călugărul, alinând durerile amintirii. Vezi tu steaua aceea, ce stră¬
luceşte parcă spre tine...

- Care, moşule? Cea de stă atârnată de vârful muntelui din
zare?
- Acela nu-i munte, Cosmine, acela-i un nor. E drept, că sunt
clipe în care toate-s împreună... Dragul moşului, uite, aceea care-i
mai strălucitoare, puţin mai spre bârlogul ursului. O vezi?!
- Ce nu zici aşa! Păi aceea parcă-i cea mai mare şi mai faină.
- Toate-s minunăţii, dar aceea e „Luminătorul de seară". De ne
trezim la vreme, om vedea şi „Luminătorul dimineţii". Una-ţi zice:
„E timpul de culcare. Să-ţi fie somnul lin şi odihnitor", iar cealaltă:
„Hai, trezeşte-te, omule! începe o nouă zi! Să ai parte de bine!"
-Adică, ea e o stea bună, nu din cele cu vărguţa...
- Dragul tatei (şi Călugărul simţi foiala bucuroasă a copilului,
lângă el), toate sunt bune, numai de om depinde cum le înţelege.
- Cum adică?
- Păi, ia uită-te atent la steaua aceea, ce stă în capul drumului
de la celelalte două, le vezi? Ei, ia uită-te... dar aşa, cu dragoste...
ei, ce simţi?
- Moşule, crezi că stelele vorbesc?
- Tu ce crezi?
- Păi, îmi pare că-mi zice că i-s drag. Crezi că poate fi bunuţa
mea, ce s-a prăpădit acu câţiva ani?
- Nu-i bunuţa ta, dragule, ea s-a dus la locul ei, lângă ceilalţi
din neam, pe lângă Zalmoxe. Dar să ştii, aşa cum îşi iubesc mame¬
le copiii şi străbunii nepoţii, ba chiar mai ceva, ne iubeşte toată firea
pe noi, oamenii.
- Crezi că mă iubesc şi pe mine?
- Mai ales! Că eşti încă crud şi n-ai apucat a face rele.
- Ba, am rupt ceva crăci dintr-un copac în care m-am suit şi...
am căzut!
- Păi vezi, te-a certat falnicul în felul lui, dar aşa-i că n-ai păţit
mai nimic din căzătură?
-Aşa-i! Doar m-o durut, uite-aici... şi băiatul îi arătă umărul.
- Te-a scoborât şi te-a dus cu ramul până jos. Păi vezi, ce grijă
a avut de tine!
- Nu m-am gândit la asta!
- Să fii atent mereu cum răspunde împrejurul la toate ale tale...
şi la pozne şi la vorbe, ba chiar şi la gânduri.


- Crezi că de-aia o vărsat mămuca apă din cea de pe foc pe
dânsa, când a zis de tătuca că-i la fel de aspru şi mai rău ca bradul
din curte?!
- D-apoi cum! A greşit mamă-ta! Dar cred că era supărată de
vreo pricină...
- Ei, mai mereu... da să ştii că-i tare hărnicuţă şi bună în rest.
- Da, aşa-i, Cosmine, şi cred că tare te mai iubeşte!
- De unde ştii, moşule?
- Păi am văzut-o cum plângea când te-a adus. Mai mare jalea!
- Să ştii că mă iubeşte! Şi băiatul dădu îngândurat din cap,
dorind parcă a se convinge singur.
Şi Călugărul nu se putu opri să nu-i mângâie căpşorul buclat şi fruntea limpede.
- Ei, copile, da nu mi-ai povestit ce ţi-a zis steaua...
- N-am înţeles prea bine, decât c-am simţit... aşa ca la bunuţa
în braţe! Şi să nu râzi, dar parcă chiar avea braţe şi steluţa de sus.
- Nu râd deloc. Acelea-s raze. Uite-aşa trimit ele dragostea lor
spre fiecare pământean; dar pentru că nu le vede oricine, oricând,
oamenii trec şi nu înţeleg darul.
Copilul sta cu ochii mari, deschişi, încercând parcă să cuprindă deodată toate înţelesurile imensităţii. Deasupra, bolta înstelată se sprijinea pe umerii lor.
Şi ei stăteau... un bărbat şi un copil, suflet lângă suflet, cerce-tând nemărginirea.
într-un alt colţ al lumii, tot pe un vârf de munte, la intrarea unui templu falnic ce părea ieşit din stâncă, cu coloane meşteşugit rotite completându-i măreţia, un bărbat privea şi el stelele, căutând răspunsuri, îi răsunau în suflet şi în minte cuvintele sfinte ale Zend-Avestei, înscrise pe piei de oaie, pe care tocmai le citise în camera lui de taină, şi acum căuta profunzimea înţelesului. Şopti: „Cuvântul însufleţit al lui Ahura Mazda e cel ce domneşte peste lume. Toţi tre¬buie să trăim întru spiritul lui! Ahriman este doar aparenţa lucrurilor •..i umbra lor".
Şi omul privi crestele munţilor din zare, acoperiţi de coroanele > i-Hrilor, la câmpia ce se desfăşura parcă la poalele muntelui; .icolo

