Surorile tablitelor de la Tartaria

Dacia, leaganul civilizatiei

In cursul lunii mai 2009, o viitura a raului Bistrita, produsa in zona localitatii nemtene Farcasa, avea sa scoata la iveala un foarte posibil atelier neolitic de confectionare a unor tablite inscriptionate, foarte asemanatoare cu celebrele tablite de la Tartaria. Ele s-au adaugat celorlalte artefacte care au fost descoperite de catre inimosul prof. dr. in istorie Dumitru Ionita, in punctul numit Vadu Rau, din localitatea pomenita mai sus, incepand cu anii ’80 ai secolului trecut, despre care s-a mai vorbit.

Descoperirea are o importanta deosebita pentru ca, iata, ea demonstreaza ca celebrele placute de la Tartaria, datate ca fiind mai “tinere” cu peste un mileniu decat cele sumeriene de la Djemdet Nasr, Kis si Uruk, considerate indeobste cele mai vechi forme de scriere din lume, nu reprezinta un caz izolat, accidental, ci o activitate cat se poate de organizata, desfasurata de locuitorii acelor vremuri de pe actualul teritoriu al tarii noastre. Din pacate, la fel ca si alte asemenea descoperiri de exceptie, nici aceasta nu s-a bucurat de atentia necesara din partea specialistilor romani. Aventura acestor incredibile “pietre” inscriptionate a inceput prin anii ’80 ai secolului trecut, cand profesorul Dumitru Ionita, in timpul unei recunoasteri de teren desfasurate in punctul numit Vadu Rau din localitatea nemteana Farcasa, a descoperit o serie de obiecte neolitice, cum ar fi: fusaiole, greutati pentru plasele de pescuit sau pentru razboiul de tesut, topoare slefuite din piatra etc.

Artefact care aminteste de Tartaria

Printre aceste obiecte, cateva i-au atras atentia in mod deosebit. Este vorba despre tablite din lut ars, unele de forme rectangulare, ovale sau rotunde, care prezentau pe una din fete diverse semne incizate: romburi franjurate, linii intersectate, ce constituiau suport pentru alte linii mai mici asezate in rand, diverse puncte scobite etc. In decursul anilor, erodarea malului drept al Bistritei a continuat, prilej cu care au tot iesit la iveala alte cateva zeci de asemenea tablite, numarul lor ajungand la 120, toate purtatoare ale unor insemne protoliterate, dupa cum crede profesorul Ionita. “Unele dintre ele sunt confectionate din lespezi de piatra de forma rectangulara, peste care s-a asternut un strat fin de argila, care a fost incizat cu semne dintre cele mai variate. Printre ele se afla si un pandantiv amuleta, similar aceluia de Tartaria, care are doua orificii de prindere”, ne-a declarat profesorul Ionita.


Viitura din acea primavara, asa cum aratam mai sus, a scos la iveala, in acelasi punct, alte cateva zeci de asemenea tablite incizate, pe care au aparut, ca element de noutate, “grupuri de semisfere, care au pe bolta lor unul, doua, trei sau patru linii. Greutatea tablitelor difera, ea fiind cuprinsa intre 100 si 500 g. Din cele observate, s-ar putea spune ca pe «vatra» acestui atelier se afla o cantitate impresionanta de material care urma a fi prelucrat si, probabil, incizat. Acest fapt m-a facut sa cred ca avem de-a face cu un atelier care fusese parasit in graba, din motive obscure: fie din cauza unei calamitati naturale, fie din cauza migratiei unor triburi neolitice”, ne-a mai spus Dumitru Ionita.

O parte din tablitele de pe Bistrita sunt aproape identice cu cele de la Tartaria

Domnia-sa este de parere ca “o parte din aceste tablite sunt relativ identice cu cele descoperite de arheologul Nicolae Vlassa in anul 1961 la Tartaria, judetul Alba, care apartin culturii neolitice Vinca, datate, pe baza de Carbon 14, ca fiind realizate in perioada 6.500- 6.000 i.Hr. Emit supozitia ca la Vadu Rau a existat in mod cert un atelier de confectionare a acestor artefacte, care apoi se raspandeau intr-o vasta arie geografica, ajungand pana in vestul actual al Romaniei sau chiar pana in Insula Pastelui. Dimensiunile tablitelor variaza intre 13,5 cm in lungime, respectiv 7-8 cm in latime”, mai spune profesorul Ionita.

Prof. dr. Vasile Boroneant: “Este foarte posibil ca la Vadu Rau sa fi existat un depozit”
Fara a fi specialisti, putem sa ne dam seama ca avem de-a face cu o descoperire de o importanta cu totul speciala. De aceea, am cerut si parerea unui cercetator care a avut ocazia sa vada cateva fotografii ale acestor misterioase tablite. Este vorba de prof. dr. Vasile Boroneant, binecunoscut arheolog, care, timp de mai multi ani, a cercetat situl arheologic de la Cladova si pe cel de la Chitila, unde au fost facute descoperiri senzationale, care atesta existenta pe acele locuri a unora dintre cele mai vechi culturi materiale si spirituale din Europa. In legatura cu aceste tablite, domnia-sa ne-a declarat: ”Modelul era in epoca. Motive asemanatoare au fost descoperite in spatiul nostru si la Vidra, si la Chitila si in alte locuri. Ele se aseamana cu cele din Mesopotamia. Este foarte posibil ca acolo, la Vadu Rau, sa fi existat un depozit. Trebuie insa facute cercetari serioase pentru a putea emite o ipoteza corecta. Asemenea elemente de decor vin chiar din Paleolitic, unde aceste elemente constituiau modalitati de comunicare folosite de initiatii epocii. Le regasim si astazi, desi sensul lor nu mai poate fi deslusit, pe costumele populare, pe cusaturi, pe produse casnice gospodaresti, pe unelte etc. Ele sunt specifice numai spatiului carpato-dunarean”.

Tartaria demonstreaza ca scrisul a aparut in sud-estul Europei, nu in Sumer
Asa cum arata artefactele de la Vadu Rau, se poate observa asemanarea lor izbitoare cu tablitele de la Tartaria. Povestea acestora din urma a trezit, in timp, deopotriva, entuziasm, dar si multe reticente, in asa fel incat, desi probe indubitabile atesta vechimea lor, inca mai sunt sceptici care nu vor sa accepte realitatea. De altfel, astazi, foarte putini specialisti romani se mai incumeta sa discute deschis despre aceasta unica descoperire. O fac insa cercetatorii straini, carora nu le este nici rusine, nici teama sa afirme deschis ca prima scriere a omenirii a aparut in sud-estul Europei si nu in Mesopotamia, cum se credea pana acum. Ei au in vedere cand sustin acest lucru, atat artefactele de la Tartaria (pe care nu le cred nicidecum o pierdere de obiecte sau o negustorie a unor sumerieni ajunsi intamplator sau nu in zona bastinasilor de la Tartaria, cum se mai sustine uneori!), cat si alte doua descoperiri: cea de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, unde pe o colina, intr-un nivel neolitic corespunzator mileniului III i.Hr., au fost gasite cateva sigilii de lut, printre care unul rotund, cu pictograme gravate intr-un mod semanator celor de la Tartaria, si cea de la Gracianita, din nord-vestul Bulgariei. Acolo, s-au descoperit doua platouri mici. Pe fundul unui dintre ele este redata o reprezentare schematica antropomorfa, iar cel de-al doilea prezinta o forma de scriere foarte apropiata de cea de pe sigiliul de la Karanovo si de cea de pe una dintre tablitele de la Tartaria.

Arheologul britanic Colin Reinfrew, care a efectuat sapaturi tot in Bulgaria, la Sitagroi, sustine aceasta ipoteza. Apoi, celebrul profesor arheolog italian Marco Merlini, director al Prehistory Knowledge Project, membru al World Rock Art Academy Italia, care, impatimit de “miracolul” de la Tartaria, a cautat si a descoperit oasele gasite de Vlassa impreuna cu cele trei tablite. Dupa ce acestea au fost analizate si datate la Departamentul de Geologie al Universitatii din Roma, profesorul Merlini a concluzionat: Datarea e foarte veche, in jur de 7.300 de ani! Iar oasele au apartinut unei femei in varsta de 50-55 de ani, careia el ii atribuie un rol religios, fiindca printre oase au mai fost gasite 23 de obiecte sacre, printre care o ancora pentru tesut, niste bratari si niste statuete de idoli. Aflat in anul 2004 in tara noastra, celebrul arheolog italian avea sa declare unui confrate: “Oasele ca si tablitele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Acum este randul nostru sa gasim ca scrierea a inceput in Europa cu doua mii de ani inaintea Sumerului. In Romania, avem o comoara imensa, dar ea nu apartine numai Romaniei, ci intregii Europe.”

Eroi au fost, eroi sunt incă…

                                      

                                       Basarabia, pamant romanesc

 Tendinta in istoria moderna este de a demitiza. Demitizarea, care in lume se petrece de ani buni, dar in limite rezonabile, la noi, unde miturile in istoria tarii atinsesera proportii de nebanuit, se practica la fel de fara margini.

Deodata, manualele de istorie il transforma pe Mihai Viteazul dintr-un prim campion al unirii neamului romanesc intr-un boiernas rapace, dornic de a cuceri pamanturi ce nu-i apartin, iar pe Stefan cel Mare, recent declarat si cel Sfant, intr-un afemeiat incorigibil.

Mai incoace de noi, mitul “revolutiei romane” din decembrie 1989 a fost, an de an, putin cate putin, zdruncinat. De aici si pana la demitizarea celor pe care, in urma cu 16 ani, ii mai numeam “eroii revolutiei” nu a mai ramas decat un singur pas.

In anii ‘93-’94 si mai tarziu, Ilie Ilascu si camarazii lui, detinuti in puscariile de la Tiraspol, erau numiti si ei eroi. Intre timp, in mai 2001, cel care fusese condamnat la moarte de separatistii transnistreni a fost, printr-un miracol, eliberat. A devenit senator al Romaniei. Si tot mirajul s-a risipit. A devenit un om ca toti ceilalti. Ba chiar cu tot felul de pacate, ar spune unii: ca a intrat in PRM, ca a fost in stare sa produca un accident rutier. Si nu numai.

De fapt, nici el insusi nu s-a considerat niciodata un erou, un erou national. “Pur si simplu, mi-am aparat patria, spunea Ilascu intr-un interviu. Cand a inceput lupta de eliberare nationala, la inceputul anilor ‘90, m-am inclus si eu cu trup si suflet. In ceea ce priveste activitatea in timpul razboiului din Transnistria, pot sa va spun doar atat: am ramas acolo sa-mi fac datoria, desi am avut ocazia si puteam sa ma refugiez, cum au facut-o altii”.

