sâmbătă, 24 iulie 2010

Cavalerul trac si Dacia cea “veche cat timpul”

Cavalerul trac este un tînăr zeu al tracilor balcanici şi danubieni, reprezentat călare pe cal, adesea în împrejurări cinegetice, identificat de către grecii antici cu zeul Heron.
Atributele şi originea zeului sunt deocamdată obscure; pare a fi însă rezultatul unui sincretism destul de rapid, poate datorită penetraţiei romane în ariile cultului său (Balcani, Dacia) atestat totuşi din secoulul II-III. Grecii îl numeau Theos Heros (grec. "ηρςω" - stăpân, căpetenie; mai târziu - semizeu, de origine muritoare), iar romanii, Deus sanctus Heron; unele imagini ale Cavalerului Trac sunt însoţite de inscripţii, unde numelui (Heros, în cele greceşti, Heron, în cele latine) îi urmează adesea diverse epitete: Invictus (Nebiruitul), Aeternus (Veşnicul), ΚαταχΘδνιος (Stăpânul morţilor), Κτvξστης (Întemeietorul de neamuri), mai ales de Vetespios.
Pe teritoriul României s-au găsit cel puţin 200 de imagini de epocă, atestând cultul Cavalerului Trac în Dobrogea, Oltenia, Transilvania. Uneori, imaginile includ (ca relieful cinegetic de galop, de la Constanţa) un element marginal derutant (poate biblic): un arbore cu un şarpe încolăcit pe tulpină. Unii cercetători susţin că imaginea Cavalerului trac a fost preluată de iconografia creştină, pentru a-l reprezenta pe Sf. Gheorghe. (Wikipedia)
O civilizatie veche de 10.000 de ani
Sub casele si grajdurile taranilor din Muntii Orastiei se ascunde O civilizatie veche de 10.000 de ani.
Despre civilizatiile egipteana, mayasa, incasa sau azteca a auzit toata lumea. Atlase geografice, filme documentare sau artistice, toate vorbesc despre aceste civilizatii megalitice, misterioase, autoare ale unor realizari tehnice si stiintifice care ne mira si astazi. Crezi ca daca ai ajunge in Egipt sau in Peru ai intelege cum au fost construite piramidele sau ai reusi sa descifrezi in laborator compozitia stilpilor si a sferelor din fier care nu ruginesc de mii de ani, desi se afla la discretia vintului si a ploilor. Cine crede ca are solutia acestor enigme nu trebuie sa parcurga mii de kilometri pentru a-si verifica teoriile. Muntii Orastiei sint mult mai aproape si acolo, desi pare incredibil sau exagerat, se afla vestigiile unei civilizatii la fel de fascinante: civilizatia dacica.
Dacii isi zideau muntii
Cind spui daci, spui Sarmisegetuza. Iar cind spui Sarmisegetuza, te gindesti la Ulpia Traiana Sarmisegetuza, cetatile Blidaru sau Costesti. Se vorbeste mai putin despre adevarata capitala a Daciei, Sarmisegetuza Regia (aflata la doar 40 km de Ulpia), create in totalitate de populatia traitoare pe aceste meleaguri. Dacii nu au fost numai "cei mai viteji si mai drepti dintre traci". Ei au fost in primul rind constructori desavirsiti, astronomi, siderurgisti, experti in strategie militara. Sarmisegetuza Regia nu este o singura cetate, ci un colos, alcatuit din sute de cetati, raspindite pe 5000 de kilometri patrati.
Pina la o altitudine de 2050 de m, interventia umana este prezenta in mod compact. Una dintre marturiile istorice spune ca dacii isi zideau muntii. Poate ca aceasta afirmatie a stirnit zimbete sau a fost considerata, in cel mai bun caz, un eufemism. Arheologii si geodezii care fac cercetari in Muntii Orastiei au gasit insa dovezi care confirma vechile scrieri. "Toti muntii din jurul Sarmisegetuzei sint terasati, iar versantii sint ziditi. Pe toate crestele, vaile, versantii au fost descoperite pietre fasonate, cu o greutate de aproximativ 3 tone. Cetatile sint aparate de ziduri circulare, de sus pina jos. Daca in cazul piramidelor egiptene s-a ajuns la concluzia ca pietrele erau transportate cu ajutorul unor sisteme de bile si ridicate cu scripeti, pentru daci teoria nu este valabila. Ramine un mister transportarea blocurilor imense de piatra pina in virful muntilor, cantitatea de materiale fiind superioara celei folosite la piramidele egiptene", spune ing. gral. div. (r) Vasile Dragomir, vechi cercetator al zonei.
Calendarul dacic rivalizeaza cu cel de la Stonehenge
Urmele de activitate industriala dovedesc ca dacii erau si foarte buni prelucratori de metale. De pe toate culmile au fost scoase la lumina lingouri, forje, clesti pentru manipularea fierului in foc, furnale, lentile de fier.
Putini stiu ca Muntele Batrina este cel mai inalt virf din Romania, nu din punct de vedere geografic, ci geofizic. Masuratorile gravitationale au aratat ca datorita nucleului extrem de dur, constituit din minereuri de fier, acest munte este cel mai inalt de pe teritoriul tarii noastre. Sa fie o intimplare ca aici aveau dacii cea mai mare mina de fier si cele mai importante depozite de minereuri?
Dacii erau si astronomi foarte priceputi. Ei au facut masuratori pe stele, utilizind coordonate orare, si nu coordonate orizontale, aproape de nivelul marii, asa cum se proceda in mod obisnuit, de exemplu la egipteni. Exista si un calendar dacic, poate nu la fel de impunator ca si cel construit la Stonehenge, dar incredibil de precis. Precizia lui demonstreaza, in egala masura, cunostintele deosebite de matematica, astronomie si in special de geometrie pe care le aveau dacii.Dacii au conceput Sarmisegetuza ca pe un centru vital, destinat unei rezistente totale. Nu imbini perfect constructiile civile cu cele militare, nu zidesti muntii, nu construiesti drumuri, sisteme de alimentare cu apa si de drenare a zonei, ca sa le parasesti la primul atac. Modelul dacic de aparare completa, utilizarea avantajelor oferite de teren, razboiul de uzura, toate au contribuit la incetinirea inaintarii romanilor. Marelui Imperiu Roman, care se intindea pe trei continente, i-au trebuit 5 ani ca sa treaca de "salbaticii" din Carpati. O civilizatie unica, veche de cel putin 10.000 de ani.
Poate ca dacii au fost ajutati de Zalmoxe, caruia i-au ridicat numeroase sanctuare, dreptunghiulare, circulare, mai mari si mai impunatoare decit cele construite de alte civilizatii pentru zeii lor. Adinc ingropate de timp, incep sa iasa la suprafata, luindu-i prin surprindere astazi pe taranii care si-au construit deasupra lor case sau grajduri. Poate i-au ajutat si uriasii despre care povestile pastrate pina la noi relateaza ca ar fi trait pe aceste teritorii. "Nu sint arheolog sau istoric, ci geodez. Totusi am curajul sa afirm, dupa cercetarile facute in Muntii Orastiei ca civilizatia existenta pe teritoriile noastre, veche de aproximativ 10.000 de ani, este cu adevarat unica. Vestigii ale civilizatiei romane se afla si in alte tari, deci nu pe acestea trebuie sa le punem in valoare. Pacat ca nu se acorda atentia necesara Sarmisegetuzei Regia, care este cu adevarat numai a noastra", afirma Vasile Dragomir.
Sarmisegetuza Regia asteapta sa fie redescoperita
"Poate ar trebui sa studiem mai atent legendele care spun ca unele civilizatii megalitice isi au originea pe paminturile noastre. Germanii, de exemplu, au facut cercetari si spun ca stramosii lor ar fi venit din Dacia", este de parere Vasile Dragomir.Acolo, in Muntii Orastiei, unde satele sint rasfirate, cu case "atirnate" de versanti, Sarmisegetuza asteapta sa o redescoperim. Asteapta sa se faca si despre ea filme, sa-si etaleze enigmele, sa fie vizitata si admirata. Ne asteapta sa ne descifram originile, sa fim mindri de ea si de noi.

vineri, 23 iulie 2010

Adevaratul Eminescu


Se sarbatoreste si acum cu aceleasi declaratii pompoase ziua de nastere a “Marelui Poet National”, ajuns atat de faimos incat prea putini ii mai cunosc astazi opera. Incontestabil Mihai Eminescu a fost un vizionar, un om inteligent ce a depasit cu mult gandirea epocii in care a trait. Un om dotat cu talent scriitoricesc, un condei “periculos” pentru ignoranti si mincinosi pentru ca detinea mijloacele de a-si propaga ideile si a transmite mesajul de trezire nationala. Dupa ce Eminescu a fost redus la tacere de aceleasi forte din umbra care manipuleaza si astazi fraiele politice ale lumii, opera sa a fost trunchiata si “omorata” cu buna stiinta ca si autorul ei. Consideram “cazul Eminescu” unul dintre cele mai cutremuratoare exemple de manipulare prin intermediul mass-media si al unor “experti” istorici si critici. Imaginea lui a fost cosmetizata atat in epoca cat si pentru posteritate, opera trunchiata corespunzator si mesajul alterat. De ce il iubim pe Eminescu si consideram necesara reconsiderarea operei, vietii, mesajului si imaginii lui? Pentru ca el a iubit extraordinar de mult Romania si poporul roman. Patriotismul a fost poate cea mai definitorie calitate a lui Eminescu. El a militat pentru trezirea si emanciparea romanilor si de aceea a avut atat de mult de suferit. In epoca, el a fost acuzat de nebunie si internat cu forta pentru ca ideile lui erau “periculoase”. Pentru posteritate, el a fost prezentat apoi doar ca un poet romantic.
Despre Eminescu stim cu totii
Ce raspundeti la intrebarea : “Cine a fost Eminescu?”. Ah, veti spune, este o intrebare usoara. Cine nu a invatat la scoala despre marele poet, si mai cu voie, mai fara voie a memorat mai mult interpretarile divertilor critici decat poeziile sale. Despre prozatorul sau despre jurnalistul Mihai Eminescu insa la scoala nu se spune aproape nimic. Pentru cei mai multi dintre noi Eminescu este doar un capitol de studiu obligatoriu in manualele de limba romana si unul dintre subiectele cele mai temute de elevii care se pregatesc de BAC. Acest proces de trecere sub tacere a laturii incomode a activitatii lui Eminescu a inceput inca de pe vremea cand poetul mai traia, internat fiind intr-un spital de psihiatrie.
Apoi prapastia dintre viata si opera lui Eminescu a fost adancita in mod deliberat de criticii si biografii poetului in frunte cu George Calinescu si a fost amplificata apoi de sistemul de invatamant, care a propagat in masa acest model. Pana si imaginea poetului atat de bine cunoscuta noua este prima lui poza, pe cand Eminescu avea doar …19 ani, probabil ca ea corespundea mai bine cu imaginea dorita, aceea de poet plapand, firav, eterat, fara implicare sau eficienta in viata sociala si politica a vremii.
Atunci cand nu poti impiedica o informatie sa se propage, cel mai eficient este sa o directionezi incotro ai nevoie. Acest mecanism a fost utilizat din plin in cazul marilor genii ale acestei lumi, pentru ca de regula acestea au fost persoanele cele mai “periculoase” (a se citi capabile sa ii trezeasca si pe ceilalti oameni din somnul in care sunt tinuti cu buna stinta de cei ce doresc suprematia asupra lumii). Åži in cazul lui Eminescu s-a omis ceea ce nu corespundea cu directia dorita (adica bogata sa activitate publicistica in ziarele vremii), a fost amplificat ceea ce convenea (Eminescu trebuia sa ramana pentru toti doar un poet genial si nebun), s-a creat un sentiment de obligativitate si supra-saturare a mintilor in legatura cu subiectul respectiv astfel incat oamenii sa nu mai aiba aspiratia de a-l aprofunda.

