marți, 26 iulie 2011

Vechimea şi continuitatea poporului român


Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pãmânt si anume unul dintre cele mai vechi popoare ale întregului continent.
Istoricii pun de obicei începutul vietii poporului nostru la cucerirea Daciei de Traian, un secol dupã nasterea lui Hristos. Nici cã se poate mai superficialã conceptie. Departe de mine de a scãdea cât de putin meritele marelui împãrat. El este, alãturi de Iuliu Cezar, cea mai luminoasã figurã a întregii romanitãti, iar din punctul de vedere etic mi se pare cu mult superior lui Cezar.
Nu era genial ca Cezar si nici nu are lustruirea filozoficã a lui Marc Aureliu. Cum am zice azi era un „realist”, si anume o sintezã a celei mai bune însusiri romane: sinceritatea, cumpãtarea si respectul legilor. Când Pliniu, care, ca multi literati, lungea vorba, îl întrebã ce sã facã cu cei acuzati de idei crestine. Traian îi rãspunde: Dacã sunt acuzati pe fatã, judecã-i. Înainte de toate legea. Dacã nu-s acuzati fãtis, închide ochii. Lasã-i pe seama cugetului lor. Dar nu e mai putin adevãrat cã împãratul este abia un episod în viata milenarã a poporului nostru. Când a sosit el la Dunãre, statul dac era de o sutã si mai bine de ani în culmea înfloririi – era singura putere europeanã capabilã de a tine în cumpãnã Imperiul Roman.
Si nu e de mirare cã ajunsese asa. La 513, când Roma stãpânea doar câteva sate pe malul stâng al Tibrului (nici cât Tara Bârsei), pãrintii nostri de la Dunãre formau un neam mare, închegat si puternic, care tinea calea în Balcani celui mai mare monarh al Asiei, lui Dariu al lui Histaspe. Herodot spunea cã poporul tracilor este cel mai numeros din toatã Europa (al doilea neam dupã indieni), iar getii, stãpânii malurilor dunãrene, erau ”cei mai viteji si mai drepti dintre toti tracii”.
Din nenorocire, aceastã mare tulpinã n-a putut constitui o unitate politicã, ci a rãmas, ca si grecii, sub nivelul romanilor din acest punct de vedere. Nu i-a ajutat unitatea si izolarea unei peninsule ca cea italianã. Dar, cu toatã risipirea, masa lor considerabilã i-a fãcut sã reziste tuturor asalturilor. Cel mai mare cuceritor al lumii antice, Alexandru, fiul lui Filip, a venit pânã la Dunãre, a trecut putin pe celãlalt mal, dar s-a întors cum a venit. Iar urmasii lui au fost bãtuti si luati prizonieri. Numãrul a biruit geniul.
Si n-a fost numai numãrul populatiei getice, ci si civilizatia sa înaintatã care i-a asigurat trãinicia. În contrast cu grecii, care erau oameni de mare, getii erau, ca si romanii, plugari. Când Alexandru Macedon a trecut noaptea peste Dunãre, soldatii sãi au trebuit a doua zi sã culce spicele cu lancea ca sã înainteze printre lanurile strãbunilor nostri. Podgoria geto-dacã era asa de întinsã, încât a fost nevoie sã mai scoatã din viţe. În exploatarea metalelor, îndeosebi a aurului, era vestitã din vechime.
Pe când semintiile germanice trãiau în pãdurile din mijlocul si marginea nordicã a Europei, ca si cele din pãdurile Canadei, locuitorii de la Dunãrea de jos aveau sate, orase, negot, monedã (întâi strãinã, apoi monedã proprie) si exportau cereale spre Egeea, primind în schimb produsele mai fine ale industriei mediteraneene.