Ne amintim, totusi, o mai veche imagine a lui Ilie Ilascu si a tovarasilor sai de detentie. Era pe vremea procesului pus la cale de autoritatile separatiste de la Tiraspol. Autoritatile tiraspolene au dorit sa faca spectacol din procesul grupului Ilascu. Ca atare, au ales, ca loc de desfasurare, sala incapatoare a Palatului de Cultura si Tehnica a uzinelor “Kirov”, producatoare – intre altele – si a binestiutelor “Kalasnikov”-uri!…

De fiecare data cand avea loc o noua “reprezentatie”, strazile erau blocate de echipaje ale militiei, intrarea in sala se putea face doar depasind controlul – pentru jurnalisti, chiar corporal si cu instrumente de detectie – pe zi ce trece mai riguros, al membrilor batalionului “Dnestr”, dublat de militia locala, cu tot armamentul din dotare, de la pumnale si bastoane de cauciuc pana la pistoale si pistoale-mitraliera. Din randurile lor, erau si strajile cu talie de baschetbalisti si alura de luptatori, care vegheau cu ochi vigilenti sa nu care cumva sa se petreaca ceva… in sala.

De regula, publicul nu a dat de furca cerberilor. Toata lumea astepta linistita, chiar apatica, scurgerea timpului si a procesului. Toata lumea, cu exceptia unui grup compact asezat pe centrul salii, 2-3 barbati si restul, pana la 15, femei constituiau echipa de soc. De acolo se auzeau replicile la adresa inculpatilor. Replicile, de fapt, tipetele isterice “Fascisti romani, pe toti v-as omori!” sau “Impuscati-i!” erau temperate mult prea sporadic si cu semnificativa discretie de presedintele completului, judecatoarea Olga Ivanova. Cat despre militarii batalionului “Dnestr”, ei nu pareau a fi deranjati prea tare. Ce-i interesa era sa nu se apropie prea mult de scena ziaristii straini.

Caci pe scena se juca o piesa. Dupa un scenariu care nu era scris nici de judecatoarea Olga Ivanova, nici de procurorul Nina Averina. Intr-o parte a scenei, cusca cu gratii, in spatele carora erau cei din “grupul Ilascu”. Cinci dintre ei, cu stegulete tricolore in maini.

Printre actorii adusi in scena de regizor a fost si un translator oficial. Cel indrituit cu o astfel de calitate era Feodor Stepanovici Bobeiko. Grefiera i-a citit cateva date personale: de nationalitate moldovean, doctor in filosofie, profesor la Universitatea din Tiraspol, unde preda cursuri in “limba moldoveneasca”.

Imediat, Ilie Ilascu a intervenit si a cerut judecatoarei Ivanova sa-l intrebe pe profesorul Bobeiko daca in afara “limbii moldovenesti” stie si limba romana. “Deoarece eu vorbesc romaneste si as vrea sa stiu daca poate traduce!” – a adaugat ironic Ilascu. Ulterior, s-a dovedit ca translatorul oficial se descurca mult mai bine in limba rusa. Atunci cand inculpatii au incercat sa faca declaratii in limba lor materna, Bobeiko acuza fie dificultati auditive, fie imposibilitatea de a depasi un numar de cel mult 20-30 de cuvinte romanesti (sau moldovenesti?!). Aceasta a fost atmosfera in care erau detinuti Ilascu si tovarasii sai. Se poate spune ca faceau lucruri iesite din comun, ca erau, deci, eroi?

O alta secventa. Cu toate restrictiile in ce priveste corespondenta, inculpatii (declarati astfel chiar inainte de proces) au putut strecura cateva misive prin intermediul unor vizitatori. Spicuim dintr-o scrisoare din 10 decembrie 1992 a lui Ilie Ilascu, adresata presei din Republica Moldova: “In a 24-a zi de greva a foamei, mi-au permis o intalnire de 30 de minute, intre patru ochi, cu avocatul meu, Ion Vozian. In aceeasi zi, mi-au permis, sub supraveghere stricta, o intrevedere cu sotia mea. Partial, mi-a fost indeplinit un punct din revendicarile mele, privitor la plimbare. Au inceput sa ma scoata zilnic la o plimbare de 10-15 minute, dar nu in aer liber, ci in closetul comun al inchisorii. (…) In toate procesele-verbale ale interogatoriului meu am scris o singura fraza: “Sunt cetatean al Republicii Moldova”. Voi raspunde numai la intrebarile organelor constitutionale ale Republicii Moldova. Nu recunosc asa-zisa RMN (n.n. – republica moldoveneasca nistreana) si structurile ei, create in mod ilegal. Nu eu, ci voi sunteti criminali de stat, si locul vostru este pe banca acuzatilor, si nu in postura de judecatori. De la Guvernul Moldovei nu mai astept nici un ajutor in privinta eliberarii. Guvernul nu va face acest lucru niciodata, pentru ca eu sunt membru al Frontului Popular Crestin-Democrat si, deci, in ochii lor, sunt mai periculos decat separatistii. Ramai cu bine, popor roman. Eu te iubesc!”

 

In martie ‘92, a inceput razboiul cu matuska Rusia

Pana a ajunge, insa, la Ilascu si ai sai, la procesul lor de la Tiraspol, trebuie sa reamintim circumstantele acelor ani. URSS-ul traia, dupa ‘85-’86, in epoca perestroikai si glasnostiului noului sau sef suprem de partid si de stat, Mihail Sergheevici Gorbaciov. Nu era altceva decat o incercare disperata de a salva imperiul comunist sovietic de la pieire, de la iminenta sa destramare. Pe atunci, au inceput sa fie infiintate, in toate republicile unionale, si Fronturile Populare. Erau sinteze ale miscarilor de eliberare nationala din imensa “inchisoare a popoarelor”. Ulterior, s-a spus ca fronturile acestea s-au infiintat cu voie de la… KGB. Cert este ca Fronturile Populare cam din toata Uniunea Sovietica au fost puternic infiltrate cu agenti ai KGB. Dar tot atat de cert este ca in aceste viitoare partide nationale, atat de eterogene in compozitia lor, intrasera foarte multi oameni de buna-credinta din Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Moldova.

Aripa dura (Lukianov, Rijkov, Ianaev, Kriucikov) de la Kremlin nu admitea destramarea Uniunii Sovietice. Prima lovitura au dat-o in Alma Ata, apoi la Tbilisi. A venit etapa a doua, dupa 1990. N-au mai putut controla alegerile din Lituania, unde venise la putere Landsbergis, in Estonia, unde era prim-ministru Saavisar, foarte reformator, sau la Chisinau, unde noul prim-ministru frontist Mircea Druc dorea relatii cu Romania si era un apropiat al lui Gavril Popov, al lui Eltin si Silaev, care subminau Kremlinul unional. Druc cerea confederatie in imperiu (nu stia ca se va putea destrama imperiul). Gorbaciov intervenea ironic: “Moldovenii nu doresc nici comunitate, nici concubinaj”.

S-a trecut la etapa a doua, o metoda mult mai rafinata de dezmembrare din interior. Au organizat miscarea comunitatilor rusesti. “Nu vreti sa ramaneti in Uniunea Sovietica? Veti avea trei republici in loc de una!” spunea Lukianov.

A deranjat, mai intai, decizia din 31 august 1989 a Sovietului Suprem al RSS Moldovenesti, care proclama limba moldoveneasca (romana) ca limba de stat si legifereaza revenirea la grafia latina. Apoi, intre 25 februarie si 10 martie 1990, au loc primele alegeri libere in Sovietul Suprem al Moldovei Sovietice. A mai urmat si hotararea din 27 aprilie 1990, prin care drapelul de stat devine tricolorul rosu-galben si albastru. In sfarsit, la 23 mai 1991, RSS Moldoveneasca devine Republica Moldova.

Reactia nu a intarziat sa apara. Din august 1989, in toate intreprinderile complexului militar-industrial, de subordonare unionala, se infiinteaza un fel de soviete muncitoresti ” consiliile unificate ale colectivelor de munca (OSTK), prin care se incearca franarea reformelor democratice si revenirea la limba romana. OSTK reactioneaza cu maxima violenta impotriva grafiei latine, antrenand populatia rusofona intr-un sir de greve si manifestatii impotriva folosirii limbii romane si a alfabetului latin, in special in localitatile din stanga Nistrului. O reactie si mai dura se inregistreaza impotriva tricolorului. Sovietele locale din Tiraspol, Bender, Rabnita “interzic” arborarea tricolorului ca drapel de stat.

Intocmai ca si bolsevicii, care au mimat intotdeauna legalismul, separatistii transnistreni simuleaza organizarea unor referendumuri – la Rabnita (la 3 aprilie 1989), la Bender (la 1 iulie 1990) -, in urma carora “poporul” opteaza pentru crearea unui “teritoriu autonom” in cadrul Moldovei: Republica Sovietica Socialista Autonoma Nistreana.

La 2 septembrie 1990, la Tiraspol are loc un “congres extraordinar al deputatilor” din Transnistria, care proclama “RASS Nistreana”. Sunt organizate formatiuni paramilitare, care se inarmeaza din arsenalele Armatei a 14-a.

In vederea lichidarii organelor legale ale puterii de stat, fortele separatiste din stanga Nistrului trec deschis la actiuni de violenta impotriva acestora. La 2 noiembrie 1990, la Dubasari, sunt ocupate sediile judecatoriilor si procuraturii raionale, comitetul executiv raional, apoi si al sectiei de politie. Au fost inregistrate primele victime umane. Separatistii preiau controlul orasului.

Veriga de legatura intre Moscova si Tiraspol o constituiau deputatii grupului “Soiuz” din cadrul Sovietului Suprem al URSS, in frunte cu Iuri Blohin, un apropiat al presedintelui Sovietului Suprem al URSS, Anatoli Lukianov. In cabinetul lui Lukianov se urzea si se realiza “vointa poporului” din localitatile transnistrene. Informatiile privind evenimentele din Moldova erau prezentate denaturat de Blohin lui Lukianov, ca apoi acesta sa le interpreteze, din unghiul lui de vedere, si sa le prezinte lui Mihail Gorbaciov, presedintele URSS, precum si mass-media. De exemplu, la 21 februarie 1991, in plina pregatire pentru desfasurarea referendumului din 17 martie privind pastrarea URSS, A. Lukianov a avut o convorbire cu M. Gorbaciov despre situatia din Moldova. Gorbaciov i-a cerut lui Lukianov informatii suplimentare privind evenimentele din Transnistria. Acestea au fost furnizate de Iuri Blohin. La 29 aprilie 1991, Gorbaciov si Lukianov au convenit asupra textului proiectului de decret cu privire la masurile pentru normalizarea situatiei din RSSM. Primul care a fost informat de catre Lukianov asupra masurilor preconizate de Moscova a fost acelasi Blohin.