A fost Eminescu nebun?
Se stie deja ca a declara pe cineva nebun inseamna a-l izola din punct de vedere social si a-i afecta credibilitatea. Cu atat mai mult in trecut, dar si in prezent, aceasta tara a nebuniei, era aruncata asupra celor ce se dovedeau a fi persoane incomode. Desi Eminescu a fost in mod repetat internat in spitale de psihiatrie, cele scrise de el in perioada 1883-1889 dovedesc ca autorul textelor respective era o persoana coerenta, logica, ce poate fi acuzata cel mult de opozitie fata de viziunea majoritara a acelei epoci si de demascarea unor realitati spinoase ale vremii. in acel moment Eminescu era practic una din vocile cele mai puternice ale luptei pentru unitatea nationala si desprinderea Transilvaniei din influenta Imperiului Austro-Ungar.
S-a mers pana intr-acolo incat multe din manuscrisele sale din acea perioada au disparut fara urma intr-o incercare nefericita de a demonstra ca Eminescu era atins de nebunie, deci incapabil sa creeze. Exista insa multe persoane din jurul lui care vorbesc despre un Eminescu activ, coerent si foarte prolific. Aceasta este deci rolul pe care l-au avut biografii. Pentru ca realitatea de persoana creativa, cum a fost el de fapt in acea perioada, nu corespundea deloc cu imaginea pe care au vrut sa o transmita mai departe, l-au fabricat pe poetul Eminescu plapand, lipsit de vointa, ratacit, pierdut in lumea lui!
In aceeasi perioada in care Eminescu era izolat pe motivul nebuniei, a fost desfiintata si Societatea Carpatii din care facea parte si el si care era una din cele mai puternice organizatii pro-Ardeal. Trebuia tot atunci sa se semneze si tratatul secret dintre Romania si Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria si Italia), tratat care fusese negociat timp de mai bine de doi ani chiar de catre junimisti (despre care se stie ca au fost masoni si impotriva carora Eminescu se intorsese de mult, contrar cu ceea ce afirma toate manualele de limba si literatura romana in incercarea de a crea legaturi cat mai stranse intre Eminescu si Junimea). Iata ce scrie Nicolae Georgescu in cartea “A doua viata a lui Eminescu” despre contextul politic in care Eminescu trebuia redus la tacere: “Schimbul de telegrame secrete, date in zilele noastre la iveala, vorbesc de amenintari grave: Von Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei.
“Petre sau Petrea Poenaru, contine in numele sau “pietrei”, numele obiectului care a lovit fruntea poetului, si iarasi pare logica asocierea. Mai putin logica pare prezenta fizica a acestui personaj in stabilimentul din strada Plantelor: stim despre el ca era tenor, din familia mare a actorilor, asadar lume frecventata de Eminescu. Nu era un strain, un oarecare, ci il cunostea pe poet. Poetul pretinde ca-i cunoaste si scopul loviturii” (conform Nicolae Georgescu)

Pusca umpluta cu pietre de diamant
Intr-o balada populara, bine cunoscuta lui Eminescu, apare un astfel de motiv: “A plecat la vanatoare/ Sa vaneze caprioare/ Caprioare n-a vanat/ Si el singur s-a impuscat/ C-un pistol de diamant/ Cu gloante de briliant.” Sensul acestei afirmatii nu poate fi decat faptul ca Eminescu se afla in aceeasi postura cu vanatorul care se vaneaza singur, prin ideile sale.

Numerele
Despre cifrele 64 si 48 este suficient sa spunem ca sunt des utilizate in francmasonerie, nu ne propunem sa facem aici analiza semnificatiei lor spirituale, sarcina pe care v-o lasam dumneavoastra. Cert este ca ele revin obsedant intrucat daca numaram rezulta exact 64 de cuvinte in acest interogatoriu.
Iata o analiza mai detaliata realizata tot de Nicolae Georgescu in lucrarea “A doua viata a lui Eminescu”: “Textul atentioneaza: nu e vorba de 64 de limbi ci de 64 de voci. Experienta poate continua. Precizam din capul locului ca noi nu am epuizat toate relatiile numerice dintre aceste cuvinte. Nu ne propunem a lua locul cifratorului, ci doar a sesiza existenta unui cifru care da de gandit. Sa numaram cuvintele din primul raspuns, considerat la doua cuvinte: sunt exact 33 de voci. Asta da, stie oricine ca e cifra masonica! A fost Eminescu francmason si a raspuns cifrat? Asta inseamna ca nu era nebun! Retinem: daca socotim la un cuvant iese un total de 32. Al doilea raspuns are 16 cuvinte: [cuvantul] “nu-i” il socotim ca doua cuvinte. Daca socotim “nu-i” ca un singur cuvant, obtinem 15 cuvinte, care adunate celor 33 anterioare (in prima varianta) dau cifra 48, prezenta ca cifra in text. Este un sistem de socotire “incrucisat”, care cere atentie si distributie. Mai mult, al treilea raspuns are tot 16 cuvinte, cu cifra 64, si tot 15 cuvinte fara cifra. Asadar, daca adresantul uita sa adune la primul raspuns de 33 de carate, pe urmatoarele 15 cuvinte, este atentionat a doua oara, dupa care, in cel de-al treilea raspuns, cifra 48 se repeta de 6 ori: semnal puternic.
Asta, pe prima diagonala a incrucisarii (33 + 15 + 15). Pe cea de-a doua diagonala a incrucisarii “ies” frumoasele sume: 32 + 16 + 16, adica 16 * 4 = 64. Simetriile sunt atat de bine construite, incat este limpede ca textul, in intregul sau, a fost lucrat migalos. Patru intrebari si patru raspunsuri: 4 * 4 = 16; aceasta pare a fi cifra de baza care trebuie luata in calcul. Primele trei intrebari au 16 cuvinte (socotind “ce-ai” din intrebarea a treia drept doua cuvinte). A patra intrebare are 7 cuvinte (”te-a”, doua cuvinte) si banuim ca trebuie sa mai fie unul pentru totalul de 24 cuvinte al tuturor intrebarilor: intr-adevar, in “cine e Poenaru care te-a lovit” trebuie, poate, presupus prenumele anuntat de Eminescu: “Petre Poenaru”. Aceasta omisiune are importanta ei: totalul cuvintelor din intregul text (adaugand si cifrele, fara a socoti ligaturile cate un cuvant) este 111 cuvinte. Adaugand cifra 1 pentru cuvantul presupus lipsa, iese suma de 112: exact 16 * 7 = 112. in text sunt 7 cifre (o data 64 si de 6 ori, 48 Pe mine nu ma intereseaza, de fapt, semnificatiile acestor cifre totale in sistemul cifric presupus. Constat doar ca, relatiile numerice dintre cuvinte sunt suspect de exacte, ceea ce inseamna ca actul, in intregul sau, este un fals. Cade dintr-un condei valoarea probatorie a acestui act. La 12 iunie 1889, poetul spune lucruri de bun simt, ca se considera mostenitorul lui Matei Basarab si ca tenorul Petrea Poenaru l-a lovit la cap. Spusele lui sunt, insa, “rebusate”. De catre cine? Vom reveni, desigur, cand va trebui sa facem putina istorie literara. Pana atunci, ii rog pe francmasoni sa nu ma suspecteze de reavointa sau reacredinta; mai bine sa ajute la elucidarea crimei comise impotriva lui Eminescu, daca pot”.
Asasinarea lui Eminescu
“Traind in cercul vostru stramt, Norocul va petrece, Caci eu in lumea mea ma simt, Nemuritor si rece.” Nu a fost surprinzator pentru mine, atunci cand, la intrebarea, “ce cunosc tinerii despre activitatea culturala, politico-sociala si istorica a lui Eminescu?”, tinerii au vorbit tot timpul despre poezia si despre mondenitatile lui. De restul activitatii nu stiau mai nimic.
Inainte de a ma grabi sa-i discreditez, m-am gandit la modul cum este predat Eminescu in scoala. “Poetul nepereche”, “Cel mai mare poet”, “Personalitatea completa a culturii romanesti” etc. Daca adaugam la zecile de epitete pe care le rosteste la ora un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie sa le inghita cu toptanul fara prea multe intrebari, avem o imagine a modului defectuos in care va fi perceput Eminescu de copii.
Nici un profesor nu mi-a argumentat vreodata de ce Eminescu este un poet atat de mare. Nici unul nu mi-a spus ca jurnalistul Eminescu era cel putin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu stiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de asa natura stiu exact care este adevarul si actioneaza in consecinta.
Dar membrii Academiei Romane stiu si mai bine ce inseamna sa scoti tone de carti despre poezia lui Eminescu, evitand pe cat se poate de dibaci texte la fel de importante in care se pune degetul pe rana societatii romanesti si se dau solutii de vindecare.
Un atentat cultural

Modul defectuos sau intentionat defectuos in care se preda Eminescu echivaleaza cu un atentat asupra culturii si istoriei romanesti. Atentat, care este tot mai minutios elaborat in laboratoare obscure si a carui fata incepem sa o intrezarim in manualele alternative pe care le cunoastem cu totii.
Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai in scoala primara, gimnaziu sau liceu, ci si in universitati. Otrava imprastiata ajunge cu mare usurinta in toate revistele literare si culturale. Marii oameni de cultura cad in capcana acestor denigrari marsave.
Eminescu trebuie prezentat copiilor in cu totul alt mod. Nu de poetul genial are atata nevoie copilul cat mai ales de luptatorul neostenit pentru neam si tara. M-as bucura ca in loc de recitarile papagalicesti ale poeziilor lui Eminescu, lumea sa reproduca tot mai mult textele sale politice, sa ia aminte la lupta si la jertfa sa.
Atunci cand vom intelege cu adevarat destinul celor mai mari fii ai acestui neam, si vom urma exemplul lor, Romania va deveni o tara puternica.
Prezenta ziaristului si omului politic Mihai Eminescu in climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice romanesti.
Ne aflam in apropierea semnarii unor tratate politice mult negociate de statul roman, care pur si simplu nu mai avea loc pentru un Mihai Eminescu. Distrugerea sa nu se putea infaptui insa printr-un procedeu rapid si direct. Fabricarea nebuniei sale reprezenta singura optiune intrucat se putea invoca ori de cate ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist. Eminescu era nebun asa ca nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat in considerare.
Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza in ziua de 28 iunie 1883. Ziarul Romanul care se afla in polemica cu Eminescu scrie pe 1 iulie: “Aflam cu sincera parere de rau ca d. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tanar plin de talent si inzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decat trecatoare si ca in curand vom putea anunta deplina sa insanatosire”.
Semnale in presa vremii

Acesta era semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. Timpul vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883 in care spunea: “Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului “Timpul” este incredintata d-lui Mihail Paleologu”.
Opinia publica intelege astfel ca Eminescu este scos din presa romaneasca. Nicaieri nimeni nu dadea insa nici un motiv, nici o explicatie asupra imbolnavirii sale subite.
Timpul revine cu un comunicat a doua zi pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihai Eminescu, a incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in mod subit de o grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi de cat de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pana acum”.
Trebuie sa observam faptul ca in textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca este evident faptul ca functia pe care o indeplinea in cadrul Timpului era cea de ziarist.
Ziua decisiva este 28 iunie 1883, cand se petrec o suma de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica nebunia eminesciana. Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: “Domnul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau”. Maiorescu gaseste in acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul in aplicare.
Un plan pentru Eminescu
Pe de alta parte insa se stie ca Eminescu era in aceea zi la baia Mitrasewschi, langa strada Stirbei Voda, nu departe de sediul Societatii Carpatii, societate interzisa de oficialitati in aceeasi zi.
Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce ii si reuseste. Eminescu isi iese din minti, Ventura il paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un nebun de la baia Mitrasewschi. Anunta in acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutandu-l pe Eminescu sa isi revina in fire.
Ventura era redactorul ziarului L’Independence roumaine, ziar al carui director Emille Galli, fusese expulzat din Romania in aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat in acea zi, aceeasi soarta a avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului si cu siguranta multi altii.
Articol preluat de pe http://aim.pro.tc/?a=232 .
Sacrificat pe altarul politicii
Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre Romania a tratatului cu Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre Junimisti, condusi de Carp, tratat sustinut in totalitate de Titu Maiorescu.
Sarbatorile nationaliste de la Iasi, de la inceputul lui iunie 1883, cand s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si cand Eminescu, perfect sanatos, a citit la Junimea poemul sau, “Doina”, au iritat puterile centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de inflacarat.
Se cere umilinta
Von Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca se va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei. Se cere ferm desfiintarea Societatii Carpatii, un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata si in ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara. Rolul central in acesta Societate il avea Eminescu.
Iata ca Romania se supune exigentelor straine, interzice Societatea Carpatii, elimina din scena pe multi simpatizanti francofoni, Petre Gradisteanu impreuna cu D.A. Sturdza pleaca la Viena sa ii ceara personal scuze imparatului pentru discursul de la Iasi. Toate astea se intamplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui Eminescu.
Manipularea opiniei publice
Nimeni nu lamureste insa opinia publica asupra bolii lui Eminescu, despre care se afirma numai ca este o boala grava. In luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a strange banii necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica in facsimil.
In numarul din luna august al revistei Literatorul, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca in aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul:
Un X… pretins poet - acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-as plange daca-n balamuc
Destinul sau n-ar fi mai bun
Caci pana ieri a fost nauc
Si azi nu e decat nebun.
Este momentul mult asteptat de Ventura care incercase inca din 28 iunie sa convinga publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci insa cei doi prieteni sositi in graba la baia Mitrasewschi reusisera sa-l salveze pe Eminescu.
Ventura nu voia sa fie el cel care declara deschis nebunia lui Eminescu intrucat fusese deja implicat in evenimentul mai sus mentionat. Asadar epigrama a fost pretextul perfect, imediat dupa aparitia ei Ventura il ataca grav pe Macedonski. “Nu este nici o indoiala, prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu”. Iata ca Ventura cel care anuntase politia de existenta nebunului, se retrage acum in ipostaza prietenului indignat aratand spre Macedonski: “Iata cine il face nebun pe bietul Eminescu”. Macedonski la randul sau incearca sa se apere spunand ca este o epigrama veche care a fost publicata fara stirea sa, epigrama care in plus nici nu il vizeaza pe Eminescu. Exista o logica in argumentatia lui, daca cercetam putin mentalitatea epocii, mai ales dupa presa vom vedea ca innebuneau foarte multi oameni prin anii ‘80 ai secolului trecut, multi se sinucideau.
Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe biata lui spinare (oprobiul public a atras multa lume in aceste evenimente) a fost un spectacol bucurestean pe cinste. Ventura si Macedonski intra intr-o polemica puternica, insa raul era deja facut, Eminescu era in ochii tuturor un nebun tolerat de societate.
In codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala grava” a nebuniei il indeparta definitiv de la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva insemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie.
Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa incepe sa discute deschis problema nebuniei lui Eminescu. Telegraful este primul care anunta ca “Mai multi prieteni din capitala, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru intretinerea amicului lor in casa de sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare in aceasta frumoasa si nobila actiune.”
Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfarsitul anului 1883, cand publica un volum de 64 de poezii eminesciene, intre care “Mai am un singur dor”, “Se bate miezul noptii” etc. Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician al problemelor societatii romanesti.
Ascunderea operei incomode
Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitand-o la poezie. Din acel moment si pana in zilele noastre Eminescu este cunoscut de toata lumea drept “marele poet”, “poetul national al Romaniei”, stergandu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, opera cu mult mai valoroasa si mai bogata decat opera sa poetica.
Una din primele persoane care a sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibraileanu, care scria: “Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al paturilor superpuse, apostolul nationalismului, dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale rasei, sa publice: “Mi te da cu totul mie”, “Nu zi ba de te-o cuprinde” (…) Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptator politic, cum era el atunci: “Mai am un singur dor/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor…”. Or, ideea de sinucidere din “Se bate miezul noptii” (…) Nu cumva acum, la maturitate, si cand avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale - nu cumva credea ca nu i-ar fi sezut frumos sa publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii “usoare” - si unele traduse?”
Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cantate in cafenele si saloane, pierzandu-si profunzimea.
Eminescu este internat intr-o serie de sanatorii din tara si strainatate, insa starea sanatatii sale era foarte buna, dupa cum marturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu indarjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus in tara sanatos”.
Eminescu insusi, viu si dornic sa reintre in presa, isi va asculta “prohodul” in aceasta paranteza a anilor interzisi, 1884-1888. Cateodata se va revolta, va sparge vitrinele librariilor, isi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca in noroi, calcandu-si-l in picioare: atunci fortele de ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe “insurgent” la politie.
Asa s-a intamplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la Iasi: poetul a fost “impachetat” pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Manastirea Neamt. Pe langa aruncarea in noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzatia ca “se lua de femei pe strazile Iasilor”, le “apuca de turnura rochiilor”, le atingea in mers etc.
Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea. Continua sa scrie in ciuda tuturor.

Acolo, la Manastirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, poezia “De ce nu-mi vii?”, pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la Convorbiri literare, cu acest biletel: “Iti trimit deodata cu aceasta mai multe versuri carora, de ti se par acceptabile, le vei face loc in “Convorbiri”. Indealtminterelea, ma aflu bine si sanatos in mijlocul acestor munti si-ti doresc asemenea”.
Eminescu era perfect sanatos in perioada in care a locuit la Manastirea Neamt, 1886-1887. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte in momentele respective, marturie stau si actele de bucatarie ale stabilimentului, intocmite de mana poetului.
Intors in casa Henriettei de la Botosani in 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos psihic: “In urma unei subscrieri, initiata de elevii scoalei artelor frumoase din Botosani, s-au strans 400 lei. De mare ajutor au fost acesti bani, caci au permis sa i se aplice un tratament special multumita caruia starea sanatatii poetului s-a imbunatatit in modul cel mai vadit, caci astazi Eminescu este tot atat de senin cum a fost inainte de boala cea grea de acum patru ani in urma. In 13 Iulie Eminescu, insotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctoral de aice, a sosit in orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc, in casa dlui. St. Emilian un consult, la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, Col. Dr. Otremba, medic sef al Corpului IV armata, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Desi mai multi din acesti d-ni. medici aveau sa plece din Iasi inca in 13 Iulie, totusi si-au amanat plecarea pentru a-l putea asista pe poetul nostru. In urma unei cercetari minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui nu e deloc alterata si ca trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifestase la picioare”.
Eminescu era deci sanatos psihic si perfect capabil de a crea.
In 1888, Veronica Micle reuseste sa il scoata pe Eminescu din casa surorii sale si il va duce de mana pe poet la Bucuresti, unde el isi va regasi pana de ziarist.
Urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul facandu-l, pentru o clipa, pe Guna Vernescu sa demisioneze rupand o coalitie destul de fragila de altfel a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu” si repede acesta este cautat, gasit, internat la sanatoriul doctorului Sutu, in martie 1889.
La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat in casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor.
Se constituie un consiliu compus din Titu Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces verbal in care sunt de parere ca “Boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si randuirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa poata ingriji de intretinerea interzisului”.
Procesul verbal al consiliului este scris in intregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului.
In conditii normale, in care incidentul cu Poenaru ar fi real, Parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu si ar fi trebuit interogat si autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu exista un asemenea interogatoriu.
Trei zile mai tarziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de fata in acel moment, avea sa povesteasca in 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: “Eminescu se aseaza pe pat si peste cateva minute cade intr’o sincopa si moare imediat”. Varianta oficiala asupra mortii lui Eminescu este insa dementa paralitica.

Manipularea operei Eminesciene
Inainte de a analiza putin moartea lui Eminescu, sa luam in discutie perioada 1884-1889, perioada numita “de mare intunecime”, a creatiei eminesciene. Marturiile din epoca atesta insa contrariul.
Cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botosani vorbesc de o puzderie de hartii scrise de catre poet, unele luate de A.C. Cuza si descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar in strada Plantelor, in mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu bolnav, vorbesc de maldare de hartii scrise de catre el, aruncate la cos ori maturate de femeia de serviciu.
Argumentul “creativitatii” cade dintr-un condei in fata abundentei de marturii documentare si, cu el, diagnosticul medical. Intr-adevar, un “paralitic general”, un “abulic in ultimul grad”, acesta este un pacient care nu mai creeza, nu mai face diferenta intre viata si vis etc.
Alexandru Vlahuta, vizitandu-l in spital, il gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii.
Ilarie Chendi, care a stat in gazda pe strada Stirbei Voda, nr.72, pe langa Cismigiu, la aceeasi adresa pe care o avusese si Eminescu in anii ‘80 ai secolului XIX, va povesti cum batranele gazde, niste nemti, incep a-si aduce aminte: “Si mi-au spus, intre altele, ca dupa moartea lui Eminescu, care a avut loc in 1889, au venit la dansii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si, impachetand toata saracia ramasa in urma lui, au umplut doua cufere cu carti si cu manuscrise si au plecat”.