Dar alãturi de numãr si civilizatie, aveau ceva si mai de pret: o realã culturã, manifestatã printr-o înaltã conceptie de viatã. Pietatea getilor a fost unicã în toatã antichitatea. Strabo o mãrturiseste ca o trãsãturã caracteristicã, "cunoscutã de când lumea"...Aceeasi pãrere o avea si Socrate. El admira pe Zamolxe ca pe un geniu etic. În opozitie cu conceptia pedagogicã a celor ce puneau mare pret pe educatia fizicã, Zamolxe predica doctrina mai subtilã, cã numai sãnãtatea sufletului poate asigura sãnãtatea si frumusetea corpului. Asadar, cu mult mai adânc si mai adevãrat decât mens sana in corpore sano.
Iar ca dovadã cã pãrerea lui Socrate nu e un cuvânt de ocazie e faptul mãrturisit de marele geograf si cãlãtor Strabo, care ne spune cã aci, în Carpati, era un “munte sfânt”, numit Kogaeonum, la poalele cãruia curgea un râu prin fata unei pesteri (cum ar fi schitul din pestera Ialomicioarei). De asemenea, Dunãrea era privitã de daci ca un fluviu sfânt, dupã cum era Gangele pentru indieni. Înainte de a pleca la rãzboi, strãbunii nostri beau apã din Dunãre. Seriozitatea lor moralã era asa de mare, încât unii discipoli ai lui Zamolxe duceau o viatã de purã contemplatie, hrãnindu-se numai cu vegetale si ferindu-se de orice impuritate. Fãrã exagerare putem zice cã am fost crestini înainte de crestinism.
Fatã de pozitivismul practic al romanilor, si estetismul cam senzual al grecilor, idealismul aproape ascetic al dacilor ne duce cu gândul mai departe spre Iran si spre India. Prin urmare, nu e întâmplãtor cã, pe vremea lui Cezar, dacii stau frunte la frunte cu romanii. Spada lui Boerebista se arãtase pânã la Nipru, iar spre apus pânã la Adriatica, la Alpi si dincolo de Viena. Sora lui Boerbista era sotia lui Ariovist, cãpetenia germanilor care nãvãliserã în Galia. Iatã de ce Cezar, cuceritorul Galiei în lupta contra lui Pompei, îsi întoarce ochii spre Boerebista, reprezentantul unui popor vechi si aproape tot asa de de înaintat ca si cel roman (lipsit însã de semnele decadentei).
Dictatorul moare, dar conflictul dintre daci si romani nu se mai putea înlãtura. Pentru sãpânirea Asiei apusene, Roma avea nevoie de rumurile care tãiau Peninsula Balcanicã. Dupã cucerirea Mãrii Adriatice, a Greciei si a Macedoniei, legiunile cãutau hotarul firesc al Dunãrii. Se întelege cã opera aceasta de infiltrare nu s-a fãcut iute, ci a înaintat pas cu pas timp de aproape 200 de ani. Cum se varsã apele din Alpi spre Dunãre, asa se întinsese si romanitatea. Nicio mirare cã pe vremea lui Tiberiu, seful sãu de stat major ne spune cã limba latinã se vorbea “în toate Panoniile”, adicã pânã în preajma Daciei.
Astfel stând lucrurile, dacii erau siliti sã înceapã rãzboiul de întregire. O sutã de ani, de la Augustus pânã la la Traian, gândul firesc al dacilor a fost sã-si recapete hotarele din vremea lui Boerebista. Legiuni întregi sunt bãtute si desfiintate. Domitian plãteste chiar tribut dacilor. Asa cã Traian soseste la tron tocmai în momentul când conflictul militar ajunsese în momentul decisiv. Supunerea Daciei se înfãtisa la Roma ca un fel de caeterum censo amintind în oarecare mãsurã înversunarea contra cartaginezilor. Si într-adevãr, putem zice cã ne aflãm în momentul cel mai dramatic al istoriei antice. Ciocnirea a fost teribilã. Rãzboiul a durat aproape sapte ani. Columna lui Traian e plinã de episoade crâncene. În cele din urmã romanii înving, dar Decebal nu moare fugar, ca Anibal, nici nu are naivitatea tânãrului Vercingetorix, care ajunge în tainitele de sub Capitoliu, ci cade cu spada în mânã.