în întuneric, cu palmieri, gazele şi păduri de portocali, cu trombele de praf ale stepei, toate acestea până la apele Mediteranei şi la malurile Indusului, toate erau ţara lui, imensă şi maiestuoasă... regatul Persiei.
Aici se aşezaseră, venind din miazănoapte, vechea rasă a arienilor. Aici, marele Zaraîhustra a auzit vocea Cuvântului Solar şi i-a văzut stălucirea... aici, Stăpânul Spiritelor şi Regele Regilor i-a apărut în chip omenesc, pe un tron de foc, înveşmântat în frumu-seţe, putere şi lumină... aici au fost rostite slovele înscrise apoi în foile Zend-Avestei. în ele era scris că un mare eveniment se apro-pie pentru întreaga omenire, şi bărbatul căuta descifrarea.
Cu mâinile sprijinite de stâncă, simţea parcă şi pregătirea pământului; era ceva, ca o emoţie care răzbătea din adânc. Şi tot la fel venea şi din Cer; din felul în care stelele începeau cuminţi să se orânduiască, ca sunetele într-o melodie; cântau ceva... şi el nu desluşea bine ce.
Oftă adânc, se ridică şi intră în templu, închinat zeului Soare, acesta avea deschideri mari spre lume şi spre zare. Merse încet pe drumul ştiut şi intră în odăiţa lui de taină unde, răvăşite pe masă, zăceau înscrisurile sfinte.
O flăcăruie lumina discret încăperea şi el luă dintr-o punguţă nişte tămâie frumos mirositoare şi o presără peste foc. Stătu un timp cu privirile în lumină, adunând în sine adierile parfumate; mai aranja un pic coroniţa de flori proaspete ce-o punea zilnic pe altar şi se întinse în patul lui, pe nişte blăni de urs, să se odihnească.
Lumină şi umbră... flăcările dansau, născocind fantasme ce apoi se topeau în neant. Era cald şi bine... era pace şi-n suflet. Stătea aşa de-un timp, pierdut în gânduri, când dintr-odată încăperea se lumină brusc, ireal... şi-n faţa lui se-nfiripă din raze o siluetă... se apropie... şi-l văzu cu cutremur mare pe cel pe care-l admira atât, dorind să-i fie asemeni... înfăşurat în piele de tigru, Zarathustra. Avea într-o mână toiagul şi în cealaltă un pocal de aur. Flăcările prinseră parcă viaţă în dansul lor graţios şi un miros nou, îmbătător cuprinsese încăperea.
Zarathustra se apropie şi, lăsând pocalul pe altar, vorbi:
- Melchior, de acolo, de sus, am auzit întrebarea ta, am simţit zbaterea şi tulburarea sufletului tău... şi am venit! Te întrebi cum
fin

•,.vţi ajuţi poporul, tu Mare Preot? Cum să lupţi mai bine cu cel <:<: şi ţese intrigile în adâncurile întunecate ale firii?! Am venit să-ţi rrtspund: într-un singur fel - aprinzând în pacea sufletului tău Soa-rnle Viu, mult mai strălucitor decât cel ce luminează verile - soarele lui Ahura Mazda, Soarele Iubirii şi al Dreptăţii! Atunci Ahriman, demonul întunericului, nu va mai avea putere asupra ta. învaţă-i pe oameni Puterea Iubirii - aceasta este Lumina Adevărată şi, odată aprinsă în suflet, ea nu se mai stinge niciodată, luminând străfun¬duri de cuget şi alungând pornirile rele.
Melchior asculta şi fiecare cuvânt al profetului se săpa adânc în carnea şi simţirile sale.
Zarathustra continuă:
-Ai simţit bine! Se apropie un ceas hotărâtor în măreţia lui... pentru toate neamurile pământului... chiar dacă ele nu ştiu nimic. Ahura Mazda, Părintele Luminilor, îşi va trimite Fiul Său iubit aici, l>o pământ, printre oameni... să le fie de folos! El va fi Marele învă¬ţător al omenirii... Dintr-o fecioară se va naşte un Zeu... cel mai mare dintre toţi.
-Aş vrea să fiu acolo, să-L văd... să-L cunosc... să mă închin Lui!
- Dacă doreşti cu tot sufletul, ai să fii!
- Dar care-i clipa Venirii, ca să mă pregătesc? Cum am s-o ştiu?
- Răbdare! Te voi călăuzi la vremea potrivită. Până atunci, pre-
fjrtteşte-ţi sufletul şi cugetul!
Zicând acestea, îi zâmbi şi se topi parcă în lumină. Melchior Irosări, întinse mâna spre el... şi se trezi. Era singur, în odăiţa lui. So ridică şi-şi frecă ochii, dorind parcă să înlăture vălul nălucirilor; iipoi privi de jur-împrejur.
Era întuneric, doar flăcările dansând, ardeau în altar, lumina lor dostrămând ţesătura de umbră... şi acolo, lângă foc... chiar în faţa ochilor lui... strălucea darul profetului, mărturie tăcută a trecerii. „l)(îd n-a fost vis! Voi pregăti cea mai fină pulbere de aur şi-o voi pune în pocalul lui Zarathustra - acesta va fi darul meu pentru Fiul l iiminii, Fiul Soarelui!"
Şi rămase gânditor, visând la clipa cea mare, cu pocalul strâns H K ia inima lui.
Va urma.
Al IV-lea Mag - Alexandra Dumitriu

2 comentarii: