duminică, 14 august 2011

Valahii - descendentii directi ai pelasgilor, civilizatorii lumii


Pelasgii, sau protodacii sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, dupa unii cercetatori chiar, cei mai vechi locuitori ai Terrei (D. Balasa - Noi nu suntem urmasii Romei). Anticii îi mai numesc si hiperboreeni, ceea ce atesta constiinta identitatii acestor termeni, a sensului lor, si despre acestia vorbesc miturile.
N. Densusianu în “Dacia preistorica” Bucuresti 1913, pag. 988, spune ca “primul om pamântean, întemeietorul semintiilor pamântului” homus universales, identic cu Adam, a fost Pelasg - (Munteanul, sau Uranus).
Acesta a întemeiat neamul pelasgilor care si-a întins stapânirea pe un teritoriu imens. Consideram lucru absolut posibil, daca luam în considerare ceea ce spune S. Coryll în opera “Valahii în Cartea Genezei ”.
Acesta arata, ca si Biblia, ca înainte de deriva continentelor, pamântul era o insula înconjurata de ape. Mitul omului pelasg înregistreaza prezenta acestuia înainte de potopul lui Noe.
Superioritea omului pelasg e surprinsa tot în mituri; acestea - cum spune Rene Guenon - sunt cele mai durabile creatii în timp, ale caror învelisuri ascund miezul adevarului pierdut si neînteles de mase, dar tocmai prin aceasta având asigurata fiintarea.
Initiatii sunt chemati sa descifreze acest miez, al miturilor care - cum spune si Mircea Eliade în “Mituri esentiale”, reprezinta sacrul, reiterând timpul ab origine, în ritualuri încifrate.
Cu alte cuvinte sa dam crezare miturilor, caci altfel ar trebui sa-l scoatem din istorie pe Schliemann, pe care istoricii sobri, savantii îl numeau ”biet diletant cu idei fixe” si totusi acesta a descoperit Troia.
Valahii sunt mentionati chiar în ”Cartea Facerii” din Biblie. În versetele 11 si 12,cap. 2, Moise spune ca din Eden iesea un râu care uda Raiul si care se despartea în patru brate, iar unul dintre ele se numea Fison si înconjura Tara Havila.
Efrem Sirul sustine ca Fisonul este Danubius. Un autor anonim , într-o lucrare din sec al V-lea, al VI-lea intitulata “Despre cele patru fluvii ale Paradisului” preluând informatii de la înaintasi, printre care si amintitul Efrem Sirul sec. al- IV-lea, ori ale lui Severian, episcop de Gabala, spune ca Danubius este numit Fison , iar locuitorii se numesc fisoniti; ”Leon Diaconul, în sec. al X-lea, participant la expeditia împaratului Vasile al II-lea, supranumit ”Filosoful” sau “cel Întelept”, împotriva bulgarilor, scria despre “Istrul, numit Fison’’, acesta fiind unul din fluviile “care curg din Eden” (Valahii în Cartea Genezei de,S.Coryill). Dar sa lasam sa vorbeasca autorul citat:
“Tara Havila, pe care iudeii o scriu Havilah ,este evident anagrama pentru lexemul VLAHIA(H). Adaugând articolul hotarât proclitic ”ha” în adaptarea la structura limbii daco - române de mai târziu, silaba “ha” trece la sfârsitul cuvântului, devenind articol hotarât pentru feminin, haVilah devenind VLAHIA”.
Noi consideram mai aproape de adevar parerea autorului citat “ca a existat înca din vechime si denumirea de VLAHIA, pe care evreii au articulat-o si, iotacizând consoana –v- ajung la forma VILAH .
În timp, copistii, nemaiîntelegând cuvântul initial, au interpretat aceasta varianta ca nume de tara, si au articulat-o înca o data, devenita HAVILAH - forma din Biblie HAVILAH”.
Se pune întrebarea fireasca: cine sunt locuitorii cei mai vechi ai acestei tari?
Anticii vorbesc de o populatie straveche numita aviii.Acestia sunt mentionati prima data de Homer-Iliada-Cântul-al XIII-lea - când Zeus plecând de la Troia, trece cu privirea peste popoarele întâlnite-tracii moesii si aviii.
Acestia sunt protodacii,pelasgi .Ramâne sa demonstram.
Homer îi caracterizeaza ca pe “cei mai drepti dintre muritori”, înainte cu trei secole ca Sofocles sa aminteasca de geti si de Herodot (Istorii IV ), care le va spune “cei mai drepti dintre traci”.
Consideram ca în adevar aviii sunt locuitorii Tarii Havilah (Vlahia(h).
E vorba de havilahii –avilahii-aviii-lahii,adica aviii din Tara Lah(Vlah).
Strabon (Fontes Historiae Daco-Romane Buc. Pg. 227) îi considera sciti, dar el se refera la skistai - cei ce duceau o viata ascetica. Arian vorbeste despre acesti skistai, ca despre niste asceti.
De altfel termenul de skyti, folosit pentru populatia daco - geta, s-a pastrat mult dupa asimilarea scitilor - chiar si V. Pârvan procedeaza la fel.
Încercam sa-i urmarim, mai departe. Ion Coman în studiul ”Nemurirea la traco - geto - daci”, îi considera geti.
Cu timpul termenul sufera o modificare, pastrându-se partea care-i defineste, adica cei din Tara Lah, adica lahii.
Pe acesti lahi, denumiti si lai - printr-o fireasca evolutie fonetica, având în vedere legea comoditatii în vorbire, îi aminteste chiar Tucidide - III, 96.
De la Stephanos din Bizant, aflam ca aceasta populatie e amintita din sec. al V - lea î.e.n. ca batându-si moneda proprie si, ca fiind transferata pe teritoriul histrian, între anii 198-246 e.n. odata cu besii.
Mai târziu îi gasim atestati în sec. al VI-lea e.n. la Procopiu (“Despre Edificii”, V, 8), ca fiind trimisi de împaratul bizantin Iustinian în Asia, pe Muntele Sinai pentru a construi o manastire - fortareata, cu scopul de a apara Palestina de sarazini; aceasta va fi manastirea Sf. Ecaterina, pentru care împaratul amintit a dislocat cam “100 de sclavi ai Romei cu sotiile si copiii lor” - dupa cum spune Eutichius, patriarh al Alexandrie 933-940.
La anul 1626 sunt semnalati în niste însemnari ale lui Thomas Herbert, citat de Marcu Beza, care, la începutul secolului trecut, viziteaza aceste locuri si întâlneste chiar ultimii urmasi ai acestei populatii, care mai stiau ca vin din Tara Lah si ca au fost crestini.
În memoria bastinasilor ei sunt recunoscuti sub denumirea de vlahi—asemenea sunt considerati si de vizitatori.
Relativ recent, pe 8 iulie 2005, postul T V. Senso a transmis o emisiune în care ieromonahul econom Iustinian Stoica, vietuitor al Athosului la schitul românesc Prodromu de 24 de ani, povesteste despre un pelerinaj facut în anul 1981 la locurile sfinte. Ajunge si în pustie la Manastirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai.
Staretul i-a aratat si locurile din împrejurimi, unde erau niste metoace,care erau locuite de beduini si care deserveau manastirea. Când au auzit ca este român, unul a spus :io român.
Descoperim, cu emotie, faptul ca acesti oameni pastreaza amintirea originii lor ,pe care si-o asuma si dupa 1400 de ani Al. Suceveanu în vol. ”Stramosii poporului român, daco-getii” - Edit. Politica, Buc. 1980, spune ca laii sunt vechi trib trac.
Privind în urma, constatam, cu uluire, ca populatia numita vlahi, cu variantele aviii, lahii, laii e consemnata din timpurile mitice biblice, trecând de la Homer, sec al XIII-lea î.e.n, la Tucidide sec. al V-lea î.e.n, transferati în Skytia Minor - Dobrogea de azi în sec. al II - III - lea e.n., trimisi în Palestina în sec. al VI-lea e.n.
Îi urmarim cu emotie pe acesti vlahi mai departe pe firul vremii. Cecetatorii contemporani, sau din ultimele doua secole, gasesc lexemul V(A)LAH, atestat târziu, în sec al -X - lea, mai exact în izvoarele bizantine.
Istoricii spun ca prima mentiune scrisa a termenului e în anul 976 la Kedrenos, sub formula de – Vlahii drumeti - sugerând ocupatiile - oieritul si comertul. Lucian Pavel, în studiul intitulat “Despre semnificatia cuvântului VLAH”, aminteste aceasta data.
Iata ca-l aflam cu surprindere, într-un fascicol publicat de Marcu Beza în 1934 (Academiea Româna - Memoriile Sectiunii Literare - Seria III - Tomul III - Mem. 3) cu titlul “Biblioteci manastiresti la Muntele Athos”, semnalat într-un un manuscris la Manastirea Constamonitu intitulat “?st?????? ?????” , care cuprinde însemnarea ca “pe vremea iconomahilor, adica 726-727, monahii risipiti la Muntele Athos, înainte de cladirea manastirilor, îsi dau silinta a crestina pe VALAHI”.
Sunt amintiti autori greci ca Gherasimos Smirnaclis care “sunt interesati a socoti pe vlahi - emigranti de peste Dunare. Dar ca nu-s ei niste ciobani oarecare, ci o natiune aparte, reiese din pomenirea lor alaturi de alte semintii ca Righinii, Sagudatii”.
(M. Gedeon ‘’O”. Athos, Constantinopole 1885, pag.315).
Întemeindu-se pe surse foarte vechi, egumenul Teodorit, al carui scris e mai recent, spune chiar ca misiunea de crestinare, despre care vorbeam mai sus, a dat roade deoarece “dintre vlahii crestinati unii s-au dedat pustniciei, pe colinele Samariei, deasupra Manastirii Esfigmeni, poate când ea nu fiinta înca în vremile de demult”.
Iata ca se mai gasesc documente, care aduc atestarea Valahilor, cu exact doua secole si jumatate mai devreme , si scoase acum la lumina.
În anul 885, împaratul Vasile Macedoneanul, “ca urmare a tendintei de a se consacra Muntele Athos, retragerii monahicesti”, a împiedicat pe valahi sa intre cu oile pe munte.
În anii, în secolele ce vor urma se va acutiza conflictul între monahii de pe munte si vlahii pârâti la Împaratie.
Asa aflam ca si împaratul Leon Înteleptul a întarit si el aceasta porunca de oprire în anul 911.
Urmeaza si alte mentiuni, alti ani: împaratul Constantin al IX - lea Manomahul 1042-1054 a fost nevoit sa-i alunge pe vlahi, care se strecurau cu turmele si nevestele lor pe munte.
Întâmplari asemenea sunt consemnate de un manuscris grec al manastirii SF. Pantelimon, cu titlul‚ “Scandalurile petrecute la Athos prin anul 1088”, în care e vorba de plângerile calugarilor de valahii, ce au patruns în inima muntelui, în timpul domniei împaratului Alexie Comneanul 1081 - 1118.
Urme ale sederii vlahilor în rastimpul dintre secolele al VIII - lea si al XI - lea pe Muntele Athos le gasim în numele caracteristice de localitati: Calita, Soti, Izvor.
Rezulta clar cine erau locuitorii dintotdeauna ai acestor meleaguri; asa se si explica desele incursiuni cu turmele pe munte.
Vlahii îsi cunosteau si istoria si drepturile, stiau ca acest teritoriu este si a fost al lor de la începutul lumii.
Dar nu ne putem imagina ca aceasta “natiune”, n-a existat si înainte de aceste referiri – e vorba de o locuire a acestor meleaguri, neîntrerupta.
Cu mult înainte de patrunderea crestinismului în Muntele Athos, acesti vlahi au trait pe aceste meleaguri ale lor, mentionate înca de pe vremea marelui Galer Împaratul dacilor, care a desfiintat Imperiul Roman, constituind Imperiul Dac, la anul 305 si care “n-au migrat în nici o parte; au ramas pe vatra lor ancestrala, ei fiind izolati de migratorii sedentarizati” (Basmul romanizarii -D.Balasa, pag.19).
E timpul sa tragem o concluzie.
Dupa retragera aureliana sec al III –lea e. n., unii asa-zis istorici au contestat drepturile românilor de a stapâni teritoriul pe care se afla si azi, aducând, ca argument principal, inexistenta documentelor vreme de 1000 de ani.
Secolele urmatoare, al IV-lea si al V-lea sunt evident marcate de retragerea în munti si printr-o îndârjita lupta împotriva barbarilor, dacii fiind organizati acum dupa legile gentilice, care n-au anulat luptele pentru apararea libertatii-viata ,transhumanta de-o parte si alta a Carpatilor n-a încetat. Dovada este faptul ca limba româna este aceeasi peste tot.
Romanii au ocupat doar un sfert din teritoriul dacic, dar nici limba dacilor si nici obiceiurile lor n-au fost cu nimic atinse.
Daco-românii au fiintat fara întrerupere pe teritoriile originare ; documentele exista-asa cum am aratat, Sunt semnalati valahii în sec. al VI-lea in vremea împaratului Iustinian-sub denumire de lai-lahi-pe Muntele Sinai.
În secolul al VIII-lea, mai precis, în anii 726-727, îi gasim mentionati în documentul amintit de la Muntele Athos.
Avem date cuprinse tot într-un manuscris de la acelasi munte, care se refera la prezenta vlahilor aici si în sec al IX-lea respectiv anul 885, adica e vorba de secolul al IX-lea.
Chiar înainte de anul 976-vezi Kedrenos- sunt mentionati vlahii în anul 911 si apoi izvoarele documentare sporesc.
Vorbim deci de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea , al X-lea al XI-lea ,al XII-lea; în secolele urmatoare date despre valahi gasim în documentele vremii ale bizantinilor ,ale ungurilor ,ori ale slavonilor si nu numai.
Venirea slavilor ne face sa ne punem întrebarea fireasca: de ce n-au ramas slavii în N Dunarii-daca au gasit teritoriul liber, cum sustin unii cercetatori? Sa nu le fi placut câmpiile întinse si manoase, sau padurile adânci, atât de bogate, ori poate apele si fluviul cu iesire la mare?
Adevarul este ca au gasit aici o populatie masiva, compacta care i-a împins peste Dunare, care a continuat sa existe neîncetat, cunoscuta de cei straini de neamul lor, ce-i înconjurau, sub denumirea de valahi.
Denumirea vlahilor în timpuri diferite
Din antichitate si pâna târziu în epoca moderna, ei sunt consemnati cu denumiri apropiate, în functie de aparatul fonator al vecinilor: aviii, lahii, laii volcae balaci, felahi, bolaci, bellovaci belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos si enumerarea ar mai putea continua.
Ne punem întrebarea fireasca: de ce au pastrat populatiile antice pâna la cele moderne aceste denumiri numeroase pentru VLAHI ?
Raspunsul e dat, desigur, de marea putere de iradiere a acestei populatii, care trebuie ca a reprezentat o civilizatie superioara.
Istoricii, cercetatorii si-au pus, pe buna dreptate întrebarea care este etimonul comun tuturor acestor etnonime.
Unii spun ca e imposibil a gasi acesta, altii se rezuma a declara ca termenul se constata pur si simplu la un moment dat.
V.Kernbach (“Universul mitic al românilor”) spune “ca s-a afirmat ca termenul vlah - valah ar fi numele românilor medievali, dinainte de slavi si i s-a atribuit etnonimul germanic walach”.
Mai departe, acelasi autor V. Kernbach declara ferm: “nu stim cum se autodenumeau straromânii; etnonimul de azi e o generalizare târzie”.
Lucian Pavel (“Despre semnificatia cuvântului VALAH”) considera termenul valah, derivând din denumirea unui trib celtic, walh, cu adj. wal(a)his, welitsch - welsch, preluat de slavi.
Termenul e mult mai vechi - îl întâlnim si la Caesar (“De bello galico”), cu forma volcae, fiind numele unui trib celtic, spune acelasi autor român citat mai sus.
De fapt, credem noi, e vorba de triburi daco - pelasge din toata zona de S.a Europei, pâna în N. Germaniei si în N. Africii, unde numele de walh, welisch welsch etc.sunt atribuite populatiilor ce vorbeau linqua prisca sau vulgata.
Noi consideram ca toate denumirile amintite au etimonul comun VALAH(US).
Toate derivatele etnonimului valah(us) se pot explica prin evolutia fireasca a legilor limbilor diferite.
Sa luam câteva exemple: slavii spun voloh –vloh- ne-o demonstreaza si antroponimele, aparent slave - Volosciuc, Volosiniuc, Vlosiuc etc. E vorba aici de nume de valahi carora li s-a adaugat sufixul specific slav-iuc, ecchivalent în limba româna sufixului -esc, întâlnit foarte des mai ales în Muntenia, dar si în celelalte provincii ale României.
Acest sufix provine din pelasgul - escunus care se traduce - neam cu, înrudit cu..-în cazul nostru - înrudit cu valahii. Se vede dar, cine erau acesti indivizi traitori în enclavele slave.
În Tara Româneasca, mai ales, sufixul – esc, e foarte prolific, formând prin derivare, cuvinte noi , în mod special antroponime, ce arata originea, de ex: de la Pop, Pop-escu, de la Ion, Ion-escu etc.
Asa - zisul germanic wal(a)ch – vine de la Valahus, ce primeste o terminatie specific germana, prin caderea terminatiei finale - us si înlocuirea cu una proprie ch, rezultând formele walach - welach, vezi si alte exemple cu aceeasi terminatie ,întâlnite si azi, precum – inertich - launtric, sau Ostereich -Austria).
De la etnonimul wal(c)h se ajunge lesne la formele celtice, dar si la cuvintele uzuale si azi în engleza : walas, walace, weles, welles, wels, etc.
Termenul etimon Valahus sub forma wels, îl folosesc nelatinii, în Evul Mediu pentru populatiile de origine asa-zis romana, pâna la formarea natiunilor denumite latine.
Asadar, acest lucru arata ca memoria colectiva a popoarelor a pastrat ideea de adstrat comun numit - impropriu – romanic, pelasgic în realitate, în Evul Mediu, pentru toate aceste popoare.
Alt exemplu: cuvintele ce au consoana initiala b –blaci, belaci etc. arata ca vorbitorii au aparat fonator ce percepe labialele, usor de confundat într-o vorbire fluenta, adica pe - v -, ca – b-, iar terminatia – ci - este o sonorizare a lui – hi – deci – de la v(a)lahi - la blahi - blaci etc.
Usor se poate explica si forma olac(z)i, prin afereza consoanei – v - din cuvântul valahi - si prin aceeasi sonorizare a terminatiei finale, grupul – hi - devenind - c(z)
Dar consideram suficiente exemplele date, pentru a admite ca am demonstrat ca etnonimul VALAH(US) - VLAH(US) este la originea celorlalte forme.
Acesta este, de altfel, cel cu care au fost numiti românii pâna târziu, în epoca moderna, cum am mai spus.
La ce ne duce acest lung incurs în istorie?
Întrebarea fireasca, care se pune : dar etimonul cuvântului VALAH care este ?
Taina tainelor
Vom începe a încerca a da un raspuns acestei întrebari, prin niste citate edificatoare: “Trebuie sa spunem ca din întreg vocabularul limbii române, cuvântul cel mai ciudat este acela de VALAH- ciudat cu atât mai mult cu cât el nu denumeste un obiect oarecare, ci e chiar numele sub care strainii au cunoscut pe români în întreg Ev Mediu, si în epoca moderna, pâna la sf. sec al XIX - lea, timp de peste 1000 de ani ” (S. Coryll - Valahii în Cartea Genezei).
“Nimeni nu stie nici când, nici de unde, nici cum a aparut acest cuvânt”.
Gh.Bratianu chiar sustine ca termenul e un subiect de controversa (“O enigma si un miracol istoric - poporul român”), lui nu i se poate da un etimon.
D. M. Pipidi îi atribuie origine celtica (Dictionar de istorie veche a României), “Dictionarul Enciclopedic” ( Buc. Edit. Stiint. 1998), gaseste acest etimon de origine germana.
Fugariu Florea (SC. Ardeleana Buc. 1970 vol III, pag. 35), vorbeste de o origine slava.
Cercetatori ai istoriei si ai religiilor vorbesc de prestigiul “extraordinar al termenului care a dus la aparitia si existenta lexemului V(A)LAH’’, care justifica uluitoarea forta de iradiere a acestui nume, din aria culturala bizantina, din Peninsula Sinai pâna în Germania, din Caucas pâna la Vatican.(S. Coryll,op. citata)
Etimonul cuvântului VALAH va face lumina în istoria daco-românilor si în cea universala.
Cu adevarat acest cuvânt ascunde în spatele sau un prestigiu urias, demonstrând totodata existenta neîntrerupta a locuitorilor celor mai vechi din lume, consemnati si de Biblie, cu ascendenta pâna în mitul Marelui Pelasg CEL Negru, sau cel Ceresc, ori Cel Nobil, simbolul unei civilizatii superioare, veche de zeci de milenii.
Încercam sa facem lumina asupra etimonului cuvântului VALAH; dorim sa aratam ca nu exista acea pata alba de 1000 de ani în istoria noastra, idee sustinuta si fluturata cu aroganta, de cei ce n-au radacini în aceste locuri, si ca înca o veriga solida din lantul continuu al fiintarii noastre, pe aceste pamânturi, va spulbera definitiv acele teorii fabricate de, mai ales, rau intentionatii din istorie, începând chiar cu antichitatea care, prin interesatii ei, vezi orgoliosii romani, au distrus intentionat dovezile vechimii si nobletii originii daco - românilor.
Ca altfel cum sa interpretam - daca nu prin ura si invidie, si greutatea de a recunoastere a unui stat, ce a întemeiat un imperiu, ca populatia lui a fost civilizata de stramosii dacilor?
Cum putem explica ca Roma are si istorici cunoscuti prin opera lor si poeti si geografi, a caror opera exista si azi etc., si ca grecii au pastrat si transmis omenirii mostre de civilizatie si cultura de exceptie, si nu numai acestia.
Numai despre daci tot ce s-a scris s-a pierdut si nu s-a scris putin - aproape toti anticii luminatii, din varii domenii, au vorbit despre daci, chiar influenta lor era, la un moment dat atât de mare, încât atunci când senatul nu reusea sa ajunga la o hotarâre, recurgea la parerea poporului scit (citeste daco - pelasg), la plebiscit. Si exemple ale implicarii dacilor în treburile interne ale romanilor pot continua.
Ne întoarcem sa vorbim despre etimonul cuvântului Valah.
Daca izvoarele scrise au fost pierdute intentionat, sau le-a distrus timpul cu vicisitudinile lui, apoi limba ramâne cea mai fidela oglinda a istoriei, ce nu poate fi masluita.
Desi de ani buni se vorbeste de înaintasii pelasgi ai daco - românilor si nu numai ai lor, totusi nimeni nu a reusit sa taie nodul gordian ,explicit, logic, stiintific.
Etimologia cuvântului VALAH
Acesta îsi are originea în cuvântul PELASGUS.
Sa urmarim transformarile fonetice datorate legilor impuse de vorbire în decursul timpului.
- Terminatia –us - a cazut - lege generala în aceasta trecere la noua limba daco - româna, si a rezultat forma PELASG(I).
- Grupul de consoane dure - sg, greu de pronuntat, se supune legii comoditatii în vorbire si, prin iotacizare, se ajunge la forma PELAH(I).
- Confuzia, usor de facut într-o vorbire fluenta, între bilabialele - p- si - v - a dus la forma VELAH(I).
- Prin atractia fonetica, a vocalei e - de catre - a - se ajunge la lexemul de baza si anume VALAH(I).
Pentru edificare: pelasgus - pelasg(i) - pelah(i) - velah(i) - valah(i).
Ne simtim datori a justifica titlul dat mai sus – si anume “Taina tainelor”.
Relevarea clara, în mod stiintific a etimonului Pelasg pentru Valah, deschide porti nebanuite spre gasirea, cu usurinta, a multor adevaruri, aflate înca în ceata, din istoria neîntrerupta a dacilor-pelasgi, sau din cea universala, putând aborda istoria omenirii întregi în conexiuni firesti în dezvoltarea tuturor populatiilor, sau cel putin a tuturor celor europene vechi.
Si orizonturile se deschid - ramâne sa fim deschisi si noi adevarului, oricât de greu ar fi sa ne desprindem de clisee, de rutina.
Noi credem ca etnonimul PELASGUS (terminatia în – us - e pelasga, nu latina), ar fi putut circula în paralel în antichitate si sub forma de VELASGUS, mai ales la etrusci, având în vedere ca etruscii sunt o ramura a pelasgilor, desprinsa printre primele de trunchiul comun si, luând în considerare unele toponime antice etrusce ca Vulci la N. de Tarquinia, sau Veii Vulca, localitate din care Lucius Tarquinius Superbus a chemat la Roma un sculptor etrusc, pentru a împodobi Marele Templu din Capitoliu, a lui Optimus Maximus Jupite; ori localitatea Volsinii în etrusca Velsna (“Limba si civilizatia etruscilor” - Edit. Stiin. Buc. 1997 de Giuliano si Larisa Bonfante).
Se poate usor demonstra aceasta evolutie fonetica; luam un ex: VULCI - VULCUS -VALCUS – VALACUS – VALASGUS-VELASGUS;de altfel traditia romana vorbeste de istorici etrusci care-si asumau originea valasga.
Dupa demonstrarea identitatii, ca sens, a celor doi termeni – PELASG-VALAH- , credem ca am adus si argumentul decisiv în a convinge ca, într-adevar lexemul VALAH(US) este etimonul comun tuturor variantelor etnonime, care au circulat în istorie ,în Evul Mediu, pâna în epoca moderna.
Despre relatia pelasg – valah – rumân - roman, nu ne-am propus a vorbi acum.
Credem ca demersul nostru a putut convinge de continuitatea daco - românilor în istorie, despre prestigioasa sa origine, ce urca pâna în mit si despre abordarea corecta a fenomenului istoric, respectând ADEVARUL.
Oricât de surprinzator ar fi pentru unii cercetatori români, sau chiar pentru straini, va trebui sa impunem acele adevarului, care fac lumina în trecut, dar si justifica prezentul, restituind natiunii române demnitatea, la care au atentat si înca o mai fac asa - zisii istorici, mânati de alte interese, decât evidentele istorice.
În ce ne priveste, credem cu tarie ca va veni si ziua când copiii nostri si copiii copiilor nostri vor trai mândri de neamul lor si de cei care, ca genialul N. Densusianu, si-au închinat viata, pentru a lumina calea spre acest adevar, ce ar trebui cuprins cu dreptate, pâna, si mai ales, în manualele scolare.
Prof. MARIA CIORNEI

2 comentarii:

  1. http://www.youtube.com/user/waffenSS87#p/c/0/QZU3bUyIUwg

    RăspundeţiȘtergere
  2. Faorte frumoasa melodia, patriotismul, in general, este sublim.

    RăspundeţiȘtergere