“Legendele” eminesciene vorbesc, insa, pana astazi de “caiete” cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse in aceasta perioada. Biografii sai trec sub tacere pana si faptul ca in buzunarul de la haina in care si-a dat duhul, in 15 iunie 1889, se aflau scrise de mana lui poeziile “Viata” si “Stelele in cer”.
Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cand a fost internat la Dr. Sutu, apoi la Ober Doebing, langa Viena, cat si recidiva din 1886-1887, cand a fost internat la Manastirea Neamt, institutul pentru alienati, corespund unei psihoze maniaco-depresive, in amandoua cazurile a parasit spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale.
In 1887 medicii din Iasi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorul Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienatii mintale provocata de gome sifilitice pe creier si la picioare, incepand un intempestiv tratament antisfilitic, cum se facea pe atunci, cu frictiuni de mercur, in doze enorme cu efecte nule in sifilisul nervos (oare de ce nu stia acest lucru doctorul Izsac?), dar cu urmari catastrofale toxice.

Eliminarea prin otravire
Inca din Renastere se stia, insa cum povesteste Benvenutto Cellini ca si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galica, dar ca efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral.
Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului. De altfel, interesarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresiune mentala, insomnie si cateodata halucinatii, care dupa cum stim au dominat tabloul simptomatic dupa 1887.
Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut o stare deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburari grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate dupa noi prin injectiile de mercur ce le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.
Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat.
Autopsia evidentiaza “o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atat la baza valvulelor aortice, cat si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila”. Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi cat si modificarile ficatului sunt caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala.
Ascunderea dovezilor
Creierul lui Eminescu este uitat pe fereastra, in soare si, dupa cateva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul ca, in 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind incepator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute in vedere doua posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tanarului asistent, ori si aceasta este ipoteza spre care inchinam pe undeva, anumiti oameni, sa nu spun o “intreaga protipendada”, se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes.
Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai tarziu: “Creierul mi s-a adus dela Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datorata faptului caldurii celei mari, probabil ca s’a scos prea tarziu dupa moarte… Creierul era in adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori… Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna… Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis in treacat, nu stiu daca s-a facut in bune conditiuni altor literati distinsi cari, ca si dansul, au murit de paralizie generala”.
Eminescu nu a murit insa de paralizie generala, Gheorghe Marinescu se inselase. Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare.
Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica. In ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intra in discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din maneca imposturii si botezat ad-hoc congenital”.
Asadar, Eminescu a fost scos din viata publica si declarat nebun pentru ca atitudinea lui pentru unirea tarii-mama cu Ardealul nu era bine vazuta de conducerea de atunci a Romaniei, de junimistii P.P. Carp si Titu Maiorescu, care incercau din rasputeri incheierea unei aliante militare cu Germania si Austro-Ungaria.
De remarcat in acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp catre Titu Maiorescu in care ii atrage atentia: “Si mai potoliti-l pe Eminescu”. Iar Maiorescu l-a “potolit”, fabricandu-i nebunia si scapand astfel de o voce “periculoasa”, care il contrazicea tot mai des.
Astfel, Eminescu a fost scos din viata publica intre 1883 si 1889, anul asasinarii sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, marturiile din acea perioada ne arata un Eminescu in plina creatie, lucru care nu ar fi fost posibil daca era nebun, caci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie.
Concluzii
Asadar, creatia artistica din acea perioada, insotita de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sanatatii sale mentale ne arata faptul ca Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otravire.
Asasinarea lui Eminescu a continuat si continua si in prezent prin trecerea sub tacere a activitatii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale nationaliste. Continua prin prezentarea sa in scoli in mod voit deformat.
Dar, cel mai mult continua prin lipsa noastra de cinstire a marelui roman Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul romanesc.

Alegere


Foarte putini oameni aleg în mod voit între bine si rau. Cei mai multi aleg între ceea ce vor sa faca si ceea ce trebuie sa faca.
Este mult mai întelept sa alegi ceea ce spui decat sa spui ceea ce alegi.
Exista vremuri în viata unei natiuni ca si în viata indivizilor de altfel, cand trebuie sa aleaga: ori strange cureaua ori va pierde pantalonii.
Cand un barbat decide sa se casatoreasca poate fi ultima decizie pe care este lasat s-o ia.
Natura da omului grau, dar omul trebuie sa-l macine. Dumnezeu da omului vointa, dar omul trebuie sa faca alegerea corecta.

joi, 22 iulie 2010

Adevarul


Mai bine sa suferi tu din pricina adevarului decat sa sufere el din pricina ta.
Un adevar spus pe jumatate este o minciuna întreaga.
Binecuvantati sa fie dusmanii nostri care ne spun adevarul atunci cand prietenii ne flateaza.
Adevarul doare, dar ceea ce ne lasa rani adanci este totusi minciuna.
Uneori este la fel de greu sa spui un adevar pe cat de greu este sa ascunzi o minciuna.
Sunt unii oameni care nu pot spune adevarul. Unii care nu pot spune o minciuna si multi altii care nu pot face diterenta între adevar si minciuna.
Adevarul care-i face pe oameni liberi este în cea mai mare parte adevarul pe care oamenii n-ar vrea sa-l auda. (Herbert Agar)
Nu e atat de important ceea ce nu stiu oamemi, cat este de important ceea ce stiu atat de bine si nu este adevarat. (Josh Billings)
Cea mai obisnuita minciuna este aceea pe care ne-o spunem noua însine. (Friednch Nietzshe)

miercuri, 21 iulie 2010

Iubirea adevarata


A iubi este insasi legea vietii...
Dumnezeu este iubire. Cand facem loc iubirii in sufletul nostru, practic ii facem loc lui Dumnezeu insusi. Pentru ca iubirea sa poate intra in noi, egoul trebuie sa plece. Daca intra egoul, iubirea pleaca. Daca pleaca egoul, intra iubirea. Un om egoist nu va putea sa iubeasca. Egoul si iubirea se exclud reciproc, tot asa cum finitul nu poate sa se compare cu infinitul, tot asa cum intunericul nu poate fi acolo unde este lumina.
Iubirea inseamna daruire totala, inseamna uitare de sine. Si, asa cum se intampla in lumea spirituala, plina de paradoxuri,. abia atunci cand vom uita de sine vom incepe sa ne reamintim de SINE.
Atat timp cat tu ceri ceva in schimbul iubirii tale, inseamna ca nu ti-ai depasit egoul. Cum poate sa incapa nelimitatul in ceva limitat? Atata timp cat suntem egotici, iubirea noastra nu este iubire. Este altceva ce seamna cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atractie sexuala, poate fi mila, poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea, noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decat reflexe limitate ale iubirii nelimitate.
"Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti", dar cum sa-ti iubesti aproapele cand tu nu te iubesti pe tine insuti?
Asa cum te ingrijesti de propria ta viata, ingrijeste-te de viata tuturor si atunci viata ta va capata o dimensiune sublima.
Multi sunt de acord ca iubirea adevarata e minunata si ma intreaba cum sa ajunga la ea. Ea este deja in voi, nu exista nici o reteta magica a iubirii pure. Daruirea de sine, sacrificiul total, rugaciunea si Gratia Divina te vor conduce cu siguranta acolo unde doresti, dar trebuie sa doresti asta din toata inima ta, din tot cugetul tau si din tot sufletul tau.

marți, 20 iulie 2010

Razboiul nevazut al lui Eminescu


Eminescu este poetul national al Romaniei. Gresit! Eminescu nu este numai atat. La 21 de ani de la momentul 1989, cand s-au implinit 100 de ani de la uciderea “romanului absolut” - cum ii spunea Tutea, iata, putem dezvalui public mult mai multe despre necunoscutele “Dosarului Eminescu”, despre razboiul nevazut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul sau, facerea “Daciei Mari”, sub semnul lui “Jesus Christus Daco Romanorum” (cf manuscrisului 2292, f.38.r).
La 121 de ani de la anul eliminarii fizice a ganditorului national - dupa ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, bagat la nebuni si interzis - un grup de cercetatori si ziaristi refac, pas cu pas, misterele vietii si mortii lui Eminescu, ale razboiului nevazut dus, neincetat, pentru idealurile nationale.
Putina lume stie, chiar si azi, ca militantul Mihai Eminescu, membru al societatii cu caracter secret “Carpatii”, constituita, poate nu intamplator, intr-o zi de 24 ianuarie, era urmarit pas cu pas de agentii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise “periculos”. “Carpatii” milita pentru Unirea Transilvaniei cu tara si Eminescu deranja. Atat de mult incat P.P. Carp ii scrie de la Viena lui T. Maiorescu celebra sentinta: “Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Maiorescu era agent al imperiului, dupa cum o dovedesc astazi istoricii eminescologi. In “Carpatii”, pentru a-i supraveghea activitatile lui Eminescu, este introdus Slavici, la randul sau spion al Vienei, care ii da rapoarte amanuntite lui Maiorescu. “Controlorul” Slavici il si gazduia. Sotia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invoca prima “nebunia” lui Eminescu, in depesa pe care i-o trimite lui Maiorescu in fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului: “Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creanga privind revolverul pe care il purta asupra sa: “Imi este frica sa nu ma ucida cineva”.
“Argus!” ii strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul garii, in timp ce era bagat intr-un tren cu destinatia Viena, la o zi dupa ce fusese scos de la nebuni si tot la o zi dupa ce Romania semnase Tratatul de “neagresiune” cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelasi imparat care isi pusese apostila pe o Nota informativa din 1882 privind o intrunire secreta a societatii “Carpatii”, livrata de Baronul von Mayr, ambasadorul sau la Bucuresti, in care se arata: “Eminescu, redactorul sef al ziarului <> a facut propunerea ca studentii transilvaneni de natiune romana, care umbla pe la scolile de aici pentru invatatura, sa li se incredinteze pe timpul vacantei lor acasa ca sa lucreze pentru pregatirea publicului in favoarea unei Dacii Mari”. Romania Mare.
La fel de putina lume stie cum a fost ucis Eminescu, in urma cu 121 de ani: cantand “Desteapta-te romane!”. Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul mortii lui Eminescu, frizerul sau, a fost descoperita de profesorul Nae Georgescu si introdusa in volumul “Boala si moartea lui Mihai Eminescu”: “Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te romane!”(…) Si a inceput sa cante Desteapta-te romane!, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: <<...Asta m-a omorat!>>. “Aceasta “afacere”, in care au participat imparati, regi, amici, dame, informatori, tradatori, plagiatori, homosexuali, agenti multipli etc., devine descifratoare pentru istoria Romaniei si, un strop, pentru istoria Europei. Descifrarile si dezvaluirile ne vor ajuta sa intelegem de ce si atunci, si astazi a fost asa si nu altfel”, scrie filosoful Constantin Barbu in preambulul uriasei sale lucrari in 10 volume, de 7000 de pagini, “Codul invers”.
“Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului romanesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pana va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului romanesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne ramane, e simpla: “Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a taranei, ci iubirea trecutului?”.

luni, 19 iulie 2010

Jale basarabeană

Basarabia, pamant romanesc

Românie, Românie
Ce-ai lasat Rusii sa vie
Sa ne duca ‘n pribegie?

Ca vin nesfarsita bruma
Si norocul ni-l sugruma,
Sugruma-i-ar foc si ciuma…

Stema scumpa de domnie
E si ea in pribegie.
Tara-i jale si urgie…

Lantul gleznele ne strânge,
Plânge tot Românul, plânge,
Nistrul duce numai sânge…

Pârcalabii si hatmanii
Trec prin noapte umbre stranii
Ca i-au turburat dusmanii…

Si in goana lor nebuna
Se inalta’n scari si suna
Jale grea din corn de luna…

Scoala-ti Tara, voevozii,
Ca pagânii-s multi ca bozii
Si ne latra ca zavozii…

Cheama-ti codrule, voinicii
Ca ne’neaca veneticii,
Capcaunii, bolsevicii…

Tu Hotin, strabun Hotin,
Esti azi singur si strain,
Si pagânii vin si vin…

Voi stejari de la Tigheci
Dati alarma pe poteci
Ca ne prapadim pe veci…

Nistrule, sa te ridici,
Capitan peste voinici,
Sa-i strivim pe venetici…

Furtunos sa iesi din maluri,
Peste sesuri, peste dealuri
Si sa-i ingropam sub valuri…

Sa le dam pamânt sub glie
Tuturor ce-or sa mai vie,
Românie, Românie…

de Vasile Posteuca

OZN-urile


Vechea şi mereu misterioasa poveste despre „OZN-uri”, lasă mereu loc de gândire în privinţa posibilităţi de existenţă a vieţii extraterestre.
OZN-urile au fost întâlnite şi văzute încă din cele mai vechi timpuri, dar şi fiinţe misterioase de diferite înfăţişări.
Astfel autorul V.R.Dreik din Sanderland, spune că OZN-urile au fost văzute încă din Eviul Mediu. Ser Edmund Halei (cunoscut astronom englez), a declarat în 1716 că a văzut un obiect foarte luminos deasupra Londrei, plutind în aer timp de două ore.
Lord Boscham a declarat la data de 11.12.1741, că a văzut o minge ovală de foc ce aluneca deasupra Londrei, la înălţimea de aproximativ 700 de metri, care s-a ridicat apoi brusc şi a dispărut spre est.
Alexander Hamilton, reprezentant al guvernului din Cansas (SUA), a comunicat în 1897 că a văzut o navă în formă cilindrică deasupra casei sale din LeeRoy...
Trecem acum la date mai recente, să analizăm de unde întradevăr apar aceste obiecte neidentificate, dacă nu toate, atunci unele dintre ele.
Autorii Nighel Blundel şi Rogher Boar în lucrarea „Cele mai mari mistere OZN”, printre altele abordează teoria precum pământul ar fi şubred pe dinăuntru, că teoretic dacă nu practic, aici ar fi posibilă viaţa. Tot aceşti autori mai spun că şi Platon (filozof grec), a vorbit despre nişte tuneluri mai largi s-au mai înguste din interiorul planetei noastre.
Spre finele secolului XIX, un marinar norvegian pe nume Olaf Iansen a declarat că împreună cu tatăl său a vizitat o lume sub pământeană, trăind acolo cu nişte uriaşi timp de doi ani. Tot dânsul spunea că locuitorii acestei lumi trăiesc cam 500 de ani, dispun de utilaje cu ajutorul cărora aspiră aer de la suprafaţă şi sunt foarte bine puşi la punct cu tot ceea ce se întâmplă pe pământ. Lumea din timpul acela, l-a luat pe Iansen în derâdere, astfel că acesta n-a mai dorit să mai spună în continuare cele văzute.
Înainte de cel de-al II-lea Război Mondial, Adolf Hitler organizează o masivă cercetare a cavernelor subterane. Rezultatele obţinute nu au fost publicate nici până în ziua de azi, tot ce se ştie este doar că farfuriile zburătoare naziste întredevăr au existat, fiind de mai multe feluri. Mai este cunoscut faptul că mai multe submarine germane, care nu au fost găsite după terminarea războiului, au transportat această tehnologie spre Antartica. Bănuind de ceea ce se întâmplă, guvernul SUA, trimite cea de-a cincia flotă spre acest continent, în căutarea submarinelor. Flota americană a eşuat şi s-a întors după trei săptămâni, suferind de mari pagube şi înfrângeri. Toată această întâmplare a fost apoi trecută cu vederea şi păstrată în cel mai mare secret.
Crezul în existenţa lumii subpământene s-a extins când Contra-Admiralul Richard Bard în 1947 a survolat cu avionul său cca 2700 Km deasupra Polului Nord, iar în 1957 deasupra Polului Sud cca 3700 Km, declarând la întoarcere: „Am zburat o perioadă de timp peste o regiune muntoasă, care nu a fost acoperită de zăpadă, înzestrată cu lacuri şi vegetaţie abundentă, care nu este însemnată pe nici o hartă existentă”.

La 23 noiembrie 1968, fotografiile satelitului spaţial american ESSA-7, au arătat că la Polul Nord există un cerc întunecat, care din cauză că pământul este oval, face compasul să devieze la ambele poluri cu cca 240 de Km. Unii consideră că aici este locul de unde ies şi apar OZN-urile, iar acest cerc întunecat intrarea în lumea subterană.
Autorul ex-yugoslav Ahmed Bosnici, în cartea sa „Misionarii din cosmos”, indică asupra faptului că un oarecare număr de ufologi (UFO-OZN) contemporani, susţin teza că farfuriile zburătoare nu provin din cosmos ci de pe pământ. Extratereştrii ar avea baze militare în adâncurile mărilor şi ale oceanelor, la poli şi pe înălţimile munţilor inviolabili. Una dintre bazele lor s-ar afla chiar în California (SUA), în Valea Morţii, loc foarte inaccesibil unde temperatura aerului se ridică până la 70-80 grade celsius. Înconjurată de munţi stâncoşi şi negriformi, această vale demonică, încă din cele mai vechi timpuri a avut şi identice denumiri: „Poarta iadului”, „Munţii diavolului”, „Râul morţii”...Într-o oarecare parte a văi, din timp în timp se pot vedea stânci care plutesc singure în aer.Valea Morţii este cunoscută şi prin faptul că ploaia nu a atins pământul niciodată, evaporându-se deja la înălţimea de 750 de metri. Multe expediţii au încercat să cerceteze aceste ţinuturi, dar au eşuat, ne mai întorcându-se.
Ufologul francez W.Poer Trench, dezvoltă şi el ideea că OZN-urile provin din interiorul pământului, bazându-se pe o legendă islandeză. Această legendă spune că prin deschizătura vulcanului Hecla, se poate ajunge în interiorul pământului, unde există oraşe în care trăiesc urmaşii unei vechi civilizaţii, care a dispărut. Trench ajunge la concluzia că în urmă cu aproximativ 10.000 de ani î.Hr., locuitorii Atlantidei, temându-se de o cataclismă naturală, au săpat tunele şi caverne subterane lungi de cca 2200 km, găsindu-şi astfel refugiu. Acelaşi autor mai adaugă: „Acolo şi-au găsit scăparea în timpul cutremurului dar mai târziu şi a potpoului...ei au construit farfuriile zburătoare pe care le vedem astăzi”.
Îngerii căzuţi, veghetori se împreună cu ficele oamenilor, din care cauză, vor fi pedepsiţi de Dumnezeu şi aruncaţi în întuneric, iar uriaşii născuţi din această împreunare, vor fi nimiciţi prin potop. Atlanţii rămaşi în viaţă după scufundarea insulei, fiind şi ei deasemenea urmaşi ai îngerilor veghetori, deţin tehnologie avansată a acestora şi construiesc canaluri subterane, unde îşi găsesc adăpost în faţa urgiei diluviene. Acolo vor rămâne până în zilele noastre.
În felul acesta veghetorii ne vor veghea iarăşi din aparatele lor de zbor încercând să ne ademenească şi amăgească într-un alt fel?

Va urma...

duminică, 18 iulie 2010

Ajuta…uita


Se spune ca erau odata doi calugari budisti care mergeau prin padure. Si cum mergeau ei, au dat de un rau destul de involburat si adanc.Cand tocmai se pregateau sa-l treaca au vazut o femeie tanara care nu se incumeta sa porneasca spre celalalt mal. Atunci unul dintre ei a luat-o in brate si a trecut-o raul.Dupa vreo 2 ore, celalalt calugar, care nu o ajutase, izbucni nervos:
-Cum ai indraznit sa atingi acea femeie si sa o porti in brate?La care celalalt raspunse calm:
-Eu am lasat-o din brate acum 2 ore… iar tu inca o porti cu tine

Tangatabu

Una dintre cele mai frumoase insule ale Microneziei, ascunde o străveche taină, care ne relatează existenţa stranie a aşa numiţilor „Oameni de aur”. Cine ştie când aceşti zei în “mingile lor de foc” s-au lăsat pe pământ, ca apoi să dispară în mare. Zile întregi, spune legenda, marea a scos la suprafaţă peşti morţi iar apa şi-a pierdut culoarea ei cristalină, devenind întunecată şi foarte tulbure. Băştinaşii pescari, s-au rugat zilnic ca lucrurile să revină la normal. În sfârşit, “zeii” i-au ascultat şi peştii nu mai mureau, iar marea şi-a reprimit aspectul anterior. Baloanele incandescente ce ieşeau din apa, acum apăreau tot mai rar, însă şi în continuare pe alocuri se mai auzeau zgomote venite din adâncuri. Legenda spune că aceste zgomote erau produse de “oamenii de aur”, care-şi construiau oraşe subacvatice în Pacific.
Într-o bună zi, după credinţa localnicilor, aceşti zei vor ieşi din adâncuri survolând cu obiectele lor de zbor împrejurimile. Până în zilele noastre întâmplări legendare au fost transmise din tată în fiu. Credinţa bătrânilor spune că în ziua când aceşti zei se vor întoarce, insula va fi înecată de apele oceanului.
Întradevăr, se face că în 1885 insula Fonuafo, situată nu departe de Tangatabua, să fie înghiţiă de ape, iar peste câţiva ani să dispară complet. Şi mai curios lucru este că aceeaşi insulă reapare la suprafaţă în anul 1927. Important de adăugat că mulţi piloţi japonezi şi nu numai, au văzut adesea în aceste părţi ale Pacificului, obiecte zburătoare elipsoidale, care arzând dispăreau în adâncimile oceanului.
Pe partea cealaltă a globului, în jurul oraşului nord American, New Yersi prin ani 60-70 au fost înregistrate zgomote neobişnuite provenite iarăşi din mediul sub acvatic, de la adâncimi considerabile. Aceste zgomote sau detonări, cum a raportat unul dintre cetăţenii acestei regiuni, „nu se văd ci se aud”. Savanţii angajaţi ai guvernului American au declarat: „Am descoperit doar că explozii nu sânt...ştim doar că nu este vorba de cutremur sau altă calamitate naturală...nu am găsit nici un răspuns la aceste întâmplări neobişnuite”.
Identice detonaţii subacvatice au fost detectate şi de locuitorii insulei japoneze Hokaido, iar mai la nord către Oceanul Îngheţat de marinari ruşi. Nu de rare ori piloţi ai diverselor companii aeriene au fost martori nocturni ai luminilor de diferite culori, reflectate din apele din împrejurimile Japoniei.
Nenumărate submarine au fost înecate şi date dispărute, sute de vapoare a căror dispariţii misterioase nu au fost niciodată elucidate. Sub scoarţa terestră, trăieşte o lume misterioasă.Aceştia sunt oastea lui Semyaza-Antihristul, ce locuiesc in infernul amintit de Biblie şi de atâtea episoade mitologice din mai toate părţile lumii.
Încă din antichitate de pe vremea lui Alexandru Macedon a dispărut o întreagă flotă de 800 de corăbii, pornite din golful Persic spre India. Niciodată nu au mai fost găsite.
Tot în antichitate, pe timpul faraonului Tutmosis al III-lea, în Egipt au fost văzute pe cer mingi de foc, strălucind mai tare ca soarele la amiază.
În portul „Good News” a fost printre altele menţionat: „Primul lucru pe care l-am făcut, am privit asupra compasului. Acul se întorcea ca la un ceasornic...am privit spre mare. Pentru moment mi s-a părut că-mi ies din minţi, marea era în mişcare...s-a părut că se lasă spre noi din toate părţile, iar orizontul a dispărut...am crezut că cerul şi marea s-au contopit într-o masă fantastică de-o culoare cenuşie, ameninţând să ne înghită în întregime”. Nici un aparat n-a mai funcţionat, dar cel mai mult a impresionat felul ciudat în care s-a comportat marea. Valurile spumegând, loveau din toate părţile dar nu era nici un vânt. Apoi căpitanul observă: „Vaporul nostru merge îndărăt, ceva îl trage înapoi, am dat comandă să pornească motoarele cu viteză maximă înainte, puţin cu puţin totuşi ne-am mişcat, apoi am intrat dintr-o dată într-o apă liniştită”, iar lucrurile au reintrat în normal.
În „Cartea roşie” a lui Loyd C., sunt înregistrate 222 de dispariţii de vapoare de dimensiuni diferite numai între anii 1929-1954, în triunghiul Bermudelor.
Cercetătorul american Dimitri Ribikof de la Institutul Atlantic din Miami (Florida), a descoperit în zona insulelor Bahame grandioase blocuri din piatră, având o lungime de 5 metri şi o greutate de cca 20-25 tone constituind rămăşiţele unor ziduri enorme şi lungi de 70-100 km. Analizele de laborator au arătat că zidurile au o vechime de cel puţin 7000 de ani. Un alt expert american W.Elton susţine că în preistoria omenirii fiinţe neobişnuite au venit din Cosmos şi şi-au întemeiat colonii pe fundul mărilor şi oceanelor.
O legendă Inca descrie o “persoana” blonda cu barbă pe nume de Maco Kapak, venit de pe mare şi învăţând băştinaşi să practice diferite meserii, să lucreze pământul şi arta scrisului. În India cartea sfântă a hinduşilor Samaranagana Sutrdharta, vorbeşte despre timpul în care oamenii de pe pământ au ştiut să zboare cu obiecte, coborând din înălţimi în adâncurile mărilor şi printre oameni, învăţândui tainele zeilor.
Va urma...

sâmbătă, 17 iulie 2010

BASARABIA pe cruce

Basarabia, pamant romanesc
Se urca Basarabia pe cruce
Si cuie pentru ea se pregatesc
Si primavara jertfe noi aduce
Si plânge iarasi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casa moare cineva
Si n-are tara dreptul sa respire
Si nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfîrsit pamântul,
Vin triburi, sa ne ia pamânt si frati
Si-n fata lor abia rostim cuvântul
Si, prin tacere, suntem vinovati.

Ce cale poate tara sa apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urca Basarabia pe cruce
Si nu stim învierea cînd va fi.
de Adrian Paunescu

Atlantida

Platon în lucrarea sa Critias, ne informează despre această insulă bizară, dedicată lui Poseidon (Neptun), precum şi despre năzuinţele atlanţilor de a cuceri şi stăpâni Europa ,Asia şi întreaga lume. Această insulă era situată undeva prin oceanul Atlantic, probabil în apropiere de Portugalia de azi. Nu trebuie să uităm nici faptul că potopul lui Noe a modificat probabil şi înfăţişarea uscatului. Atlantida avea o întindere mai mare decât Libia şi Asia Mică la un loc.
Autorul spune în continuare că s-a făcut odată o împărţeală între zei a tuturor regiunilor de pe pământ, astfel lui Poseidon i-a parvenit această insulă fermecătoare şi bogată atât în păşuni, cât şi în minereuri de tot felul, munţi înalţi, păduri cu pomi de toate soiurile. Primind în moştenire acest paradis terestru, zeul mări se indragosteste de o femeie muritoare cu numele Kleitho, cu care face 10 copiii. Acestora le va rămâne insula drept moştenire fiind împărţită în 10 părţi. Totuşi primul născut Atlas devine urmaş la tronul întregii împăraţi. Multe generaţii de urmaşi ai lui Poseidon au trăit pe această insulă şi multe au fost bogăţiile agonisite de ei, cum n-a mai fost şi nici nu va mai fi.
Atlanţii şi-au construit porturi, flotă maritimă, poduri, locuinţe şi temple.
Cel mai de seamă templu construit avea formă piramidală, era dedicat zeului tată Poseidon, numit Naos. Era o construcţie impozant de mare cu capela turnată în întregime din argint, acrotere din aur, tavanul interior copleşit cu fildeş şi stropit cu aur, argint şi orichal (era mai preţios decât aurul). În interior o enormă statuie a zeului tot din aur, era aşezată pe un car tras de şase cai înaripaţi. În jur erau situate alte statui a 100 de Nereide stând pe spatele delfinilor. În faţa templului se înălţau statuile tuturor urmaşilor la tron, fie bărbaţi sau femei.
Fiecare din cei 10 regi aveau în partea lor de moştenire o autoritate deplină asupra supuşilor lor. Ei singuri pedepseau şi trimiteau la moarte pe orcine voiau. Regii se jurau între ei la supunere zeului tată şi aduceau jertve deobicei câte un taur. După ce făceu acest legământ, sângele animalului sacrificat era băut, urmând apoi o ceremonie de rostogolire a regilor în cenuşă, ca simbol de deplină supunere şi ascultare.
Expansiunea atlanţilor va fi întreruptă brusc şi va lua sfârşit odată cu izbucnirea violentelor cutremure şi a cataclisului ce avea să urmeze. În numai o zi şi o noapte, această insulă cu întreaga ei populaţie a fost scufundată în ocean, fiind ştearsă complet de pe faţa pământului. După teoriile ştinţifice, cataclismul ar fi avut loc în jurul anului 9600 î.Hr.
Un alt document valoros care descrie acest dezastru, se găseşte în muzeul britanic din Londra. Este vorba de aşa numitul manuscris Troana, scris în urmă cu cca 3500 de ani de un autor apartenent al poporului Maya din Yucatan. „În al şaselea an al lui Kan la II Mulac în luna Zac, s-a lăsat un groaznic şi teribil cutremur, care a durat fără întrerupere până la 13 Chven. Ţara şi dealurile lui Mud în ţara Mu, au fost scufundate”. Insula a dispărut într-o noapte fiind necontenit zguduită de cutremur. În Atlantida trăiau cca 64 de milioane de locuitori. După cataclism, doar un număr foarte mic de locuitori ai Atlantidei au supravieţuit, emigrând în Egipt şi alte părţi ale lumii.
Capitala Atlantidei cu templele şi locuinţele sale îmbrăcate în aur, cu idoli de tot felul, cu magiile, desfrâul şi dezmăţul, cu răutăţile ei ajunse până la Cer, nu mai puteau fi îndurate. Urgia Domnului în câteva ore a scufundat acest continent, pe când Tamuz, Ishtar, Bachus, Pan, Ashteroth, Atys, Atlas...îşi vor lua zborul miraţi de cele întâmplate spre un nou început egiptean, babilonian, sumerian...
Fiindcă cei scăpaţi îşi vor continua opera nelegiuirilor şi vor depune o nouă sămânţă semyazică pe meleagurile pe care s-au refugiat şi istoria se va repeta, Dumnezeu va ridica de data aceasta potopul lui Noe, care îneca întreg uscatul pământean, dar, in urma celor doua imense cataclisme raman doar atlantii ce nu si-au uitat originea divina si scopul pentru care au ajuns pe Terra, exemplul cel mai concludent fiind cel al lui Hermes Trismegistos/Trismegistul.

Va urma...

vineri, 16 iulie 2010

Diavolul/Baal si istoria sa

La Khirbet Qumran în apropiere de Marea Moartă, din 1947-1956, au fost scoase la lumină mai multe manuscrise. Este vorba de 15 manuscrise aparţinând profetului Isaia, alte pseudo-epigrafe biblice, „Cartea jubileelor” şi apocrife atribuite lui Enoh. Comunitatea de la Qumran, de la care provin aceste manuscrise a fost eseniană, putând fi comparată cu cea a zeloţilor şi a altor secte din perioada intertestamentală. Pentru a evita corupţia şi desfrâul ce domina în marile oraşe palestiniene, esenienii se retrag în pustii, unde îşi întemeiază comunităţi cu legi foarte stricte şi morale, ducând o viaţă izolată.
Un alt apocrif cu caracter antic şi creştin este „evanghelia Sfântului Apostol Bartolomeu”, care începe cu o dramatică descriere a coborâri lui Hristos în infern, urmând eliberarea lui Adam, Iacob,Isaia şi tuturor patriarhilor şi drepţilor. Iisus, la cererea apostolilor săi, îl obligă pe Beliar/Belial/Baal (diavol) să iasă la suprafaţă din adâncimi fiind legat de 660 de îngeri cu lanţuri de foc. Se spune că textul acestei lucrări a fost scris sau rescris în secolul al II-lea d.Hr., păstrându-se parţial în limba greacă, latină, slavă şi coptică.
„Doamne noi dorim a-l vedea (pe diavol), atunci Domnul i-a coborât de pe muntele Maslinilor şi l-a îndemnat pe Mihail (Arhanghelul) să sune din trâmbiţă spre înălţimile Cerului. Atunci s-a cutremurat pământul şi Beliar a ieşit din pământ, ţinut de 660 de îngeri şi legat cu lanţuri de foc. El a avea 1462 metri lungime şi 36 metri lăţime. Faţa sa ca o lumină de foc, ochii săi ca nişte cărbuni aprinşi, iar din nările sale a ieşit fum greu mirositor. Gura sa era ca o stâncă şlefuită şi numai o aripă de a sa era lungă de 73 de metri”. Domnul l-a îndemnat apoi pe apostolul Bartolomeu să pună piciorul pe gâtul balaurului şi să-l întrebe orice doreşte. Greu îndrăznind, Apostolul în cele din urmă acceptă, punându-i întrebarea „cine este el ?” Balaurul înspăimântat de prezenţa Mântuitorului, răspunde : „Dacă vrei să ştii, eu prima dată am fost numit Satanael, ceea ce înseamnă îngerul lui Dumnezeu. Însă când am respins imaginea lui Dumnezeu (pe om), am fost numit Satan, ceea ce înseamnă îngerul iadului...Am fost primul înger făcut căci Dumnezeu când a făcut cerurile, a luat o mână de foc şi m-a făcut pe mine cel dintâi, pe Mihael al doilea, Gabriel al treilea, Uriel, Rafael, Natanael şi încă 6000 de îngeri a căror nume nu am voie să spun. Şi după aceştia au mai fost făcuţi un nenumărat număr de îngeri: 100 de miliarde numai în primul cer, acelaşi număr în cel de-al doilea...Dacă aşi fi în stare să mă eliberez de aceste lanţuri aşi nimici lumea în 3 zile...Însă noi nu putem ieşi afară. Noi avem slugile noastre pe pământ cărora le dăm porunci...îi trimitem să vâneze sufletele oamenilor”.
În continuare tot din gura diavolului, aflăm că îngerii săi sunt de trei feluri: de văzduh, de pământ şi de infern, iar numirile lor sunt: Mermeoth, Duth, Melioth, Haruth, Hoethra...În cele din urmă diavolul destăinuindu-se mai adăugă: „şi Dumnezeu a spus către Mihael adu-mi pământ din cele patru părţi ale lumii şi apă din cele patru ape ale paradisului. Când Mihail I-a adus cele cerute, El l-a făcut pe Adam în partea de răsărit...el a fost imaginea lui Dumnezeu”. Toţi au slujit omului înafară de diavol care s-a opus, spunând către Mihail care la rândul său îl îndemna să slujească omului şi să facă voia lui Dumnezeu: „Eu sunt foc din foc. Am fost primul înger făcut, să mă închin eu oare acestei ţărîni ?” Iar Mihail i-a răspuns: „Închină-te că dealtfel vei supăra pe Dumnezeu, iar eu am răspuns: Dumnezeu nu va fi supărat pe mine, ci eu îmi voi ridica tronul deasupra şi voi fi de-o seamă cu El (Isa.14.14). Atunci Dumnezeu s-a supărat pe mine şi m-a azvârlit în iad...când am fost azvârlit, El a întrebat pe cei 600 de îngerii care mi-au slujit dacă vor să slujească lui Adam, iar ei au răspuns: Noi nu vrem să-l slujim”...
După căderea sa din cer, diavolul şi îngeri săi au stat 40 de zile într-un somn adânc. Apoi s-au trezit şi Satan cu fiul său Salpsan şi toţi îngerii căzuţi s-au sfătuit să se răzbune pe Adam, căci din cauza lui au fost azvârliţi din cer. Ca să o poată ademeni pe Eva, diavolul îşi scăldă sudoarea sa în râul din care ea lua apă. În felul acesta a reuşit s-o păcălească să mănânce din pomul oprit.

joi, 15 iulie 2010

Trei culori

Basarabia, pamant romanesc


Straine pofte ne-au rapit
Cand via dulce, cand ogorul,
Dar nimeni nu a izbutit
Din piept sa smulga Tricolorul.
Fusese vremea mult prea crunta,
Si-atat ne-a ars de dansul dorul,
Ca azi ne strangem si la nunta
Si la botez cu Tricolorul.

Trei culori si-o singura iubire
Romaneasca,
Trei culori si-o singura vorbire
Romaneasca!
Trei culori si-o singura credinta
Romaneasca,
Trei culori si-o singura fiinta
Romaneasca!
Dumitru Matcovski

miercuri, 14 iulie 2010

Vorbe de DUH

Timiditatea - un defect al oamenilor mari, tupeul - defectul oamenilor mici. - Maurice Coyaud
Experienta este cel mai dur profesor, pentru ca intai iti da testul si apoi iti spune care era lectia.
Daca gasesti un drum fara obstacole, probabil ca drumul acela nu duce nicaieri. - J. F. Kennedy
Daca vrei sa faci pe cineva bogat, nu-i spori puterea ci ia-i din dorinte. - Epicur
Eficienta este cea mai inteligenta forma de lene. - David Dunham
Primul om care a preferat sa injure decat sa dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizatiei. - Sigmund Freud
Rasul e ca stergatorul de parbriz: nu opreste ploaia, dar iti permite sa iti vezi de drum. - Jeanne Wasbro
Cand vezi ca ai aceeasi parere cu majoritatea e bine sa mai reflectezi o data. - Mark Twain
Daca ai impresia ca educatia e scumpa, atunci incearca sa vezi cum e ignoranta. - Andy McIntyre
Daca ar trebui sa ne gandim la tot norocul pe care l-am avut fara sa-l meritam, n-am indrazni sa ne plangem de nenoroc. - Jules Renard
"Nu suntem fiinte umane care avem o experienta spirituala, ci fiinte spirituale care avem o experienta umana." - Pierre Teilhard de Chardin

luni, 12 iulie 2010

Voroava

Basarabia, pamant romanesc


Cu crucea si cu palosul în mâna
Cel care’n veacuri a rasbit streinul,
Va’ntreb, Io Stefan Voevod ot Putna:
Hatmanii mei, au unde ni-i Hotinul?

Io, care’n patru zaci si sapte lupte
Am pus cu voi acestei tari temeiul,
Va’ntreb, Io Stefan Voevod ot Putna:
Mazâlii mei, au unde ni-i Orheiul?

Curs’a sângele în râuri pâna când
Am întarit hotarele ca roca;
Va’ntreb, Io Stefan Voevod ot Putna:
Razasii mei, au unde ni-i Soroca?

Prin vitejie am ramas Cel Mare
Asa cum scrie’n letopiset slova;
Va’ntreb, Io Stefan Voevod ot Putna:
Urmasii mei, au unde ni-i Moldova?

Urmasii mei!… De nu sunteti voi vrednici,
Voiu trezi pe Tautu, pe Duma,
Pe Micota, pe Boldur, pe Mohaila,
Pe toti acei ce-avura’n leaturi rost
Si spre rusinea voastr’a tuturora
Oiu întregi cu ei Moldova cum a fost…
de D.Ion

Ion şi Doina Aldea Teodorovici

Basarabia, pamant romanesc

“Ei au intonat ceea ce avem mai sfint:… Mama, Eminescu, Dumnezeu. Ei ne-au cintat graiul, scrisul, suveranitatea. In acest sens, cintecul va ramine unul din insemnele noastre de destinctie ca neam intre neamuri”.

“Ion si Doina, Doina si Ion Aldea-Teodorovici sint doua deosebite personalitati ale muzicii si interpretarii contemporane, care au facut si fac epoca in prezentul de ieri, de azi si de miine al culturii romanesti de la periferia celui mai crunt imperiu”.
Vă reamintesc faptul că soţii Teodorovici – români din Basarabia - au militat pentru unirea Basarabiei cu România, imediat după revoluţie au început activ propaganda pentru unire şi pentru introducerea limbii române în Basarabia. Dacă astăzi se învaţă în limba română şi dacă alfabetul latin a fost reintrodus în Basarabia este în parte meritul lor. Soţii Teodorovici au fost cei care au cântat după 1989 despre Eminescu (domnul Eminescu - cum îl numeau ei) şi astfel l-au reintrodus în cultura basarabeană ca pe o comoară pierdută şi regăsită. Glasul celor doi (care reuşise să anime atât de mult pe românii basarabeni şi sa obţină atâtea victorii politice) a trebuit să fie curmat... Astfel în noaptea de 29/30 octombrie 1992 au fost asasinaţi. Masina în care se deplasau spre Chisinau a intrat într-un copac în apropierea localităţii Coşereni. În maşină se aflau patru persoane, şoferul şi însoţitorul au scăpat fără nici o zgârietură în timp ce Doina şi Ion aflaţi pe bancheta din spate au fost striviţi între greutatea maşinii şi copacii de pe marginea drumului. Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie naţională. Cu toate astea autorităţile nu au făcut dreptate morţilor, catalogând totul drept un nefericit accident în ciuda faptului că cele mai multe indicii duceau către crimă. Astăzi cei apropiaţi cuplului Teodorovici evită să răspundă la întrebarea: accident sau crimă? Mulţi spun că au dovezi dar nimeni nu le scoate la suprafaţă. Totuşi nu putem ignora unele amănunte care la vremea respectivă au fost făcute publice. De exemplu faptul că ceilalţi doi pasageri ai maşini au scăpat teferi. Şoferul nu a fost condamnat iar celălalt pasager a dispărut fără urmă până în ziua de azi. Europa liberă a difuzat o ştire chiar în noaptea în care cei doi au murit, ştire în care se vorbea despre apariţia pe sosea a unei maşini blindate care ar fi provocat accidentul. Scriitorul Grigore Vieru, prieten apropiat al soţilor Teodorovici a declarat că avea la cunoştinţă faptul că cei doi primeau telefoane şi scrisori în care erau ameninţaţi cu moartea. Apoi un alt element prezentat chiar pe canalele media în 1992 a fost relatarea privind sosirea ambulanţei la locul accidentului, Doina nu murise pe loc iar ambulanţa a refuzat să o transporte la spital şi a luat numai trupul fără viaţă al lui Ion. Doina s-a zbătut între viaţă şi moarte un timp fără să primească ajutor. După ce într-un final a murit a fost ridicată de salvare... Cei doi au lăsat în urmă un băieţel Cristofor care la vreme aceea avea 11 ani. Cristofor a fost crescut de mama Doinei, Eugenia Marin. Aceasta a declarat în 2004 Ziarului de Garda din Chisinau: “Când am declarat, într–un cerc restrâns, că voi depune o cerere pentru ca dosarul să fie reactivat, seara am şi fost telefonată de o persoană necunoscută şi ameninţată. «Să nu uiţi că ai copil», mi–a spus vocea şi eu, cum am rămas numai cu Cristi, am renunţat...”. Autorii asasinatului continuă să facă presiuni aşteptând ca anii să estompeze amintirea soţilor Teodorovici şi moartea lor să fie uitată. Cu toate astea nu putem uita cele întâmplate şi nici nu ne este teamă să afirmăm că soţii Ion şi Doinea Aldea Teodorovici au fost omorâţi ca toţi luptătorii noştri pentru unitate şi neam: Horea, Avram Iancu, Eminescu, Corneliu Zelea Codreanu – toţi au fost asasinaţi şi noi trebuie să avem curajul să o spunem.
Fotografia monumentul ridicat in cinstea iubitorilor de patrie, Ion si Aldea Teodorovici, din comuna Coşereni, pare ca ridica o intrebare dureroasa: fraţi români aţi uitat ca să ne faceţi dreptate?
Basarabia, pamant romanesc

Basarabia, pamant romanesc


«Trecută prin foc şi prin sabie,
Furată, trădată mereu,
Eşti floare de dor Basarabie,
Eşti patria neamului meu.»

duminică, 11 iulie 2010

Preistoria spatiului carpatic

Aveau geto-dacii un alfabet alcatuit din 22 de semne?