Însã poporul sãu nu cade. De ogoare, de vie, de ocne, de mine, de sate, si de orase, omul civilizat nu se desparte lesne. Unii daci, spre Dunãre, se împãcaserã chiar de la început cu romanii, pe unde comertul si limba latinã pãtrunseserã cu douã generatii mai înainte. Pe valea Moraviei înaintaserã soselele si negotul roman încã din vremea lui Tiberiu. Acuma, dupã ce s-a deschis drumul prin clisuri, începu înaintarea cãilor militare si comerciale pe valea Oltului si a Muresului pânã în inima Daciei.
Esential lucru pentru noi este însã altceva: continuitatea dacilor. În pãrtile dinspre miazãnoapte si rãsãrit ale Daciei, poporul autohton a rãmas neclintit. Ptolemeu ni-l aratã dupã moartea lui Traian, stãpânind nu numai lantul carpatic, dar si larga tarã dinspre rãsãrit pânã la Nistru, costobocii, carpii (de unde si numele Carpatilor) stãpânesc mai mult de jumãtate din vechiul lor teritoriu, au regii lor si nu lasã o clipã arma din mânã. La 162 d. Hr., costobocii iau ofensiva si ajung la pânã în Macedonia si Ahia, reînviind vremurile când pãrintii lor sfãrâmau legiunile lui Domitian. Legatul Daciei a trebuit sã atâte pe vandali împotriva lor numai sã scape de ei.
Dar rasa e prolificã. Apoi dacul, cum observaserã romanii, nu se dezlipea bucuros de munti. Iatã de ce îi vedem continuând lupta tot timpul cât legiunile rãmân în Dacia. Aurelian, biruind pe carpi, ia numele de Carpicus (cum Traian luase numele de Dacicus) si, cu toate cã el retrage legiunile în linia Dunãrii, dacii nu se lasã. (Fatalitatea face ca Aurelian sã moarã tocmai în mâna unui dac, Mucapor). Ci abia dupã retragerea legiunilor, a fost un moment de linistire. Urmasul lui Aurelian le întinde mâna prieteneste: Omnes geticos populos in amicitiam recepit. Însã potolirea nu dureazã mult. În secolul ocupatiei gotice si chiar mai târziu, când getii fac loc hunilor, dacii iau parte la lupta contra imperiului si trec Dunãrea de câte ori le vine la îndemânã.
Asadar, Traian cu adevãrat este numai un episod în istoria poporului care stãpânea masivul Carpatilor si sesurile dimprejur. Cu un secol mai înainte, legiunile cuprinseserã vadul Dunãrii, apoi Dobrogea, trecuserã pe malul stâng, întãrind triunghiul dintre Siret si Prut. Iar când vine cucerirea definitivã, poporul dac rãmâne totusi stãpân pe o foarte mare parte a teritoriului sãu la nordul Dunãrii si continuã lupta împotriva romanilor chiar dupã Aurelian.
Dar, oricum ar fi, un lucru este sigur: poporul nostru e, în primul rând, geto-dac si anume unul din cele mai vechi popoare ale Europei; substratul vechi dureazã si dupã ceea ce unii numesc colonizarea Daciei. A vorbi de pieirea dacilor nu numai în vremea lui Traian, dar chiar dupã Aurelian, înseamnã a nega adevãrul etnografic cã o masã omeneascã ajunsã în faza de popor nu mai poate pãrãsi pãmântul sãu, ci numai se transformã pe încetul, crescând sau scãzând timpul de secole si îmbrãcând forme noi de viatã.