La 10 aprilie 1991, Igor Smirnov si Grigore Maracuta i-au expediat lui Lukianov apelul “Cu privire la necesitatea crearii sistemului unic al organelor de securitate si de drept ale Transnistriei”, in care cei doi cer consimtamantul presedintelui Sovietului Suprem al URSS in vederea lichidarii organelor constitutionale din raioanele de pe malul stang al Nistrului si crearii unor structuri noi, care sa nu fie subordonate Chisinaului. La 14 mai 1991, Iuri Blohin ii transmite lui Lukianov hotararea “Cu privire la participarea RSSM Transnistrene la elaborarea si semnarea Tratatului Unional”. Pe acest document, A. Lukianov a pus rezolutia: “Trebuie elaborata strategia acestei participari, propuse variantele solutionarii acestei probleme”.

In cele din urma, A. Lukianov si alti pucisti (din august 1991), Iuri Blohin si separatistii din Tiraspol au ajuns la concluzia ca, pentru a impiedica iesirea Republicii Moldova din URSS era necesara elaborarea strategiei privind crearea pe teritoriul Moldovei a inca doua formatiuni statale ” pe malul stang al Nistrului si in regiunea populata de gagauzi, unde, sub conducerea partidului comunist, actiunile fortelor separatiste erau in desfasurare. Aceasta misiune le-a fost incredintata lui Iazov, ministrul Apararii, si lui Pugo, ministrul de Interne al URSS. Peste cateva zile, Marele Cartier General al Armatei Sovietice elabora planul detaliat al crearii celor doua formatiuni statale, care, prin intermediul regiunii militare Odessa, trebuia sa fie realizat imediat.

Si, chiar daca puciul de la Moscova a esuat, chiar daca sustinatorii de la Tiraspol ai lui Ianaev, Lukianov, Pugo, Iazov s.c.l. nu mai puteau avea – in mod normal ” credit, chiar daca, la 27 august 1991, la Chisinau s-a proclamat independenta fata de Moscova, chiar daca la Kremlin a dobandit puterea efectiva “reformatorul” Boris Eltin, planurile urzite mai inainte s-au realizat intocmai si… la timp.

Chiar in ziua de 1 martie 1992, Moldova este primita in ONU. In aceeasi zi, efective ale Garzii transnistrene si unitati de cazaci ataca postul de politie din Dubasari, ultimul care, in Transnistria, mai era sub controlul Chisinaului. Acest incident marcheaza inceputul razboiului dintre asa-zisa republica nistreana si Republica Moldova. Este un razboi in care Moldova intra fara armata, armata nationala fiind infiintata abia in mai 1992.

De-aici incolo, evenimentele se deruleaza cu repeziciune. La 28 martie 1992, in Moldova este declarata stare exceptionala. Poporul este chemat sa fie gata sa-si apere tara. A doua zi, guvernul de la Chisinau acorda minoritatii rusesti din Transnistria doua zile sa-si depuna armele, dupa care declara inceputul actiunilor ofensive asupra rebelilor.

La 1 aprilie 1992, Moldova trimite grupuri de politisti din Ministerul de Interne in orasul Tighina. Este prima actiune oficiala de razboi intre Moldova si separatistii din Transnistria. Dar Rusia promite sa apere rusii din tarile vecine – la nevoie, cu forta. In ajutorul rusilor din Transnistria apar sute de cazaci inarmati.

Dupa alte cateva zile, la 5 aprilie, vicepresedintele rus Aleksandr Rutkoi soseste la Tiraspol. De-acolo cere independenta regiunii transnistrene. Guvernul de la Chisinau descrie vizita lui Rutkoi ca un grav amestec in treburile interne ale Moldovei. Atunci Rutkoi a declarat: “Suntem la un pas de un razboi civil”.

Seful lui Rutkoi, insusi Boris Eltin, ameninta cu interventia militara. Cetatenii Moldovei inteleg declaratia drept una de razboi a Rusiei.

De la 22 iunie 1992, Rusia intra in razboi cu Moldova! Chisinaul concentreaza noi trupe in jurul orasului Tighina, pregatindu-se sa preia orasul in subordinea sa. Presedintele Mircea Snegur declara in Parlament ca republica este in razboi cu Rusia.

Razboiul a durat 6 luni, din martie pana in octombrie, cand Rusia, Ucraina si Romania, sub cupola OSCE, au constituit echipe de experti pentru solutionarea conflictului. Trupe de mentinere a pacii, formate din soldati rusi, ucraineni si moldoveni, s-au instalat pe Nistru pentru a impiedica ciocnirile armate.

 

Arestarea

4 dintre cei 6 membrii ai “Grupului Ilascu”

Cei cinci (de fapt, sase) membri ai ceea ce se va numi “grupul Ilascu” au fost arestati la inceputul aceleiasi luni, la 2 iunie 1992.

Dupa cum a povestit, intr-o scrisoare, Ilie Ilascu, arestarea a fost realizata de serviciile secrete ale Armatei a 14-a (GRU, Directia de contraspionaj a armatei), Ministerul Securitatii de Stat al RMN, reprezentat de viceministrul Vladimir Gorbov, Directia de ancheta criminala a Ministerului de Interne al RMN, reprezentata de seful ei, capitanul Viktor Gusan (devenit, ulterior, patronul firmei “Sheriff”, care se pare ca face comert cu petrol cu firme romanesti), procurorul raionului Slobozia, Homitki, si o companie de “spetnaz” (tragatori de elita). Toata aceasta armata i-a inconjurat casa lui Ilascu si l-a prins. Au fost arestati in acea noapte peste 30 de moldoveni din Tiraspol. Chiar in dimineata lui 2 iunie 1992, V. Gorbov i-a declarat lui Ilascu ca ei stiu totul si nu le trebuie marturiile lui, cu ce s-au ocupat de trei luni de zile. I-a si aratat un xerox cu recipisele lui, care erau emise de Ministerul Securitatii Nationale de la Chisinau, cand primea arme si munitie, listele detasamentelor speciale, inclusiv al lui, cu toate semnele si semnaturile (ale ministrului Anatol Plugaru) pe ele. I s-au interceptat si convorbirile telefonice avute cu Chisinaul.

 

Chiar din primele zile, ancheta a avut loc in localul sediului sectiei KGB din Tiraspol, iar dupa 23 iunie 1992 (dupa ce a inceput efectiv razboiul dintre Moldova si Rusia!), doar in sediul Comenduirii militare a Armatei a 14-a a Federatiei Ruse, comandant fiind col. Mihail Bergman. A fost incarcerat la comenduirea militara a Armatei a 14-a, in celula nr. 4. Pe colonelul M. Bergman il cunostea de mai demult, el fiind cel care l-a mai arestat o data de acasa, cu un pluton de “spetnaz”, in luna iunie 1989, si l-a incarcerat in aceeasi temnita ca in 1992. Atunci a facut-o la indicatia CC al PCM, pentru a-l intimida. Dupa cum se stie, la acea vreme (1989), miscarea de eliberare nationala lua amploare si, in Tiraspol, ca si in toata Basarabia. Dupa cateva zile de greva foamei, atunci a fost eliberat. De data aceea, lucrurile au fost mai complicate.

 

“Paratrasnetul”

Cei din GRU, dimpreuna cu V. Gorbov si V. Sevsov, i-au propus sa participe de buna voie la o provocare impotriva Romaniei. I s-a explicat si de ce: fiindca se asteptau la o reactie dura, din partea Occidentului, la implicarea directa in lupta cu Moldova a Armatei a 14-a. Iar lui i se “incredinta” un rol de “paratrasnet”.

I s-a dat sa studieze in celula un volum de 420 de foi. Acolo se scria ca el si comandoul lui ar fi fost trimisi din Romania la lupte si actiuni teroriste contra tanarului stat RMN, cu misiunea de a nimici toti rusii, indiferent de sex si varsta. Ar fi fost pregatiti la o baza de langa Brasov. Armamentul si munitiile le primeau nu direct de la statul roman, ci prin… legionarii de la Padova (!?). Totul, pentru ca autoritatile romane sa-si ascunda actiunile. Si, in caz de nereusita, ar fi dat vina pe legionari si s-ar fi spalat pe maini. Luptatorii (cetateni romani), armele si munitiile le primea, adica, prin doua ferestre in hotarul de la Prut; una in regiunea satului Stoianovka (la 10 km sud de oraselul Cantemir) si alta la 10 km amonte de orasul Ungheni (intre satele Medeleni si Smeeni). Catre sfarsitul lunii iunie 1992, organele speciale ar fi adunat (arestat), nu se stie de unde, peste 20 de cetateni romani de sex masculin, cu varste intre 20 si 40 de ani, si i-ar fi incarcerat in celulele 19 si 20. La una din anchete, colonelul V. Gorbov i-a dat o mapa, in care erau cateva foi scrise in romana (si traducerea alaturata in ruseste), o fotografie a unui barbat de vreo 30-35 de ani si un buletin de identitate romanesc, pe numele Vali Panici. I s-a explicat ca el va fi “omul de legatura” la scenariul ce trebuia sa se deruleze. In mapa era angajamentul acestui Panici de a colabora cu serviciile secrete ale RMN, o autobiografie a acestei persoane. In ea se spunea ca este (sau a fost) subofiter in trupele speciale ale armatei romane (subordonate Securitatii), ca a participat la lupte, in timpul revolutiei romane, la Sibiu, de partea lui Ceausescu, apoi a fost trimis la Bucuresti. Dupa executia lui Ceausescu, a fugit in Iugoslavia (fiind cetatean roman, dar sarb, dupa etnie). Apoi, dupa putin timp, s-a reintors. Lucra chelner la un restaurant si, la o cearta, din intamplare, l-a omorat pe socrul sau si a fugit de raspundere, venind in Moldova, pentru a lupta cu moldovenii, pe care, organic, “nu-i suferea nici in Romania”.

Dupa cate a inteles de la V. Gorbov, o parte din romanii arestati aveau sa fie imbracati in uniforma de camuflaj si impuscati, presei aratandu-i-se doar cadavrele si armele de productie romaneasca. Potrivit scenariului, el si “Djordjescu” (pseudonimul care i-a fost dat lui Panici) trebuiau sa povesteasca anchetatorilor si mass-media despre asta. Deci, erau crutati, restul nu.

Ilascu a descoperit ca in acel scenariu erau foarte multe neconcordante cu realitatea. De exemplu, el le platea celor din “comando” o solda de 300 de ruble. Cu acea suma, in luna mai-iunie 1992, procurai doar 2 pachete de tigari. Se vede ca scenariul a fost alcatuit la Moscova cu vreo doi ani in urma (1989-1990). Multe denumiri “moldovenesti”" (romanesti) erau schimonosite. Ceea ce nu o puteau face nici rusii din Moldova.

 

Simulari de executie

Pana la urma, el a refuzat sa participe la aceasta provocare. Si pe loc au inceput presiunile. Atat fizice, cat si psihologice. Maltratari de tot felul. Patru simulari de executie. Astfel, la 25 iunie 1992, pe la ora 5 dimineata, au intrat vreo cinci, cu masti pe fata, in celula nr. 4 din comenduirea militara a Armatei a 14-a, l-au legat la ochi si i-au pus catusele la maini, pe la spate. A fost scos pe coridor, nu scotea nici unul nici o vorba. Cand l-au scos afara, glasul lui V. Gorbov l-a intrebat daca nu s-a razgandit si doreste, totusi, sa iscaleasca “angajamentul”. A zis “nu”. Atunci el, linistit, i-a spus “te-au scos sa te execute”. Si, intr-adevar, a mers pe jos vreo 30-40 de pasi, l-au lipit de un perete si i s-a citit o sentinta a unui “tribunal militar de camp” al RMN… “pentru acte de terorism sunt condamnat la moarte prin impuscare”. Au dat o comanda plutonului si au tras, trei arme automate, cate o rafala fiecare. Ii tiuiau urechile, iar in nas avea un miros de acetona. Pe urma l-au doborat la pamant si l-au batut cu picioarele, tarandu-l inapoi in celula.

Peste aproximativ o saptamana, pe la ora 16, se deschide celula nr. 4 si intra trei insi, plus unul din “spetnaz”. Un ins in civil, din partea presedintelui RMN, Smirnov, i-a citit un ordin pentru cei care-l pazesc ca “… din surse confidentiale, exista informatia ca se pregateste de catre nationalistii romani o tentativa de a-l elibera pe teroristul Ilascu cu forta armelor”. Li se ordona celor ce il pazeau ca, indata ce se incepe operatiunea eliberarii, sa fie executat pe loc in celula. Si sa se traga si focul de control in cap si unul dintre ei, intr-adevar, a scos pistolul si, fara a introduce cartusul, a apasat pe tragaci, ochindu-l in frunte de la un metru. A rasunat o impuscatura, dar putin altfel decat de obicei rasuna de la un “Makarov”. Au ras si au iesit. Peste o ora, a intrat V. Gorbov si i-a turnat o poveste de groaza despre familia lui: “Apoi, au fost aseara la tine acasa cazacii, tu stii ca ei is nebuni, si si-au batut joc de sotia ta si de fete. Sotia si Tania sunt acum la spital, iara Olga cea mica a disparut. Probabil, cu ei. Asa ca te inteleg si nu te scot astazi la anchetator. Te las sa te linistesti. Noi facem tot posibilul de a o gasi pe Olga, dar intelegi ca e razboi si…” S-a intors si a iesit din celula. Isi iesise din minti. Nu s-a apropiat nimeni de celula fix o saptamana. Ca, intr-o noapte, tarziu, sa apara V. Gorbov cu inca vreo cativa ofiteri. A deschis celula si Gorbov i-a spus ca au gasit-o pe Olguta inecata in Nistru, ca Nina (sotia), cand a aflat, si-a iesit din minti si ca a venit tatal ei si a luat-o la spitalul din Costiujeni (casa de nebuni). Mi-a propus repede sa semnez angajamentul si sa ma duc sa o inmormantez pe Olguta si sa o pastrez macar pe Tatiana. Atunci, eu, pentru prima data, mi-am iesit de pe fix, m-am repezit la el si l-am lovit de a zburat in perete. M-au doborat si m-am batut cu altii pana mi-am pierdut cunostinta. Cand mi-am revenit, eram stropit cu apa si Gorbov racnea la cei care ma pazeau sa ma bata pana dimineata. Gorbov a plecat si “spetnazul” a incetat ca sa ma bata, inchizand celula. Toate aceste crime se savarseau pe teritoriul comenduirii militare a Armatei a 14-a (comandant, astazi marele democrat evreu Mihail Bergman).

A treia oara i s-a organizat o “tentativa de evadare”. Cand a fost scos afara, pe coridor, i s-a ordonat, cu cateva lovituri de paturi de arma in spate, sa iasa in fuga. In prag, i s-a pus o piedica si, fiindca fugea cu mainile dupa cap, a cazut. S-a strigat “EVADARE!” si au inceput a trage rafale din vreo 4-5 arme automate. Se tragea (desigur ca in sus) cu cartuse cu gloante, fiindca unele tuburi goale i-au cazut pe gat si l-au fript si le-a observat ca-s cu gloante adevarate.

A patra oara si ultima a avut loc la 21 iulie 1992 si a fost una din cele mai aproape de una adevarata. Au venit pe la 5 dimineata, nu a observat nici cand au intrat in celula, dormea adanc. L-au apucat cativa cu masti pe fata, inarmati si cu veste antiglont, in uniforma de camuflaj, si l-au intors pe burta jos, la podea. I-au legat mainile la spate cu un curmei si i-au legat ochii. Nu vorbea nimeni. A fost scos afara si s-a suit intr-o masina. A fost dus la groapa de gunoi a orasului, scos din masina si legat de un stalp. I s-a citit din nou sentinta. V. Gorbov l-a intrebat daca semneaza, a zis ca il intreaba pentru ultima oara. I-a raspuns: “Nu”. Si au tras iar din vreo patru arme automate in rafala. Tot asa, in tacere, l-au suit in masina si l-au adus la loc in celula.

 

Epilog

In iulie 2004, Inalta Curte de la Strasbourg a decis, in unanimitate, sa oblige Republica Moldova si Federatia Rusa sa ia toate masurile necesare pentru a-i elibera si pe ultimii doi detinuti politici ramasi inca in detentie ” Andrei Ivantoc

si Tudor Petrov-Popa. Obligatia a ramas neonorata. De asemenea, Federatia Rusa trebuia, pe baza aceleiasi hotarari a CEDO, sa-i plateasca lui Ilie Ilascu 187.000 euro, ca despagubiri materiale si morale, iar celorlalti trei detinuti – cate 127.000 euro. Imediat dupa pronuntarea sentintei, Ministerul rus de Externe a dat publicitatii un comunicat, prin care facea cunoscut ca Federatia Rusa se va achita de obligatiile de ordin financiar ce i s-au pus in sarcina. In privinta cererii Curtii de a obliga administratia separatista de la Tiraspol de a-i pune in libertate pe Andrei Ivantoc si Tudor Petrov-Popa, oficiali de la Moscova au declarat ca un asemenea demers ar constitui un nedorit… “amestec in treburile interne ale Republicii Moldova” (!?).

Dupa ce expirase termenul de trei luni in care Republica Moldova si Federatia Rusa trebuiau sa plateasca despagubiri materiale si morale in procesul pierdut de ele la CEDO, doar Chisinaul se achitase de datorie, platindu-i lui Ilascu 3000 de euro, iar colegilor lui de detentie – cate 60.000 de euro. De precizat ca Republica Moldova a pierdut 28.000 de euro, din cauza unei declaratii din 2001 a presedintelui comunist Vladimir Voronin, potrivit careia Lesco, Ivantoc si Petrov-Popa vor sta mult timp intemnitati numai si numai din cauza ca Ilascu nu-si retrage cererea de la CEDO. Curtea a calificat declaratia lui Voronin ca fiind exercitare de presiuni asupra reclamantului.

 

Calendar

Iunie 1992: Ilie Ilascu, Alexandru Lesco, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivantoc, Petru Godiac si Valeriu Garbuz, membri ai “grupului Ilascu”, au fost arestati de organele separatiste de la Tiraspol, sub acuzatia de terorism si instigare la rasturnarea puterii autoproclamate de la Tiraspol.

Alexandru Lesco

Octombrie 1993: Dupa un proces simulacru, un tribunal din Tiraspol a pronuntat sentinta de condamnare la moarte, prin impuscare, a lui Ilie Ilascu, si cu inchisoare impotriva celorlalti membri ai grupului: Andrei Ivantoc – 15 ani, Tudor Petrov-Popa – 15 ani, Alexandru Lesco – 12 ani, Valeriu Garbuz – 6 ani, Petru Godiac – 2 ani. Garbuz a fost primul eliberat. Godiac si Lesco au fost eliberati dupa ce le-au expirat condamnarile. Toate condamnarile au fost pronuntate fara drept de recurs.

Ilascu a fost intemnitat la inchisoarea Hlinaia din Grigoriopol, de unde, ulterior, a fost transferat la penitenciarul din Tiraspol.

Ilascu a fost ales deputat, in doua legislaturi consecutive, pe listele electorale ale FPCD (1994-1989) si PFD (1998-2001).

Decembrie 2000: Parlamentul de la Chisinau i-a retras mandatul lui Ilascu, la solicitarea acestuia, dupa ce in alegerile din Romania fusese ales senator de Bacau, din partea PRM.

Mai 2001: Ilie Ilascu a fost eliberat in mod miraculos.

Senator PRM in legislaturile 2000-2004 si 2004-2008.

Ilascu este membru in delegatia Romaniei la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei.

 

Ilie Ilascu

S-a nascut la 31 iulie 1952, in satul Taxobeni, raionul Falesti. A absolvit Facultatea de Studii Economice a Institutului Agricol din Chisinau, dupa care a fost economist-sef la un colhoz, apoi la Asociatia stiintifica de productie “Dnestr” (in domeniul legumiculturii) din Tiraspol.

S-a manifestat ca membru activ al Frontului Popular Crestin Democrat (FPCD), presedintele sectiei din Tiraspol a partidului.

La 4 martie 1992 a fost mobilizat de Ministerul Securitatii Nationale in razboiul din Transnistria.

Fiind detinut, a fost ales de doua ori deputat in Parlamentul Republicii Moldova, o data pe listele FPCD, alta data pe listele Partidului Fortelor Democratice (PFD).

In septembrie 2000, Ilie Ilascu si sotia sa, Nina, au primit cetatenia romana, dupa care, in octombrie, Ilascu a renuntat la cetatenia Republicii Moldova.

La 5 mai 2001, Ilie Ilascu a fost eliberat din celula nr. 13 a inchisorii de la Tiraspol de catre Securitatea din Tiraspol si adus la Chisinau.

La alegerile din noiembrie 2000, este ales senator PRM de Bacau. Reales in legislatura 2004-2008.

 

Tudor Petrov-Popa

S-a nascut la 23 februarie 1963, in satul Chistelnita, raionul Telenesti. Este casatorit si are doi copii, un fiu de 12 ani si o fiica de 18 ani. Este muncitor. Condamnat la 15 ani de temnita grea.

Andrei Ivantoc

S-a nascut la 9 martie 1961, in satul Opaci, raionul Causeni (actualul judes Tighina). Casatorit. Este tot muncitor. Sentinta i-a fixat o condamnare de 15 ani de temnita grea.

Alexandru Lesco

S-a nascut la 21 februarie 1955, in satul Cosernita, raionul Floresti. Este casatorit. Muncitor. 12 ani de temnita grea i s-au dat prin sentinta “Judecatoriei Supreme” de la Tiraspol. Eliberat la termen. A primit cetatenia romana.

Petru Godiac

S-a nascut la 1 octombrie 1967, in satul Talmaz, raionul Stefan-Voda. Casatorit, doi copii. Sofer. Condamnat la 2 ani de inchisoare, “in regim ordinar”. A fost eliberat.

Valeriu Garbuz

In lotul initial era si Valeriu Garbuz. Dupa proces, el a spus ca a fost obligat sa-i incrimineze pe cei din grupul Ilascu.

Garbuz a fost eliberat la cateva luni de la rostirea sentintei chiar daca fusese condamnat la 6 ani de inchisoare. Se pare ca el fusese un “pion” introdus pe “tabla de sah”, pentru a depune apoi marturie impotriva tovarasilor lui. Ulterior, s-a dovedit ca lucrase ani buni in cadrul Ministerului de Interne, dupa ce absolvise scoli de specialitate la Chisinau si Kiev. Probabil, avea legaturi speciale cu KGB-ul de la Chisinau, ca si cu cel de la Moscova. Dupa eliberare, a disparut. Se banuieste ca ar fi pe undeva prin Ucraina, unde si-ar fi schimbat identitatea, poate si infatisarea. Oricum, nimeni nu mai stie nimic despre el.

Şobolanii roşii

Basarabia, pamant romanesc

“As vrea sa citeasca toti aceste randuri si sa stie o lume intreaga ce pot face fratii nostri mai mari din Rusia si care este adevarata fata a politicii lor.”

“De ce ne omoara neamul? De ce ne distruge? Cerem sa fie pedepsit dupa fapte! Rugam sa nu mai fie omorata atata lume nevinovata! Vrem sa ne intoarcem in satul natal! Vrem acasa! Vrem pace!”

“Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti la putere si ne-au luat tot: părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua. Sufletul.” – Elisabeta Rizea

Osândiţi la nemurire

Pleoapa trecutului tresare, ascunzându-şi lacrima şi nu lasă uitarea să se cearnă peste ceea ce a ramas în istoria românilor din Basarabia – blestematul an 1940 – 1941.

Aşa-zisa “eliberare sovietică” începuse cu jafuri, distrugeri, prădarea prăvăliilor, spargerea beciurilor, dezordini şi încăierări sângeroase. Apoi Puterea Roşie a procedat la arderea cărţilor sfinte, închiderea şi pângărirea bisericilor. “Corbii negri” – dubele bolşevicilor – erau încărcate cu români, care urmau a fi deportaţi in Siberii de ghiaţă. Elementele şovine organizau mitinguri păzite de soldaţi.

Cu toate acestea flacăra românismului în Basarabia nu s-a stins niciodată. La răsăritul străbunei Moldove au ramas tineri cu credinţa în Dumnezeu şi dragostea de Neam. Din rândurile lor făceau parte tinerii patrioţi din Orhei, oraş situat pe malul râului Raut în centrul Basarabiei, de unde, spun vechile hrisoave, Ştefan cel Mare recruta oştenii săi cei mai viteji – arcaşii orheieni.

În inima acelor tinere vlăstare româneşti, elevi ai Liceului “Vasile Lupu”, s-a aprins lumina demnităţii naţionale, care i-a adunat în ceea ce NKVD-iştii numeau “organizaţia ilegală antisovietică a tineretului studios Majadahonda” din judeţul Orhei (Dosar penal nr. 2233 vol.V p. 1442), scopul propus să-l realizeze era neadmiterea pângărirei Basarabiei de către urgia comunistă şi Unirea cu Patria Mamă. citeşte în continuare acest cutremurător exemplu de românism.

Deportarea românilor din Basarabia, Bucovina, Herţa

După ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietica la 28 iunie 1940, românii au fost supuşi unui regim sistematic de crime, masacre, deportări şi dislocări masive. Stenograma Sesiunii Sovietului Suprem al URSS de pe 2 august 1940 dădea cifra de 3.200.000 de locuitori ai Basarabiei; aceleaşi date oficiale pentru 1950 indicau 2.229.000 persoane – 971.000 persoane dispărute în 10 ani, aproape 1/3 din populaţie.

Între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, 300.000 de români deportaţi; numai în noaptea de 13 iunie 1941, au fost dislocate şi trimise în Siberia 13.470 de familii, însumând 22.648 de persoane, dintre care aproximativ 2/3 femei şi copii.

Între 1944 şi 1948 , 250.000 de români deportaţi

Între 1946 şi 1947 , 300.000 de români morţi în urma fometei provocate de Stalin

La 6 iulie 1949 începe a 3-a deportare masivă; 11.324 de familii deportate

Între 1954 şi 1964, 300.000 de români deportaţi în Rusia şi Kazahstan

(Victor Bârsan “Masacrul inocenţilor”, Bucuresti, 1993, pg.18-19)

 

Mărturii ale atrocităţilor din războiul din Transnistria

Fragment din declaratia colonelului Kravcenko, luat prizonier in luptele de la Tighina:

Am vazut cum Kostenko, impreuna cu niste soldati, l-au batut pe politistul Valentin Purice, care cazuse prizonier. L-au batut cu pumnii, cu picioarele, cu patul armei.

Apoi l-au batut in picioare de viu pe o cruce de scindura. Kostenko era beat. Isi batea joc de Purice, arzindu-l cu stelutele de la epoleti incinse in foc, pe care i le infigea in cap.

Valentin Purice era viu. Apoi l-au aruncat in Nistru.”

(cadavrul politistului Valentin Purice, ucis la 29 martie, a fost scos din Nistru 2 aprilie)

(Victor Barsan, Masacrul inocentilor, Bucuresti, 1993)

Marturiile Tamarei Barcari, locuitoare a orasului Dubasari:

In Dubasari, gardistii-smirnovisti omoara oamenii, arunca in aer casele. Au fost omorati Alexei Cojocari, Olga Dorofeev, Elizaveta Mosneaga, Mihail Agatiev si multi altii. Foarte multi au disparut fara urme.

Marturiile unei locuitoare din Corjova, Dubasari, refugiata in satul Mascauti, pe malul drept al Nistrului:

La 28 iunie 1992, asupra satului Mascauti au fost lansate rachete de pe malul stang al Nistrului. Au fost omorate patru femei si un barbat. Noua persoane au fost ranite.

Marturiile Tatianei Vicol, refugiata din satul Varnita, din apropierea orasului Tighina:

Gardistii smirnovisti au ridicat mai multi oameni din sat si nu se stie nimic despre ei. Unul dintre acestia, Ion Cara, luat impreuna cu ceilalti, a fost gasit mort.

Marturiile unui grup de refugiate din satul Cocieri, raionul Dubasari, din partea carora semneaza T. Tanasiev, M. Slisarciuc, H. Popov s. a., in total 38 persoane:

In noaptea de 2 spre 3 martie, in satul Cocieri, gardistii-smirnovisti i-au omorat pe Alexandru Lukianov, Mihai Nour, Alexei Gazea, au ranit-o pe Zinaida Burcovschi. Au fost schiloditi Ion Mitcul si Alexei Graciun.

Claudia Ursu, refugiata din satul Corjova, raionul Dubasari, povestea in 1992:

La sfarsitul lunii martie, intr-o duminica, gardistii-smirnovisti l-au luat pe Grigore Besleaga care se intorcea de la fratele sau. Rudele l-au gasit mort tocmai miercuri, la morga, unde fusese adus dintr-o groapa de scurgere a deseurilor de la grajdul de vite. Expertiza a stabilit ca Besleaga a fost aruncat in groapa de viu.

In noaptea spre 21 iunie 1992, in satul Corjova, Dubasari, au fost ucisi miseleste de catre gardisti, in propriile ograzi, Olga Dorofeev si Nicolai Lupulov, sotii Alexei si Maria Dorofeev, a fost impuscat Nicolae Cotofan, care incercase sa le ia apararea. Vecinii, sotii Viscovschi, au iesit la strigatul de moarte pentru a le lua apararea. Atunci banditii au intrat la ei si, in fata parintilor, au violat-o pe fiica lor de 13 ani. In aceeasi casa se afla si prietena ei, de 9 ani. Si ea a fost violata. Mama ultimei, Galina Gatcan, s-a pornit spre postul de politie pentru a cere ajutor, dar a fost impuscata din spate. Doua cadavre schingiuite au fost duse la Tiraspol pentru a fi demonstrate publicului “drept consecinte ale crimelor savarsite de Moldova”.

21 iunie 1992, in satul Corjova, a fost ucis Alexandru Todirca. Victima a fost inmormantata in gradina, la fel ca si taica-sau, omorat mai devreme. Cimitirul satului era minat.

Claudia U., locuitoare a satului Corjova:

La 20 mai, strazile satului Corjova erau pline de gardisti care intrau prin ograzile oamenilor, amenintand barbatii. Au intrat si in ograda tatalui meu, au spart usa de la intrare. L-au batut pe tata, David Ursu, apoi l-au dus in subsol si l-au impuscat. Dar asta nu le-a fost deajuns, au mai dat foc casei. Nu inteleg nici pana azi de ce le-a trebuit viata unui batran de 68 de ani?

In aprilie, o cunostinta de-a mea, Ion, se ducea in oras dupa lapte. L-au luat gardistii si disparut a fost. Sotia lui a cerut autoritatilor sa-i dea macar trupul pentru ca sa-l ingroape… L-a gasit la morga, intr-un sac de polietilena, cu tot cu pamant. Mainile si picioarele ii erau legate, abdomenul i-a fost spintecat, apoi cusut cu ata de calt.

Marturiile Angelei J., refugiata din satul Corjova:

In 1992, sotul a plecat ca voluntar in satul Cocieri. Eu am ramas acasa cu doi copii. Peste doua saptamani, gardistii au aflat ca barbatul meu este voluntar si au inceput sa ne caute. Ne-am ascuns in subsol la niste oameni straini. In noaptea urmatoare am trecut Nistrul cu inca o familie urmarita. Peste o luna, sotul ne-a adus o veste ingrozitoare. Ca sa se razbune pe noi, gardistii ne-au incendiat casa. Cineva a incercat sa salveze cateva lucruri din locuinta, dar a fost impuscat. Majoritatea oamenilor din sat au fost evacuati.

Marturiile Nataliei V., locuitoare a satului Varnita:

La 19 iunie 1992, in centrul Tighinei au inceput impuscaturile. A doua zi, asupra orasului au fost lansate rachete. A murit foarte multa lume. Femeile si copii stateau in subsoluri. Nu aveau nici mancare, nici apa. Afara nu indrazneau sa se arate. Cand o femeie cu prunc a indraznit sa iasa, gardistii au impuscat-o, lasand doar copilul in viata. Cazacii omorau oameni nevinovati. La 20 iunie, un helicopter a tras o ploaie de gloante de-asupra satului Varnita.

Marturiile Tatianei V., refugiata din Varnita:

Gardistii au deschis focul din arme grele. Oamenii au fost raniti, unii au disparut fara urma, iar casele lor au fost daramate. In urma atacurilor au fost afectate si edificiile de interes social.

Margareta Rusu

Pe data de 6 aprilie 1992, am plecat de acasa, din orasul Tighina, ca sa-mi duc copiii intr-un sat vecin, deoarece la noi gardistii impuscau in stanga si dreapta. Cand am iesit din casa, am intalnit vreo 9 gardisti inarmati. Mi-am dus copiii in sat, iar noaptea i-am spus sotului ca o sa innoptez la Chisinau, ca era periculos sa ma intorc acasa. La Chisinau am ajuns pe la ora 19 si, de cum am intrat pe usa, a sunat telefonul. Era sotul meu care mi-a spus ca gardistii au intrat in apartamentul nostru si au tras din arme, ciuruind peretii, perdelele, vesela. A doua zi dis-de-dimineata, m-am intors la Tighina. Am gasit usa de la casa batuta in cuie. Cand a venit sotul, care dormise la prieteni, am fortat usa si am vazut un tablou oribil. Am vrut sa plec sa-mi fac dreptate la organizatia unde se adunau gardistii si cazacii veniti de pe aiurea. Cunoscutii mi-au spus insa ca e periculos sa merg acolo pentru ca o sa ma ucida.

Sotia lui Stefan Guzun

Pe data de 2 iunie 1992, a fost arestat un grup de cetateni care luptau activ pentru procesul de renastere nationala in Transnistria. Un caz concret este familia mea, Guzun, care a fost amenintata cu moartea prin telefon, iar la radio si in presa locala a fost anuntata adresa noastra de acasa, crainicul radioului Tiraspol intrebandu-se: “Cat o sa-i mai suportam pe acesti oameni?! Trebuie sa le punem capat!”.

De doua ori au venit oameni de-ai lor si au rupt usa apartamentului nostru, amenintandu-ne ca ne vor ucide si isi vor bate joc de fiicele noastre. Cu o zi inainte de judecata, organele nelegitime din Tiraspol l-au arestat miseleste pe Stefan si l-au batut in mod barbar. Acest om a fost presedintele Asociatiei de lupta pentru drepturile omului. Cu o zi inainte de arest, Stefan, impreuna cu sotia lui Colvalschi care a disparut fara urme, a fost la inchisoarea smirnovista sa vada de nu este acolo. Chiar a doua zi, dupa arest, radioul si presa tiraspoleana transmiteau de patru ori pe zi ca vina celor arestati este dovedita. Organele nelegitime din Tiraspol isi bat joc de sotiile arestatilor prin aceea ca nu ne permit sa ne vedem sotii si sa le transmitem produse. Nu mai am puteri sa umblu din urma lor.

Banenco Eugenia, locuitoare din orasul Dubasari

Pana la 29 aprilie 1992, am locuit pe adresa indicata, impreuna cu sotul meu si cu cei trei copii. In noaptea spre 30 aprilie, la ora 1.00, a sunat cineva la usa. Sotul s-a ridicat din pat, s-a apropiat de usa si a intrebat cine este. Atunci a rasunat o impuscatura din pistol-automat. Toata magazia de cartuse a fost descarcata in el. A fost gaurit cu 28 de gloante. Cand am aprins lumina, m-am ingrozit. Sotul insangerat se zbatea intr-o baltoaca de sange si, in ochii copiilor speriati ce strigau de-asupra lui, a murit. Paretii erau ciuruiti de gloante, iar noi eram plini de sangele ce curgea din sotul meu. A fost o noapte ingrozitoare, mai ales pentru copiii mei, de 12 si 4 anisori. Ucigasul si-a descarcat arma si a plecat multumit ca a ramas cu un moldovean mai putin. As vrea sa citeasca toti aceste randuri si sa stie o lume intreaga ce pot face fratii nostri mai mari din Rusia si care este adevarata fata a politicii lor.

 

Victoria Bajura, locuitoare a satului Corjova, raionul Dubasari:

Vreau sa va comunic despre un fapt concret savarsit de gardisti. Intr-o noapte, ei au intrat la vecina Zubco Elizaveta, si-au batut joc de ea, dupa care au omorat-o si au dat foc la casa. Dimineata corpul ei a fost gasit in beci. Ce vina poarta aceasta femeie si fetita ei, care a ramas orfana?

Intr-o seara, gardistii umblau prin satul Corjova, luminand fiecare casa. Cautau pe cineva anume. Cand am auzit impuscaturi si strigatele vecinii Elena Cemortan, am fugit si ne-am ascuns. La un timp, am auzit o bubuitura. Dimineata, am vazut casa vecinei distrusa complet. Stapana casei ne-a povestit ca gardistii au intrat in ograda ei, au impuscat in casa si, crezand ca au omorat-o (ea se ascunsese in alta parte), au aprins ceva si au aruncat in fereastra.

Un copil din satul Roghi, raionul Dubasari:

Eu sunt o fetita de noua ani, martora la impuscaturile care au inceput la 2 martie si mai continua si azi. Impuscaturi din rachete “Alazani”, aruncatoare de mine, obuze trase de-asupra satului nostru ne-au distrus si casa noastra. Vazand aceste strasnicii, am parasit satul si am fugit cu mamica si fratiorul mai mic pe drumul minat din doua parti, pe o cararusa ingusta intre viata si moarte. Am lasat livada cu roada bogata, casa distrusa, buneii batrani care cred ca nu au reusit sa fuga. Am plecat la Chisinau unde ni s-a acordat ajutor. Cat o sa mai continue aceasta nedreptate si unde sa ne intoarcem la iarna? Il intrebam pe Smirnov: De ce ne omoara neamul? De ce ne distruge? Cerem sa fie pedepsit dupa fapte! Rugam sa nu mai fie omorata atata lume nevinovata! Vrem sa ne intoarcem in satul natal! Vrem acasa! Vrem pace!

Un grup de refugiati din satul Roghi:

Aceasta scrisoare este scrisa din numele copiilor si a mamelor care se afla astazi intr-o situatie foarte grea. Locuim in satul Roghi, raionul Dubasari. Un sat frumos, asezat pe malul Nistrului, inconjurat de livezi si vii bogate. Dar acum, dusmanii care au navalit ne-au minat livezile, au sapat transee prin campii, ne-au ucis parintii, fratii si surorile. Din primele zile de lupta, in satul Roghi a fost omorat Vasile Gurez, tata a trei copii. Peste 40 de zile a fost ranita sotia sa si omorata fiica de 3 ani, un copil absolut nevinovat. Impreuna cu ea a fost ucis si un baiat de 14 ani. Dupa aceasta s-au speriat toti si se ascundeau prin beciuri, unde stateau saptamani intregi fara apa si mancare. Copiii cei mici s-au imbolnavit. Mai tarziu, ne-am refugiat la Chisinau, unde ni s-a oferit un loc de trai si o bucata de paine. Vrem acasa! Rugam conducerea sa ne ajute sa ne scoatem parintii de sub impuscaturi. Ce fel de inima au Smirnov, Marakuta, Karaman, Kitak? Sa fie blestemati de toti copiii lumii!

Ecaterina Malai, locuitoare a satului Varnita:

Pe data de 19 iunie, in centrul orasului Tighina au inceput impuscaturile. Timp de doua zile au murit foarte multi aparatori ai Republicii Moldova. Femeile cu copii mici stateau in subsoluri, fara apa si mancare. Una dintre ele a incercat sa iasa afara si a fost impuscata pe loc. La 20 iunie, pe de-asupra satului a trecut un helicopter care impusca in toate partile. Multi oameni nevinovati au murit atunci.

Un grup de refugiate din satul Cocieri:

Noi, un grup de cetatene refugiate din satul Cocieri suntem cazate in tabara de odihna “Izvoras” din satul Condrita. Am fost nevoite sa parasim locul de trai si de munca din cauza faradelegilor infaptuite de separatistii smirnovisti. Pe 2 martie, cand a inceput conflictul de pe Nistru, in satul nostru au fost nevoiti sa-si gaseasca adapost politistii sectiei raionale de politie din Dubasari, deoarece erau cautati de gardistii lui Smirnov. Politistii au venit anume la noi pentru ca satul nostru se impotrivea formarii republicii constitutionale nistrene, locuitorii lui pledand pentru o Moldova intregita, independenta si suverana. In seara zilei de 2 martie, in unitatea militara a Armatei a 14-a au patruns gardisti si cazaci si au impuscat in locuitorii satului. Langa unitatea militara au fost omorati trei oameni. Pe trei martie, dintr-o masina blindata cu gardisti s-a tras in lumea care mergea pe drum, venind de la lucru. Au fost raniti trei baieti din Cocieri. Au venit in ajutor organele de drept ale Moldovei si gardistii au fost alungati din sat.

Elena Guzun, locuitoare a satului Corjova, raionul Dubasari:

Politica de genocid fata de populatia bastinasa din raioanele din stanga Nistrului, promovata de liderii pro-comunisti de la Tiraspol, ne-a alungat de pe propriul pamant. Ne-am parasit casele si am luat drumul pribegiei. Dusmanii integritatii tarii au lichidat toate structurile constitutionale. Au creat asa-zisa garda formata din oameni inarmati din unitatea militara a Armatei a 14-a a Rusiei. In fruntea garzii se afla fostul colonel al Armatei Sovietice Stefan Chitac, participant activ la razboiul din Afganistan si evenimentele tragice din 1956 din Ungaria. Ne-au minat livezile in floare pana la cimitirele satului Corjova, r-nul Dubasari. Au ruinat podurile peste Nistru, ca sa nu ne putem refugia. Au ramas pamanturi neprelucrate. Cel mai mult au suferit moldovenii din raioanele Dubasari si Grigoriopol, care au votat pentru independenta si integritatea Moldovei. Vietile bastinasilor au fost strivite de cizma criminalilor de stat.

(din marturiile participantilor la actiunile de la Dubasari de la 13 decembrie, 1991 publicate in cartea “De ce?” a lui Mihai Belous).