Cercetatorul si universitarul Mihail Diaconescu arata intr-un articol publicat in revista "Dacia Magazin", nr. 5 din iunie 2003 si intitulat "Memorialistul si geograful Aethicus Histricus si receptarea operei sale in timp si in lume" ca geto-dacii ar fi avut un alfabet compus din 22 de semne. Considerat personalitate a culturii noastre, Aethicus Histricus s-a nascut in Dacia Pontica, la Histria, in a doua jumatate a secolului al IV-lea si a murit in prima parte a secolului al V-lea e.n., probabil tot in Dobrogea.
Ca negustor de aur, argint si pietre scumpe, a calatorit in regiuni indepartate, in sate si cetati din Europa, Africa si Asia. Pornind de la Dunare si Marea Neagra pe Marea Mediterana, a trecut prin Dalmatia si Tracia pana in Thesalia, apoi a atins coastele Spaniei (unde a stat un an) si coastele Peninsulei Scandinave, unde se afla "Marea inghetata". A stat un an in Armenia, ulterior deplasandu-se in tinuturile Mesopotamiei, apoi in Mongolia, India, la Izvoarele Gangelui, Ajungand in Insula Ceylon, s-a intors acasa trecand prin Arabia, Cannan, Egipt si Libia.
Atat in timpul peregrinarilor, cat si la intoarcerea sa acasa si-a consemnat toate experientele in lucrarea sa, cunoscuta sub numele Cosmographia. In unele pasaje autorul a consemnat realitati enigmatice, utilizand o combinatie personala de semne grafice latine, grecesti si ebraice, la care a adaugat literele unui alfabet local, cunoscut azi sub numele de alfabetul aethicus.
Acest alfabet de 22 litere este asociat de unii cercetatori straini si romani cu sistemul semnelor grafice ale geto-dacilor. Nu este exclus, daca avem in vedere faptul ca regele Cotiso I si-a redactat poemele sale in limba getica pentru care avea nevoie de un alfabet capabil sa exprime nuante ale fonetismului specific conationalilor sai.
Cosmographia lui Aethicus Histricus a fost cunoscuta si apreciata de alti eruditi dupa moartea sa, cum ar fi Sfantul Isidor de Sevilla (got de origine, care a trait intre 550-635) sau de Ieronimus, care traia intr-o manastire benedictina, in secolul al VIII-lea, acesta dandu-i lucrarii o redactare abreviata.
Versiunea prescurtata a Cosmographiei lui Aethicus Histricus a fost cunoscuta si de alti invatati ca benedictinul Harabanus Maurus (780-856), care il citeaza si ii reproduce alfabetul.
Mai tarziu, opera sa a fost cunoscuta si apreciata de catre mari geografi si cartografi umanisti, cum sunt olandezul Gerhardus Mercator (1512-1592) si germanul Sebastian Münster (1488-1552).
In anii 1853-1854, invatatul german H. Wutke a editat Cosmographiei lui Aethicus Histricus dupa manuscrisul abreviat de la Leipzig (secolul al VIII-lea), cel mai vechi cunoscut pana astazi.

O scriere sacra, incarcata de simboluri

In urma cu cinci ani, la Milano s-a desfasurat un simpozion stiintific intitulat "Originile scrierii", in cadrul caruia cercetatorul Haral Harmann, de la "Research Centre on Multilingualism" din Bruxelles, a reluat, pe baze documentare noi, ideea privind aparitia primelor incizii scrieriforme pe obiecte descoperite in arealul carpato-balcanic, adica in spatiul a ceea ce s-a numit "vechea Europa".
Noua teorie lansata in cadrul simpozionului academic de la Milano venea sa acrediteze ideea, care pentru cercetatorii Vechii Europe nu era chiar noua - conform careia aparitia scrisului era impinsa cu mult inainte de anul 3.300 i.Hr., devansand cu peste doua mii de ani chiar scrierea hieroglifica egipteana. Inceputul scrierii in bazinul carpato-balcanic ar data, asadar, din mileniul al VI-lea i.Ch., avand ca motivatie, desigur, atat consideratii cultico-ritualice (pentru "a vorbi cu zeii", cum zice Harmann), cat si administrativ economice,
De la primele semne de scriere incizata pe tablitele ceramice descoperite in "Corona Montium", adica in Ardeal, mai apoi in regiunea Balcanilor, la pictogramele incrustate pe placutele de argila din Mesopotamia (3500 - 3300 i.Hr.), de la hieroglifele egiptene de pe placutele de os (3200 - 3000 i.Hr.) la pictogramele cu inscriptii de pe Valea Indului (inca nedescifrate - circa 2500 i. Hr) sau cele din China, din timpul dinastiei Shang (circa 1500- 1200 i.Hr), de la enigmaticele mesaje ale zapotecilor mexicani (circa 600 i. Hr.) pana la atatea si atatea inscriptii avand ca suport ceramica si piatra, ce isi asteapta inca descifrarea din partea cercetatorilor, de la toate acestea pana azi exista un drum lung, graind despre aparitia scrisului in istoria omenirii ca manifestare primara a unei mentalitati cultural-autoritare, reflex al organizarii cultice si administrarii tribale.
Astfel ca inscriptiile descoperite in arealul carpato-balcanic, cercetate cu atentie de oameni de stiinta si savanti de indiscutabila autoritate stiintifica (acad. bulgar Vladimir Georgiev, acad. rus Boris Perlov s.a.) apartin unei populatii neolitice preindoeuropene, databila 7500 - 3500 i.Hr (v. Marija Gimbutas). Revenind asupra chestiunii in 1997, cercetatoarea americana de origine lituaniana, Marija Gimbutas, precizeaza ca sistemul de scriere la vechi europeni nu servea unor scopuri economice, juridice sau administrative, ci "era o scriere sacra, aparuta in urma unei indelungate folosiri a unor semne grafice incarcate de un simbolism particular". Aparitia acestei scrieri (cum atesta neolitice de la Turdas, apoi, de la Tartaria si, ulterior, la Asaia, in apropiere de Iasi) "este strans legata de cultul dezvoltat al divinitatii feminine".
Aceste incizo-ideograme graiesc despre o scriere primordiala apartinand carpato-danubienilor (sec. V i. Hr.), ce-au fost comparate de savantul rus Boris Perlov cu ideogramele sumeriene (sec. IV-III i.Hr.) si cu cele ale Linearului A din Creta (inceputul mileniului II i. Ch.). Identitatea caracterelor este nu numai frapanta, ci mai ales identitara sub aspectul unor conotatii privind un asa-zis ritual sacrificial dedicat zeului suprem Saue, nume cu "rezonante summeriene", generand o intreaga toponimie si hidronimie ardeleana.
In inciziogramele de pe tablitele de lut ars de la Tartaria se presupune a se fi folosit un vechi alfabet pelasg, unele din semnele acestuia pastrandu-se in rabojul plutasilor de pe Bistrita, socotit drept "cel mai vechi alfabet de pe teritoriul nostru". Acest "alfabet arhaic", cu semne identificabile in „runele scandinave, in cele aglo-saxone si in alfabetele Rhetilor si Salassinilor", cuprinde "caractere grafice, cari, pe langa toate ca astazi si-au pierdut valoarea fonetica, au insa o origine istorica"
In albumul "Identitati europene" (Ed. Tehnica, Buc, 1994), arh. Silvia Paun reproduce, cu o uluitoare probitate stiintifica, toate formele de mesaj, din istoria omenirii, de la cele zooantropomorfe la cele abstract-geometrice, precum si primele semne-mesaj privind comunicarea umana in timp si spatiu, de la scrierea pictografica la cea incrustata pe raboj sau abstract-geometrica. Rezulta, comparativ, "o uimitoare similitudine, pana la identitate" a unor semne, dovada ca "ele fac parte din marea masa a unei scrieri preistorice".
O reinterpretare a mesajelor incizate pictoideografice de pe tablitele de la Tartaria se cere imperios intreprinsa, in contextul in care au proliferat atatea aproximatii mitologice pe marginea acestor prime mesaje criptice din istoria omenirii.
Departe de a fi elucidata, aceasta scriere, comparabila cu alte sisteme de scriere, poarta totusi pecetea neoliticului arian din bazinul carpatic nord-dunarean si, desigur, un cod specific acelor realitati administrativ-cultice, care inca se lasa descifrat de specialisti, a aratat prof. drd. Zenovie Carlugea, din Targu-Jiu.

Mesaje preistorice descoperite in pesterile din Gorj

Primele mesaje izvorate din nevoia de comunicare ni s-au transmis sub forma unor imagini (antropomorfe, zoomorfe, etc.) sau, adesea, sub forma unor simple semne geometrice: cercul, linia curba, spirala, triunghiul, etc. Explicatia lor trebuie cautata, asa cum arata cercetatoarea Zoia Elena Deju, din Targu Jiu, intr-o mentalitate tribala vanatoreasca, pastorala si agricola, avand la origine paleo-simboluri indo-europene.
Surprinzatoarele analogii ce se pot stabili intre desenele rupestre antropomorfe si zoomorfe sau semne incizante, pe arii vaste euro-asiatice, constituie inca o dovada ca nevoia de comunicare a omului preistoric era aceeasi, fie ca el traia in pesterile Alpilor, ale Carpatilor, ale Uralo-Altailor sau ale Tibetului. Iata, spre exemplu, pentagrama dacica, identificata de cercetatorul arheolog, Vasile Boroneant in Pestera Chindiei din Mehedinti, regasita, ulterior, in cultura Greciei antice, in Diagrama lui Pitagora, dainuind in etnografia romaneasca pana azi, ca "un semn de mare mester",
Amuletele solare de la Turdas, Tablitele de la Tartaria, ca si cea descoperita la Dragoesti-Valcea, cu patru fascicule a cate trei raze, cu incizii simple, picturale sau ideografice, sunt, desigur, marturii preistorice, insa intentia expresiva a paleosimbolurilor se pierde in negurile preistoriei.
Ar fi fost interesant de observat ca simbolurile unghiulare de pe statueta de la Hotarani (cultura Vadastra, 5.250 i. Ch.) sunt aproape asemanatoare cu inscriptiile de pe strachina de la Gradesnita (Bulgaria) sau cu cele de pe fusaiola de la Kosovsko Mitrovita, Iugoslavia (reproduse de I. C. Gragan, Istoria Romanilor, Ed. "Europa Nova", Buc., 1994).
Avand in vedere toate aceste considerente privind semnele, imaginile si paleosimbolurile preistorice, studiul de fata se opreste la unele marturii descoperite de-a lungul timpului pe teritoriul judetului Gorj, fie in pesterile si avenele din Cheile Oltetului si Sohodolului, fie in cele de la Brosteni (Pestera Cioarei) sau Baia de Fier (Pestera Muierii).
Fiind pana la descoperirea lor, in 1928, de catre C.S. Nicolaescu-Plopsor, "singurele cunoscute in Romania", aceste manifestari de arta paleolitica stau in stransa legatura cu cele de pe versantul nordic al Carpatilor, unde exista un puternic centru musterian, dar mai ales, aurignacian, prin ale carui iradieri s-ar explica si asezarile paleolitice din Oltenia.
Aceste coduri-mesaje imagistice, intre care trebuie amintite si cele de pe Valea Jaresului, vorbesc de la sine despre inceputurile preistorice ale scrierii in acest spatiu Carpato-Danubian in care "s-a format si inchegat centrul cel mai mare si puternic al populatiei neolitice din Europa", concluzie la care a ajuns si cercetarea istorica contemporana.