Acel pretios caracter etnografic, masivitatea, adicã numãrul, explicã de altfel, în chip organic, fãrã sã mai cãutãm alte cauze, lunga stãruintã a acestui popor. El n-ar fi putut reprezenta la 513 î. Hr. o putere considerabilã si o închegare socialã si militarã, capabilã de împotrivire contra persilor, dacã n-am admite prealabil cel putin douã – trei veacuri de incubatie etnicã. Aceasta dã pãrintilor nostri de la Dunãre aceeasi vechime ca si romanilor, adicã cel putin 7-8 secole de individualizare înainte de era crestinã.
Al doilea rezultat însemnat al numãrului a fost continuitatea.
Pe când toti nãvãlitorii: celti, bastarni, goti, huni, gepizi avari etc, au dispãrut rând pe rând, poporul nostru se gãseste si azi legat de masivul carpatic si de tinuturile dimprejur. Am relevat cã, chiar din antichitate, se pãruse caracteristicã alipirea dacilor de muntii lor: inhaeret montibus Dacus.
Problema continuitãtii a fost privitã de unii cu prea putinã obiectivitate. Pãrãsirea Daciei de populatie este o evidentã sofismã. Mai întâi, din punctul de vedere geografic, o masã de populatie de pe un teritoriu atât de întins ca Dacia nu putea intra în micul tinut botezat Dacia aurelianã, dupã cum Tisa, Somesul, Crisul, Muresul, Oltul si toate celelalte n-ar încãpea în albia Timocului.
La aceasta se adaugã si un argument social: ce ar fi câstigat populatia din Dacia sã fugã de gotii din stânga Dunãrii ca sã gãseascã pe dreapta iarãsi goti? Tesalonicul fusese asediat. Apoi multi goti slujeau în armata romanã: stim si numele cãpeteniilor gotice care luptau atunci sub steagurile romane. Valerian spune lui Aurelian, în scrisoarea de adoptiune la imperiu, cã va avea sub comanda sa pe Harlomundus, Haldegastes, Hildemundus si Cariovicius. Retragerea legiunilor a însemnat deci, pentru Dacia, mai mult un fel de schimbare a garnizoanei. Salvianus spune lãmurit: Întrun glas se rugau tãranii sã-i lase sã trãiascã cu barbarii. Si nu numai cã nu voiesc sã treacã de la ei, dar ne pãrãsesc pe noi ca sã se adãposteascã la ei!...Asadar, pãrãsirea Daciei, pe lângã o imposibilitate etnograficã, mai este si un patent neadevãr istoric.
În al treilea rând, se mai adaugã si un argument mai general. Semintiile se pot muta si se mutã. Când însã o formatiune etnicã ajunge în faza de popor, adicã este o masã considerabilã (cum au fost dacii de la Herodot si pânã la Aurelian), o masã diferentiatã din punct de vedere social prin munca pãmântului: podgorie, exploatare de mine, negot etc., atunci poporul acela poate trimite colonii, dar de emigrat în totalitatea lui, asta, dupã cum am spus, e cu neputintã. Istoria nu ne aratã un astfel de fenomen niciodatã si nicãieri.

Simion Mehedinti - academician, geograf si geopolitician

6 comentarii:

  1. Poate ajung si unii sa se convinga de aspectele astea si sa nu mai vorbeasca prostii pe la tv.Alina

    RăspundețiȘtergere
  2. Prostia și nerușinarea sunt la ordinea zilei.

    RăspundețiȘtergere
  3. Îți mulțumesc pentru aceste articole.Și pe acesta l-am citit cu mare bucurie sufletească.

    RăspundețiȘtergere
  4. Permiteți-mi să vă mai prezint o ”ședință foto” din munții dacilor( este prea frumoasă fotografia ca să n-o împărtășesc cu voi!) :
    http://www.carpati.org/poze_fotografii/piatra_craiului/in_haine_negre_de_toamna-iarna/68496/

    RăspundețiȘtergere
  5. Foarte frumoasa intr-adevar! Multumim.:)Alina

    RăspundețiȘtergere
  6. Cu adevarat superbe sunt imaginile.

    RăspundețiȘtergere