“…13 decembrie. Ajungem la Dubasari sa eliberam sectia de politie care era inconjurata de gardisti, politistii de acolo fiind luati ostateci. In prealabil, am fost informati de Generalul Gamurari ca avem de trecut podul de la Dubasari unde se aflau doar 5-6 oameni si aceea neanarmati. La fata locului, ne-am ciocnit ca erau mai multi gardisti – vreo 18, foarte bine inarmati. Au oprit autobusul nostru, solicitand efectuarea verificarilor. Vazandu-i cum se apropie de noi, am deschis usile autobusului LAZ, in care ne aflam, iesind, in doua convoiuri afara, manifestandu-ne astfel, incat a fost posibil sa paralizam orice actiune din partea gardistilor. Astfel gardistii au fost urcati in autobusul de langa post si escortati in sectia de politie din orasul Criuleni, unde i-am dezarmat. Urmatoarea indicatie a fost sa ne deplasam la postul politiei rutiere de la Dubasari, pazit de gardisti. Ajungand la fata locului, am lasat autobusul in dreapta postului si am alergat sub balconul postului de politie, unde am dat peste alti baieti de-ai nostri din Brigada de politie cu destinate speciala, care, de asemenea primise ordinul sa elibereze postul de gardisti. Ne-au facut semn sa nu tragem in directia lor. Mai intr-o parte am vazut doi politisti de-ai nostri morti si unul ranit. Soferul a tras autobusul mai aproape de balcon. De la etajul doi al postului, gardistii au deschis foc asupra baietilor nostri, impuscand si in cei doi politisti morti. In forfoteala acestor impuscaturi, politistul Aurel Matei le-a spus colegilor de langa el, Misa Arnaut, Ion Luca ca “se duce inspre intrarea postului, unde se afla scara de incendiu”. In cateva clipe, Aurel era deja pe acoperisul postului de unde le-a spus colegilor “sa nu traga inspre el”. Mihai Arnaut a pornit sa se urce pe acoperis, urmandu-l pe Aurel. De atunci colegii nu l-au mai vazut viu. …Aurel a fost cel care a deschis primele focuri, de pe acoperis inspre fereastra de la etajul doi a postului unde se aflau gardistii. Dupa ce a tras cateva rafale de foc in fereastra, din camera au inceput sa se auda strigate: Ne streleaite, mi zdaiomsea”. Imediat au fost aruncate peste fereastra cinci automate. Gardistii au inceput sa coboare de la etajul doi al postului. Gardistii morti si raniti au fost incarcati intr-o masina blindata de-a lor, prizonierii au fost incarcati in autobusul LAZ si escortati la Criuleni. Se lumina de zi, iar noi pierdusem trei bravi baieti: Gheorghe Casu, Ghenadie Iablocichin, Valentin Mereniuc si Mihail Arnaut. In Mihai s-a tras in timp ce a dat sa se urce pe acoperis, fiind observat de gardsti. Aurel Matei a fost ranit in momentul cand se afla pe acoperisul postului.

————————————

preluare din Ziarul de Garda:

Nr. 9, 23 septembrie 2004, Despre morti si cimitire minate

Nr. 10, 30 septembrie 2004, Gardistii au impuscat oameni nevinovati

Nr. 10, 30 septembrie 2004, Nopti de groaza

Nr. 12, 14 octombrie 2004, Smirnov blestemat de copii

Nr. 13, 21 octombrie 2004, Striviti de cizma criminalilor de stat

Nr. 21, 16 decembrie 2004, 13 decembrie – ziua primilor eroi

Acum cateva zile, la Ziarul de Garda a venit doamna doctor Nadejda Branzan, deputat in primul Parlament democratic al R. Moldova. Domnia sa ne-a oferit numeroase marturii ale victimelor razboiului de la Nistru. Oameni indurerati si indoliati povestesc pe foi ingalbenite de timp calvarul prin care au trecut ei, rudele si apropiatii lor.

Marti, 14 septembrie, am cunoscut-o, dupa ce aflasem mai multe legende adevarate despre ea, pe doamna profesoara Tamara Tuntulescu. Cu fotografia ei gardistii au umblat luni in sir, incercand s-o prinda, iar Smirnov anuntase 150 de mii de ruble pentru capul acestei doamne. “Declarau ca nu voi fi impuscata, ci rastignita de vie”, isi aminteste doamna profesoara. “Am ravnit independenta Moldovei, am aparat limba romana si demnitatea noastra nationala. Pentru asta am trecut Nistru cu barci ciuruite, in bataia gloantelor, ne-am sacrificat viata, sanatatea, ne-am pus in pericol familiile”, povesteste femeia, amintindu-si cum ea si copila sa, dar si copiii de origine romana din Dubasari erau “porecliti” de gardisti “Tricolorsciki”. “Multi fosti elevi de-ai mei au luptat pe pozitii. Imi ziceau “mama noastra”. Alaturi de ei am stat de garda zi si noapte, aparandu-ne locul. La doar cativa kilometri, la Uzina metalurgica de la Rabnita se producea non-stop grenade si mine. Eram tinta unei cantitati enorme de armament. Am rezistat cu greu. Pierderile noastre sunt irecuperabile”, iata doar cateva concluzii, facute dupa atata amar de timp de Tamara Tuntulescu, cea care, in iarna anului 1992, impreuna cu noua luptatori din Transnistria, a facut drum la Moscova, cerandu-le autoritatilor ruse sa nu admita declansarea unui razboi la Nistru. Lacrimi in pustiu… Cand a revenit acasa, a intalnit pe strazile orasului sau zeci de gardisti inarmati.

Publicam marturiile facute de Tamara Tuntulescu la scurt timp dupa tragedia de la Dubasari.

“Pe data de 24 martie 92, la 21.00, fiica-mea Carolina si sotul Tudosie stateau in fata televizorului. In acel moment in antreu a fost aruncata o grenada care a explodat chiar in momentul in care sotul a iesit sa vada ce s-a intamplat. Tudosie a fost aruncat afara, in curte, in timp ce peste fiica noastra, ramasa in casa, a cazut tavanul si masa. Fiica a ramas in viata, iar sotul a murit, peste vreo jumatate de ora. Astfel, gardistii s-au razbunat pentru faptul ca, in februarie, impreuna cu alti delegati din Transnistria am fost la Moscova unde am mediatizat actiunile separatistilor in partea stanga a Nistrului. Casa mi-a fost demolata de teroristi. Ceva mai tarziu, gardisti inarmati, la lumina lanternei, au adunat bucatile de schije ramase prin casa, incercand sa-si stearga urmele. A doua zi, o echipa de la “Ostankino” ne-a filmat casa daramata, comentand la stiri: “smotrite kak stradali mirniie, neviniie liudi”, adaugand ca “OMON”-ul din satul Ustia mi-ar fi distrus casa. Pe data de 26 martie, cand trebuia sa-mi inmormantez sotul, un autobus cu gardisti inarmati se plimbau in jurul casei. N-am putut pleca la cimitir, deoarece oameni de buna credinta mi-au transmis ca gardistii vor sa-si bata joc de mine, sa ma lichideze. Acesti oameni m-au ascuns si m-au condus pana la Cocieri. In Corjeva ne-au observat ca mergeam cu fetita si, din podul casei lui Kaptelov, au inceput sa traga in noi cu mitraliera. Ne-am tarat sub un gard si am scapat vii. De la rude si sateni am aflat ca la cimitir ma asteptau gardistii cu doua masini sa ma ia. Nu m-au gasit. Infuriati cum erau, au luat un invatator de la scoala speciala, pe Afanasie Cotofan. Nici pana azi sotia si copiii acestuia nu l-au putut gasi.

Este istoria unei singure victime. Numarul adevarat al celor terorizati de regimul smirnovist nu-l cunoaste, astazi, nimeni

Primavara sperantelor zidite

In salonul unui spital se gaseau doi bolnavi. Unul din ei, care suferea cumplit din pricina plamanilor, era ridicat în fiecare zi de sora medicala la fereastra salonului, unde, sprijinit de perete, trebuia sa stea în picioare mai bine de o jumatate de ora. In acest timp încerca sa descrie cele vazute pe fereastra, colegului sau de suferinta, un barbat paralizat, tintuit la pat. Privea pe fereastra si-i descria plastic cum primavara punea stapanire peste parcul din apropiere. Zarzarii erau în floare, iar papadiile presarau galbenul lor regal peste verdele matasos al ierbii fragede. Un vant molatec unduia pletele unor îndragostiti care se zbenguiau prin parc. Pe oglinda albastra a lacului pluteau nuferii unor lebede maiestuoase...
Zilele treceau parca mai usor, si paralizatul astepta acum cu înfrigurare ziua urmatoare, cand va auzi din nou cat de minunata este lumea de afara. Incetul cu încetul, dorinta de a trai se trezea din nou în el. Simtea un nou freamat de viata în oasele lui imobile, cu fiecare noua descriere a frumusetii de afara.
Intr-o noapte îngrozitoare, ochii sai spre lume, omul boînav de plamani, a început sa tuseasca înfiorator. Mana sa imobila n-a putut apasa butonul de alarma.
Spre dimineata, au scos cadavrul din camera sa. Era acum singur. Nespus de singur si trist. Of, daca ar fi cineva sa-i mai spuna ce este dincolo! I-a venit o idee. A cerut sorei sa-l mute în patul de langa fereastra. Cu sfortari supraomenesti, dupa luni de zile de nemiscare a reusit sa se ridice într-un cot. S-a uitat pe fereastra sa vada un crampei macar din lumea de afara descrisa atat de minunat de colegul sau de suferinta.
In fata ferestrei era un perete mare si gol.

EDGAR CAYCE SI SPIRITELE NATURII

FOTOGRAFIILE DIN COTTINGLEY

Aceasta carte despre care vorbeste corespondenta lui Cayce, ce a facut mare vilva cind a aparut in Anglia. A stirnit polemici enorme: incredibilele fotografii cu zane care apareau acolo erau trucate? Acele siluete transparente, care apareau peste frunzele copacilor, erau "adevarate" sau numai rezultatul unui trucaj iscusit? Sir Arthur Conan Doyle, cea mai inalta autoritate engleza din epoca in materie de parapsihologie, a cercetat la fata locului. Si ajunsese la concluzia ca totul era adevarat. Publicase deci aceste fotografii insotite de comentariile sale si rezultatul anchetei intreprinse. Aceasta este cartea - extraordinara! - despre care vorbeste corespondenta lui Cayce.
Am vazut si eu cu uimire pozele. Imediat am avut "socul", convingerea ca aceste fotografii erau autentice. Cele doua fetite, care pretindeau ca vazusera zanele si s-au jucat cu ele, nu minteau! Se poate vedea pe fotografiile alb-negru ca aceste fetite aveau o aura foarte frumoasa... nicidecum “aura minciunii”.
Ele se numeau Elsie si Frances, erau verisoare si locuiau in Cottingley, in satul Yorkshire, in nordul Angliei. De ani de zile povesteau parintilor ca se jucau cu zanele intr-o vale îngustă și puțin adâncă din spatele casei. Pina aici, nimic anormal pentru niste fetitele englezoaice: in Anglia, copiii sunt lasati sa creada in zane, considerindu-se ca este bine... Si, urcind spre Scotia si Tara Galilor, gasim tot mai multi oameni mari care-si marturisesc, fara falsa rusine, credinta in zane! Acolo, toata lumea cunoaste pe cineva care a vazut una (cel putin)!
In civilizatia engleza, interesul pentru zane nu dispare nicicum odata cu copilaria: intre cititorii cartii Stapanul Inelelor (The Lord of the Rings), se numara o majoritate de adulti increzatori...
Intr-o zi, domnul Wright, tatal lui Elsie, una din "adolescentele" istoriei noastre, aduce acasa un aparat de fotografiat! Elsie, incapatanata ca un magarus, il cicaleste in fiecare zi pe taticul iubit: "Da-ne aparatul sa le fotografiem pe prietenele noastre, zanele!" Taticul este sceptic, dar, baiat bun, sfirseste prin a incredinta pretiosul aparat celor doua fete, impreuna cu o placa (inca nu existau pelicule pe atunci). Fetele au plecat incitate si s-au intors seara, sarind de bucurie: zanele venisera la intilnire! Li s-a facut o fotografie! Taticul cel iubit, putin sceptic, nu se grabeste; trec zece luni pina la developarea placii. Apoi, intr-o zi, se hotaraste. Si iata socul: pe fotografie, apar siluetele zanelor dansind in jurul lui Frances. Siderat, domnul Wright arata fotografia rudelor si vecinilor. Unii cred ca este trucata. Vorbeste cu fotograful local care este categoric: "Aceasta fotografie, domnule, este autentica: va imaginati ca nu dispunem la ora actuala de mijloacele tehnice pentru a face un asemenea trucaj!" Tatal se intoarce acasa din ce in ce mai perplex - si da din nou aparatul fetelor, cu un teanc de placi de aceasta data. Noi fotografii de zane, reusite... Si in acest moment a intervenit Sir Arthur Conan Doyle. El afla, de la o prietena a verisoarei tatalui, de existenta acestor fotografii. Face cercetari... Face expertiza fotografiilor in cele mai bune laboratoare din Londra - care, in unanimitate, il instiinteaza ca nu este nici urma de trucaj. Atunci isi publica ancheta si este un succes imens in toata Anglia. In vremea aceea, Sir Arthur Conan Doyle era extrem de celebru ca scriitor si, totodata, ca fondator al faimoasei Societati de studii spiritualiste. Dar nu este numai aceasta celebritate, este si primul reportaj despre zanele care au consimtit, in fine, sa se lase fotografiate, negru pe alb!
Apoi anii trec, fetitele cresc si, ca intotdeauna, sunt persecutate. Ele si familiile lor nu mai doresc decit un singur lucru: sa fie uitate! Cartea cunoaste un numar imens de reeditari, din ce in ce mai insipide, curatate putin cite putin de cea mai mare parte a detaliilor "traite".
Unii critica vehement fotografiile aducand ca argument faptul ca zanele pe care le vedem acolo au "o infatisare moderna". Si este adevarat, ele sunt foarte elegante, in stilul parizian al anilor douazeci! (Pe cind Elsie si Frances sunt incotosmanate in haine fara forma si stil, ca doua adolescente provinciale din vremea lor).
Chiar este imposibil ca zanele sa apara ca un miracol de eleganta moderna? Este aceasta dovada unei imposturi? De ce ar fi avut ele o costumatie din alta epoca? Maurice Magre, care a studiat mult aceasta chestiune, raspunde:
"Spiritele Naturii (...) iau infatisarea oamenilor pe care obisnuiesc sa-i vada. Legendele ii reprezinta pe spiridusi (kobold, spiridusi din Germania) imbracati intr-un vesmint maron cu gluga, asemanator hainelor purtate de tarani in Evul Mediu. Zanele apar ca tinara fata din sat sau de la castel. Daca sufletul unui copac, invingindu-si firea sfielnica, ar indrazni sa iasa astazi din invelisul scoartei sale, ar avea desigur manusi si ochelari de automobilist!”
Cayce va spune mai tirziu:
Si ma veti intreba cum erau imbracati. Pai, erau baietei si fetite. Sunt incapabil sa va descriu in detaliu imbracamintea lor (...) Nici nu-mi dadea prin minte ca nu erau la fel ca mine (...)
Alte marturii merg exact in acelasi sens. De exemplu, cea a lui Anne Denieul, scriitoare si socioloaga:
"Nu credeam mai ales in existenta zanelor (...). Auzisem vorbindu-se de ele ca despre o realitate indiscutabila, in cercurile engleze de vrajitorie rituala si intr-un grup de samanisti pe care-l frecventam atunci. Dar cind, in padure, insotitorii mei exclama, la cel mai mic zgomot, ca vad un gnom, un deva sau o pagoda chinezeasca, eu nu reuseam, in ceea ce ma priveste, sa discern decit un nor, o ceata, nimic mai mult. Ma gindeam ca aceasta lume marunta din planul eteric era dovada imaginatiei si ca-si gasea locul, intr-un mod sau altul, printre arhetipurile inconstientului colectiv occidental care este, asa cum se stie, un veritabil talcioc.
Dar, intr-o buna zi, am inceput sa "vad" (...). Vedeam ca in filigran, nu neaparat alb-negru, o entitate in doua dimensiuni, fara grosime - chiar numai o idee din acea entitate, pe care am exprimat-o imediat cu o rapiditate fulgeratoare. Recunosteam, denumeam, imaginea se destrama (...).
Iata asadar ce mi s-a intimplat intr-o dimineata de primavara, inainte de Sfintul loan din vara. Ma dusesem sa samanizez in ajun, intr-o padure din apropierea Parisului si ma pregateam sa ajung la casa unde locuiam atunci (...). Ma gaseam foarte prozaic in bucatarie, unde imi pregateam micul dejun, cind am vazut la inaltimea fetei mele, o fiinta mititica de-o palma, imbracata cu un corsetel si o fustita incintatoare, cu par lung si aripi transparente, ca de fluture dupa forma si de libelula, dupa structura. Asezata intr-un jilt invizibil, cu picioarele gingas indoite si genunchii lipiti, cu incaltari fine, plingea in hohote..."
Zana pe care ne-o descrie aici Anne Denieul nu ramine datoare elegantei pariziene: "o fustita incintatoare", spune socioloaga noastra. Nu i-a aparut asadar in costum de pastorita de pe vremea lui Ludovic al XV-lea, nici de nimfa greco-romana cu manta scurta, ci in tinuta contemporana! Aceasta marturie mi se pare cu atit mai interesanta cu cit autoarea ei este o universitara cultivata, din secolul douazeci. Sunt sigur ca este vorba de o experienta autentica:
"A disparut destul de repede, dar am zarit-o de mai multe ori pe drum, apoi in casa, in decursul citorva zile, ca si cum m-ar fi urmat. Totusi nu mai plingea. O vedeam usoara, aeriana, minuscula, conturata cu linii luminoase ca niste fire de borangic, miscindu-se intr-un spatiu ce imi parea a tine de vis. Dar, tot sceptica, nu indrazneam s-o recunosc drept ceea ce era.
N-am mai vazut-o. Ma gindeam la ea. Prezenta ei fusese atit de precisa, repetata, incat merita sa vorbesc despre ea unui om de arta. l-am povestit aceasta aventura. Mi-a confirmat cu o siguranta fireasca, frizind banalul, ceea ce de fapt stiam: fara sa-mi dau seama, adusesem o zana din padure si ea plingea pentru ca era departe de casa. Ar fi trebuit doar sa-i arat mai multa grija, s-o hranesc, sa las pe fereastra camerei mici daruri pentru ea: lapte, miere, fructe de sezon, care ar fi fost o dovada de prietenie si, poate, ar fi retinut-o - in orice caz, ar fi consolat-o. M-am purtat prosteste, lasind-o sa plece si era pacat: n-am stiut sa profit de aceasta sansa.
Eram doar pe jumatate convinsa cind, cautind printre cartile unei librarii, am descoperit cartea lui Th. Gardner despre acest subiect" (Este vorba de cartea amintita mai sus, The Coming of the Fairies, prima versiune, unde Sir Arthur Conan Doyle a semnat impreuna cu Th. Gardner drept coautor). Tot aceasta carticica si efectul ei socant asupra tuturor celor care o citesc! Carte care: "aducea dovada existentei acestor fiinte de legenda, publicind fotografii autentice cu zane, primele de acest gen. Nu mi-a fost greu sa-mi recunosc mica musafira de ieri. Deci nu visasem, nici nu delirasem, nici nu proiectasem vreo imagine din inconstientul meu, inmagazanata fara stirea mea. Ceea ce vazusem si mi-era confirmat de pelicula era atit de precis, atit de asemanator, incit nu se putea sa fi inventat. Nu avea nimic in comun cu ilustratiile povestilor din copilaria mea, oricit de incintatoare erau - in cel mai rau caz, ele ar fi putut alimenta cliseele care imi parvenisera. Mica entitate pe care avusesem privilegiul sa o zaresc era, deci, chiar una din aceste regine ale lumii elementale. N-o pot uita!"
Roger de Lafforest continua cu o alta marturie (opere citate, pag. 154). Este vorba de Maguerite de Limbourg-Stirum, pictorita si autoarea unor portrete care infrumuseteaza coperta citorva carti.Prietena acesteia, Catherine de Limbourg-Stirum, si ea pictorita, l-a primit pe acesta in atelierul ei din Bruxelles. Roger de Lafforest povesteste astfel intrevederea:
"Vizitindu-i atelierul, am ramas in asteptare in fata unei pinze la care tocmai lucra (...) si pe care se distinge "o faptura mititica, din Natura", care desface degetele, lasind sa cada picuri de lumina. Stupefiat de asemanarea (...) cu fotografiile publicate de Dr. Gardner, am intrebat-o pe Catherine daca vazuse aceasta carte - "N-am auzit niciodata de acest doctor si nu i-am vazut niciodata cartea", mi-a raspuns ea. Este sigur, prin urmare, ca in acel tablou naiv nu este vorba de o reminiscenta, ci de o marturie. Zana din tablou este chiar aceea pe care pictorita a intilnit-o. Exista in Natura si a fost descrisa de martori, exact sub aceeasi infatisare (...). Am tras concluzia ca ea, Catherine, se bucura de privilegiul destul de rar de a poseda vedere eterica. Marturia pe care mi-a adus-o in cursul conversatiilor noastre le confirma pe toate cele primite din multe alte parti: "Cind aveam Intre patru si sase ani, mi-a explicat ea, vedeam Zanele in mod obisnuit. Aparitiile lor erau frecvente, dar scurte, fugitive, in orice caz foarte precise. Fratele meu si cu mine ardeam de dorinta de a le intilni. Vorbeam adeseori despre ele si le chemam cu glas tare, rugindu-le sa nu se ascunda. In fapt, nu stiam daca acestea erau Zane; noi nu le numeam asa. Erau "fapturi mici, din Natura", a caror marime nu depasea 20-30 de centimetri, foarte bine proportionate, cu miscari vioaie si gratioase, cu aripi transparente ca libelulele. Intre noi, le spuneam "piticutii". Deodata, pe neasteptate, aparea unul pe care il vedeam foarte aproape de mine, adevarat, in carne si oase, apoi disparea la fel de brusc".
Asa cum ati putut constata, referinta de baza in privinta zanelor este intr-adevar aceasta carte despre care vorbeam mai sus, The Corning of the Fairies: nu s-a realizat inca altceva mai bun pina in prezent.
Elsie si Frances, in ziua cind au facut acele faimoase fotografii, nu banuiau evenimentul pe care-l fabricau! Totusi, una dintre ele, care este o doamna foarte in virsta, va ceda presiunilor anturajului si va declara public ca "unele dintre aceste fotografii fusesera trucate" -repliindu-se imediat, ca sa adauge: "dar nu toate!". (Chiar daca ramine numai una autentica, tot este prea mult pentru rationalisti. (...)